Litigiu de muncă. răspunderea patrimonială a directorului angajatorului pentru suspendarea contractului individual de muncă a salariatului. recuperarea daunelor morale acordate salariatului. lipsa faptei ilicite
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BUCUREŞTI Decizie nr. 2376 din data de 11.05.2016
Litigiu de muncă. Răspunderea patrimonială a directorului angajatorului pentru suspendarea contractului individual de muncă a salariatului. Recuperarea daunelor morale acordate salariatului. Lipsa faptei ilicite
art. 52 alin.1 lit.b și art. 254 din Codul muncii
Fapta salariatului prin care produce un prejudiciu material angajatorului trebuie apreciată ca ilicită prin prisma atribuțiilor și obligațiilor de serviciu, astfel cum rezultă din lege, contractul colectiv de muncă, regulamentul intern, contractul individual de muncă. Se consideră faptă în legătură cu munca, potrivit cerințelor art. 254 alin.1 din Codul muncii nu numai fapta săvârșită de salariat în exercitarea propriu-zisă a atribuțiilor de serviciu, ci și orice altă faptă care, într-o formă sau alta, are legătură cu aceste atribuții. Cu alte cuvinte, fapta trebuie să fie în legătură cu obligațiile de serviciu, dar nu și neapărat săvârșită în timpul executării efective a acestora, în cadrul sau în afara instituției. Sub aspect obiectiv, fapta salariatului poate fi comisivă sau omisivă, presupunând fie încălcarea unor dispoziții prohibitive ale contractului individual de muncă, fie neexecutarea totală/parțială a obligațiilor de serviciu ca și orice alte acte omisive în raport cu acestea.
În sarcina apelantei pârâte nu poate fi reținută nici o faptă ilicită, în condițiile în care intimata reclamantă justifică răspunderea patrimonială a fostului director pe aplicarea neoportună a unor prevederi legale, respectiv art. 52 alin.1 lit.b din Codul muncii. Or, dreptul angajatorului, reprezentat la momentul respectiv de apelanta DM în calitate de director, de a proceda la suspendarea facultativă a contractului individual de muncă al salariatului era recunoscut de lege, oportunitatea aplicării acestor prevederi fiind lăsată strict la îndemâna angajatorului, cu condiția formulării plângerii penale. Semnificația din punct de vedere juridic a acestor prevederi a fost apreciată ca fiind pierderea încrederii angajatorului, manifestată în raport cu salariatul său, care este exprimată în cuprinsul plângerii penale, având ca obiect declanșarea cercetării penale împotriva acestuia.
De altfel, instanța de fond ar fi trebuit să rețină că dreptul angajatorului, reprezentat legal de salariatul pârât, de a proceda la suspendarea contractului individual de muncă derivă din lege și nu se încadrează în noțiunea de faptă ilicită, care presupune o încălcare/neaplicare a prevederilor legale.
(Curtea de Apel București, Secția a VII-a Civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, decizia Nr.2376 din 11 mai 2016)
În susținerea motivelor de apel, apelanta a învederat că în mod greșit instanță de fond a reținut culpa sa în ceea ce privește achitarea daunelor morale către salariații instituției. Apelanta, în calitate de director al OCPI, nu are dreptul și nici responsabilitatea de a păstra personal plângerile penale formulate de către instituția pe care aceasta o coordonează. Mai mult decât atât, apelantei chiar îi era interzis ca la momentul încetării funcției de director al OCPI București, aceasta să își însușească înscrisuri (plângeri penale) înregistrate în cadrul instituției în care și-a desfășurat activitatea.
În ceea ce privește faptul că plângerea penală nu se regăsea în arhiva OCPI, apelanta învederează faptul că aceasta nu reprezintă culpa apelantei, numită DM neavând obligația de a păstra astfel de documente, în calitate de director. Plângerea penală, la fel ca orice alt document ce emană de la intimata-reclamantă, trebuie să poarte număr de ieșire și să fie păstrat, arhivat în speța de departamentul juridic, de arhivă și nu de directorul instituției personal.
Apelanta apreciază întemeiată decizia de suspendare a contractelor individuale de muncă, din moment ce a fost formulată o plângere penală atât de către OCPI, cât și de către Arhiepiscopia București, cei 3 angajați fiind reținuți 24H de către organele de cercetare penală și audiați.
