Acţiune în constatare. Sentința nr. 674/2015. Tribunalul CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 674/2015 pronunțată de Tribunalul CONSTANŢA la data de 02-04-2015 în dosarul nr. 674/2015
Dosar nr._
TRIBUNALUL C.
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR.674
Ședința publică din 02 aprilie 2015
PREȘEDINTE – A. N.
ASISTENȚI JUDICIARI
L. N.
G. C.
GREFIER – M. M.
Pe rol, pronunțarea asupra acțiunii civile având ca obiect acțiune în constatare, acțiune formulată de reclamanta . cu sediul in Mediaș, Piața Regele F. I, nr.15, județul Sibiu, în contradictoriu cu pârâtul I. A. F. domiciliat in C., ..1, județul C.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 16 martie 2015 și au fost consemnate în încheierea de ședință din acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, iar completul de judecată având nevoie de timp pentru a delibera a amânat pronunțarea la 26 martie 2015 si 02 aprilie 2015pentru când a pronunțat următoarea hotărâre:
TRIBUNALUL
Asupra cauzei civile de față:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalul C., secția I civilă sub nr. _, reclamanta S.C. D. S.A. Mediaș a chemat în judecată pârâtul I. A. F. pentru ca instanța să pronunțe o hotărâre prin care să se constate că a intervenit compensarea legală de plin drept în condițiile art. 1617 C. Civil a datoriilor reciproce existente între părți, până la concurența sumei de 2.883 lei.
În fapt, reclamanta susține că pârâtul a fost angajatul societății până la data de 26.03.2014, ocupând inițial funcția de responsabil Sănătate și securitate în muncă, situații de urgență și SP, iar apoi funcția de coordonator sistem de sănătate.
În această calitate, pârâtul a participat la diverse cursuri de formare profesională și a încheiat cu societatea mai multe acte adiționale la contractul individual de muncă, prin care s-a obligat să lucreze în cadrul societății pe o perioadă de doi ani de la data desfășurării fiecărui curs.
Reclamanta a mai arătat că pârâtul nu și-a respectat această obligație și a depus o cerere de demisie la data de 24.03.2014, iar contractul său individual de muncă a încetat la data de 26.03.2014.
Pe cale de consecință, s-a născut obligația fostului salariat la rambursarea cheltuielilor ocazionate cu pregătirea sa profesională, care are ca izvor art. 3 al. 6 din actul adițional la contractul individual de muncă nr. 10/07.01.2013 din data de 26.03.2013, art. 3 al. 5 din actul adițional la contractul individual de muncă nr. 10/07.01.2013 din data de 19.12.2013 și conform art. 198 din Codul muncii.
Pârâtul nu a ridicat din casieria societății drepturi salariale în cuantum de 2.883 lei, astfel că reclamanta a solicitat instanței să constate că a intervenit compensarea legală între datoriile reciproce, conform art. 1616 și art. 1617 C. civil.
În drept, s-au invocat art. 198, art. 268 din Codul muncii, art. 1617 și urm. din Codul civil, art. 194 C. pr. civilă.
În probațiune, s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, precum și orice alte probe a căror administrare se impune pentru lămurirea cauzei.
Reclamanta a solicitat ca judecata să se facă și în lipsa sa, conform art. 223 al. 3 C. Civil.
Au fost anexate tabelul cuprinzând calculul sumelor de bani datorate de pârât, actele adiționale privind formarea profesională, cerere de demisie, decizia reclamantei nr. 211/26.03.2014.
Pârâtul-reclamant I. A. F. a depus la dosar întâmpinare și cerere reconvențională.
Pârâtul-reclamant susține că reclamanta-pârâtă a procedat în mod nelegal, întrucât a operat rețineri din salariul ce i se cuvenea, fără a exista în acest sens o hotărâre judecătorească.
S-a mai arătat că ceritificatele de absolvire a cursurilor nu au fost remise și, respectiv ridicate, nicidecum salariul.
Pârâtul-reclamant a mai învederat că solicită din partea angajatorului suma totală de 5.766 lei, din care 2.883 lei reprezintă suma reținută în mod nejustificat, iar restul sumei de 2.883 lei reprezintă prejudiciul cauzat prin reținerea drepturilor sale salariale.
În drept, s-au invocat art. 119 al. 1 C. pr. civilă, art. 68 din Legea nr. 168/1999.
Acțiune scutită de la plata taxei judiciare de timbru.
Analizând materialul probator administrat în cauză, instanța reține:
Pârâtul-reclamant I. A. F. a fost angajatul reclamantei-pârâte S.C. D. S.A. Mediaș în funcția de responsabil sănătate și securitate în muncă, situații de urgență și SP, conform contractului individual de muncă nr. 10/31.01.2013, ulterior ocupând funcția de coordonator sistem sănătate.
