Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 527/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI

Curtea de Apel PLOIEŞTI - Sentințe și decizii de dreptul muncii / 2015

Decizia nr. 527/2015 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 11-06-2015 în dosarul nr. 9287/120/2012

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL PLOIEȘTI

SECȚIA I CIVILĂ

Dosar nr._

DECIZIA NR. 527

Ședința publică din data de 11 iunie 2015

Președinte - M. G.

Judecători - C. P.

- V. D.

Grefier - C. O.

Pe rol fiind judecarea recursului declarat de reclamanta Cîtcîrigă M. G., domiciliată în comuna Bucșani, ., județul Dâmbovița, împotriva sentinței civile nr. 309 pronunțată la data de 26 februarie 2015 de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. „P. F. România IFN” S.A., cu sediul în municipiul București, ., nr. 1 A, nr. 133, etaj 1, sector 4.

La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns recurenta-reclamantă Cîtcîrigă M. G., reprezentată de avocat A. R. F. din Baroul Dâmbovița și intimata-pârâtă S.C. „P. F. România IFN” S.A, reprezentată de avocat R. N. din Baroul București.

Procedura legal îndeplinită.

Recurs scutit de plata taxei judiciare de timbru.

Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 192/2006 informează părțile asupra posibilității și a avantajelor folosirii procedurii medierii și le îndrumă să recurgă la această cale pentru soluționarea conflictului dintre ele.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că este motivat și declarat în termen, iar la dosar s-a depus întâmpinare.

Apărătorii părților având pe rând cuvântul arată că nu au cereri de formulat în cauză.

Curtea, consideră cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea și dezbaterea recursului.

Avocat A. R. F. pentru recurentă având cuvântul critică sentința instanței de fond ca fiind nelegală și netemenică,

Susține că instanța a respins fără motivare obiecțiunile aduse raportului de expertiză, în acest sens reținându-se că nu sunt întemeiate în raport de modul de întocmire a expertizei și de materialul probator administrat in cauză, astfel, instanța nu a procedat la analiza punctuală a fiecărei obiecțiuni.

De asemenea, urmează a se constata că în mod greșit a fost respinsă cererea de refacere a raportului de expertiză de către un expert în specialitatea „ organizarea muncii, salarizare ", în contextul în care din raportul de expertiză contabilă a reieșit că o cuantificare a numărului de ore necesare întocmirii documentelor nu este posibilă, o astfel de operațiune excedând competenței unui expert în specialitatea contabilitate.

Astfel, era absolut necesar să se procedeze la efectuarea unei expertize în specialitatea „organizarea muncii, salarizare", numai un astfel de expert putând răspunde în mod legitim la obiectivul nr. 2 trasat de instanța de judecată, constând în a se preciza dacă realizarea sarcinilor de serviciu ce îi reveneau implica efectuarea de ore suplimentare.

Astfel, un expert contabil nu este abilitat legal să răspundă unui astfel de obiectiv ce excede sferei sale de competență, deoarece vizează normarea muncii. Numai după ce va fi fost normată munca și identificate activitățile pe care le-a desfășurat, eventual un expert contabil ar fi putut realiza operațiunea de totalizare a acestor ore și de determinare a cuantumului drepturilor bănești cuvenite pentru acestea.

In acest sens, se constată că potrivit art. 14 din Ordonanța nr. 2/2000 privind organizarea activității de expertiză tehnica judiciară și extrajudiciară: „(l) Persoana care a dobândit calitatea de expert tehnic judiciar sau de specialist, în condițiile prezentei ordonanțe, poate efectua, expertize tehnice judiciare numai în specialitatea în care a fost atestată ".

Specializările expertizei tehnice judiciare sunt stabilite in Nomenclatorul specializărilor expertizei tehnice judiciare, aprobat prin ordin al ministrului justiției, astfel cum prevede alin. 2 al aceluiași articol.

In ce privește Nomenclatorul specializărilor, aprobat prin Ordinul nr. 199/2010, acesta evidențiază distinct specializarea „organizarea muncii, salarizare".

Or, atâta timp cât obiectivele expertizei vizau pe de-o parte normarea muncii ( în vederea determinării timpului necesar de lucru raportat la activitățile pe care le desfășura, la sarcinile ce li se trasau de superiorii ierarhici sau care rezultau din fișa postului), iar pe de altă parte determinarea drepturilor bănești cuvenite (drepturi izvorâte ca urmare a prestării orelor suplimentare în cadrul/în executarea contractului individual de muncă), este evident că numai un expert în specialitatea indicată era competent să realizeze raportul, numai lucrarea unui atare specialist putând fundamenta în mod legal soluția instanței.

Toate aceste aspecte, legate de specializarea expertului și nerespectarea dispozițiilor legale în materie, atrag nulitatea actului procedural (raportul de expertiză) și soluția de casare a hotărârii întemeiate pe acest act.

În ce privește soluția de respingere a petitului privind compensarea în bani a orelor suplimentare efectuate nu este rezultatul aprecierii tuturor mijloacelor de probă administrate în cursul procesului.

Urmează a se constata că în speța de față, instanța nu s-a preocupat nici a stărui pentru aflarea adevărului, nici în a realiza o coroborare a tuturor mijloacelor de probă administrate, aceasta chiar ignorând unele dintre ele sau înlăturându-le fără însă a arăta motivul pentru care le-a înlăturat.

