Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 383/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 383/2015 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 16-03-2015 în dosarul nr. 383/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA NR. 383
Ședința publică din data de 16 martie 2015
Președinte - V.-A. P.
Judecător - C. - P. B.
Grefier - M. F.
Pe rol fiind judecarea apelului declarat de reclamanții N. A., domiciliat în T., județul Dâmbovița, S. N., domiciliat în T., județul Dâmbovița, R. D. C., domiciliat în ., V. G., domiciliat în ., S. I., domiciliat în . Dâmbovița, S. M. I., domiciliat în ., N. P., domiciliat în T., județul Dâmbovița, D. G., domiciliat în T., județul Dâmbovița, R. M., domiciliat în ., Z. F., domiciliat în ., R. E., domiciliat în ., S. E., domiciliat în T., județul Dâmbovița, A. N., domiciliat în ., S. S., domiciliat în ., N. I. domiciliat în ., Z. G., domiciliat în .. Dâmbovița, S. D. domiciliat, în .. Dâmbovița, M. N. domiciliat în oraș T., ., jud. Dâmbovița, G. V. M., domiciliat în oraș T., jud. Dâmbovița, C. V., domiciliat Ghercani Răcari, jud. Dâmbovița, M. C. A., domiciliat în ., jud. Dâmbovița, P. D., domiciliat în ., jud. Dâmbovița, P. G., domiciliat în ., L. C., domiciliat în jud. Dâmbovița, M. A., domiciliat în oraș T., ., jud. Dâmbovița, M. Ș., domiciliat în ., S. I., domiciliat în localitatea Ghergani, Răcari, jud. Dâmbovița, N. I., domiciliat în jud. Dâmbovița, . I. D. domiciliat în oraș T. ..3, jud. Dâmbovița, P. G., domiciliat în jud. Dâmbovița, oraș T., toți cu domiciliul procesual ales la Cabinet Avocat B. E. C., în București, ., ., ., sector 6, împotriva sentinței civile nr.1141/30.09.2014 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu pârâta C. Națională de Căi ferate CFR SA, cu sediul procesual ales la CNCF CFR SA - Sucursala Regională CF București, în București, Piața Gării de Nord, nr. 1-3, sector 1.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, care învederează instanței că dosarul se află la primul termen de judecată, scutit fiind de plata taxei judiciare de timbru, iar prin cererea de apel s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă. De asemenea, în procedura prealabilă, s-a depus la dosar, de către intimata-pârâtă, întâmpinare cu nr. de înregistrare 41/5.01.2015, prin care se invocă și excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fond, se solicită respingerea apelului, cu menținerea hotărârii atacate ca temeinică și legală și în data de 22.01.2015, cu nr. de înregistrare 1230, s-a depus tot de către intimata-pârâtă întâmpinare, cu conținut similar, prin care nu se mai invocă excepția prescripției dreptului material la acțiune și se solicită respingerea apelului și menținerea hotărârii atacate ca temeinică și legală.
Se mai învederează că prin Serviciul Registratură, sub nr.5158/13.03.2015, apelanții-reclamanți au depus la dosar concluzii scrise, în finalul cărora au cerut și judecarea cauzei în lipsă.
Curtea, referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de către intimata-pârâtă prin prima întâmpinare depusă la dosar, excepție ce nu a mai fost reiterată prin cea de-a doua întâmpinare depusă la 22.01.2015, constată că prin sentința civilă nr. 1141/30.09.2014, a primei instanțe, a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune în termenul de șase luni prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. e din Codul muncii și nu a fost declarat apel de către pârâtă cu privire la această soluție.
Curtea, având în vedere că prin cererea de apel și concluziile scrise depuse la dosar de către apelanții-reclamanți s-a solicitat de către aceștia judecata cauzei în lipsă, dând eficiență dispozițiilor imperative reglementate de art. 411 alin. 1 pct.2 teza finală și alin. 2 Cod pr.civilă, apreciază cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr._ /02.04.2014, reclamanții N. A., S. N., R. D. C., V. G., S. I., S. M. I., N. P., D. G., R. M., Z. F., R. E., S. E., A. N., S. S., N. I., Z. G., S. D., M. N., G. V. M., C. V., M. C. A., P. D., P. G., L. C., M. A., M. Ș., S. I., N. I., N. I. D., P. G. au chemat în judecată pe pârâta C. Națională de Căi Ferate CFR SA solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta să plătească reclamanților drepturile bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale încasate (incluzând salariul de bază, indemnizații, sporuri,adaosuri, alte sume acordate în temeiul raporturilor de muncă) și drepturile salariate cuvenite, calculate la clasa de salarizare și coeficientul de ierarhizare corespunzătoare funcției ocupate de fiecare salariat, la o valoare a salariului minim de bază minim brut de 700 de lei, pe perioada februarie_11, în conformitate cu art.41 alin.3 lit.a din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, prelungit până la 31.12.2011 (conform art.41 alin.3 pe anii 2008-2010, prelungit până la 31.12.2011, potrivit art.4 alin.2 și cu legislația muncii; să fie obligată pârâta la plata diferențelor dintre drepturile salariate rezultate din aplicarea coeficienților de ierarhizare, cuprinși în anexa nr.1 din CCM la nivel de unitate, în baza cărora au fost calculate salariile fiecărui salariat, în raport cu salariul de bază minim brut pe țară garantat de 700 de lei lunar, conform art.1 din HG nr.1225/27.12.2011, publicată în Montorul Oficial Partea I, nr.922/27.12.2011 și drepturile salariale efectiv plătite în perioada 01.01._13;să fie obligată pârâta la plata diferențelor dintre drepturile salariale rezultate din aplicarea coeficienților de ierarhizare, cuprinși în anexa nr.1 din CCM la nivel de unitate, în baza cărora au fost calculate salariile fiecărui salariat, în raport cu salariul de bază minim brut pe țară garantat de 750 de lei lunar, conform art. 1 alin.1 din HG nr.23/22.01.2013, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.52/23.01.2013 și drepturile salariate efectiv plătite în perioada 01.02._13; să fie obligată pârâta la reactualizarea diferenței drepturilor salariate menționate anterior,cu indicele de inflație la data plății efective, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că în perioada 01.01._13 au fost salariați ai pârâtei și sunt și în prezent salariați ai acesteia, având încheiate contracte individuale de muncă pe perioadă nedeterminată, iar potrivit art. 4 alin. 1 și 2 din CCM la nivel de ramură de transporturi nr._ pe anii 2008 - 2010, valabilitatea acestui contract este prelungită până la 31.12.2011.
Au învederat reclamanții că în perioada 01.01._11, membrii de sindicat, salariați ai pârâtei, au beneficiat de un salariu calculat la o valoare a salariului de bază minim brut de 600 lei în baza CCMU pe anii 2010 - 2011 și 2011 - 2012. Această valoare de 600 lei este inferioară valorii salariului de bază minim brut stabilit prin CCM la nivel de ramură de transporturi, prevăzut la art. 41 pct. 3 lit. a, adică de 700 lei, pe care pârâta nu l-a plătit.