Pe parcursul derulării raporturilor de muncă, pârâtul-reclamant a participat la mai multe cursuri de formare profesională a căror c/valoare s-a obligat să o achite angajatorului, conform actelor adiționale la contractul individual de muncă din datele de 26.03.2013, 23.09.2013 și 19.12.2013.
Conform situației anexate la dosar de reclamanta-pârâtă, pârâtul-reclamant figurează în evidențele societății cu un debit de restituit în sumă totală de 2.883 lei, calculat la un curs al euro de 4.3940 lei. (fila nr. 6)
Prin decizia nr. 211/26.03.2014 emisă de reclamanta-pârâtă, începând cu data de 26.03.2014 contractul individual de muncă al pârâtului-reclamant a încetat conform art. 81 al. 7 din Legea nr. 53/2003, prin demisie.
Întrucât pârâtul-reclamant nu și-ar fi respectat obligația de a lucra în cadrul societății o perioadă de doi ani de la data desfășurării fiecărui curs, fostul angajator a sesizat instanța cu solicitarea ca prin hotărârea ce se va pronunța să constate că a intervenit compensarea legală între datoriile reciproce între părți, respectiv între cheltuielile făcute de angajator cu pregătirea profesională a salariatului și drepturile salariale restante față de pârâtul-reclamant.
Compensația legală operează de drept, în temeiul legii, fara a mai fi nevoie de acordul de voință al părților sau de o hotărâre judecătorească pentru a-și produce efectele. Astfel, compensația operează de plin drept, de îndată ce există două datorii certe, lichide și exigibile, oricare ar fi izvorul lor și care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeași natură.
Instanța urmează a analiza dacă sunt întrunite condițiile compensației legale și anume: a) obligațiile să fie reciproce, adică să existe între aceleași persoane, fiecare având, una față de cealaltă, atât calitatea de creditor, cât și cea de debitor; b) datoriile să fie certe, lichide și exigibile, adică să fie întrunite condițiile pentru a cere executarea silită în natură sau prin echivalent; c) datoriile sa aibă ca obiect prestația de a da sume de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile și de aceeași natură; d) părțile să nu fi renunțat expres sau tacit la beneficiul compensației.
În cuprinsul Deciziei nr. 754 din 22 februarie 2011 pronunțată în recurs de Secția comercială a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a argumentat că, în confomitate cu prevederile art. 1144 C. civ. (art. 1616 N.C.C.), compensația operează de drept, în puterea legii, dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1145 C. civ. (art. 1617 N.C.C.). Când datoria uneia dintre părți nu are un caracter cert și nu întrunește condiția exigibilității menționată de art. 1145 C. civ. (art. 1617 N.C.C.), nefiind recunoscută de partea adversă și nici constatată printr-o hotărâre judecătorească, nu ne aflăm în prezența unei compensări legale sau convenționale, iar realizarea creanței presupune formularea unei acțiuni în justiție care să aibă această finalitate.
Or, probele administrate în cauză converg spre concluzia că, spre deosebire de creanța salarială care are o existență sigură, neîndoielnică, fiind recunoscută ca atare de părți, dimpotrivă, c/valoarea sumelor avansate de angajator cu pregătirea profesională a pârâtului-reclamant este contestată de acesta din urmă și nu poate avea caracter cert.
Constatând că nu este întrunită cel puțin una dintre condițiile compensației legale, instanța va respinge cererea principală ca nefondată.
Cât privește cererea reconvențională, instanța reține că sarcina probei plății drepturilor salariale incumbă reclamantei-pârâte în calitate de angajator, astfel că până la proba contrară instanța își va însuși susținerile pârâtului-reclamant, în sensul că nu este vorba despre drepturi salariale neridicate, ci despre drepturi salariale reținute de angajator fără a avea acordul salariatului.
Or, potrivit art. 169 alin. 1 din Codul muncii, nici o reținere din salariu nu poate opera în afara cazurilor și în condițiile prevăzute de lege, iar potrivit alin. 2 al aceluiași articol, reținerile din salariu cu titlu de daune cauzate angajatorului nu pot fi efectuate decât dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă, exigibilă și a fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
Însăși Curtea Constituțională a constatat că reglementarea prevăzută la art. 169 din Codul muncii, „este menită să elimine arbitrariul din reglementările anterioare, când conducerea unității stabilea existența pagubei, întinderea acesteia, lua măsuri de recuperare prin dispoziție de imputare și proceda de îndată la reținerea din drepturile salariale, urmând ca salariatul să se adreseze organelor de jurisdicție pentru apărarea intereselor sale legitime”. (Decizia Curții Constituționale nr. 24/2003 asupra sesizării de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 40 alin. (2) lit. d), art. 52 alin. (1) lit. c), art. 53 alin. (1), art. 69, 70, 71, 129, 164 și 223 din Codul muncii publicată în M. Of. nr. 72 din 5 februarie 2003)
Față de dispozițiile art. 169 din Codul muncii, toate reținerile care au fost efectuate din salariul pârâtului-reclamant în contul unei creanțe pe care fostul angajator susține că o are împotriva acestuia nu se puteau efectua decât în urma constatării ca atare a unei datorii printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
Pentru motivele expuse mai sus, pârâtul-reclamant este îndreptățit să solicite pe cale judecătorească c/valoarea drepturilor salariale restante, întrucât salariul, element esențial al contractului individual de muncă, reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă, respectiv suma de bani datorată de angajator salariatului pentru munca prestată sau serviciile aduse de salariat.