Astfel, urmează a se constata că, deși constată că declarațiile martorilor audiați în cauza sunt contradictorii, aceasta nu se preocupă a realiza o analiză amănunțită a acestora, validând în mod indirect depozițiile testimoniale ale persoanelor propuse de pârâta-intimată, fără însă a preciza de ce le înlătură pe ale celorlalți martori.

Arată că, instanța a apreciat că exprimând adevărul numai depozițiile martorilor propuși de pârâta-intimată, fără însă a arăta argumentele pentru care apreciază că celelalte nu ar corespunde adevărului.

Se solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate cu consecința trimiterii spre rejudecare a cauzei (în principal), iar in subsidiar, modificarea sentinței în sensul admiterii în parte a cererii introductive de instanță și obligării pârâtei la plata orelor suplimentare efectuate în zilele de sâmbăta și duminica așa cum au fost ele identificate în raportul de expertiza întocmit în cauză.

Cu cheltuieli de judecată.

Avocat R. N. având cuvântul pentru intimată învederează că au fost administrate probe în mod insistent, respectiv interogatoriu, martori, expertize, au fost patru experți desemnați în cauză, iar după un an și jumătate s-au formulat obiecțiuni, ori acest lucru nu poate fi imputat instanței de judecată.

Susține că, instanța de fond nu a fost investită cu o cerere prin care se solicită efectuarea unei noi expertize, de către un alt expert de altă specialitate, ci doar cu cerere de refacere de către un alt expert contabil.

Consideră că nu poate fi criticată soluția instanței de fond, iar recurenta nu face altceva decât să denatureze situația.

Arată că instanța a avut rol activ, părțile au avut experți consilieri, care s-au întâlnit la sediul societății, au refăcut și revizuit lucrările și au ajuns la concluzia existentă.De asemenea, arată că s-au făcut și verificări de scripte.

Solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței ca fiind legală și temeinică, învederând că nu poate fi admisă în parte acțiunea, întrucât nu s-a solicitat în mod expres suma.

Cu cheltuieli de judecată pe cale separată.

CURTEA:

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr._ /04.12.2012 reclamanta Cîtcîriga M. G. a chemat in judecata pe paratul . IFN SA pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la compensarea în bani a orelor suplimentare efectuate (peste programul normal de lucru și în zilele de sărbătoare legală) în ultimii 3 ani raportat la data introducerii acțiunii, la compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat, aferent anilor 2010 – 2012 având în vedere că în perioada în care a fost angajata pârâtei nu a beneficiat de concediu de odihnă, obligarea pârâtei la plata sumei de 20.000 lei cu titlu de daune morale, la plata dobânzii legale la sumele menționate de la data la care acestea vor fi exigibile și până la data plății efective și la plata cheltuielilor de judecată.

In motivarea acțiunii, reclamanta a arătat în esență ca a avut calitatea de angajată a pârâtei în perioada 03.03.2009 – 05.12.2012 și încă de la angajare pârâta i-a încălcat drepturile care îi reveneau ca salariată.

Astfel, deși a efectuat numeroase ore suplimentare, cel puțin 5 ore suplimentare în fiecare zi lucrătoare, iar sâmbăta și duminica lucra de la orele 12 la 19, pârâta nu a înțeles să-i acorde nici timp liber corespunzător orelor suplimentare și nici drepturi bănești.

În plus, săptămânal erau efectuate minim 50 de vizite la clienții restanțieri, iar potrivit chitanțelor emise de manager rezultă că aceste vizite erau efectuate în afara orelor de program.

Cu referire la concediu de odihnă, reclamanta a arătat că în perioada în care a fost angajată, nu a beneficiat de nici o zi de concediu de odihnă, angajatorul producându-i numeroase suferințe fizice și morale prin încălcarea dreptului la concediu de odihnă și concediu medical.

Astfel, pe durata concediului medical reclamanta a fost obligată să desfășoare activități specifice postului, preluând apelurile de la departamentul de relații cu clienții și păstrând legătura cu agenții companiei, pârâta trimițând un coleg (R. G.) pentru a-i aduce reclamantei 40 de dosare ale clienților.

A mai arătat reclamanta că a desfășurat activități inclusiv în timpul nopții, fiind urmărită de persoane neidentificate care probabil urmăreau să o tâlhărească.

În drept, art.122, 123, 144, 145, 146, 253, 268, alin.1, lit.c din legea 53/2003.

În baza art.242, alin.2 codul de procedură civilă solicită judecarea cauzei în lipsă.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii invocând în privința primului capăt de cerere excepția inadmisibilității.

Art.122, 123 C.M. impun salariatului care dorește să beneficieze de drepturile cuvenite legal pentru orele suplimentare obligația de a depune o cerere de compensare cu timp liber plătit în termen de 60 de zile calendaristice de la efectuarea lor. Neîndeplinirea acestei obligații, așa cum se întâmplă în speță, atrage inadmisibilitatea acțiunii.

Pe fondul cauzei, pârâta a arătat că atât la data începerii activității cât și la 04.08.2009 reclamanta a fost informată cu privire la regulamentul de ordine interioară. Începând cu 01.03.2012 programul de lucru a devenit flexibil acesta desfășurându-se conform actului adițional nr.2261/24.02.2012.

În urma demisiei reclamantei, la data de 28.09.2012 părțile au semnat un acord prin care reclamanta pe lângă obligațiile asumate, recunoaște expres că nu mai are nici un fel de pretenții prezente sau viitoare, de ordin material sau de alt ordin, cu privire la pârâtă, și faptul că societatea și-a îndeplinit toate obligațiile avute în baza contractului de muncă și a dispozițiilor legale sau a politicilor aplicabile societății.