Art. 41 lit. b din CCM la nivel de ramură de transporturi prevede că părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și de unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut stipulat la art. 41 pct. 3 lit. a, de 700 de lei și nu de 600 lei, cât a stabilit pârâta.
Reclamanții au mai arătat că potrivit art. 1 din HG nr.1225/2011, începând cu data de 01.01.2012, salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată se stabilește la 700 lei, pentru un program complet de lucru de 169, 333 ore, iar începând cu data de 01.02.2013, potrivit art.1 alin.1 din HG nr.23/2013, salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată se stabilește la 750 lei lunar, pentru un program complet de lucru de 168,667 ore.
Au învederat reclamanții că pârâta nu a plătit salariul la nivelul de 700 lei stabilit de CCM pe ramură transporturi, valabil de la 01.01.2008 la 31.12.2011, încălcând prevederile art.40 alin.2 lit.c Codul muncii.
Reclamanții au invocat și disp.art.3 alin.1 din CCM la nivelul ramurii transporturi, precum și cele ale art.119, 123, 113 alin.3 și 4 și art.115 alin.1 din același contract, la care au făcut trimitere, susținând că și în raport de disp.art.229 alin.4 din Codul muncii și art.148 alin.1, 132 alin.2 și 3 din Legea nr.62/2011, pârâta avea obligația să acorde salariul calculat la clasa de salarizare și coeficientul de ierarhizare corespunzătoare funcției ocupate, la o valoare a salariului de bază minim brut de 700 lei, la care se adaugă sporurile și toate bonificațiile salariale și nu la o valoare mai mică.
S-a susținut că potrivit art.164 alin.1 din Codul muncii, salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată, corespunzător programului normal de muncă, se stabilește prin hotărâre a Guvernului, după consultarea sindicatelor și a patronatelor, iar conform art.164 alin. 2 și 3 Codul muncii, angajatorul nu poate negocia și stabili salarii de bază sub nivelul salariului de bază minim brut pe țară, angajatorul fiind obligat să garanteze în plată un salariu brut lunar cel puțin egal cu salariul minim brut pe țară.
Anexa 1 la CCM la nivel de unitate în baza căreia s-au calculat salariile tuturor salariaților a stabilit clasa 1 de salarizare la nivelul a 600 lei brut, iar față de dispozițiile legale referitoare la caracterul minimal al drepturilor, pârâta era obligată la respectarea clasei I de salarizare la nivelul salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată prevăzut de HG nr. 1225/2011 și HG nr. 23/2013.
În drept, reclamanții și-au întemeiat cererea pe prevederile CCM la nivel de ramură de transporturi pe anii 2008 - 2010, Codul muncii, HG nr. 1225/2011 și HG nr. 23/2013.
La data de 18.04.2014, reclamanții au formulat cerere precizatoare și completatoare solicitând să se constate nulitatea clasei 1de salarizare din anexa nr. 1 la CCMU 2012 - 2013, prelungit prin act adițional din 19.04.2013 pentru o perioadă de 12 luni, acest contract urmând a-și înceta valabilitatea la data de 19.04.2014, conform dispozițiilor art. 142 din Legea nr. 62/2011 și în consecință, să fie obligată pârâta la plata diferențelor dintre drepturile salariale rezultate din aplicarea coeficienților de ierarhizare, cuprinși în anexa 1 din CCM la nivel de unitate, în baza cărora au fost calculate salariile fiecărui salariat, în raport cu salariul de bază minim brut pe țară de 700 lei lunar conform art. 1 din HG nr. 1225/27.12.2011 și drepturile salariale efectiv plătite în perioada 01.01._13 ; să fie obligată pârâta la plata diferențelor dintre drepturile salariale rezultate din aplicarea coeficienților de ierarhizare, cuprinși în anexa 1 din CCM la nivel de unitate, în baza cărora au fost calculate salariile fiecărui salariat, în raport cu salariul de bază minim brut pe țară de 750 lei lunar conform art. 1 alin.1 din HG nr. 23/22.01.2013 și drepturile salariale efectiv plătite în perioada 01.02._13; obligarea pârâtei la calcularea și virarea contribuției aferente pensiei, la reactualizarea diferenței drepturilor salariale cu indicele de inflație și la plata cheltuielilor de judecată.
Au menționat reclamanții că primul capăt de cerere rămâne nemodificat.
În motivarea cererii precizatoare și completatoare, reclamanții au arătat că potrivit art. 1 din HG nr. 1225/2011, începând cu data de 01.01.2012, salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată se stabilește la 700 lei lunar pentru un program complet de lucru de 169,333 ore în medie pe lună în anul 2012, iar conform art. 1 alin. 1 din HG nr.23/2013, începând cu data de 01.02.2013, salariul de bază minim brut pe țară pentru anul 2013 se stabilește la 750 lei lunar pentru un program complet de lucru de 168,667 ore în medie pe lună în anul 2013
Au mai arătat reclamanții că potrivit art. 164 din Codul muncii, angajatorul nu poate negocia și stabili salarii de bază prin contractul individual de muncă sub salariul de bază minim brut pe țară, că salariile membrilor de sindicat au fost calculate greșit pornindu-se de la o bază de calcul de 600 lei, în loc de 700 lei și 750 lei, așa cum prevăd hotărârile menționate mai sus, iar pentru calculul salariului de bază corespunzător fiecărei clase de salarizare nu se pornește de la salariul de bază minim brut garantat în plată, ci de la un salariu corespunzător clasei 1 de salarizare, cuantumul clasei 1 de salarizare fiind convenit nelegal în condițiile în care pragul minim de salarizare este impus prin act normativ superior contratului colectiv de muncă.
S-a învederat că începând cu luna aprilie 2013, pârâta, conștientizând că încalcă prevederile legale prin menținerea nivelului salariului de bază al clasei 1 de salarizare sub cel minim pe economie, a majorat acest cuantum la valoarea de 800 lei pentru anul 2013, cu începere de la 24.04.2013, iar includerea în CCM CFR SA la nivelul 2011 - 2012 și 2012 -2013 a salariului de bază brut corespunzător clasei 1 de salarizare de 600 lei, inferior salariului de bază minim brut, prevăzut în hotărârile de guvern menționate, contravine disp. art. 164 din Codul muncii și potrivit art. 38 din Codul muncii, salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea cererii invocând prevederile art. 969 din Codul Civil și art. 1270 din Noul cod civil conform cărora contractul valabil încheiat constituie legea părților contractante.