Art. 8 din Codul muncii dispune că „relațiile de muncă se bazează pe principiul consensualității și al bunei credințe”, ceea ce implică exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor în consens cu valorile morale, cu respectarea ordinii de drept, fără acțiuni potrivnice caracterului rațional al conduitelor subiectelor de drept.
De lege lata, în temeiul normelor și principiilor civile contractuale, este consacrată obligația angajatorului de a-l despăgubi pe salariat, în situația în care a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.
Or, libertatea contractuală se prelungește și dincolo de momentul încheierii contractului, în domeniul executării contractului, creditorului recunoscându-i-se dreptul de a pretinde de la debitorul său executarea în natură sau prin echivalent a prestației neexecutate, din culpă sau executată în mod defectuos.
Din acest punct de vedere este angajată răspunderea civilă contractuală, ca formă a răspunderii civile, potrivit căreia fapta ilicită păgubitoare care o generează, constă în nerespectarea obligației asumate contractual de către debitor și are ca finalitate repararea în natură sau prin echivalent a prejudiciului cauzat astfel creditorului.
Această datorie este recunoscută de angajator, creanța corelativă fiind așadar certă, lichidă și exigibilă.
În acest sens, conform adresei emise de S.C. D. S.A. Mediaș, suma de 2.883 lei reprezintă diferența salarială pe o lună.
Pentru motivele anterior expuse, constatând îndeplinite condițiile răspunderii în persoana angajatorului, instanța va admite în parte cererea reconvențională și va obliga reclamanta-pârâtă la plata către pârâtul-reclamant a sumei de 2.883 lei, reprezentând drepturi salariale neîncasate.
În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect obligarea reclamantei-pârâte la plata suma de 2.883 lei cu titlul de daune-interese, este adevărat că art. 166 al. 4 din Codul muncii prevede cu titlul de principiu că întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului, dar în lipsa altor precizări suplimentare instanța nu poate stabili elementele răspunderii patrimoniale și nici nu poate identifica modul de calcul prin care reclamantul a ajuns la cuantificarea prejudiciului.
Pe de altă parte, instanța reține că solicitarea de a constata intervenită compensația legală nu poate fi asimilată unei intenții frauduloase, iar modalitatea în care angajatorul a reținut drepturile salariale este supusă controlului judecătoresc tocmai pentru ca orice consecințe păgubitoare să fie înlăturate pe această cale.
Instanța va respinge în consecință ca nefondată cererea reconvențională pe capătul de cerere având ca obiect obligarea reclamantei-pârâte la plata către pârâtul-reclamant a sumei de 2.883 lei cu titlul de prejudiciu.
Instanța va lua act și că pârâtul-reclamant nu solicită cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge ca nefondată cererea principală formulată de reclamanta . cu sediul in Mediaș, Piața Regele F. I, nr.15, județul Sibiu, în contradictoriu cu pârâtul I. A. F. domiciliat in C., ..1, județul C..
Admite în parte cererea reconvențională.
Obligă reclamanta-pârâtă la plata către pârâtul-reclamant a sumei de 2.883 lei, reprezentând drepturi salariale neîncasate.
Respinge ca nefondată cererea reconvențională pe capătul de cerere având ca obiect obligarea reclamantei-pârâte la plata către pârâtul-reclamant a sumei de 2.883 lei cu titlul de prejudiciu.
Ia act că pârâtul-reclamant nu solicită cheltuieli de judecată.
Cu apel în 10 zile de la comunicare, care se depune la Tribunalul C..
Pronunțată in ședință publică, azi 02 aprilie 2015.
PREȘEDINTE, ASISTENȚI JUDICIARI
A. N. L. N.
G. C.
GREFIER,
M. M.
Red.jud.A.N./27.05.2015
2 .
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Sentința nr.... | Obligaţie de a face. Sentința nr. 666/2015. Tribunalul CONSTANŢA → |
|---|