Reclamanta nu a prestat munca decât în timpul normal de muncă, neefectuând ore suplimentare. Pentru a întări intenția societății de a impune o rigoare referitoare la prestarea muncii suplimentare, regula privind munca suplimentară este prevăzută și în Manualul de Resurse Umane ce arată că în general societatea nu va solicita salariaților efectuarea orelor suplimentare. Dacă salariații desfășoară activitate peste programul normal de muncă, orele astfel prestate nu vor fi considerate ore suplimentare decât în măsura în care acest lucru este solicitat, aprobat în scris de superiorul ierarhic și comunicat departamentului de resurse umane.

Conform aceluiași manual evidența timpului de muncă se ține pe baza condicii de prezență iar salariații sunt obligați să semneze această condică la venire și la plecare. Așadar, singura dovada pe care o putea aduce reclamanta este această condică.

La încetarea contractului de muncă pe lângă salariu și indemnizația pentru concediu medical, a primit și contravaloarea concediului de odihnă neefectuat.

Nici capătul de cerere privind obligarea la plata sumei de 20.000 lei/euro nu este fondat, pentru că această răspundere este una supusă regulilor răspunderii civile contractuale, nefiind întrunite condițiile cerute de lege pentru angajarea răspunderii angajatorului.

Solicită acordarea cheltuielilor de judecată.

În drept, art.115 și urm. Codul de procedură civilă, art.120 și urm., 253 din C.M., art.1349 din Noul Cod Civil.

În dovedire solicită proba cu înscrisuri, interogatoriu reclamantei, martori.

La dosar au fost depuse înscrisuri.

Prin sentința civilă nr. 309 pronunțată la data de 26 februarie 2015, Tribunalul Dâmbovița a respins excepția inadmisibilității acțiunii, formulată de pârâtă.

A respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta Cîtcîrigă M. G., în contradictoriu cu pârâta S.C. „P. F. România IFN” S.A. și a obligat reclamanta la plata sumei de 5.062,93 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele:

Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, tribunalul a constatat că art.120 - 123 Codul Muncii nu instituie obligația salariatului de a formula o cerere prealabilă angajatorului pentru a beneficia de ore suplimentare, textele de lege prevăzând doar că munca suplimentară se compensează prin ore libere plătite în următoarele 60 de zile calendaristice, iar în cazul în care compensarea nu este posibilă, munca suplimentară va fi plătită prin adăugarea unui spor la salariu.

Potrivit manualului de resurse umane (filele 93 și urm. dosar), de care reclamanta a luat cunoștință la data de 22.06.2012 conform declarației intitulată acord, aflată la fila 240 dosar, în general societatea nu va solicita salariaților efectuarea orelor suplimentare. Dacă salariații desfășoară activitate peste programul normal de muncă, orele astfel prestate nu vor fi considerate ore suplimentare decât în măsura în care acest lucru este solicitat, aprobat în scris de superiorul ierarhic și comunicat departamentului de resurse umane.

Din interpretarea acestei prevederi rezultă că munca suplimentară poate fi realizată la cererea angajatorului, aceasta neînsemnând că nu poate fi considerată muncă suplimentară activitatea prestată, fără a exista o cerere expresă a angajatorului. Practic, clauza respectivă, nu exclude posibilitatea ca salariatul să desfășoare activitate înafara programului normal de lucru, chiar dacă acest lucru nu i-a fost cerut expres de angajator, însă activitatea respectivă este strict necesară îndeplinirii corecte a atribuțiilor de serviciu.

În aceste condiții, excepția invocată de pârâtă este nefondată, motiv pentru care tribunalul a respins-o.

Cu privire la înscrisul privind evaluarea performanțelor profesionale ale reclamantei (filele 93 – 94 volum II dosar) tribunalul a apreciat că acest înscris nu are relevanță în soluționarea cauzei, mențiunile din cuprinsul său referindu-se la aspecte ce depășesc cadrul procesual, astfel încât nu va fi avut în vedere în procesul de deliberare, cu atât mai mult cu cât asupra veridicității sale există dubii, părțile prezentând instanței versiuni diferite ale aceluiași înscris (într-o variantă fișa de evaluare este completată la rubrica „evaluare generală angajat”, iar în cea de a doua variantă, această rubrică nu este completată).

Potrivit contractului individual de muncă nr.525/03.01.2009 reclamanta a devenit salariata pârâtei în funcția de manager clienți, durata zilei de muncă fiind de 8 ore. Programul de lucru stabilit de părți este unul flexibil, durata zilnică fiind împărțită într-o perioadă fixă în care angajatul se află la locul de muncă și una mobilă în care angajatul își alege orele de sosire și de plecare. Locul de muncă convenit prin contract a fost punctul de lucru din localitatea G., iar durata concediului de odihnă era de 21 de zile lucrătoare în raport de durata muncii (normă întreagă).

La data de 21.09.2009 s-a încheiat actul adițional la contractul de muncă nr.9448 prin care începând cu 21.09.2009 locul de muncă al reclamantei a fost stabilit la punctul de lucru din Târgoviște. Ulterior între părți s-au întocmit mai multe acte adiționale, prin cel cu nr.2261 din 24.02.2012 convenindu-se ca programul de muncă să fie unul flexibil, cu durata între orele 9.00 și 21.00 cu respectarea duratei zilnice a timpului de muncă.