A arătat pârâta că părțile au înțeles de comun acord, prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2009 și 2010, să stabilească un alt salariu minim la nivelul societății, precum și alți coeficienți de ierarhizare decât cei prevăzuți în CCM la nivel de ramură de transporturi, iar salariile de bază lunare, sporurile și primele stabilite prin contractele individuale de muncă ale reclamanților se încadrează atât în prevederile CCM la nivel de unitate, cât și CCM la nivel de grup de unități feroviare, reclamanții necontestând modul de salarizare și sporurile cuvenite în baza CCM aplicabil conform art. 268 alin. 1 lit. d din Codul muncii.
De asemenea, pârâta a susținut prin întâmpinare că în perioada de valabilitate a CCM la nivel de CNCF CFR SA și CCM la nivel de grup de unități feroviare, reclamanții - personal sau prin intermediul organizațiilor sindicale - aveau posibilitatea legală să solicite instanței competente constatarea nulității unor clauze, iar ca urmare a constatării nulității acestora, salariile puteau fi renegociate și pânîă la renegociere, puteau fi înlocuite cu clauze mai favorabile existente în contractele colective de muncă la nivel superior.
Reclamanții solicită practic înlocuirea unor clauze ale CCM la nivel de CNCF CFR SA și CCM la nivel de grup de unități feroviare, a căror aplicare a încetat la 31.12.2010 și înlocuirea cu clauze mai favorabile existente în CCM la nivel de ramură transporturi, care a expirat la data de 31.12.2010.
Reclamanții au depus răspuns la întâmpinare, prin care au reiterat susținerile acestora din cuprinsul acțiunii, solicitând, în final, admiterea acțiunii.
Printr-o completare la întâmpinare, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune prevăzut de art. 268 alin. 1 pct. e din Codul muncii, care stabilesc că cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de șase luni de la data nașterii dreptului la acțiune în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.
Pe fondul cauzei, s-a arătat că acțiunea este inadmisibilă din perspectiva faptului că salariul de bază a fost negociat, iar salariații și-au dat consimțământul cu privire la valoarea lui prin semnarea, în perioada de referință, a actului adițional la contractul individual de muncă.
În continuarea completării la întâmpinare, s-a menționat că în perioada de referință, situația juridică salarială a reclamanților a fost guvernată de prevederile CCM la nivel de unitate, iar în aceste contracte nu există nicio prevedere conform căreia drepturile salariale ale angajaților pârâtei se stabilesc prin aplicarea coeficientului corespunzător clasei de salarizare la o sumă care să reprezinte salariul de bază minim brut pe țară.
Pârâta a arătat și faptul că nu a fost sancționată potrivit art. 3 din HG nr. 1193/2010, art.3 din HG nr. 1225/2011 și HG nr.23/2013 și nici contractele colective de muncă nu au fost restituite de către ITM București pentru neîndeplinirea condițiilor legale, iar prezumția legală în sensul că salariul de bază al reclamanților depășește minimul salariului de bază prevăzut în CCM la nivel de ramură sau salariul minim brut pe țară garantat în plată nu poate fi răsturnată întrucât venitul brut lunar al reclamanților depășește substanțial salariul minim prevăzut în hotărârile de guvern arătate, fiind menționat în actele adiționale pe care reclamanții le-au semnat fără obiecțiuni.
Pe baza probelor cu înscrisuri administrate în cauză, prin sentința civilă nr. 1141/30.09.2014, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune în termenul de șase luni prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. e din Codul muncii.
Prin aceeași sentință a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea reclamanților.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că pârâta a invocat excepția prescripției dreptului materiale la acțiune, apreciind că sunt incidente prevederile art. 268 alin 1 lit. e din Codul muncii, care stabilesc că cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de șase luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.
Tribunalul a apreciat excepția ca fiind neîntemeiată întrucât obiectul cererii îl reprezintă, în esență, obligarea pârâtei la plata unor diferențe de drepturi bănești, fiind aplicabile prevederile art. 268 a lin. 1 lit. c din Codul muncii republicat, care stabilesc că cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.
Prin completarea și precizarea cererii de chemare în judecată, reclamanții au solicitat constatarea nulității clasei I de salarizare din anexa nr. 1 din CCMU 2012 - 2013 prelungit prin act adițional până la data de 19.04.2013.
A menționat tribunalul faptul că nulitatea unui contract colectiv de muncă se poate solicita pe toată durata de valabilitate a acestuia, conform disp. art. 268 alin. 1 lit. d din Codul muncii, care stabilesc că cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate pe toată durata existenței contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulității unui contract individual sau colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, în speță contractul colectiv de muncă fiind expirat din 19.04.2014.
De asemenea, conform art. 142 din Legea nr. 62/2011, clauzele cuprinse în contractele colective de muncă care sunt negociate cu încălcarea prevederilor art. 132 din această lege sunt lovite de nulitate, iar conform alin. 3, în cazul constatării nulității unor clauze de către instanța judecătorească, părțile pot conveni renegocierea acestora, până la renegocierea clauzelor a căror nulitate a fost constatată, acestea fiind înlocuite cu prevederile mai favorabile angajaților cuprinse în lege sau în contractul colectiv de muncă aplicabil încheiat la nivelul superior după caz.A apreciat instanța că o eventuală constatare a nulității unei clauze de către instanță, ar fi lipsită de efect, având în vedere consecința imediată a acesteia, respectiv renegocierea clauzei respective. Or, în speță, dat fiind că însuși contractul colectiv de muncă și-a încetat valabilitatea, nu se mai poate proceda la renegocierea clauzei.
Pe de altă parte, contractele colective de muncă se negociază între sindicate sau reprezentanții salariaților, pe de o parte și patronate, pe de altă parte, iar în acțiunile în justiție care au ca obiect constatarea nulității unor clauze din CCM în mod obligatoriu trebuie să participe părțile semnatare ale acestor contracte, conform art. 267 lit. c din Codul muncii, care stabilesc că pot fi părți în conflictele de muncă sindicatele și patronatele, condiție care în speță nu este îndeplinită.
Față de cele ce preced, a fost respinsă cererea privind constatarea nulității clauzei referitoare la salarizare din CCMU și pe cale de consecință, tribunalul a constatat că sunt aplicabile prevederile art. 229 alin. 4, conform cărora contractele colective de muncă constituie legea părților.
Pe fondul cauzei, s-a reținut că reclamanții au beneficiat de o salarizare prevăzută în contractele colective de muncă la nivel de unitate și la nivel de grup de unități, pe perioada februarie 2011 - aprilie 2013, iar menționarea salariilor, sporurilor și a celorlalte drepturi s-a realizat în contractele individuale de muncă și în actele adiționale la acestea, acceptate și semnate de reclamanți.
În legătură cu încheierea contractelor colective de muncă la nivel de unitate și la nivel de grup de unități, tribunalul a constatat că acestea au fost înregistrate la ITM București, care în virtutea prerogativelor legale avea posibilitatea să le restituie pentru neîndeplinirea condițiilor legale, lucru care nu s-a întâmplat, astfel încât acestea și-au produs toate efectele și au stat la baza modului de salarizare stabilit în conținutul lor.