La momentul suspendării contractelor de muncă existau deci indicii temeinice cu privire la săvârșirea unor fapte de natura penală, fapte ce au determinat luarea acestei măsuri de către apelanta, având la baza documentația întocmita și furnizată de Serviciul Juridic al instituției și de ANCPI.
Legiuitorul nu a prevăzut că o condiție punerea în mișcare a acțiunii penale față de angajați pentru a dispune suspendarea contractelor de muncă, ci introducerea unei plângeri penale - art. 52 alin. (1) lit. b) C. muncii b) "în cazul în care angajatorul a formulat plângere penală împotriva salariatului sau acesta a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcția deținută, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești".
Prin menținerea în funcție a angajaților exista riscul iminent de sustragere a unor probe (înscrisuri, corespondenta etc.) și chiar de a continua seria de abuzuri pentru care, reiteram, erau cercetați penal la momentul respectiv.
Chiar instanță de fond - Tribunalul București, Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, prin sentința civilă nr. 6639/20.06.2013, (în soluționarea contestației formulată de angajați împotriva deciziei de suspendare), a statuat faptul că "dispunerea măsurii de suspendare a contractului de muncă este o chestiune lăsată de legiuitor la latitudinea angajatorului, adică este o chestiune de apreciere. Fiind o chestiune de apreciere, de evaluare a unei situații concrete, acest drept este unul suveran, în competența exclusivă și absolută a angajatorului, astfel încât excede chiar și competentei generale a instanțelor de judecată".
De asemenea, "din moment ce legiuitorul a lăsat această apreciere la latitudinea angajatorului, înseamnă că a instituit o dispoziție de favoare în privința acestuia, astfel încât angajatul nu are posibilitatea contestării unei evaluări a situației respective și nici a unei decizii luate în acest sens".
Apelanta învederează instanței de control judiciar faptul că, în calitate de director al OCPI, a emis în mod legal și temeinic deciziile nr. 220, 221, respectiv 222 de suspendare a contractelor individuale de muncă ale salariaților OCPI, raportat la situația de fapt existenta la acel moment.
La momentul emiterii deciziilor de suspendare invocate anterior, existau indicii rezonabile privind săvârșirea unor fapte de natura penală în legătură cu atribuțiile de serviciu (abuz în serviciu contra intereselor generale, neglijenta în serviciu și delapidare).
În acest sens a fost formulată o plângere penală de către instituția angajatoare împotriva salariaților vizați, condiție necesară și suficientă pentru suspendarea contractului de muncă.
Mai mult, chiar și Arhiepiscopia București a formulat o plângere penală împotriva numiților, care prin actele materiale săvârșite au determinat în mod nelegal, înscrierea provizorie în cartea funciara a dreptului de proprietate asupra PI/1 cu titlu de construire în favoarea S.C. MBD SRL.
Aceasta notare a fost făcută nelegal de numiții mai sus-menționați în baza, autorizației de construire nr. 179/18/B/43074/24.02.2006, emisă de Primăria Sector 1 București, în condițiile în care prin decizia irevocabilă pronunțată de Curtea de Apel Suceava a fost anulată autorizația de construire nr. 179/18/B/43074/24.02.2006, cei 3 angajați ai OCPI având cunoștință de acest aspect. Astfel, cei 3 salariați ai OCPI au înscris un drept real inexistent, încălcându-și atribuțiile de serviciu.
Față de toate aceste considerente, coroborate cu documentația întocmită și furnizată de Serviciul Juridic al instituției, s-a hotărât suspendarea contractelor de muncă, tocmai pentru a se împiedica posibilitatea efectuării în continuare a unor activități infracționale de către cei 3 salariați, precum și pentru a împiedica posibilitatea ștergerii probelor (documente, corespondenta etc.), încercării de tergiversare a cercetărilor penale, prejudiciind astfel rezultatul anchetei.
Apelanta învederează că deciziile de suspendare invocate anterior au fost semnate de parata, în baza documentației furnizate de departamentul juridic al instituției, care are competenta și calificarea necesară în vederea stabilirii temeiului de drept în baza căruia se suspendă un contract individual de muncă, dar și în baza punctului de vedere juridic furnizat de ANPI.
ANCPI a transmis OCPI, ca urmare a solicitării intimatei-reclamante, punctul său de vedere prin care a propus luarea măsurii suspendării contractului de muncă. Documentele comunicate de ANCPI erau clasificate, ca documente de lucru, fapt pentru care în mod evident, motivarea deciziilor de suspendare nu putea fi consemnata pe larg în cuprinsul acestor decizii.