Raporturile de muncă dintre părți au încetat la data de 01.11.2012 fiind emisă în acest sens decizia nr._ prin care se constată încetarea contractului de muncă conform art.81, alin.7 din legea 53/2003 (prin demisie).

Din economia dispozițiilor art.120, alin.1 și următoarele din legea nr.53/2003, rezultă că munca suplimentară poate fi prestată dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: 1)să existe solicitarea angajatorului în acest sens; 2)să existe acordul salariatului; 3)să fie respectate dispozițiile Codului muncii referitoare la durata legală a timpului de muncă de 48 de ore pe săptămână și calculul acesteia. Prin urmare, în analizarea temeiniciei cererii formulate de către reclamantă, se impune a se verifica dacă sunt îndeplinite aceste condiții.

Aceasta înseamnă că efectuarea muncii suplimentare se realiza după o procedură clar stabilită, ce presupunea aprobarea superiorului ierarhic, în speță nefiind dovedită existența unei asemenea aprobări. Mai mult decât atât, declarațiile olografe de la filele 307 și 308 date de M. B. și B. G. M. salariați ai pârâtei au arătat că nu au solicitat reclamantei să efectueze ore suplimentare.

S-a considerat că, în condițiile în care angajatorul beneficiază de activitatea depusă de salariată peste programul normal de lucru și nu dovedește că atribuțiile de serviciu îndeplinite de salariată în perioada respectivă reprezintă altceva decât o muncă suplimentară, obligația corelativă care ia naștere în sarcina acestuia este aceea de plată a muncii respective.

Prin acordul din 28.09.2012 (filele 108 și urm. dosar) părțile au stabilit o . clauze la încetarea contractului de muncă, angajatorul luându-și angajamentul de a achita salariatului toate drepturile salariale derivate din contractul de muncă, iar salariatul renunțând expres la orice pretenții prezente sau viitoare de ordin material sau de alt ordin cu privire la societatea angajatoare și că societatea și-a îndeplinit toate obligațiile avute în baza contractului de muncă.

Conform art.38 din Codul Muncii salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate.

Deși în speță, nu se poate pune problema nulității acordului, o asemenea cerere nefiind formulată de nici una dintre părți, tribunalul constată că prin respectivul acord salariatul renunță la drepturile cuvenite în temeiul legii, respectiv orele suplimentare prevăzute de art.120 și urm. Codul Muncii și compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat (art.144 și urm. Codul Muncii), astfel încât tribunalul nu a avut în vedere încheierea acestui acord.

Potrivit declarațiilor martorilor B. G. M., N. E., N. S. T. și M. B. (filele 146 – 153 dosar) rezultă că primii doi martori au relatat faptul că reclamanta nu a efectuat ore suplimentare, dar desfășura muncă de teren, luându-se legătura cu aceasta inclusiv în perioada concediului medical pentru rezolvarea unor probleme de serviciu. Martorul N. T. S. a relatat faptul că reclamanta depășea programul de muncă, exprimându-și opinia în sensul că nu exista posibilitatea respectării programului de muncă datorită însăși a naturii atribuțiilor de serviciu. Astfel, funcția ocupată presupunea muncă de teren, agenții adaptându-se programului clienților, unii dintre aceștia putând fi contactați doar în afara programului de lucru. În schimb martorul M. B. în calitate de șef ierarhic al reclamantei a arătat că a efectuat verificări ale rapoartelor de activitate ale reclamantei, constatând că aceasta modifica unele date, în sensul unor munci suplimentare, pe care în realitate nu le presta, în vederea obținerii unui bonus. În acest sens, martorul și-a exprimat opinia personală potrivit căreia un manager cu performanțe medii putea efectua în cursul unei zile aproximativ 15 vizite la domiciliu. A mai arătat același martor că în perioada concediului medical, el personal împreună cu alți manageri i-a ținut locul reclamantei și nu i-a sugerat acesteia să vină la muncă.

Astfel, declarațiile martorilor B. G. M., N. E., N. S. T. și M. B. (filele 146 - 153) conțin aspecte contradictorii, martorii propuși de pârâtă declarând în esență, că aceasta nu a efectuat ore suplimentare, însăși programul de muncă fiind unul variabil, în timp ce martorii propuși de reclamantă relatează aspecte care conduc la concluzia că reclamanta lucra și în zilele nelucrătoare, prestând ore suplimentare, programul de muncă fiind în așa fel organizat încât efectuarea orelor suplimentare era necesară în vederea îndeplinirii atribuțiilor de serviciu.

Mai mult decât atât, și în raportul de expertiză contabilă se reține că din analiza documentelor contabile nu rezultă că reclamanta ar fi prestat ore suplimentare, inclusiv în zilele nelucrătoare (sâmbătă și duminică), astfel încât în lipsa altor probe care să ateste cu certitudine prestarea orelor suplimentare, tribunalul a constatat că reclamanta nu a efectuat asemenea ore.

În plus, trebuie avut în vedere și faptul că potrivit actului adițional la contractul de muncă și celorlalte înscrisuri aflate la dosar, programul de lucru era unul variabil, astfel încât prestarea muncii suplimentare trebuie dovedită în mod cert, în lipsa unor asemenea probe susținerea potrivit căreia activitatea desfășurată de reclamantă, teoretic, în afara timpului normal de lucru, făcea de fapt parte din partea variabilă a programului de lucru, nefiind contracarată.