Contractele colective au fost considerate ca îndeplinind condițiile legale întrucât salariile de bază brute stabilite prin negociere la care reclamanții au achiesat fără obiecțiuni, la care se adaugă sporurile prevăzute în actele adiționale, depășesc cu mult valoarea salariului minim garantat în plată la care s-au raportat reclamanții prin cererea de chemare în judecată.
De asemenea, tribunalul a constatat că pârâta a respectat întru totul prevederile contractelor colective de muncă în cuprinsul cărora nu există clauze prin care să se stipuleze aplicarea salariului de bază minim brut pe țară ca salariu corespunzător coeficientului de salarizare stabilit prin aceste contracte, iar actele normative care stabilesc valoarea salariului minim brut garantat în plată, respectiv HG nr. 1193/2010, HG nr. 1225/2011 și HG nr. 23/2013 nu sunt incidente în cauză întrucât în perioada de referință, salariile sunt stabilite peste minimul instituit prin aceste hotărâri de guvern conform grilelor de salarizare din contractul colectiv de muncă.
Mai mult, în ipoteza încălcării prevederilor actelor normative invocate, pârâta putea fi sancționată cu amendă pentru neîndeplinirea condițiilor legale de către ITM București, însă după verificarea contractelor de către această instituție, nu s-a aplicat nicio sancțiune, ceea ce, a conchis tribunalul, conduce la concluzia că s-a apreciat că respective contracte se circumscriu dispozițiilor legii.
Față de motivele de fapt și de drept invocate mai sus, tribunalul a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă și pe fond, a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel reclamanții, criticând sentința ca nelegală și netemeinică.
După ce se arată care a fost obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, se susține că instanța de fond în mod greșit a reținut cu privire la cererea invocată prin cererea completatoare depusă la dosar, de constatare a nulității contractului colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2011-2012, prelungit prin act adițional până la data de 19.04.2014, prin care s-a solicitat anularea clasei 1 de salarizare a CCM la nivel de unitate pe anii 2012-2013, prelungit prin act adițional. Această cerere a fost formulată înainte de expirarea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2011-2012, prelungit prin act adițional până la data de 19.04.2014, fiind formulată în termenul de prescripție impus de art.268 alin.l lit. d din Codul muncii, care stipulează:”Cererile în vederea soluționării unul conflict de muncă pot fi formulate pe toată durata existenței contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulității unui contract individual de muncă sau colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.” Astfel, cererea completatoare a fost depusă la data de 15.04.2014, conform ștampilei aplicate pe plicul prin care a fost depusă la oficiul postal, iar CCM la nivel de unitate pe anii 2012-2013, prelungit prin act adițional până la data de 19.04.2014, a fost valabil până la data (inclusiv) de 19.04.2014.
C. disp. art. 142 alin. 1 din Legea nr.62/2011, clauzele cuprinse în contractele colective de muncă care sunt negociate cu încălcarea dispozițiilor art. 132, sunt lovite de nulitate, iar potrivit alin.2 al art.142, nulitatea clauzelor contractuale se constată de către instanțele judecătorești competente, la cererea părții interesate, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție.De asemenea, conform art.142 alin.4, până la renegocierea clauzelor a căror nulitate a fost constatată, acestea sunt înlocuite cu prevederile mai favorabile angajaților cuprinse în lege...
S-a arătat în continuare că potrivit art. 132 alin.1 și 2 din Legea nr. 62/2011, clauzele contractelor colective de muncă pot stabili drepturi și obligații numai în limitele și condițiile prevăzute de lege, iar la încheierea contractelor colective de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile angajaților au un caracter minimal.
Din interpretarea textelor de lege menționate mai sus, susțin apelanții, rezultă că în speța de față, în care pârâta a pornit baza de calcul a salariului de bază lunar al fiecărui salariat de la o valoare stabilită sub salariul minim pe economie, a încălcat prevederile art. 132 alin. 1 și 2, astfel prevederile legale referitoare la salariul minim pe economie nu erau minimale așa cum prevede textul de lege, ci erau mai mari decât cele care pe care le aplică intimata.
În atare situație, clauza cuprinsă în CCM la nivel de unitate pe anii 2012-2013, prelungit până la data de 19.04.2014, referitoare la clasa I de salarizare din anexa 1 a acestui contract, este lovită de nulitate, care trebuie constatată de instanța de judecată.
Se arată că este greșită susținerea instanței de fond potrivit căreia o eventuală constatare a nulității unei clauze de către instanță, ar fi lipsită de efect, având în vedere consecința imediată a acesteia, respectiv renegocierea clauzei respective, astfel încât, în speță, dat fiind că însuși contractul colectiv de muncă și-a încetat valabilitatea, nu se mai poate proceda la renegocierea clauzei.
Din dispozițiile art. 142 din Legea nr.62/2011, rezultă că renegocierea clauzelor unui contract pe perioada de valabilitate a acestuia are loc ca urmare a constatării nulității clauzelor respective.
Dacă după introducerea acțiunii în constatarea nulității unor clauze la instanța de judecată în termenul legal de prescripție prevăzut de art.268 alin.l lit. d, datorită duratei desfășurării procesului, contractul colectiv de muncă încetează, nu înseamnă că acțiunea a rămas fără obiect, întrucât clauzele respective au produs efecte juridice, iar constatarea nulității acelor clauze ulterior încheierii contractului ar presupune anularea acestor efecte nu și renegocierea clauzelor.
De altfel, prin cererea completatoare, apelanții au solicitat numai anularea clauzei privind clasa 1 de salarizare, înlocuirea acesteia cu prevederea mai favorabilă din Hotărârile de guvern privind salariul minim pe economie, nu și renegocierea acestei clauze.
Se învederează că este total greșită și susținerea instanței de fond referitoare la faptul ca numai părțile semnatare ale CCM pot cere anularea în instanță a unor clauze ale CCM. Potrivit art.267 din Codul muncii :” pot fi părți în conflictele de muncă: a) salariații, precum și orice altă persoană titulară a unui drept sau a unei obligații în temeiul prezentului cod, al altor legi sau al contractelor colective de muncă”.
Alineatul 2 al art. 142 din Legea nr.62/2011 stabilește cine poate cere constatarea nulității unor clauze, respectiv „ partea interesată”. În terminologia de parte interesată intră și salariații care sunt titularii drepturilor deduse prezentei judecăți.
Niciun text de lege nu face referire că numai părțile semnatare ale CCM pot cere nulitatea unor clauze ale acestora.
Menționează apelanții că dispozițiile contractelor colective de muncă se aplică tuturor salariaților societății, indiferent dacă sunt sau nu membri de sindicat. Interesul ca un contract colectiv să nu conțină clauze nelegale aparține, în primul rând, salariaților.
Se solicită nulitatea clasei 1 de salarizare din Anexa nr. 1 din contractul colectiv de munca 2012-2013 la nivel de unitate CNCF CFR SA prelungit prin Act adițional încheiat la data de 19 aprilie 2013, pentru o perioadă de 12 de luni, astfel acest contract urmând a-și înceta valabilitatea la data de 19.04.2014, conform dispozițiilor art. 142 din Legea nr.62/2011 și în consecință, ca urmare a anulării acestei clase, să fie obligată intimata la plata diferențelor salariale menționate anterior.
Se arată în continuare că în perioada dedusă judecății, respectiv 01.01._13, apelanții au fost salariați ai pârâtei și sunt și în prezent.
Potrivit disp. art. 1 din HG nr.1193/2010, „începând cu data de 01.01.2011, salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată se stabilește la 670 de lei lunar, pentru un program complet de lucru de 170 ore, în medie pe lună în anul 2011 reprezentând 3,94 lei/ora”.
C. disp. art. 1 din HG nr.1225/2011, „începând cu data de 01.01.2012, salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată se stabilește la 700 de lei lunar, pentru un program complet de lucru de 169,333 ore, în medie pe lună în anul 2012 reprezentând 4,13 lei/ora”, iar potrivit disp. art. 1 alin.l din HG nr. 23/2013: „începând cu data 01.02.2013, salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată se stabilește la 750 de lei lunar, pentru un program complet de lucru de 168,667 ore, în medie pe lună în anul 2013 reprezentând 4,44 lei/ora” .
Art. 164 din Codul muncii prevede că salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată, corespunzător programului normal de muncă,se stabilește prin hotărâre a Guvernului, după consultarea sindicatelor și a patronatelor(...).
Angajatorul nu poate negocia și stabili salarii de bază prin contractul individual de muncă sub salariul de bază minim brut pe țară.
Angajatorul este obligat să garanteze în plată un salariu brut lunar cel puțin egal cu salariul minim brut pe țară.
Anexa 1 a CCM la nivel de unitate în baza căreia s-au calculat salariile tuturor salariaților, a stabilit clasa 1 de salarizare la nivelul a 600 de lei brut, iar față de dispozițiile legale referitoare la caracterul minimal al drepturilor, pârâta era obligată la respectarea clasei 1 de salarizare la nivelul salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, prevăzut de HG nr. 1193/2010, HG nr.l225/2011, respectiv de HG nr.23/2013.
Pârâta nu a plătit drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 670 de lei prevăzut de HG nr.1193/2010 pentru anul 2011, de 700 de lei prevăzut de HG nr.1225/2011 pentru anul 2012, respectiv 750 de lei prevăzut de HG nr.23/2013 pentru anul_13-01.04.2013, încălcând astfel prevederile art.40 alin.2 lit.c coroborat cu prevederile art.229 alin.4 din Codul muncii.
Salariile membrilor de sindicat, salariați ai pârâtei, au fost calculate greșit, pornindu-se de la o bază de calcul de 600 de lei în loc de 670 de lei, de 700 de lei și 750 de lei, așa cum prevăd hotărârile menționate mai sus.
C. CCM la nivel de unitate, anexa nr.l, formula de calcul a salariului de bază brut corespunzător fiecărei clase de salarizare este:S=S (CLASA 1)XK unde:
S este salariul de bază brut corespunzător clasei de salarizare respective;S (clasa 1) este salariul de bază corespunzător clasei 1 de salarizare;K este coeficientul de ierarhizare a claselor de salarizare.
În atare situație, dacă clasa 1 de salarizare este de 600 de lei și nu de 670 de lei, 700 de lei sau 750 de lei, așa cum prevăd HG nr.1193/2010, HG nr.1225/2011, respectiv HG nr.23/2013, atunci toate salariile au fost calculate greșit pornindu-se de la o sumă de bază mai mică.
Pentru calculul salariului de bază corespunzător flecarei clase de salarizare nu se pornește de la salariul de bază minim brut garantat în plată, ci de la un salariu corespunzător clasei 1 de salarizare. Acest cuantum al clasei 1 de salarizare a fost convenit nelegal în condițiile în care pragul minim de salarizare este impus prin act normativ superior contractului colectiv de muncă.
În condițiile în care, potrivit Anexei 1 din CCM, s-a prevăzut un salariu brut de numai 600 de lei clasa I de salarizare (salariu inferior celui impus prin hotărâre de guvern), clasă de salarizare de care se leagă diferențierile salariale pentru toate celelalte clase, potrivit coeficientului de ierarhizare, întregul personal salariat este prejudiciat.
Pe de altă parte, a menționa pentru clasa de salarizare minimă și coeficientul de salarizare minim, un salariu sub cel impus de hotărârea de guvern, înseamnă a se stabili, pentru personalul încadrat prin încheierea unui contract individual de muncă, de salarii sub nivelul prevăzut de art. 1 din hotărârile de guvern menționate,
De altfel, chiar Inspectoratul Teritorial de Muncă București a trimis către pârâtă o notificare cu nr._/25.03.2011, prin care se solicita a se avea în vedere observațiile cu privire la conținutul contractului colectiv de muncă în vederea revizuirii textelor unor articole din CCM și încheierea unui act adițional de modificare și completare. Astfel, la capitolul „sistemul de salarizare și anexele privind salariile”, ITM București a avut observații privind „salariul de bază, contrar prevederilor legale, corelare cu prevederile art. 159 Codul Muncii, privind salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată, precum și prevederile HG 1193/24.11.2010, privind salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată” începând cu data de 1 ianuarie 2011.
Cu toate acestea, salariul de bază aferent clasei 1 a fost menținut în continuare la același nivel. Este evident astfel că pârâtele nesocotesc atât prevederile legale, prejudiciind salariații, dar totodată ignoră și observațiile ITM, instituție cu competențe în stabilirea legalității relațiilor de muncă. În aceste condiții, cu atât mai mult, se apreciază că reclamanții sunt îndreptățiți la plata diferențelor de salariu solicitate prin acțiune.
Pârâta nu a corectat nivelul salariului de bază corespunzător clasei 1 de salarizare, care este într-un cuantum inferior celui prevăzut de hotărârile de guvern cu privire la garantarea în plată a salariului minim pe economie (art.1 HG nr.1193/2010, art.1 HG nr.1225/2011 și art. 1 HG nr.23/2013).
Tocmai prin faptul că nivelul salariului aferent clasei 1 nu este respectat, implicit prejudiciază pe fiecare dintre reclamanți, câtă vreme acesta este un element important în stabilirea salariului de bază final. Nu interesează, în fapt, dacă salariul de bază obținut în final, în urma formulei de calcul cuprinsă în anexa 1 la CCM, este peste nivelul salariului minim pe economie, câtă vreme în algoritmul de calcul un rol esențial îl are un element ce nu este în concordanță cu legislația (salariul clasei 1 fiind sub nivelul salariului minim pe economie, după s-a arătat mai sus). De altfel, se poate observa că nivelul clasei 1 de salarizare a rămas neschimbat încă din anul 2010, la nivelul de 600 de lei.