Astfel, având în vedere indiciile rezonabile cu privire la faptele penale invocate, care existau la momentul emiterii deciziilor de suspendare, analizate de serviciul juridic al instituției și de ANCPI, s-a constatat și apreciat că numiții erau incompatibili cu funcția pe care o dețineau, cel puțin pe perioada desfășurării cercetărilor în cauză penală, având în vedere și faptul că obiectul cercetării îl constituia activitatea salariaților.
Decizia de suspendare a contractelor de muncă a fost emisă ca o măsură de protecție a intereselor instituției intimatei-reclamante până la soluționarea cercetărilor penale, care să combată posibilitatea săvârșirii unor alte fapte sau îngreunarea desfășurării cercetării penale, având în vedere obiectul de activitate al instituției, activitățile pe care le desfășurau salariații sus-numiți conform fișei postului, precum și faptele penale față de care au fost cercetați.
Fără a analiza temeinicia sentinței civile nr. 6639/20.06.2013, întrucât aceasta a rămas irevocabilă prin respingerea recursului ca tardiv introdus, apelanta învederează culpa evidentă a actualei conduceri sau a Serviciului Juridic al instituției care nu a formulat apărări în cauză, lăsând practic instituția fără apărare în această cauză. OCPI nu a fost reprezentat în instanță, nu a formulat nicio apărare și nu a depus înscrisuri în dovedirea temeiniciei emiterii deciziilor de suspendare a contractelor de muncă individuale menționate anterior. Recursul formulat de OCPI București a fost respins ca tardiv, ceea ce dovedește lipsa de interes a reclamantei, care nu formulat un punct de vedere juridic și o apărare temeinică în instanță, nu a dispus de dreptul său legal de a ataca o sentință nefavorabilă în termen legal.
La susținerea recursului formulat tardiv, s-a prezentat consilierul juridic IB, deși în mod legal, conform ordinului directorului general al ANCPI nr. 165/26.02.2014, acesta nu avea dreptul și nu putea să reprezinte instituția în instanță, cu atât mai mult cu cât activitatea cu specific juridic a OCPI a fost preluată de ANCPI.
Aceste aspecte au fost consemnate și în raportul privind controlul efectuat la OCPI București nr. 227/1/12.08.2014, de către ANCPI împotrivit art. 7 alin. 3 din Ordinul directorului general al ANCPI nr. 165/26.02.2014, dl IB nu putea fi numit în funcția de șef Birou Resurse Umane și Relații cu Publicul fără acordul prealabil al conducerii Agenției Naționale, acord care nu a fost solicitat [...] apelanta apreciază că la data pronunțării deciziei civile nr. 892/14.02.2014 era în vigoare Ordinul directorului general al ANCPI nr. 62/20.01.2014 prin care ANCPI a preluat activitatea specific juridică și personalul încadrat la oficiile teritoriale și CNC pe funcția de consilier juridic, astfel că reprezentarea OCPI în instanță trebuia asigurată conform Ordinului menționat anterior".
Astfel, cu privire la atragerea culpei în ceea ce privește prejudiciul cauzat instituției prin executarea daunelor morale acordate de instanță, exista o legătură de cauzalitate directă între lipsa de apărare și soluția pronunțată de instanță.
De altfel, chiar în hotărârea instanței de fond, s-a reținut faptul că nu au fost depuse de către reclamanta din prezența cauza documente care să poată fi analizate sub aspectul motivelor suspendării în raport de faptele care ar atrage incompatibilitatea acestora cu funcția deținută.
Apelanta apreciază că nu se poate reține o culpă exclusivă a sa întrucât OCPI a interpretat și aplicat măsurile dispuse de ANCPI cu privire la recuperarea sumelor achitate cu titlu de daune morale, în mod superficial și abuziv, întocmind raportul din data de 29.09.2014 fără a efectua cercetări și a analiza temeinic situația de fapt.
Apelanta a dispus reîncadrarea în munca a salariaților și obligarea pârâtei la plata sumei de 36.000 lei reprezentând prejudiciul cauzat prin plata daunelor morale acordate de instanță în dosarul nr. 63593/3/2011, prevalându-se de adresa nr. 2694564/04.10.2012, comunicata de Poliția Sector 1 - SIF, în care se menționa faptul că "la data de 21.06.2012 a fost înaintat dosarul de urmărire penală Parchetului de pe lângă Judecătoria Sector 1, însoțit de referatul cu propunere de neîncepere a urmăririi penale".