Referitor la concediu de odihnă cuvenit reclamantei, conform aceluiași raport de expertiză rezultă că aceia i se cuvenea pentru întreaga perioadă lucrată (2009 - 2011) un concediu de odihnă de 77 de zile, din care a efectuat un număr de 41 de zile concediu de odihnă în perioada lucrată iar în luna octombrie 2012 s-a efectuat compensarea în bani a concediului de odihnă rămas de 36 de zile.

Art.146, alin.4 Codul Muncii reglementează posibilitatea compensării concediului de odihnă neefectuat, numai în cazul încetării raporturilor de muncă. În speță, conform înscrisurilor aflate la dosar, reclamanta nu a efectuat integral concediu de odihnă cuvenit pe anii 2009 și 2011, raporturile de muncă încetând la data de 01.11.2012 prin decizia nr._, astfel încât sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a opera compensarea concediului de odihnă în bani.

Situația de fapt așa cum este reținută de instanță, este confirmată și de raportul de expertiză contabilă întocmit de expert U. N. Robertino și însușit și de experții consilieri ai părților, reținându-se în concluziile raportului de expertiză că în funcție de documentele contabile ale societății și evidențele ținute de reclamantă, nu se pot cuantifica orele suplimentare realizate de aceasta, deși este cert că a desfășurat activitate și în zilele de sâmbătă și duminică. Datorită atribuțiilor de serviciu specifice funcției ocupate, reclamanta avea un program de muncă flexibil, astfel încât avea libertatea de a-și organiza timpul de lucru în funcție de necesități, din probele existente la dosarul cauzei și din înscrisurile prezentate și analizate de experți, neexistând posibilitatea de a determina cu exactitate numărul orelor suplimentare prestate în zilele de sâmbătă și duminică, kilometrii parcurși cu autoturismul de serviciu, în vederea îndeplinirii sarcinilor de serviciu, în privința concediului de odihnă, acesta fiind parțial efectuat în natură (41 de zile din cele 77 de zile la care avea dreptul în perioada de referință), diferența de 36 de zile de concediu de odihnă fiind compensată în bani în luna octombrie 2012.

Nici capătul de cerere referitor la acordarea daunelor morale, nu este fondat din moment ce nu s-a probat existența unui prejudiciu de natură morală ce se cere a fi acoperit conform art.998 și urm. cod civil și art.253 Codul Muncii.

Pentru aceste considerente, tribunalul a respins ca nefondată acțiunea, astfel cum a fost formulată. Pe cale de consecință, dată fiind respingerea integrală a acțiunii, a respins și capătul de cerere accesoriu, referitor la acordarea dobânzii legale aferente sumelor solicitate în cuprinsul acțiunii.

Referitor la cheltuielile de judecată, potrivit art.274 codul de procedura civilă, tribunalul a reținut culpa procesuală a reclamantei în determinarea efectuării cheltuielilor de judecată, motiv pentru care a obligat-o la plata sumei reprezentând onorariu de apărător. În ceea ce privește cuantumul acestor sume, s-a procedat la reducerea onorariului perceput având în vedere că în conformitate cu art. 31 alin. 1 din legea profesiei de avocat nr. 51/1995, pentru activitatea sa profesională avocatul are dreptul la onorariu și la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul procesual al clientului său. Dintre aceste două componente pecuniare suportate de client, art. 274 alin. 2 C. pr. civ. declară intangibile (numai în măsura în care sunt dovedite) numai cheltuielile făcute în interesul procesual al clientului: “Judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxe de procedură și impozit proporțional, plata experților, despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a făcut”.

Art.274, alin.3 Codul de procedură civilă recunoaște instanței dreptul de a cenzura cheltuielile de judecată reprezentând onorariu apărător în situația în care se constată că acestea sunt disproporțional de mari față de activitatea prestată de avocat. Și art.127, alin.2, 3 din Statutul profesiei de avocat cuprinde criterii în funcție de care se apreciază valoarea onorariului perceput de apărător - onorariile vor fi stabilite in raport cu dificultatea, amploarea sau durata cazului. Stabilirea onorariilor avocatului depinde de fiecare dintre urmatoarele elemente: a) timpul si volumul de munca solicitata pentru executarea mandatului primit sau a activitatii cerute de client; b) natura, noutatea si dificultatea cazului; c) importanta intereselor in cauza; d) împrejurarea ca acceptarea mandatului acordat de client il impiedica pe avocat sa accepte un alt mandat din partea unei alte persoane, daca aceasta imprejurare poate fi constatata de client fara investigatii suplimentare; e) notorietatea, titlurile, vechimea in munca, experienta, reputatia si specializarea avocatului; f) conlucrarea cu experti sau alti specialisti, impusa de natura, obiectul, complexitatea si dificultatea cazului; g) avantajele si rezultatele obtinute pentru profitul clientului ca urmare a muncii depuse de avocat; h) situatia financiara a clientului; i) constrangerile de timp in care avocatul este obligat de imprejurarile cauzei sa actioneze pentru a asigura servicii legale performante.

Prin diminuarea cheltuielilor de judecată, instanța nu intervine în contractul de asistență juridică dintre avocat și parte, care își produce efectele juridice în continuare, ci doar apreciază măsura în care onorariu stabilit trebuie suportat de partea adversă, ținând seama de complexitatea cauzei și volumul muncii prestate de avocat.

Astfel, se urmărește ca partea ce a pierdut procesul ca urmare a atitudinii sale culpabile să suporte consecințele poziției sale procesuale, însă în mod echitabil și numai în măsura în care se constată necesitatea și caracterul rezonabil al cheltuielilor de judecată.

În acest sens este și jurisprudența CEDO, care arată că partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.

