Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 2137/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2137/2015 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 14-12-2015 în dosarul nr. 2137/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA NR. 2137
Ședința publică din data de 14 decembrie 2015
Președinte – C. M. M.
Judecător – A. C. B.
Grefier - C. C.
Pe rol fiind judecarea apelului declarat de pârâta . sediul în Or. G., ., Jud. G., împotriva sentinței civile nr. 1896 din 3 iulie 2015, pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimatul reclamant C. I., cu domiciliul în Municipiul Ploiești, .. 212, ..
La apelul nominal făcut în ședință publică, la ultima strigare, a răspuns intimatul reclamant C. I., personal, lipsind apelanta pârâtă .>
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință care a învederat instanței că dosarul este la primul termen de judecată, iar apelul este scutit de plata taxei judiciare de timbru.
Totodată, s-a menționat că, prin intermediul Serviciului Registratură al instanței, intimatul reclamant C. I. a depus la dosar întâmpinare.
Intimatul reclamant C. I., având cuvântul, arată că nu mai are alte cereri de formulat în cauză.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul intimatului reclamant în dezbaterea apelului.
Intimatul reclamant C. I., având cuvântul, solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca legală și temeinică, pentru motivele arătate prin întâmpinare, cu cheltuieli de judecată, menționând că nu are dovezi referitoare la cheltuielile de judecată.
După rămânerea în pronunțare, intimatul reclamant C. I. a depus la dosar chitanța nr.138/14.12.2015, privind cheltuielile de judecată.
CURTEA
Deliberând, conform dispozițiilor art. 395 din noul Cod de procedură civilă, asupra apelului civil de față:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub număr de dosar_, reclamantul C. I. a chemat-o în judecată pe pârâta . solicitând instanței, ca prin sentința ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la achitarea drepturilor salariale restante, reprezentând 25% din salariul net pentru lunile iunie, iulie, august și septembrie
2013, a dobânzii legale pentru drepturile salariale restante și actualizarea lor cu rata inflației de la data scadenței acestor drepturi și până la data plății.
S-a solicitat și obligarea pârâtei la plata de daune morale în cuantum de 10.000 lei, precum și a cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a fost angajatul pârâtei în funcția de consilier juridic, Sef Birou Resurse Umane, la punctul de lucru Blejoi, cu un salariu tarifar de încadrare de 3400 lei, ce corespunde unui salariu net lunar de 2385 lei, însă pârâta, fără temei legal și abuziv, i-a reținut din salariu în perioada iunie - septembrie 2013 o cotă de 25%, perioadă în care toți salariații punctului de lucru Blejoi, cu excepția personalului T. din care a făcut parte, au primit salariul în procent de 100%.
A susținut reclamantul că prin această reținere a fost vătămat în drepturile și interesele sale legitime, impunându-se obligarea pârâtei la plata reținerilor salariale, cu dobânzile legale și actualizarea lor conform ratei inflației aferente perioadei menționate, în valoare totală de 4819,61 lei.
A învederat reclamantul că solicită și daune morale în valoare de 10.000 lei, întrucât prestigiul, demnitatea, onorarea și imaginea sa publică au fost afectate din cauza conduitei ilicite și abuzive a pârâtei în raport de reținerile salariale și de folosirea acestor sume de către pârâtă, fără temei legal, mai ales că pârâta a refuzat soluționarea litigiului pe cale amiabilă.
În cuprinsul cererii de chemare în judecată reclamantul a detaliat modul de calcul al reținerilor salariale, dobânzilor și actualizărilor.
Pârâta . a depus întâmpinare, conform dispozițiilor art. 205 din noul Cod de procedură civilă, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că la nivelul punctului de lucru din localitatea Blejoi nu s-a realizat în totdeauna norma de producție, astfel încât conducerea societății a hotărât diminuarea pentru toți salariații a drepturilor salariale aferente perioadelor în care nu s-a realizat norma de producție, măsură fiind luată în scopul menținerii locurilor de muncă, având caracter temporar și acordul salariaților.
S-a susținut că a reprezentat o măsură legală, întrucât art. 39 din Codul muncii dispune că salariatul are dreptul la salarizare pentru munca depusă, iar în contractul încheiat între părți nu există un salariu fix negociat.
A mai arătat pârâta că, atât timp cât reclamantul a contestat diminuarea drepturilor salariale numai după încetarea contractului individual de muncă, înseamnă că este de acord cu neîndeplinirea sarcinilor de serviciu, fiind neîntemeiată și pretenția sa de a i se acorda daune morale, întrucât diminuarea drepturilor salariale nu determină prejudicierea prestigiului, demnității și onoarei reclamantului.
La data de 04.06.2015, reclamantul a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea susținerile pârâtei, în condițiile în care în perioada iulie - septembrie 2013 a desfășurat activitate cu un program normal de lucru de 8 ore pe zi; nu a existat acordul său pentru modificarea salariului, astfel cum prevăd dispozițiile art. 41 alin.1 Codul muncii; nu s-a făcut dovada vreuneia dintre situațiile prevăzute de art. 52 alin. 3 sau art. 53 din Codul muncii, pentru a se dispune reducerea lunară a salariului cu 25%; nu i s-a adus în vedere la data diminuării salariului că această măsură s-ar datora faptului că nu și-ar fi îndeplinit sarcinile de serviciu.
La data de 03.07.2015, reclamantul a depus o precizare la acțiune, prin care a arătat că majorează suma solicitată de la 4819,61 lei la 6514,90 lei.
În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri.
La data de 3 iulie 2015, Tribunalul Prahova, a pronunțat sentința civilă nr. 1896, prin care a admis în parte acțiunea precizată și a obligat-o pe pârâta să plătească reclamantului suma de 6514,90 lei, reprezentând diferențe salariale restante, în procent de 25% din salariul net pentru lunile iunie, iulie, august și septembrie 2013 și dobânda legală aferentă acestor sume, calculată inclusiv pentru luna iulie 2015, sume la care se va aplica în continuare dobânda legală până la data plății efective, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație de la data scadenței până la data plății efective.
S-a respins capătul de cerere privind acordarea daunelor morale, ca neîntemeiat și a fost obligată pârâta la 950 lei, cheltuieli de judecată către reclamant.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarea situație de fapt și de drept:
În baza contractului individual de muncă nr. 627/01.03.2010, reclamantul a fost angajat în cadrul societății pârâte pe durată determinată (contractul fiind prelungit prin două acte adiționale) iar raporturile de muncă cu societatea au încetat la data de 01.01.2013, prin decizia nr. 181/28.12.2013.
Prin contractul individual de muncă nr. 1054/31.01.2013, reclamantul a fost reangajat la societatea pârâtă pe o perioadă determinată de 11 luni, respectiv 01.02.2013 – 01.01.2014, fiind angajat în funcția de Consilier Juridic – Șef Birou Resurse Umane, cu un program de lucru de 8 ore /zi, 40 ore/săptămână și un salariu de bază brut lunar de 3400 lei, contract ce a încetat începând cu data de 01.01.2014, prin decizia nr. 3985/30.12.2013.
Potrivit extraselor de cont depuse la dosar, în perioada iunie - septembrie 2013 salariul reclamantului a fost redus cu 25%, împrejurare necontestată de către pârâtă.
Potrivit art. 41 Codul muncii, a reamintit tribunalul, contractul individual de muncă poate fi modificat numai prin acordul părților, modificarea unilaterală fiind posibilă numai în cazurile și condițiile prevăzute de Codul muncii,.
Conform art. 52 alin. 3 și art.53 alin. 1 Codul muncii, în cazul reducerii temporare a activității pentru motive economice, tehnologice, structurale sau similare, pentru perioade mai mari de 30 de zile lucrătoare, angajatorul are posibilitatea reducerii programului de lucru de la 5 zile la 4 zile pe săptămână, cu reducerea corespunzătoare a salariului până la remedierea situației care a cauzat reducerea programului, iar în perioada reducerii și/sau a întreruperii temporare a activității, salariații implicați în activitatea redusă sau întreruptă, care nu mai desfășoară activitate, beneficiază de o indemnizație ce nu poate fi mai mică de 75% din salariul de bază corespunzător locului de muncă ocupat, cu excepția situațiilor prevăzute la art. 52 alin. 3 Codul muncii.
Potrivit dispozițiilor art. 1535 din Noul Cod Civil, a reamintit judecătorul fondului, în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii de la scadență până în momentul plății în cuantumul convenit de către părți sau în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără să se dovedească existența unui prejudiciu.
