Decizia civilă nr. 1470/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
DOSAR NR. (...)
D. CIVILĂ NR. 1470/R/2011
Ședința publică din data de 21 aprilie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: S.-C. B.
JUDECĂTORI: I.-R. M.
G.-L. T.
G.: G. C.
S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, recursul declarat de reclamantele L. R. și O. M. R. împotriva sentinței civile nr. 1839 din 12 noiembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosar nr. (...), privind și pe pârâții intimați TRIBUNALUL MARAMUREȘ, CURTEA DE APEL CLUJ, MINISTERUL JUSTIȚIEI și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin D. G. A F. P. M., având ca obiect drepturi salariale ale personalului din justiție.
Mersul dezbaterilor și susținerile părților prezente au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 20 aprilie 2011, încheiere care face parte din prezenta decizie.
C U R T E A P rin sentința civilă nr. 1839 din (...) pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. (...) s-a respins cererea formulată de reclamantele L. R. și O. M. R. în contradictoriu cu pârâții TRIBUNALUL MARAMUREȘ, CURTEA DE APEL CLUJ, MINISTERUL JUSTIȚIEI, M. F. P., ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamantele au făcut parte din categoria personalului auxiliar din unitățile din justiție, (unități bugetare, care sunt finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de codul muncii, conform dispozițiilor art. 1 și art. 295 alin.2 din acest cod.
Prin prezenta acțiune reclamantele au solicitat recalcularea drepturilor salariale în raport de acte normative ce nu reglementează salarizarea personalului din autoritatea judecătorească, ci din alte sectoare bugetare (OG
9/2005, OG 3/2006, OG 1.), acte normative ce au făcut referire la personalul salarizat conform OG 24/2000 și cel cuprins în anexele II - III din L. 154/1998 și nu au incidență asupra personalului autorității judecătorești, ci la personalul bugetar din sectorul administrației publice.
A., conform OG nr.9/2005, OG nr. 3/2006, OG nr. 1. - acte normative la care fac trimitere reclamantele în acțiune - persoanele care ocupă funcții de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislative beneficiază de indemnizații fixe și nu în baza unei valori de referință sectorială.
Susținerile reclamantelor în sensul că prin aceste ordonanțe s-a încălcat ierarhia actelor juridice este nefondată.
Stabilirea unei valori de referință distincte pentru magistrați și personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești nu s-a realizat prin o ordonanță emisă de guvern, ci ea a fost realizată prin lege (L.
3.). Dimpotrivă stabilirea valorii de referință sectorială ( la acea dată denumită coeficient de ierarhizare) prin raportare la valoarea de referință sectorială pentru funcțiile de demnitate publică s-a realizat printru act normativ emis de executiv, respectiv OUG 1..
De asemenea, nu sunt fondate, nici susținerile reclamantelor referitoare la faptul că prin modul de stabilire a valorii de referință sectorială i-au fost încălcate drepturile câștigate prin stabilirea unei valori de referință sectorială într-un cuantum mai mic decât cel de care beneficia la data modificării legii.
Faptul că, ulterior acestui moment, evoluția valorii de referință sectorială a fost diferită față de cea pentru funcțiile de demnitate publică nu semnifică o atingere adusă drepturilor magistraților și personalului auxiliar în sensul încălcării „dreptului câștigat";. O astfel de problemă s-ar putea eventual ridica dacă s-ar considera că „dreptul câștigat"; îl reprezintă dreptul de stabilire a valorii de referință sectorială prin raportare la funcțiile de demnitate publică și atunci pretinsa încălcare s-a produs prin voința legiuitorului la adoptarea L. 3. când a fost eliminată raportarea la funcțiile de demnitate publică.
De altfel în motivare reclamantele susțin că salarizarea este un element ce trebuie avut în vedere la analizarea noțiunii de echilibru al puterilor în stat
și concluzionează că în acest context evoluția valorii de referință sectorială pentru magistrați nu putea, în mod constituțional, să fie alta decât cea pentru funcțiile de demnitate publică și că legiuitorul neprocedând în această manieră a instituit o formă de discriminare.
Referitor la discriminarea reclamată, instanța a constatat că, în mod constant, Curtea Constituțională a statuat în jurisprudență, că prin lege pot fi instituite tratamente juridice diferite în raport cu natura deosebită a raporturilor reglementate. Principiul egalității în fața legii, consacrat de art.16 din Constituția României, presupune instituirea unui tratament egal cu situații care, în funcție de scopul urmărit nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci presupune soluții diferite pentru situații diferite.