Mai mult decât atât, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 1 a comunicat ANCPI prin adresa nr. 9799/23.06.2014, faptul că dosarul nr. 17700/P/2011 s-a reunit cu dosarul penal nr. 15280/P/2011, dosar ce se afla la Poliția Sector 1 - SIF începând cu data de 20.03.2014.
Astfel, apelanta solicită instanței să observe faptul că, dosarul privind pe salariații mai sus menționați nu a fost soluționat definitiv nici până în prezent de către organele de cercetare penale, astfel încât nu s-a stabilit în mod legal dacă aceștia au săvârșit sau nu infracțiunile pentru care s-au început cercetările.
Având în vedere toate aceste aspecte, este evidentă modalitatea sumară în care OCPI a analizat situația de fapt și a întocmit raportul din data de 29.09.2014, concluziile acestui raport neputând fi opozabile acesteia sub aspectul stabilirii culpei sale exclusive, întrucât nu au fost efectuate minime cercetări, convocări a persoanelor implicate simplul argument fiind că pârâta deținea funcția de director al instituției.
Totodată, consideră netemeinică obligarea apelantei-pârâte la plata sumei de 36000 lei reprezentând prejudiciul cauzat intimatei-reclamante, pentru simplul fapt că acesta este persoana care, potrivit regulamentului de ordine interioară al OCPI este cea care a emis deciziile respective.
Este de notorietate faptul că, actele ce emană de la o instituție/întreprindere etc. sunt semnate de directorul acesteia, în calitate de reprezentant, acesta având funcția cea mai înaltă în organigramă instituției, reprezentând-o în fata salariaților, altor instituții, precum și a oricăror altor entități juridice.
Însă, semnarea acestor acte, respectiv deciziile de suspendare emise, se realizează în baza documentației întocmite de serviciile aflate în structura instituției reclamante, în speță Serviciul Juridic care a întocmit un punct de vedere în baza propunerii ANCPI, aceasta din urmă instituție fiind cea care a propus suspendarea contractelor de muncă individuale.
Intimata reclamantă, legal citată, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
Analizând apelul declarat potrivit dispozițiilor art.477 Cod procedură civilă, în raport de actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:
Fiind formulată o acțiune în răspundere patrimonială a salariatului, întemeiată în drept pe dispozițiile art.254 din Codul muncii, republicat, în soluționarea conflictului de muncă instanța de judecată era ținută a verifica îndeplinirea cumulativă a mai multor condiții: calitatea de salariat la angajatorul păgubit; fapta ilicită și personală a salariatului săvârșită în legătură cu munca sa; prejudiciul cauzat patrimoniului angajatorului; raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; vinovăția salariatului. Lipsa oricăreia dintre condițiile enumerate înlătură răspunderea patrimonială a salariatului față de angajator.
Ori, la judecata de fond, tribunalul a considerat că sunt îndeplinite toate condițiile enumerate, în sensul că apelanta pârâtă se face vinovată de actele de neglijență enumerate în păstrarea necorespunzătoare a înscrisurilor și pentru excesul de zel și putere în a emite deciziile de suspendare a contractelor de muncă a celor 3 salariați, fără să facă o analiză atentă și cu mai mare diligenta asupra prevederilor art. 52 alin.1 lit. b din Codul muncii cât și art. 42 alin.2 din Regulamentul Intern al OCPI.
În apel, se critică aprecierea instanței de fond asupra condițiilor de antrenare a răspunderii patrimoniale a salariatului, cu precădere asupra faptei ilicite generatoare de prejudiciu.
Curtea reține pertinente aceste critici, apreciind că în cauză nu poate fi antrenată răspunderea patrimonială a pârâtei pentru următoarele considerente:
Prin ordinul nr. 743/03.05.2011 emis de directorul ANCPI s-a dispus numirea cu delegație a apelantei pârâte în funcția de director, gradul II, pe o perioadă de 6 luni, începând cu data de 01.03.2011. Perioada de delegare în funcția de conducere a fost prelungită cu încă 6 luni, începând cu data de 22.08.2011 prin actul adițional la contractul individual de muncă nr. 8/22.08.2011. În baza atribuțiilor stabilite prin fișa postului, salariata avea printre obligații și coordonarea administrativă a serviciilor și a personalului din subordine.