Ca atare, atât timp cât reclamantul a fost angajatul pârâtei, convenindu-se prin contractul individual de muncă un salariu de bază brut lunar de 3400 lei, salariu ce a fost redus în perioada iunie – septembrie 2013 cu 25%, fără să existe vreo cauză
legală care să determine diminuarea salariului și fără să existe acordul reclamantului în acest sens, înseamnă că diminuarea salariului a fost nelegală și abuzivă, caz în care pretenția reclamantului de a i se acorda aceste rețineri salariale este întemeiată, a statuat tribunalul.
S-a menționat că susținerile pârâtei, în sensul că în perioada respectivă conducerea societății a hotărât diminuarea salariului pentru toți salariații întrucât nu s-a realizat norma de producție în perioada iunie - septembrie 2013, nu pot fi avute în vedere cât timp pârâta nu a administrat nicio probă din care să reiasă că diminuarea salariului a fost hotărâtă de conducerea societății și în ce temei, dacă tuturor salariaților li s-a aplicat măsura reducerii salariului, dacă și în ce condiții s-a realizat sau nu norma de producție de natură să justifice o asemenea măsură.
De asemenea, instanța a apreciat că este neîntemeiată apărarea pârâtei în sensul că ar fi avut acordul salariaților, inclusiv al reclamantului în acest sens, deoarece din nicio probă administrată nu a rezultat o asemenea situație, iar simplul fapt că reclamantul nu a contestat diminuarea drepturilor salariale anterior desfacerii contractului de muncă nu poate fi considerat ca o exprimare expresă a manifestării de voință a reclamantului de a i se diminua salariul cu 25%.
S-a apreciat totodată, că apărările pârâtei din cuprinsul întâmpinării sunt și contradictorii în condițiile în care, pe de o parte, se susține că diminuarea salariului ar fi avut loc față de toți salariații în scopul menținerii locurilor de muncă întrucât în perioada respectivă nu s-ar fi realizat norma de producție, iar pe de altă parte, că diminuarea salariului reclamantului s-ar fi datorat neîndeplinirii de către acesta a sarcinilor de serviciu, mai ales că nu există nicio dovadă privind sarcinile pe care reclamantul nu le-ar fi îndeplinit și în ce ar fi constat neîndeplinirea acestor sarcini, neexistând de altfel nicio dovadă la dosar nici în ceea ce privește nerealizarea normei de producție de către reclamant cât timp făcea parte din personalul T., astfel încât nu avea de realizat o normă de producție, iar din actele dosarului nu a rezultat că în perioada în care i s-a diminuat salariul ar fi avut și programul de lucru redus de la 5 la 4 zile sau ar fi lucrat cu normă redusă astfel încât să se justifice diminuarea salariului la care era îndreptățit.
În ceea ce privește cererea reclamantului de a fi obligată pârâta la acordarea de daune morale, tribunalul a constatat că este neîntemeiată, întrucât nu rezultă în ce modalitate diminuarea salariului i-ar fi creat reclamantului un prejudiciu moral, respectiv în ce modalitate acest fapt ar fi adus atingere prestigiului, demnității sau onoarei sale, pentru a i se acorda daune morale.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel în termenul legal reglement de dispozițiile art. 215 din Legea nr. 62/2011, pârâta .-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor s-a învederat că instanța de fond nu putea acorda reclamantului dreptul pretins, deoarece cuantumul salariului nefiind cuprins în contractul individual de muncă, nu se putea stabili, fără nicio probă din partea reclamantului, când este dreptul salarial lunar cuvenit neacordat.
S-a reiterat, sub acest aspect, că între părți, la data de 01.03.2010, a intervenit contractul individual de muncă nr. 627, ce a fost prelungit prin două acte adiționale, prin care reclamantul era angajat pe funcția de Sef Birou Resurse Umane la punctul de lucru din localitatea Blejoi, județul Prahova, valabil până la 31.12.2012.
La data de 31.01.2013, între părți s-a încheiat un nou contract individual de muncă cu nr.1054, prin care începând cu data de 01.02.2013, reclamantul era angajat în aceeași funcție, cu un program de opt ore pe zi, valabil până la data de 01.01.2014, fără a se menționa un cuantum fix al salariu de care beneficia angajatul pe perioada angajării.