Salariul de bază al fiecărui salariat rămâne practic la același nivel, încă din 2008. În cele din urmă, acesta este și rostul prevederii unei formule de calcul prin raportare la salariul de bază al clasei 1 care ar trebui să fie o variabilă, în timp ce coeficientul de ierarhizare K este o valoare fixă an de an. În cazul apelanților, formula de calcul este lipsită de eficiență câtă vreme cele două elemente ce o compun sunt fixe.
Se conchide că este clar astfel că salariul de baza al reclamanților a rămas nemodificat încă din luna aprilie 2010 deși salariul minim pe economie a fost majorat de trei ori, pârâta fiind obligată să adapteze prevederile CCM la reglementările legale în vigoare, respectiv nivelul salariului de bază aferent clasei 1 de salarizare trebuia majorat în conformitate cu prevederile Hotărârilor de Guvern ce prevăd salariul minim pe economie. În aceste condiții, se poatr vorbi chiar de o diminuare a salariului de bază alsalariaților față de faptul că este menținut nivelul acestuia în același cuantum de atâția ani.
Este evident că pârâta nesocotește atât prevederile legale, prejudiciind salariații, dar totodată ignoră și observațiile ITM, instituție cu competențe în stabilirea legalității relațiilor de muncă. În ceste condiții, cu atât mai mult, se apreciază că reclamanții sunt îndreptățiți la plata diferențelor de salariu solicitate prin acțiune.
Mai mult decât atât, începând cu luna aprilie 2013, pârâta, conștientizând că încalcă prevederile legale prin menținerea nivelului salariului de bază al clasei 1 de salarizare sub cel minim pe economie, a majorat acest cuantum la valoarea de 800 de lei pentru anul 2013, cu începere din 24 aprilie 2013, dată la care a fost înregistrat Actul adițional la ITM București, astfel că doar după doi ani de la avertizările primite de la ITM București, pârâtele înțeleg să corecteze ceea ce în ultimii ani u ignorant, respectiv nivelul salariului de bază al clasei 1 de salarizare (s-a anexat în acest sens Actul adițional la CCM pe anii 2012-2013.)
Se învederează că trebuie respectat principiul potrivit căruia, la încheierea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, atât angajatorul, cât și sindicatele, cu ocazia negocierilor, au obligația de a respecta dispozițiile legale, respectiv prevederile art. 164 alin. 2 și 3 Codul muncii, potrivit cărora angajatorul nu poate negocia și stabili salarii de bază sub nivelul salariului de bază minim brut pe țară, angajatorul fiind obligat să garanteze în plată un salariu brut lunar cel puțin egal cu salariul minim brut pe țară.
Prin HG nr.1193/2010, HG nr.1225/2011 și HG nr.23/2013 cuantumul salariului de bază minim brut pe țară a fost stabilit la un nivel superior celui aferent clasei 1 de salarizare cuprins în Anexa 1 la CCM, salariu care a fost menținut de către angajator la 600 de lei încă din anul 2010.
În aceste condiții, includerea în CCM la nivelul CNCF CFR SA 2011-2012 și 2012-2013 a salariului de bază brut corespunzător clasei 1 de salarizare de 600 de lei, inferior salariului de bază minim brut prevăzut în Hotărârile de Guvern menționate, contravine dispozițiilor legale arătate (art. 164 Codul muncii).
În concluzie, CCM încheiat cu nerespectarea legii (în special art. 164 Codul muncii) nu poate constitui legea părților, în conformitate cu prevederile art. 229 alin. 4 din Codul muncii.
Mai mult, văzând în special și prevederile art. 38 Codul muncii, salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege, orice tranzacție (inclusiv CCM) prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi fiind lovită de nulitate.
C. dispozițiilor art.142 din Legea nr.62/2011, clauzele cuprinse în contractele de muncă care sunt negociate cu încălcarea prevederilor art.132 sunt lovite de nulitate, iar potrivit 132 alin. l si 2 din aceeași lege, clauzele contractelor colective de muncă pot stabili drepturi și obligații numai în limitele și în condițiile prevăzute de lege, la încheierea contractelor colective de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile angajaților având un caracter minimal.
În situația apelanților, se susține că prevederile legale minimale referitoare la drepturile angajaților nici măcar nu au fost respectate.
Valabilitatea CCM la nivel de unitate pe anii 2012-2013 încetează la data de 19.04.2014, iar conform art.268 alin. 1 lit.d constatarea nulității unor clauze a unui contract colectiv de muncă se face pe toată durata existenței contractului.
De altfel, dacă am privi cronologic, problema drepturilor salariale la un prag minim, pentru anii 2009-2010, conform art.41 alin.3 din CCM la nivel de ramură transporturi, s-a prevăzut și negociat salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, pentru un program complet de lucru de 170 de ore medie/luna este de 700 de lei, adică 4,12 lei/ora, salariul fiind stabilit fără sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse in acesta.
Dacă această prevedere a fost mai favorabilă salariaților față de cea impusă prin hotărârea de guvern, care începând cu 1 ianuarie 2009 a stabilit salariul minim brut garantat la 600 de lei, care a justificat constatarea ulterioară cuprinsă în CCM la nivel de unitate, că salariul este superior celui minim pe țara odată cu ieșirea din vigoare a CCM la nivel de ramură, a dispărut temeiul convențional mai favorabil, iar prevederile CCM la nivel de unitate, în lipsa unui CCM la nivel superior, nu au agreat dispozițiile ordonanței de guvern, care nu au făcut decât să ridice pragul minim al salarizării, pentru toți salariații din țară.
În temeiul art. 253 din Codul muncii „ angajatorul este obligat în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul”, iar pârâta a produs un prejudiciu material salariaților săi, membrii de sindicat, constând în diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv plătite.
Se solicită și actualizarea sumelor cerute cu indicele de inflație, întrucât este necesară o corelare a salariului real cu salariul nominal de care ar fi beneficiat salariatul la momentul în care angajatorul datora drepturile salariale pretinse și momentul în care aceste sume vor putea intra efectiv în patrimonial salariaților, știut fiind că funcția principal a indexării este atenuarea efectelor inflației asupra nivelului de trai.
Față de aceste motive, apelanții solicită admiterea apelului, modificarea în tot a sentinței instanței de fond, admiterea acțiunii, astfel cum a fost precizată și completată, obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale solicitate.
Intimata-pârâtă a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat și excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fond, răspunzând criticilor aduse în apel, a solicitat respingerea apelului, cu menținerea hotărârii atacate ca temeinică și legală, după care a depus o nouă întâmpinare, cu conținut similar, prin care nu a mai invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, solicitând respingerea apelului și menținerea hotărârii atacate ca temeinică și legală.
Curtea, referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de către intimata-pârâtă prin prima întâmpinare depusă la dosar, excepție ce nu a mai fost reiterată prin cea de-a doua întâmpinare depusă la 22.01.2015, a constatat, la termenul de judecată din 16.03.2015, că prin sentința civilă nr. 1141/30.09.2014, a primei instanțe, a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune în termenul de șase luni prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. e din Codul muncii și nu a fost declarat apel de către pârâtă cu privire la această soluție.
Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate în apel, în raport de actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea cauzei, Curtea constată că apelul este nefondat potrivit considerentelor ce urmează:
În ceea ce privește cererea de constatare a nulității clasei 1 de salarizare din anexa nr.1 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate 2012-2013, prelungit prin act adițional până la data de 19.04.2014, se constată că tribunalul a respins această cerere pe fond, practic ca neîntemeiată, iar nu pe cale de excepție, nereținând că cererea reclamanților ar fi fost formulată peste termenul instituit de art.268 alin.1 lit.d din Codul muncii, ce statuează că cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate pe toată durata existenței contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulității unui contract individual sau colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.
Soluția primei instanțe cu privire la această cerere a reclamanților este pe fond, corectă.
Astfel, se reține că nulitatea este acea sancțiune de drept civil care lipsește actul juridic civil de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.
C. art.142 alin.1 din Legea nr.62/2011, clauzele cuprinse în contractele colective de muncă care sunt negociate cu încălcarea prevederilor art. 132 sunt lovite de nulitate, iar conform art. 132 alin. 1 din același act normativ, clauzele contractelor colective de muncă pot stabili drepturi și obligații numai în limitele și în condițiile prevăzute de lege.
A..2 al art.132 din Legea nr.62/2011 prevede că la încheierea contractelor colective de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile angajaților au un caracter minimal, iar conform alin.3 al art.132,contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil încheiat la nivel superior.
De asemenea, potrivit art.132 alin.4 din Legea nr.62/2011,contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la niveluri inferioare celor stabilite prin contractele colective de muncă aplicabile.
În anexa nr.1 a contractului colectiv de muncă al CNCF CFR SA 2012-2013, înregistrat sub nr.116/2012, sunt menționate salariile de bază brute corespunzătoare claselor de salarizare, fiind trecute trei coloane ce cuprind:clasele de salarizare, coeficientul de ierarhizare corespunzător fiecărei clase de salarizare și valoarea corespunzătoare fiecărei clase. La subsol este trecută formula de calcul efectivă a salariului de bază brut corespunzător fiecărei clase de salarizare, arătată de către reclamanți, și anume :S=S clasa 1 x K, unde: S= salariul de bază brut corespunzător clasei de salarizare respective; S clasa 1= salariul de bază brut corespunzător clasei 1 de salarizare, iar K = reprezintă coeficientul de ierarhizare al claselor de salarizare.
Între aceleași părți semnatare s-a încheiat actul adițional înregistrat la ITM București sub nr.02 la data de 19.04.2013, prin care articolul 106 a fost completat cu alin.13, ce privește coeficienții de ierarhizare ai claselor de salarizare, fiind vorba de aceeași coeficienți indicați în anexa nr.1 a contractului colectiv de muncă al CNCF CFR SA 2012-2013, înregistrat sub nr.116/2012, în finalul tabelului fiind trecută aceeași formulă de calcul a salariului de bază brut corespunzător fiecărei clase de salarizare, și anume :S=S clasa 1 x K, unde: S= salariu de bază brut corespunzător clasei de salarizare respective; S clasa 1= salariul de bază brut corespunzător clasei 1 de salarizare, iar K = reprezintă coeficientul de ierarhizare al claselor de salarizare.
De asemenea, anexa nr.1 a CCM, valabilă de la data înregistrării actului adițional, privește salariile de bază brute corespunzătoare claselor de salarizare, tabelul cuprinzând două coloane, și anume: o coloană privind clasele de salarizare, de la nr.1, la nr.46 și o coloană privind valoarea salariilor, putându-se observa că valoarea salariului de bază brut corespunzător clasei 1 de salarizare a crescut la 800 lei, iar această valoare se păstrează până la clasa de salarizare nr.7, inclusiv.
Aceasta a fost voința părților contractante, de modificare a anexei nr.1 a CCM și a valorii salariilor de bază brute corespunzătoare claselor de salarizare, în limitele arătate în cuprinsul respectivei anexe, valabilă de la data înregistrării actului adițional, cu consecința majorării salariilor de bază brute corespunzătoare claselor de salarizare de la nr.1 la nr.7, la valoarea de 800 lei, anterior modificării aduse prin actul adițional, valoarea acestor salarii fiind mai mică.
Sentința apelată se bazează pe întregul material probator administrat în cauză, care, în mod corect, a fost coroborat și interpretat de către instanța de fond, concluzionându-se în mod just de către tribunal că acțiunea precizată și completată este neîntemeiată, cu consecința respingerii acesteia.
Este adevărat că prin dispozițiile art. 132 alin.3 din Legea dialogului social nr. 62/2011 este prevăzut principiul potrivit căruia contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil, încheiat la nivel superior, dar trebuie reținut că orice contract colectiv de muncă are o durată limitată, putând fi prelungit numai prin act adițional. În condițiile în care ulterior datei de 1 ianuarie 2011 nu mai exista un astfel de contract de muncă încheiat la nivel superior - cel la nivel de ramură transporturi încetând la data de 31.12.2010 - drepturile existente în contractul colectiv de muncă la nivel inferior se aplică fără nicio restricție, neexistând un alt contract la care să se poată raporta.
În conformitate cu prevederile art.229 alin.4 din Codul muncii„contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților” și se aplică întocmai, prin urmare și clauza privind perioada de valabilitate a unui astfel de contract colectiv de muncă este opozabilă salariaților și angajatorilor la care se referă.
Prin decizia nr.511/2006 a Curții Constituționale s-a decis că „ dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură constituie izvor de drept ( ca și legea ) la încheierea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale”, însă în momentul negocierii contractului colectiv de muncă la nivel de unitate pentru 2011, contractul colectiv de muncă la nivel ierarhic superior își încetase aplicabilitatea, astfel că nu se impunea negociatorilor ca un veritabil izvor de drept.
În consecință, nu se poate reține încălcarea dispozițiilor art. 38 din Codul muncii, ce statuează că salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege, orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi fiind lovită de nulitate.Aceasta, deoarece prin neacordarea unor drepturi salariale incluse într-un contract colectiv de muncă încheiat la nivel superior, dar care și-a încheiat valabilitatea, nu s-a renunțat la drepturi recunoscute de lege.
În atare context, pentru rezolvarea raportului juridic dedus judecății trebuie avute în vedere prevederile contractelor colective de muncă încheiate la nivel de unitate pe perioada dedusă judecății.