Prin raportul de control nr. 227/I/12.08.2014, Corpul de Control al ANCPI a reținut, din analiza sentinței civile nr. 6639/20.06.2013 a Tribunalului București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări sociale, culpa angajatorului în emiterea deciziilor de suspendare, ceea ce a și justificat admiterea în parte și obligarea acestuia la daune morale. În aceste condiții, persoanele vinovate de crearea acestui prejudiciu sunt cele care au emis deciziile de suspendare fără o analiză atentă a dispozițiilor care reglementează instituția juridică a suspendării contractului individual de muncă, Codul muncii și Regulamentul intern, aspect confirmat și prin faptul că la o lună după emiterea deciziilor de suspendare, conducerea oficiului emite decizii de îndreptare a erorii materiale privind temeiul de drept, respectiv art. 52 alin.1 lit.b din Codul muncii.
A concluzionat organul de control că se impune realizarea demersurilor necesare în vederea recuperării prejudiciului cauzat prin emiterea deciziilor de suspendare, după identificarea, în prealabil a persoanelor care au emis aceste decizii.
În vederea punerii în executare a măsurilor dispuse, intimata reclamantă a emis decizia nr. 51/16.05.2014 privind desemnarea membrilor comisiei de cercetare administrativă în vederea stabilirii persoanelor vinovate de producerea pagubei, respectiv daunele morale achitate salariaților în baza sentinței civile menționate.
Prin raportul nr. 37417/29.09.2014, Comisia de cercetare administrativă a stabilit, urmare a constatărilor efectuate de către Corpul de control al ANCPI, că persoana responsabilă de producerea prejudiciului este fostul reprezentant legal al instituției, director DM, care a dispus și semnat deciziile de suspendare nr. 220, 221 și 222/31.08.2011.
Justificat de aceste împrejurări faptice, intimata reclamantă a formulat o acțiune în răspundere patrimonială a salariatei DM, privind recuperarea prejudiciului cauzat instituției prin achitarea daunelor morale în cuantum de 36 000 lei salariaților ale căror contracte individuale de muncă au fost suspendate în temeiul art. 52 alin.1 lit.b din Codul muncii, dispusă prin sentința civilă nr. 6639/20.06.2013 a Tribunalului București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări sociale.
Contrar celor afirmate de către intimata reclamantă și reținute de către instanța de fond, exercitarea atribuțiilor apelantei pârâte în calitate de director al instituției intimate privind emiterea deciziilor de suspendare a contractelor individuale de muncă în temeiul art. 52 alin.1 lit.b din Codul muncii nu poate fi încadrată în noțiunea de faptă ilicită.
Necontestat este faptul că, în exercitarea prerogativelor aferente funcției de conducere deținute, apelanta pârâtă, director al OCPI, existând indiciile săvârșirii unor infracțiuni de către angajații din subordine a angajat instituția într-un demers penal, prin formularea unei plângeri penale împotriva acestora privind săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor generale, neglijență în serviciu și delapidare, înregistrată la Parchetul de pe lângă Tribunalul București sub nr. 1817/VIII-1/111/31.08.2011. Concomitent formulării plângerii penale, apelanta pârâtă a emis și decizii de suspendare a contractelor individuale de muncă pentru cei trei angajați, începând cu data de 31.08.2011 și până la finalizarea cercetărilor penale, măsuri întemeiate pe prevederile art. 52 alin.1 lit.b din Codul muncii.
Salariații prejudiciați au formulat contestație împotriva deciziilor de suspendare a raporturilor de muncă, înregistrată pe rolul Tribunalului București, respinsă de instanță ca rămasă fără obiect, constatându-se aplicabile prevederile art. 52 alin.2 din Codul muncii, angajatorul procedând anterior pronunțării unei hotărâri la încetarea efectelor măsurii suspendării și la plata despăgubirilor.