Aplicând aceste criterii, speței de față, se poate observa că doar o parte din cheltuielile solicitate de pârâtă sunt justificate, astfel: trebuie avut în vedere că pârâta a beneficiat de asistența juridică a apărătorului începând cu termenul de judecată din 04.04.2013 (încheiere de ședință fila 108 dosar) coroborată cu împuternicirea avocațială de la fila 110 dosar. În ceea ce privește volumul de muncă prestat de apărător, se va avea în vedere faptul că la termenul de judecată din 13.06.2013 s-a formulat de pârâtă prin apărător, cerere de verificare a stării de conflict de interese întemeiată pe relațiile de prietenie dintre asistentul judiciar și unul dintre martorii din prezenta cauză. La termenul de judecată din 11.06.2013 a fost admisă cererea de abținere a asistentului judiciar M. M. (încheiere de soluționare a incidentului procedural din 11.06.2013 – fila 126), la termenul din 13.06.2013 cauza amânându-se pentru legala constituire a completului de judecată, astfel încât suma din factura fiscală emisă la 20.06.2013 – 17.438,93 lei și suma de 17.194,52 lei din factura fiscală întocmită la 31.07.2013, nu se justifică. Admiterea cererii de abținere a fost determinată de formularea de către asistentul judiciar a unei cereri de abținere întemeiată pe faptul că s-a aflat la un moment dat în relații contractuale în nume propriu cu pârâta, astfel încât nu cererea de recuzare a determinat schimbarea intervenită în alcătuirea completului de judecată, ci cererea de abținere a asistentului judiciar.

La termenul de judecată din 12.09.2013 s-a formulat de pârâtă prin apărător, cerere de verificare de scripte, iar la 24.10.2013 s-au discutat și încuviințat probele (încheiere fila 182 dosar) ceea ce justifică acordarea sumei de 3.244,40 lei – factură fiscală din 27.10.2013. La fel și cheltuielile de deplasare pentru a se asigura prezența apărătorului la termenele de judecată din 05.12.2013, 30.01.2014, 13.03.2014 sunt justificate, urmând a fi acordate, conform facturilor fiscale dom 25.11.2013 – 315,33 lei, 31.03.2014- 607,39 lei și 25.04.2014-604,26 lei. Și la termenul de judecată din 16.10.2014 (încheiere fila 642 dosar) s-a prezentat un alt apărător, respectiv R. S. cu împuternicire avocațială la fila 641 dosar, astfel încât se justifică acordarea sumei de 291,55 lei stabilită prin factura fiscală din 28.10.2014 reprezentând cheltuieli de deplasare. La termenul de judecată din 11.12.2014 (fila 678 dosar) s-a pus în discuție suplimentarea onorariului de expert, cauza fiind amânată pentru a se lua la cunoștință de raportul de expertiză, motiv ce nu justifică perceperea unui onorariu în cuantum de 595,57 lei conform facturii fiscale din 16.12.2014 și 346,78 lei – factura fiscală din 16.12.2014.

Astfel, în raport de volumul de muncă (analizând în detaliu anterior) și complexitatea cauzei, tribunalul a redus valoarea onorariului avocațial de la suma de 36.849,70 lei la suma de 5062,93 lei.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta Cîtcîrigă M. G., pentru motivele prevăzute de dispozițiile art. 304 ind. 1 Cod proc. Civ, potrivit căruia " Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacata cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute in art. 304, instanța putând sa examineze cauza sub toate aspectele".

Astfel, o primă critică adusă sentinței recurate vizează tratamentul dat de instanța de fond obiecțiunilor aduse raportului de expertiză, formulate la ultimul termen de judecată și solicitării de refacere a raportului de expertiză în specialitatea organizarea muncii.

Astfel, cum rezulta din practicaua sentinței atacate, la termenul de judecată la care a fost pus în discuția părților raportul de expertiză (termen la care, de altfel, instanța a reținut cauza în pronunțare), a adus acestuia o . critici care au fost supuse dezbaterii contradictorii a părților.

Din aceeași practică rezulta fără echivoc faptul că instanța a respins fără motivare obiecțiunile aduse raportului de expertiză, în acest sens reținându-se că nu sunt întemeiate în raport de modul de întocmire a expertizei și de materialul probator administrat in cauză.

Astfel, instanța nu a procedat la analiza punctuală a fiecărei obiecțiuni, explicația de mai sus nereliefând nici măcar un argument care să fundamenteze respingerea obiecțiunilor, o formulare și o raportare generică la „modul de întocmire a expertizei" neputând conduce la concluzia că instanța a realizat o respingere motivata a obiecțiunilor formulate.

Faptul că obiecțiunile la raportul de expertiza nu au primit nicio dezlegare punctuală din partea instanței afectează hotărârea de viciul nemotivării, ce trebuie sancționată cu însăși casarea hotărârii.

O atare soluție se impune și prin prisma practicii Curții Europene a Drepturilor Omului, care a reținut constant că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 paragraf 1 din Convenție nu poate trece drept un drept efectiv decât dacă cererile și observațiile părților sunt în mod real ascultate, adică în mod concret examinate de către instanța sesizată.

Articolul 6 CEDO implica mai ales în sarcina instanțelor obligația de a proceda la un examen efectiv al argumentelor, susținerilor și al elementelor de probă ale părților.

Or, hotărârea recurată nu relevă nicicum un examen efectiv al obiecțiunilor aduse raportului de expertiză, hotărârea nefăcând nicio trimitere la elemente concrete din cadrul raportului de expertiză legate de raportul de expertiză, care să se constituie în contraargumente față de criticile aduse.