În speță este indubitabil că atribuțiile funcțiilor de demnitate publică sunt diferite de cele ale personalului auxiliar de specialitate și că natura raporturilor juridice supuse reglementărilor nu este aceeași, astfel că nu poate fi vorba despre un tratament inegal în situații egale.
În același sens, instanța europeană a statuat constant că orice diferență de tratament nu semnifică, în mod automat încălcarea art. 14 din C.. Pentru ca o asemenea încălcare să se producă este necesar, să se stabilească că persoanele aflate în situații analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferențial, iar dacă o asemenea distincție între situații analoage sau comparabile există, ea să nu-și găsească nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.
În speță, este de asemenea cert că nu poate fi vorba despre existența vreunei„ comparabilități"; sau, cu atât mai puțin, a unei „ analogii"; între situația personalului auxiliar de specialitate și celelalte categorii de personal din sectorul bugetar, care în temeiul OG nr. 1. beneficiază de majorări substanțiale.
În ceea ce privește echilibrul puterilor în stat privit prin componenta sa salarială acesta nu poate fi cenzurat de către instanța de judecată prin extinderea dispozițiilor unei legi în afara sferei sale de reglementare.
De altfel în acest sens, s-a pronunțat și Curtea Constituțională care prin
D. nr. 8. a statuat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cunorme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamantele L. R. și O. M. R.solicitând modificarea în totalitate a sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii.
În motivarea recursului au arătat că atâta timp cât la data de (...) aceste drepturi salariale existau și trebuiau înscrise în cartea de muncă așa cum rezultă din decizia civilă nr. 2500 R din (...) a Curții de A. C., este absolut logic că aceste drepturi salariale din decembrie 2007 există și se aplică și în cursul anului 2008 pentru că nimeni și nimic nu a anulat sentința civilă ce le-a stabilit.
Din formularea art. 371 C.proc.civ. rezultă fără putință de tăgadă că „. stabilită prin hotărârea unei instanțe .... se duce la îndeplinire .... „. De aici rezultă că o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă de aplică de bunăvoie așa cum este ea emisă. Art. 377 Cod procedură civilă cum de altfel nici un alt act normativ nu prevede necesitatea ca o sentință rămasă definitivă și irevocabilă să fie confirmată sau stabilită, printr-o lege sau decizie a Înaltei Curți, ci ea se aplică așa cum a fost dată.
Niciodată nu s-a pus problema în practica judiciară ca o sentință judecătorească definitivă și irevocabilă să fie confirmată sau stabilită de lege sau de o decizie a ICCJ pentru ca să fie pusă în executare.
Dispozițiile privind valoarea de referință sectorială din actele normative menționate în acțiune și răspuns la întâmpinare, trebuie să fie interpretate în sensul că , atât personalul auxiliar de specialitate cât și magistrații au dreptul la stabilirea aceleași valori de referință sectorială pe baza căreia să se determine ulterior drepturile salariale. Această concluzie duce la consecința logică a luării în considerare a OUG 1. pentru tot personalul din sistemul justiției și implicit a aplicării prevederilor legale privind majorarea sau indexarea drepturilor salariale ale acestui personal în raport cu legile bugetare ce stabilesc indexarea salariilor pentru personalul din administrația publică centrală și locală respectiv pentru persoanele ce ocupă funcții de demnitate publică alese sau numite.
A., prin OUG 1. s-a arătat că, orice prevederi contrare acestui act normativ se consideră abrogate - art. 50 alin. 2 - dar la momentul la care a fost publicată ordonanța în Monitorul Oficial, dispozițiile art. 1 din OUG 1. nu puteau fi considerate contrare atâta timp cât prin art. 2 din OUG 1. s-a arătat că valoarea de referință sectorială pe baza căreia se stabilesc indemnizațiile magistraților este egală cu valoarea de referință sectorială pe baza căreia se stabilesc indemnizațiile pentru persoanele ce ocupă funcții de demnitate publică alese sau numite, adică exact aceleași prevederi din art. 1 OUG 1..
L. 3. a modificat dispozițiile acestui articol arătând că indemnizațiile pentru magistrați se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială prevăzută în anexă I dar acest act normative nu a prevăzut în mod expres că se abrogă art. 1 din OUG 1..