Fapta salariatului prin care produce un prejudiciu material angajatorului trebuie apreciată ca ilicită prin prisma atribuțiilor și obligațiilor de serviciu, astfel cum rezultă din lege, contractul colectiv de muncă, regulamentul intern, contractul individual de muncă. Se consideră faptă în legătură cu munca, potrivit cerințelor art. 254 alin.1 din Codul muncii nu numai fapta săvârșită de salariat în exercitarea propriu-zisă a atribuțiilor de serviciu, ci și orice altă faptă care, într-o formă sau alta, are legătură cu aceste atribuții. Cu alte cuvinte, fapta trebuie să fie în legătură cu obligațiile de serviciu, dar nu și neapărat săvârșită în timpul executării efective a acestora, în cadrul sau în afara instituției. Sub aspect obiectiv, fapta salariatului poate fi comisivă sau omisivă, presupunând fie încălcarea unor dispoziții prohibitive ale contractului individual de muncă, fie neexecutarea totală/parțială a obligațiilor de serviciu ca și orice alte acte omisive în raport cu acestea.
Plecând de la aceste considerații de ordin teoretic, Curtea constată că în sarcina apelantei pârâte nu poate fi reținută nici o faptă ilicită, în condițiile în care intimata reclamantă justifică răspunderea patrimonială a fostului director pe aplicarea neoportună a unor prevederi legale, respectiv art. 52 alin.1 lit.b din Codul muncii. Or, dreptul angajatorului, reprezentat la momentul respectiv de apelanta DM în calitate de director, de a proceda la suspendarea facultativă a contractului individual de muncă al salariatului era recunoscut de lege, oportunitatea aplicării acestor prevederi fiind lăsată strict la îndemâna angajatorului, cu condiția formulării plângerii penale. Semnificația din punct de vedere juridic a acestor prevederi a fost apreciată ca fiind pierderea încrederii angajatorului, manifestată în raport cu salariatul său, care este exprimată în cuprinsul plângerii penale, având ca obiect declanșarea cercetării penale împotriva acestuia.
De altfel, în cuprinsul sentinței civile nr. 6639/20.06.2013, Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări sociale a menționat că "nu a acordat reclamanților despăgubiri morale pentru formularea de către angajator a plângerii penale împotriva acestora, întrucât, formularea unei plângeri penale netemeinică poate atrage o altă formă de răspundere juridică, respectiv răspunderea penală a pârâtei, reclamanții neputând solicita instanței de dreptul muncii să procedeze la cercetarea împrejurării că pârâta a exercitat acest drept recunoscut de lege, în limitele prevăzute de aceasta și ca atare dacă fapta pârâtei îmbracă sfera ilicitului penal…instanța poate fi chemată însă, să verifice legalitatea și condițiile de formă și de fond ale deciziilor de suspendare a contractelor de muncă ale salariaților emise în condițiile art. 52 alin. 1 lit. c din codul muncii iar nu și temeinicia plângerii penale formulate de angajator și care a stat la baza suspendării contractului și cu atât mai puternic cuvânt nu poate fi chemată să verifice dacă pârâta a exercitat dreptul la formularea plângerii penale, recunoscut de lege, în limitele prevăzute de aceasta indiferent de soluționarea plângerii de către organele judiciare în sensul nevinovăției salariatului";.
Cu privire la considerentele pentru care instanța de fond a reținut existența faptei ilicite în sarcina apelantei pârâte, respectiv posibilitatea de a nu lua măsura suspendării contractul individual de muncă și așteptarea rezultatului prealabil al cercetării penale, Curtea reține că sunt eronate în condițiile în care oportunitatea aplicării prevederilor art. 52 alin.1 lit.b din Codul muncii este lăsată strict la îndemâna angajatorului, instanța de judecată nefiind îndreptățită la analizarea unei asemenea condiții.
De altfel, instanța de fond ar fi trebuit să rețină că dreptul angajatorului, reprezentat legal de salariatul pârât, de a proceda la suspendarea contractului individual de muncă derivă din lege și nu se încadrează în noțiunea de faptă ilicită, care presupune o încălcare/neaplicare a prevederilor legale.
Cu atât mai mult nu poate fi reținută în sarcina apelantei pârâte o faptă ilicită în condițiile în care recursul declarat de către intimata reclamantă împotriva sentinței civile nr. 6639/20.06.2013 a Tribunalului București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări sociale, prin care a fost obligată instituția la plata daunelor morale, a fost respins ca tardiv declarat prin decizia civilă nr. 892/14.02.2014 a Curții de Apel București - Secția a VII-a Litigii de muncă și asigurări sociale.