Potrivit art. 229 alin. 1 din Codul muncii „contractul colectiv de muncă este convenția încheiată în formă scrisă între angajator sau organizația patronală, de o parte, și salariați, reprezentați prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă.”
Așa cum s-a statuat în literatura de specialitate, contractul colectiv de muncă este, prin natura lui, un contract regulamentar, iar instanța de judecată trebuie să considere că normele cuprinse în acesta au calitatea de reguli de drept aplicabile cu același titlu și cu aceleași efecte ca și normele cuprinse în actele normative.
Prioritatea de care se bucură în legislația muncii contractul colectiv de muncă în reglementarea relațiilor de muncă în raport cu celelalte izvoare specifice ale dreptului muncii se află în deplină concordanță cu normele internaționale în materie, el urmând să își producă efectele față de toți salariații și angajatorii la care se referă.
Se susține de către apelanții-reclamanți că se impunea admiterea acțiunii completate și precizate motivat de faptul că la stabilirea punctului de plecare în cazul salarizării acestora nu s-a avut in vedere salariul minim brut pe țară stabilit pe perioada în discuție în cauză.
Salariul minim brut a fost definit de Organizația Internațională a Muncii ca fiind nivelul de remunerație sub care nu se va putea coborî nici în drept, nici în fapt, indiferent care ar fi modul său de calcul, este salariul care în fiecare țară are forța legii și care este aplicabil sub pedeapsa sancțiunilor penale sau a altor sancțiuni specifice. Salariul minim este salariul considerat ca suficient pentru satisfacerea necesităților vitale de alimente, îmbrăcăminte, educație ale salariaților, ținând cont de dezvoltarea economică și culturală a fiecărei țări.
Este de necontestat că prin HG nr. 1193/2010 a fost stabilit pe anul 2011 un salariu minim brut pe țară de 670 lei lunar, iar prin HG nr. 1225/2011 a fost stabilit pentru anul 2012 un salariu minim brut pe țară de 700 lei lunar, după cum prin HG nr.23/2013 s-a stabilit, începând cu data de 01.02.2013, un salariu minim brut de 750 lei lunar, respectiv de 800 lei lunar începând cu 01.07.2013.
Existența acestor acte normative nu înseamnă că negocierea sau stabilirea prin lege a salariilor diferitelor categorii sociale trebuie să aibă ca bază de pornire acest salariu minim brut garantat, astfel cum pretind apelanții, ci doar faptul că angajatorul nu poate negocia și stabili salarii de bază prin contractul individual de muncă sub salariul de bază minim brut pe țară (art. 164 alin. 2 Codul muncii).
Angajatorul este obligat să garanteze în plată un salariu brut lunar cel puțin egal cu salariul de bază minim brut pe țară, astfel cum statuează art.164 alin.3 Codul muncii și nicidecum să folosească cuantumul acestuia ca punct de plecare în raport de care se calculează clasele de salarizare.
În cadrul societății intimate, în ceea ce privește sistemul de salarizare al propriilor angajați, acesta este grevat de principiul negocierii colective și individuale.
Acest principiu reprezintă o consecință a principiului constituțional potrivit căruia dreptul la negocieri colective este garantat (art. 44 alin.5).
Codul muncii, concretizând acest drept, prevede la art.162 alin.1 că nivelurile salariale minime se stabilesc prin contractele colective de muncă aplicabile, iar la art.162 alin.2 se stipulează că salariul individual se stabilește prin negocieri individuale între angajator și salariat, după cum prin contractul colectiv de muncă „ se stabilesc clauzele privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă (art. 229 alin.1).
În speță, în condițiile în care, din probele administrate în cauză, nu rezultă că vreunul dintre reclamanți ar fi primit un salariu mai mic decât salariul de bază minim garantat pe țară prin HG nr.1193/2010, HG nr.1225/2011, respectiv HG nr.23/2013 - nesusținându-se acest lucru nici de către reclamanți - instanța, având în vedere și considerentele expuse anterior, apreciază ca fiind nefondate criticile apelanților cu privire la acest aspect.
Niciuna din prevederile legale cuprinse în Codul muncii, în Legea dialogului social nr.62/2011, la care au făcut referire apelanții în cuprinsul motivelor de apel și nici adresa nr._/25.03.2011 a ITM București către C. Națională de Căi Ferate CFR SA, invocată de apelanți, nu justifică, având în vedere considerentele mai sus arătate, admiterea apelului în sensul cerut de către apelanții-reclamanți.
Concluzionând, față de cele ce preced, Curtea privește apelul ca nefondat, astfel încât, în temeiul art.480 alin.1 Cod de procedură civilă, îl va respinge, sentința atacată fiind legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanții N. A., domiciliat în T., județul Dâmbovița, S. N., domiciliat în T., județul Dâmbovița, R. D. C., domiciliat în ., V. G., domiciliat în ., S. I., domiciliat în . Dâmbovița, S. M. I., domiciliat în ., N. P., domiciliat în T., județul Dâmbovița, D. G., domiciliat în T., județul Dâmbovița, R. M., domiciliat în ., Z. F., domiciliat în ., R. E., domiciliat în ., S. E., domiciliat în T., județul Dâmbovița, A. N., domiciliat în ., S. S., domiciliat în ., N. I. domiciliat în ., Z. G., domiciliat în .. Dâmbovița, S. D. domiciliat, în .. Dâmbovița, M. N. domiciliat în oraș T., ., jud. Dâmbovița, G. V. M., domiciliat în oraș T., jud. Dâmbovița, C. V., domiciliat Ghercani Răcari, jud. Dâmbovița, M. C. A., domiciliat în ., jud. Dâmbovița, P. D., domiciliat în ., jud. Dâmbovița, P. G., domiciliat în ., L. C., domiciliat în jud. Dâmbovița, M. A., domiciliat în oraș T., ., jud. Dâmbovița, M. Ș., domiciliat în ., S. I., domiciliat în localitatea Ghergani, Răcari, jud. Dâmbovița, N. I., domiciliat în jud. Dâmbovița, . I. D. domiciliat în oraș T. ..3, jud. Dâmbovița, P. G., domiciliat în jud. Dâmbovița, oraș T., toți cu domiciliul procesual ales la Cabinet Avocat B. E. C., în București, ., ., ., sector 6, împotriva sentinței civile nr.1141/30.09.2014 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu pârâta C. Națională de Căi ferate CFR SA, cu sediul procesual ales la CNCF CFR SA - Sucursala Regională CF București, în București, Piața Gării de Nord, nr. 1-3, sector 1.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 16 martie 2015.
Președinte, Judecător,
V.-A. P. C.-P. B.
Grefier,
M. F.
Red. VAP
Tehnored.MF
4 ex./14.04.2015
d.f._ - Tribunalul Dâmbovița
j.f. N. C.
Operator de date cu caracter personal
Notificare nr.3120/2006
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 356/2015.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 395/2015.... → |
|---|