Deoarece la nivelul punctului de lucru al societății din localitatea Blejoi nu
s-a realizat întotdeauna norma de producție, conducerea societății a hotărât diminuarea pentru toți salariații a drepturilor salariale aferente perioadelor în care nu s-a realizat norma de producție, această măsură fiind luata în scopul menținerii locurilor de munca si al supraviețuirii firmei, cu acordul salariaților și având caracter temporar.
În acest context, a apreciat apelanta, întrucât măsura s-a luat față de toți salariații punctului de lucru de la Blejoi, reclamantul nu poate fi considerat că a fost discriminat.
De asemenea, a susținut apelanta, măsura diminuării drepturilor salariale este legală, întrucât art. 39 din Codul muncii dispune că salariatul are dreptul la salarizare pentru munca depusă, iar contractul încheiat între părți nu conține un salariu fix negociat.
S-a reiterat că reclamantul a fost de acord cu neîndeplinirea sarcinilor de serviciu, având în vedere că la momentul diminuării salariului acesta nu a contestat diminuarea drepturilor salariale.
S-a solicitat admiterea apelului astfel cum a fost formulat.
Intimatul-reclamant C. I. a depus întâmpinare, conform dispozițiilor art. 471 alin. 5 din noul Cod de procedură civilă, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, susținând, în esență, că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, fiind rezultatul unei corecte interpretări a materialului probatoriu administrat în cauză.
S-a solicitat și obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată.
Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate, în raport de dispozițiile art. 478 din noul Cod de procedură civilă, care statuează limitele efectului devolutiv al apelului și având în vedere dispozițiile art. 479 alin. 1 teza I din noul Cod de procedură civilă, conform cărora instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, Curtea apreciază ca nefondat apelul declarat, pentru considerentele ce vor fi expuse în cuprinsul prezentei motivări a deciziei:
Cu titlu preliminar, Curtea notează că potrivit regulii statuată de art. 41 Codul muncii, modificarea contractului individual de muncă poate interveni numai prin acordul părților (alin.1), doar cu titlu de excepție fiind posibilă prin actul unilateral al angajatorului și atunci, numai în condițiile prevăzute de Codul muncii (alin. 2).
În acest sens, Curtea Constituțională a statuat prin decizia nr. 637/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 577/22 august 2007, că interesul legitim legat de stabilitatea raporturilor de muncă impune ca modificarea contractului individual de muncă să se facă în aceleași condiții în care a fost încheiat, respectiv prin acordul ambelor părți, reiterându-se că situațiile și motivele pentru care angajatorul poate dispune unilateral modificarea contractului sunt doar cele „riguros și limitativ prevăzute de legislația muncii”.
Astfel, art. 48 Codul muncii prevede că angajatorul poate modifica temporar locul și felul muncii, fără consimțământul salariatului, în cazul unor situații de forță majoră, cu titlu de sancțiune disciplinară sau ca o măsură de protecție a salariatului.
De asemenea, conform dispozițiilor art. 42, 43 și 45 din același act normativ este posibilă modificarea unilaterală și temporală a contractului de muncă în cazul delegării sau detașării salariatului.
Ca atare, inadmisibilitatea modificării unilaterală a contractului individual de muncă se referă la elementele esențiale ale contractului, iar unul dintre acestea este și salariul, Curtea Constituțională reținând, sub acest aspect, în deciziile nr. 872/2010 și nr. 874/2010 publicate în Monitorul Oficial al României Partea I nr. 433/28.07.2010 că „salariul reprezintă o componentă a dreptului la muncă, fiind corolarul acestui drept constituțional”.
Ca o măsură de protecție a acestui drept, legiuitorul român a prevăzut în art. 169 alin. 1 Codul muncii, că orice reținere din salariu poate fi operată numai în cazurile și condițiile prevăzute de lege, norma edictată fiind în consens cu prevederile art. 8 alin. 1 din Convenția OIM privind protecția salariatului nr. 95/1999, ratificată de România prin Decretul nr. 284/1973, conform căreia „reținerile din salarii nu vor fi autorizate decât în condițiile și limitele prescrise de legislația națională sau stabilite printr-un contract colectiv ori o hotărâre arbitrală”.
Contrar tuturor acestor reglementări de drept intern și internațional, societatea apelantă a procedat, fără a avea acordul intimatului, în calitate de salariat, la diminuarea cu 25% a drepturilor salariale cuvenite acestuia în baza raporturilor de muncă, în lunile iunie – septembrie 2013.
Curtea va înlătura ca nefondată apărarea apelantei, invocată în motivele de apel, că în speță, cuantumul salariului cuvenit intimatului nu ar fi fost menționat în contractul individual de muncă al acestuia, înregistrat sub nr. 1054/31.01.2013, întrucât, din examinarea acestui act aflat la filele 16 – 17 dosar fond rezultă că s-a menționat expres că salariul brut lunar acordat intimatului este în cuantum de 3400 lei.
De asemenea, faptul că intimatul nu a contestat la momentul reținerii diminuarea drepturilor salariale, nu poate fi asimilat, astfel cum a pretins societatea apelantă, unei achiesări, în condițiile în care, potrivit art. 38 Codul muncii, drepturile salariale sunt ocrotite prin dispozițiile imperative ale legii și ca atare, exclud orice tranzacție, renunțare sau limitare. („Salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate”).
Apărarea apelantei, în sensul că atât timp cât măsura diminuării salariatului a fost luată față de toți angajații punctului de lucru din Blejoi, intimatul nu se poate considera discriminat, urmează a fi înlăturată de către Curte ca fiind lipsită de relevanță, întrucât, în speță, măsura modificării unilaterale a salariului, ca element esențial al unui contract individual de muncă, nu este contestată din punct de vedere al discriminării, ci exclusiv din punct de vedere al nelegalității sale, în raport de dispozițiile imperative reglementate de art. 41 și art. 164 Codul muncii.
În ceea ce privește critica prin care s-a susținut că intimatul nu ar fi administrat probe în susținerea pretențiilor sale, Curtea reamintește, ca prim aspect, că potrivit
art. 272 Codul muncii, în conflictele de muncă, sarcina probei revine angajatorului, care este obligat să depună dovezile în apărarea sa, până la prima zi de înfățișare.
Cu privire la acest text de lege, Curtea Constituțională a statuat, în decizia nr. 433/2011, că această modalitate de reglementare reprezintă o opțiune a legiuitorului, angajatorul fiind cel care deține documentele și toate celelalte probe pertinente pentru elucidarea conflictului și pentru stabilirea drepturilor și obligațiilor părților raportului juridic de muncă, fiind necesară și firească obligația acestuia de a prezenta aceste probe.
Or, atât timp cât apelanta a recunoscut măsura diminuării cu 25% a salariului intimatului pe lunile iunie - septembrie 2013, atât prin întâmpinarea depusă la fond, cât și în motivele de apel și nu a depus niciun înscris și nici nu a solicitat administrarea vreunei probe prin care să combată pretențiile deduse judecății, în timp ce intimatul, prin proba cu înscrisuri administrată (filele 16, 17, 21-28 și 32) dosar fond) a reușit să dovedească temeinicia pretențiilor formulate (existența unui cuantum determinat al salariului lunar prin contractul de muncă și modificarea unilaterală a acestuia, de către angajator), Curtea constată că în mod corect judecătorul fondului a procedat la admiterea acțiunii, dând pe deplin eficiență dispozițiilor art. 41 și art. 169 alin.1 Codul muncii.
În considerarea acestor argumente de fapt și de drept, Curtea va proceda, în temeiul dispozițiilor art. 480 alin. 1 din noul Cod de procedură civilă, la respingerea apelului ca nefondat.
Constatând că intimatul nu a depus niciun act care să ateste existența cheltuielilor de judecată solicitate prin întâmpinarea depusă în apel, Curtea va respinge, în temeiul dispozițiilor art. 452 din noul Cod de procedură civilă, cererea acestuia de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de pârâta ., cu sediul în G., ., județul G., împotriva sentinței civile nr. 1896/3 iulie 2015, pronunțată de Tribunalul Prahova,în contradictoriu cu intimatul-reclamant C. I., domiciliat în Ploiești, .. 212, ., ., județul Prahova.
Respinge ca neîntemeiată, cererea intimatului-reclamant C. I. de acordare a cheltuielilor de judecată.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 decembrie 2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
C.-M. M. A.-C. B.
GREFIER,
C. C.
Red. ACB
Tehnored. DV
4 ex./11.01.2016
d.f._ - Tribunalul Prahova
j.f. C. R.
Operator date cu caracter personal
Notificare nr. 3120
| ← Acţiune în constatare. Sentința nr. 1485/2015. Curtea de Apel... | Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 2141/2015.... → |
|---|