De asemenea, urmează a se constata că în mod greșit a fost respinsă cererea de refacere a raportului de expertiză de către un expert în specialitatea „ organizarea muncii, salarizare ", în contextul în care din raportul de expertiză contabilă a reieșit ca o cuantificare a numărului de ore necesare întocmirii documentelor nu este posibilă, o astfel de operațiune excedând competenței unui expert în specialitatea contabilitate.

Argumentul pe care instanța își fundamentează respingerea cererii de refacere (în sensul că obiectul cauzei este reprezentat de orele suplimentare efectuate pe o anumită perioadă, și nu de orele care ar fi putut fi prestate în mod ipotetic) nu este sustenabil, în realitate, prin expertiza în specialitatea vizată, tinându-se a se determina numărul necesar de ore pentru întocmirea diverselor documente, iar ulterior acestei determinări, în raport de rezultatele efective ale activității, să se cuantifice în mod efectiv orele suplimentare, desfășurate în vederea realizării activității și actelor respective, operațiunea având astfel finalitatea concretă de determinare a numărului de ore prestate cu titlu suplimentar, și nu orele ce ar fi putut fi prestate în mod ipotetic.

Fundamentându-si soluția referitoare la orele suplimentare (in ceea ce privește inexistența acestora) pe raportul de expertiză întocmit de un expert având specializarea contabilitate, judecătorul fondului a nesocotit normele referitoare la specializarea experților.

In ce privește Nomenclatorul specializărilor, aprobat prin Ordinul nr. 199/2010, acesta evidențiază distinct specializarea „organizarea muncii, salarizare".

Toate aceste aspecte, legate de specializarea expertului și nerespectarea dispozițiilor legale in materie, atrag nulitatea actului procedural (raportul de expertiză) și soluția de casare a hotărârii întemeiate pe acest act.

In acest context, soluția corectă, ca urmare a casării, ar fi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, cu dispunerea refacerii raportului de expertiză în specialitatea „organizarea muncii, salarizare".

Este atributul instanței de judecată să aprecieze asupra mijloacelor de probă, cu îndatorirea de a stărui pentru aflarea adevărului pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

Aprecierea probelor se realizează prin coroborarea tuturor mijloacelor de probă administrate în cursul procesului, scopul acestora fiind de a lămuri instanța asupra situației de fapt și conținutului raporturilor juridice dintre părți.

Deoarece nu există un temei legal pentru a se crea o ordine de preferință referitoare la declarațiile martorilor, instanța poate să considere, atunci când acestea sunt contradictorii, că numai una dintre ele exprima adevărul, având obligația însă de a le înlătura motivat pe celelalte.

Or, instanța a apreciat că exprimând adevărul numai depozițiile martorilor propuși de pârâta-intimată, fără însă a arăta argumentele pentru care apreciază că celelalte nu ar corespunde adevărului.

Astfel, pentru a se putea afirma că s-a realizat o corectă apreciere a probelor (în speță, a declarațiilor martorilor) era necesar ca instanța să analizeze și să arate în concret elementele care au condus-o la concluzia că doar depozițiile aparținând martorilor pârâtei corespund adevărului sau, cel puțin, motivele pentru care le-a înlăturat pe ale celorlalți.

Această analiză trebuia să releve verificarea sincerității martorilor (în raport de interesul martorului în proces, relația acestuia cu părțile, izvorul de informație), a elementelor în raport de care percepția sa ar putea fi modificată, a modului în care s-a realizat relatarea, etc.

Or, aprecierea instanței se rezumă exclusiv la a reține depozițiile martorilor intimatei-pârâte, aceasta nerelevând argumentele ce au fundamentat aceasta validare, cu consecința înlăturării celorlalte depoziții testimoniale.

De asemenea, urmează a se constatați că hotărârea de respingere se fundamentează pe o interpretare eronată a raportului de expertiză întocmit în cauză, în mod greșit instanța reținând că „în raportul de expertiză contabila se reține că din analiza documentelor contabile nu rezultă că reclamanta ar fi prestat ore suplimentare, inclusiv în zilele nelucrătoare (sâmbăta și duminica) ".

In realitate, din conținutul raportului de expertiză rezultă fără putință de tăgadă că a prestat activitate pentru intimata-pârâtă în zilele de sâmbăta sau duminica, numai că expertul, cu încălcarea limitelor de competență, apreciază că nu pot fi calificate ore suplimentare în contextul în care nu există o solicitare expresă din partea angajatorului în sensul de a desfășura acele activități în zilele nelucrătoare.

Astfel, în raportul de expertiză se prevede fără echivoc prestarea de activități sâmbăta și duminica, reținându-se in acest sens următoarele: „Din documentele puse la dispoziție de către . IFN SA se observă că pentru perioada 2009-2012 există un număr de 17 documente care sunt întocmite de d-na C. M. G. în zile de sâmbăta sau duminica”.

In acest context în care a rezultat că unele activități au fost prestate în zile nelucrătoare (chiar și după modificarea programului de lucru într-unul flexibil zilele de sâmbăta și duminica rămânând zile libere), de altfel fapt pe care chiar instanța îl putea constata în mod nemijlocit, în contextul în care la dosarul cauzei au fost depuse înscrisuri întocmite în zile de sâmbăta și duminica, aceasta trebuia să stăruiască în vederea stabilirii situației reale, a determinării exacte a orelor lucrate și, în final să procedeze la admiterea cel puțin în parte a cererii privind compensarea în bani a orelor suplimentare efectuate în zilele de sâmbăta și duminica (cum a rezultat din documentele ce au fost avute în vedere la întocmirea expertizei).