Din raportul de control nr. 227/I/12.08.2014 a rezultat că apărările instituției în instanță, în ambele faze procesuale au fost făcute prin intermediul domnului BI, numit cu delegație în funcția de șef serviciu al Serviciului Juridic și Relații cu Publicul, deși reprezentarea în instanță era asigurată de Birou Juridic 2 conform ordinului directorului general al ANCPI nr. 165/26.02.2014. În raport de cele constatate s-a dispus efectuarea de verificări privind modul în care au fost repartizate numitului BI atribuții de reprezentare a instituției în fața instanțelor de judecată, asigurarea consultanței și redactării de opinii juridice la solicitarea serviciilor.
Aceste nereguli constatate la nivel de instituție în ceea ce privește modalitatea de exercitare a drepturilor procesuale puse la îndemâna de codul de procedură civilă în ceea ce privește dosarul nr. 63293/3/2011 nu pot fi imputate apelantei pârâte, care la data soluționării acestuia nu mai deținea calitatea de reprezentant legal al instituției. Or, atitudinea procesuală a instituției pe parcursul soluționării cererii de obligare la plata daunelor morale, reținută și în cadrul raportului de control constituie un factor determinant în prezenta cauză, de natură a înlătura răspunderea patrimonială a salariatei DM.
Aceasta în condițiile în care instanța a "apreciat că luarea măsurii suspendării contractelor individuale de muncă ale salariaților…în care angajatorul nici nu a depus la dosarul cauzei plângerea penală formulată împotriva salariaților, înregistrată la Parchetul de pe lângă Tribunalul București sub nr. 942/30.08.2011, pentru a se putea observa în ce măsură a fost formulată de angajator pentru fapte penale incompatibile cu funcția deținută, constituie împrejurări de fapt și încălcări ale obligațiilor legale și contractuale, de natură să atragă răspunderea angajatorului în măsura în care produce prejudicii morale salariatului…deși nu se poate dovedi o legătură directă de cauzalitate între măsura suspendării contractelor individuale de muncă a salariaților, lipsa de transparență a deciziilor angajatorului și agravarea stării de boală în cazul salariatei defuncte MD, declanșarea unor afecțiuni clinice în cazul salariatului AD sau debutul unor probleme emoționale care au necesitat o terapie de specialitate și consul psihologic, în cazul salariatei SC, este de natura evidenței că imposibilitatea salariaților aflați în aceste situații de a beneficia de calitatea de asigurat și de posibilitatea de a beneficia de toate garanțiile protecției sociale la care ar avea dreptul… conduc la existența unor consecințe negative pe planul suferinței psihice și fizice";.
Deși instanța de fond a reținut culpa apelantei pârâtei ceea ce privește obligația păstrării unui exemplar după plângerea penală cu viză de la organul de cercetare penală și păstrarea în bună siguranță a acestuia, Curtea urmează a le înlătura, în condițiile în care plângerea penală formulată reprezintă un act al instituției și nu al persoanei fizice, iar obligația păstrării acestuia revine, în mod firesc, persoanei juridice. Nu există nici un temei legal sau convențional care să vizeze obligația apelantei pârâte, persoană fizică, de a păstra acest înscris, aceasta, cu atât mai mult cu cât funcția de conducere încetase la momentul demarării acțiunii litigioase. Or, responsabilitatea prezentării unui asemenea înscris revenea intimatei reclamante în calitate de arhivar al actelor emise, și nu persoanei fizice semnatare, în calitate de reprezentant legal al instituției. Lipsa de diligență a intimatei reclamante la pronunțarea soluției a fost concretizată și de împrejurarea că nu se afla în imposibilitate obiectivă de prezentare a copiei plângerii penale, partea având posibilitatea de a solicita un exemplar organului de cercetare penală.
În lipsa unei fapte ilicite săvârșite de intimata-pârâtă, generatoare a prejudiciului pretins în cauză, nu este realizată ipoteza normei juridice din art.254 din Codul muncii, republicat, acțiunea în răspundere patrimonială formulată de angajator împotriva salariatei fiind eronat admisă de tribunal.
Pentru considerentele arătate, Curtea, în baza art.480 alin.2 Cod procedură civilă, va admite apelul; va schimba în tot sentința atacată în sensul că va respinge acțiunea ca neîntemeiată.
| ← Pensia suplimentara la salariul in valuta. Jurisprudență Pensii | Spor de doctorat. Jurisprudență Salarizare → |
|---|