Reclamantelor li s-au stabilit drepturile de natură salariale pe baza aceleași valori de referință sectorială lucru arătat de dispozițiile L. 5. și OG 8. respectiv de OUG 1. și OUG 2.. Este fără putință de tăgadă, voința legiuitorului că în perioada analizată pentru personalul din domeniul justiției indemnizațiile respectiv salariile de bază trebuiau să se stabilească în raport cu aceeași valoare de referință sectorială astfel că susținerile M.ui J. și a primei instanțe privind separarea drepturilor salariale ale personalului auxiliar de specialitate cele ale altor categorii profesionale, nu pot fi primite.
Pârâți Ministerul Finanțelor Publice prin D. G. a F. P. M. și Ministerul Justiției au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței tribunalului.
Analizând actele si lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererea de recurs, prin prisma apărărilor din întâmpinare, C. constată că recursul este fondat în parte, astfel că, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 din C.proc.civ., îl va admite ca atare, pentru considerentele ce urmează a fi expuse în cuprinsul prezentei decizii:
Recurentele au făcut parte din categoria personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești până la data pensionării -(...) în cazul reclamantei L. R., și respectiv - (...) în cazul reclamantei O. M.
Prin decizia civilă nr. 2500/(...) pronunțată de C. de A. C., pârâții au fost obligați să plătească reclamantelor pentru perioada (...) - (...) diferențele de drepturi salariale calculate în funcție de o valoare sectorială de 405 lei conform
OG nr. 1. și drepturile salariale efectiv plătite.
În considerentele acestei hotărâri s-a reținut că reclamantele sunt discriminate în raport de beneficiarii OG 1., respectiv personalul bugetar salarizat potrivit OUG 24/2000 și persoanele care îndeplinesc funcții de demnitate publică, sens în care au fost aplicate normele internaționale, apreciindu-se că au forță ierarhică superioară legislației naționale, conform art.20 din Constituția României.
În speță, se constată că argumentele care au condus la constatarea stării de discriminare în privința stabilirii valorii sectoriale de referință subzistă și în intervalul de timp (...) - (...), pentru care recurentele pretind plata diferenței de drepturi bănești.
Este real că prin deciziile nr. 818, 819, 820, 821 și 1325 din 2008 ale
Curții Constituționale, invocate de către recurentul Ministerul Justiției, s-a statuat că prevederile art. 1, art. 2 alin. 3 și art. 27 alin. 1 din OG nr.
137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Însă, dreptul reclamantelor la egalitate de tratament față de situația similară în care se află comparativ cu celelalte categorii de salarizați din sistemul bugetar trebuie constatat prin trimitere la art. 2 pct. 1 și art. 29 pct. 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, la art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin D. nr. 2. (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art. 14 din C. europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv P. nr. 12 la această C. (care interzic discriminările); art. 4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin L. nr. 7.) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin. 1 lit. a, art. 40 alin. 2 lit. c și lit. f, art. 154 alin. 3, art. 165 și art. 155 raportat la art. 1 din L. nr. 53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art. 16 alin. 1, art. 53 și art. 41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptuluiconstituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii), astfel încât verificarea tratamentului diferențiat al reclamanților în raport de categoriile sociale luate ca termen de comparație se impune în lumina prevederilor legale din legislația internațională, care leagă instanțele potrivit art. 20 din Constituția României.
Rămâne în competența instanței de a face verificarea situației de discriminare invocată, chiar în situația în care sursa acesteia este indicată ca fiind dispoziții legale. Totodată, despăgubirile solicitate sunt datorate și prin raportare la dreptul comun al muncii (art. 269 raportat la art. 295 alin. 2 și art. 1 din Codul muncii, conform art. 1 alin. 5 raportat la art. 21 alin. 1-3 din Constituție), deoarece instanțele române sunt obligate în mod imperativ să facă aplicarea prioritară a dispozițiilor P.ui nr.12 la C. europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art. 20 din Constituție, în sensul verificării existenței unui act de discriminare, indiferent de natura lui.
În concluzie, acțiunea dedusă judecății este admisibilă, mai ales prin prisma dispozițiilor art. 6 paragraful 1 al C.i europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, care garantează „dreptul la acces la instanță";. Deci instanța română trebuie să dea dovadă de o jurisdicție deplină, fiind obligată să aplice competența sa de a analiza toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei (în acest sens Hotărârile Terra Woningen B.V. contra Olandei și Rotaru contra României).
Ca atare, instanțelor de judecată le revine deplina competență de a face aplicarea principiului egalității în drepturi, în situațiile concrete supuse judecății, și de a aplica prevederile art.5 din Codul muncii, precum și dispozițiile prevalente ale art.14 din C. pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, împreună cu cele ale P.ui nr. 12 la aceasta. C. instanței de contencios constituțional se rezumă doar la soluționarea unor aspecte de drept (stabilirea compatibilității doar cu Constituția a unor acte normative, potrivit art.2 din L. nr.47/1992), iar nu la interpretarea și aplicarea legilor și convențiilor internaționale în cauzele deduse judecății (această competență revenind exclusiv instanțelor de judecată, potrivit art.126 alin.1 și alin.3 din Constituție).
De asemenea, C. Europeană a Drepturilor Omului a statuat că diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din CEDO referitor la interzicerea discriminării, numai atunci când autoritățile statale introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă, ceea ce C. apreciază că este cazul în prezenta speță.
S-a subliniat în întâmpinarea pârâtului Ministerul Justiției că datorită creșterilor salariale acordate în cursul anului 2007 personalului auxiliar de specialitate prin majorarea coeficienților, aceștia nu s-ar afla într-o situație defavorizată față de celelalte categorii profesionale salarizate de la bugetul de stat.
Or, trebuie remarcat faptul că OG nr. 8. și L. nr. 2. nu cuprind creșteri salariale echivalente ca semnificație cu cele solicitate prin acțiune. A., prin OG nr. 8. și L. nr. 2. sunt prevăzuți anumiți coeficienți de multiplicare pentru calcularea salariilor de bază, mai mari decât cei luați în considerare anterior în baza L. nr. 5., în timp ce prin OG nr. nr. 1., actul normativ luat ca termen de comparație de către reclamanți pentru a se constata discriminarea sa, se acordă creșteri salariale pentru acoperirea creșterii indicelui prețurilor bunurilor de consum în anul 2007 față de anul 2006. Or, această creștere a indicelui prețurilor bunurilor de consum se reflectă în egală măsură asuprasalariului reclamantelor, situație în care, în lipsa acordării unei echivalente sume care să acopere și în cazul acestora creșterea indicelui prețurilor bunurilor de consum, creșterea salarială acordată prin OG nr. 8. ar deveni iluzorie. În mod evident, acordarea unor coeficienți de multiplicare mai mari decât cei avuți anterior, prin OG nr. 8., a fost determinată de o reevaluare a salarizării personalului auxiliar de specialitate al instanțelor în raport cu celelalte categorii salarizate de la bugetul de stat, nicidecum ca o măsură de prevenire a scăderii relevanței economice a salariului raportat la inflație.
Cât privește susținerea aceluiași pârât că nu ar exista analogie între situația reclamanților și cea a celorlalte categorii profesionale salarizate de la bugetul de stat, aceasta nu poate fi reținută. Chiar dacă fiecare categorie profesională astfel salarizată are specificul muncii și deci importanța acesteia, diferită, reflectată astfel în salariul primit, un numitor comun este dat tocmai de faptul că toate aceste categorii sunt salarizate de la bugetul de stat, astfel încât trebuie ca în egală măsură să fie protejate de efectele inflației, pentru ca, respectându-se modul diferit de salarizare, să se mențină semnificația economică a salariului fiecărei atare categorii.
Pentru aceste considerente, apreciind că instanța de fond a interpretat eronat dispozițiile legale menționate anterior, C. reține incidența în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Ținând seama de aceste considerente, C. în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1, 3 C.proc.civ. va admite în parte recursul declarat de recurente împotriva sentinței tribunalului care va fi modificată în parte în sensul că va admite în parte acțiunea civilă formulată și în consecință, se vor obliga pârâții de ordinul 1-3 să plătească reclamantelor diferențele de drepturi salariale calculate în funcție de valoarea de referință sectorială de 405,0 lei, conform OG nr. 1. și drepturile salariale efectiv plătite pentru perioada 0(...) - (...) pentru reclamanta L. R. și pentru perioada 0(...) - (...) pentru reclamanta O. M.
În baza art. 1088 Cod civil, pârâții vor fi obligați să plătească drepturile bănești actualizate cu rata inflației la data plății efective.
În temeiul art. 1 și 3 din D. 92/1976 va obliga pârâtul Tribunalul
Maramureș să efectueze cuvenitele mențiuni în carnetele de muncă.
Va obliga pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare plății sumei datorate reclamantelor.
În acest sens, C. reține că potrivit art. 19 din L. nr. 500/2002, M. F. coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea guvernului, prin pregătirea proiectelor de legi bugetare anuale ale legilor de rectificare, iar în acest context și pentru ca pretențiile reclamanților să poată fi valorificate, în raport de pârâții care nu dispun de fonduri decât după alocarea lor de către pârâtul M. E. și F., este necesar ca acesta să ia act de admiterea acțiunii și astfel să aloce fondurile necesare îndestulării creanțelor pe care reclamantele le au asupra pârâților, aceasta fiind de fapt singura modalitate de a valorifica un drept de creanță asupra unei instituții publice cum sunt în speță pârâții.
Potrivit dispozițiilor art. 118 din L. nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat, iar Ministerul Finanțelor Publice este cel care are rolul de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de elaborare a proiectelor de rectificare a acestor bugete.
Totodată, legea instituie răspunderea M.ui F. P. pentru realizarea bugetului de stat după aprobarea acestuia de P., precum și pentru luarea măsurilor pentru asigurarea echilibrului bugetar și aplicarea politicii financiare a statului.
Într-adevăr, Ministerul Finanțelor Publice este și ordonator principal de credite pentru bugetul de venituri și cheltuieli proprii și ale unităților subordonate, la fel ca și Ministerul Justiției, calitate care nu îi permite utilizarea creditelor bugetare aprobate pentru finanțarea cheltuielilor altui ordonator principal de credite conform prevederilor art. 47 alin. 4 din L. nr.
500/2002 respectiv plata salariilor altei instituții publice. Însă acest pârât este chemat în judecată în considerarea calității sale de instituție publică cu rol de sinteză în activitatea privind finanțelor publice, în temeiul căreia exercită anumite funcții specifice cu privire la derularea procedurii bugetare (întocmirea proiectului bugetului de stat, executarea și încheierea exercițiului bugetar).
Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate, cu privire la soluția de respingere a cererii de obligare a pârâților la plata dobânzii legale.
A., prin acțiunea introductivă, reclamantele au solicitat acordarea dobânzii legale la sumele cuvenite, iar suma rezultantă să fie actualizată cu indicele de inflație, însă potrivit prevederilor art. 2 din OG nr. 9/2000, doar în cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi fără sa se arate rata dobânzii, se va plăti dobânda legală.
Ținând cont de aceste dispoziții legale și văzând natura pretențiilor deduse judecății, C. apreciază că actualizarea drepturilor bănești în funcție de indicele de inflație reprezintă o reparare justă și reală acordată reclamantelor, astfel încât față de starea de discriminare constată în cauză nu se justifică acordarea altor despăgubiri cu excepția celor de mai sus.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L.
D E C I D E :
Admite în parte recursul declarat de reclamantele L. R. și O. M. împotriva sentinței civile nr. 1839/(...) pronunțată în dosarulnr. (...) al T.ui M. pe care o modifică după cum urmează:
Admite în parte acțiunea civilă formulată de reclamantele L. R. și O. M. în contradictoriu cu pârâții TRIBUNALUL MARAMUREȘ, CURTEA DE APEL CLUJ, MINISTERUL JUSTIȚIEI și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și în consecință, obligă pârâții de ordin 1-3 să plătească reclamantelor diferențele de drepturi salariale calculate în funcție de valoarea de referință sectorială de
405,0 lei, conform OG nr. 1. și drepturile salariale efectiv plătite pentru perioada 0(...) - (...) pentru reclamanta L. R. și pentru perioada 0(...) - (...) pentru reclamanta O. M., actualizate cu rata inflației la data plății efective.
Obligă pârâtul TRIBUNALUL MARAMUREȘ să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamantelor.
Obligă pârâtul MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE să aloce fondurile necesare plății sumei datorate reclamantelor.
Menține restul dispozițiilor din sentință. Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 21 aprilie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI S .-C. B. I.-R. M. G.-L. T.
Red.SCB Dact.SzM/2ex. (...)
Jud.fond:G. B; C. V.
G. G. C.
| ← Decizia civilă nr. 5142/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 5313/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