La data de 8 iunie 2015, intimata-pârâtă . IFN SA, a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat în esență respingerea recursului ca nefondat.

Curtea, examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate, dar și sub toate aspectele de fapt și de drept, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale incidente, constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prima critică se referă la nemotivarea soluției de respingere a obiecțiunilor formulate la raportul de expertiză, susținând, totodată, recurenta că instanța nu a procedat la un examen efectiv al argumentelor, susținerilor și al elementelor de probă ale părților.

Curtea constată că instanța de fond și-a îndeplinit obligația de a motiva, hotărârea fiind temeinic argumentată, în fapt și în drept, putându-se remarca analiza amănunțită a raporturilor juridice dintre părți prin prisma susținerilor, apărărilor și probelor administrate.

Sub acest aspect, nu se poate cere instanței un răspuns detaliat la fiecare afirmație a reclamantei, fiind suficient ca motivarea să conțină un raționament logico-juridic, în raport de circumstanțele concrete și esențiale ale cauzei.

De asemenea, instanța a argumentat respingerea obiecțiunilor la raportul de expertiză, nefiind fondată nici critica referitoare la împrejurarea că instanța nu a desemnat în cauză un expert cu o altă specializare, respectiv salarizare – normare.

Curtea reține că, față de obiectul cauzei, nu era justificată refacerea expertizei de către un alt expert, întrucât și expertul contabil a fost în măsură să răspundă obiectivelor instanței, putându-se remarca faptul că la momentul nominalizării expertului reclamanta nu a solicitat numirea unui alt expert cu altă pregătire tehnică, beneficiind și de serviciile unui expert consilier, tot cu specializarea contabilitate.

Nu sunt fondate nici criticile referitoare la raportul de expertiză, susținând recurenta că instanța nu a cenzurat concluziile expertizei și că nu-și putea întemeia soluția, în totalitate, pe concluziile raportului de expertiză, hotărârea atacată nefiind întemeiată exclusiv pe raportul de expertiză, ci pe ansamblul probator administrat în cauză.

A mai susținut recurenta că hotărârea pronunțată nu este rezultatul aprecierii corecte a tuturor mijloacelor de probă administrate în cursul procesului.

Astfel, deși a constatat că declarațiilor tuturor martorilor sunt contradictorii, în mod indirect, instanța de fond a dat eficiență declarațiilor de martori propuși de intimată, fără a arăta argumentele pentru care a apreciat că depozițiile celorlalți martori nu ar corespunde adevărului.

Aceste susțineri nu pot fi primite, putându-se observa că instanța a înlăturat motivat toate declarațiile de martori în ceea ce privește efectuarea orelor suplimentare, constatând că susținerile acestora se contrazic, însă din toate depozițiile se poate reține un aspect relevant și anume că programul de lucru al reclamantei era variabil, fapt confirmat și de actul adițional la contractul de muncă.

A mai precizat recurenta că în raportul de expertiză se menționează fără echivoc prestarea de activități sâmbăta și duminica, reținându-se în acest sens următoarele: „Din documentele puse la dispoziție de către . IFN SA se observă că pentru perioada 2009-2012 există un număr de 17 documente care sunt întocmite de d-na C. M. G. în zile de sâmbăta sau duminica”.

În acest sens, Curtea constată că în raportul de expertiză, întemeiat pe analiza documentelor contabile, se reține exact contrariul și anume că nu a rezultat efectuarea de ore suplimentare de către reclamantă. Se face, într-adevăr o precizare și anume că există 17 documente întocmite de reclamantă pentru zile de sâmbătă sau duminică, însă același expert a subliniat că nu există o solicitare din partea angajatorului de a efectua activitate suplimentară, nefiind îndeplinite cerințele art.121 din Codul muncii.

În consecință, pe baza ansamblului probator nu s-a putut stabili cu certitudine prestarea de muncă suplimentară, situație în care pretențiile reclamantei nu pot fi cuantificate, reținând corect instanța de fond că potrivit actului adițional la contractul de muncă și celorlalte înscrisuri aflate la dosar, programul de lucru era unul variabil, astfel încât, în lipsa unor probe certe, activitatea desfășurată de reclamantă în afara programului de lucru făcea parte, de fapt, din partea variabilă a programului de lucru.

Prin urmare, față de considerentele arătate, în baza art.304, 304 ind.1 și art.312 C.pr.civ., Curtea va păstra sentința atacată ca legală și temeinică și va respinge recursul declarat de reclamantă ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Cîtcîrigă M. G., domiciliată în comuna Bucșani, ., județul Dâmbovița, împotriva sentinței civile nr. 309 pronunțată la data de 26 februarie 2015 de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. „P. F. România IFN” S.A., cu sediul în municipiul București, ., nr. 1 A, nr. 133, etaj 1, sector 4.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi 11 iunie 2015.

Președinte, Judecători,

M. G. C. P. V. D.

Grefier,

C. O.

Operator de date cu caracter personal

notificare nr.3120/2006

Red. MG

Tehnored.CO

2 ex./02.07.2015

d.f._ Trib. Dâmbovița

j.f. G. C.

← Despăgubire. Decizia nr. 404/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI		Acţiune în răspundere patrimonială. Decizia nr. 240/2015.... →

Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 527/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 527/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI