Decizia civilă nr. 178/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 178/R/2011
Ședința publică din data de 19 ianuarie 2011
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: G. L. T. JUDECĂTORI: S.-C. B.
I.-R. M.
G.: G. C.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta SC OMV P. SA B. împotriva sentinței civile nr. 1001 din 10 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosar nr. (...), privind și pe reclamanții intimați V. V., V. A. S., B. R. M., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reprezentanta pârâtei recurente, av. Chiorean R., lipsă fiind reclamanții intimați.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat și motivat în termenul legal, a fost comunicat reclamanților intimați și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 13 ianuarie 2011, prin serviciul de registratură al instanței s-a depus la dosarul cauzei întâmpinare, din partea reclamanților intimați, prin care solicită respingerea recursului.
Se comunică un exemplar din întâmpinare reprezentantei pârâtei recurente, care arată că nu are alte cereri de formulat.
Nefiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat,
Curtea declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta pârâtei recurente solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii reclamanților, în principal ca prescrisă, ca inadmisibilă față de faptul că pretenția dedusă judecății poate fi cel mult valorificată pe calea conflictului de interese și nu pe calea conflictului de drepturi, iar pe fond ca neîntemeiată și nefondată pentru considerentele invocate pe larg prin memoriul de recurs. F. cheltuieli de judecată.
Instanța, constatând cauza în stare de judecată, o reține în vederea pronunțării în baza actelor de la dosar.
C U R T E A
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1001/(...), pronunțată de Tribunalul
Maramureș în dosar nr. (...), s-au respins excepțiile invocate de pârâtă: excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, excepția prematurității cererii, excepția prescripției dreptului la acțiune și excepția necompetenței teritoriale a T.ui M..
S-a admis acțiunea civilă formulată de reclamanții: V. V., V. A. S. și B. R. M., împotriva pârâtei SC OMV P. SA și, în consecință:.
A fost obligată pârâtul la plata sumei de 3.252 lei către fiecare reclamant, reprezentând 10% din profitul net pe anul 2005, actualizată cu indicele de inflație de la data scadenței la zi.
A fost obligată pârâta la plata a 10% din profitul net pe 2006, corespunzător perioadei lucrate de fiecare reclamant după cum urmează: V. V.-2320 lei; V. A. S.-2900 lei; B. R. M.- 2900 lei, sume actualizate cu indicele de inflație de la data scadenței la zi.
A fost obligată pârâta să plătească reclamanților 600 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că pârâta și-a schimbat denumirea din SC P. SA în SC OMV P. SA.
Cu privire la excepția necompetenței teritoriale a T.ui M., s-a considerat că este nefondată, pentru că art. 3 din Legea nr.168/1999 definește conflictul de muncă. Conflictele de drepturi sunt diferite la art. 5 din Legea nr. 168/1999. Art. 72 a fost abrogat expres indirect în temeiul art. 298 (2) ultima liniuță coroborat cu art. 184 (2) Codul muncii.
În temeiul art. 284 (2) Codul muncii competent este Tribunalul
Maramureș în circumscripția căruia reclamanții își au domiciliul.
R. au calitate procesuală activă. Art. 282 Codul muncii prevede că pot fi părți a conflictului de muncă: "a.) salariații, precum și orice altă persoană titulară a unui drept sau a unei obligații în temeiul prezentului cod, a altor legi sau al contractelor colective de muncă";.
În speță, drepturile salariale sunt prevăzute în art. 41 (2) lit. a din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel național pe 2005-2006 și art. 139 contractul colectiv de muncă pe P. și anume cota parte din profit, ca atare excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților este neîntemeiată.
Cu privire la excepția prematurității cererii s-a reținut că și aceasta este neîntemeiată.
Este adevărat că nu au avut loc negocieri între patronat și sindicat pentru stabilirea modalității concrete de acordare a acestei cote, precum și a condițiilor de diferențiere între salariați, dar această situație nu înlătură natura dreptului solicitat ca fiind derivate din raportul juridic de muncă.
În cadrul raportului juridic raportat la relațiile cu sindicatul, pârâta, în calitate de patron angajator se păstrează pe o poziție privilegiată, dacă nu chiar dominantă, având în vedere posibilitățile materiale de care dispune. Ținând cont de această situație, pârâta era obligată să inițieze negocierile pentru executarea propriei obligații de plată a cotei părți din profit asumată prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, nu să amâne negocierile pentru ca apoi să invoce încetarea efectelor juridice prin ajungerea la termen a contractului colectiv de muncă.
În legătură cu excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă, instanța a reținut că este nefondată.
Dreptul de participare al salariaților în cotă parte la profitul net este indiscutabil legat de raportul juridic de muncă, astfel că este asimilat drepturilor salariale, drept urmare, se constată că sunt aplicabile dispozițiile art. 283 alin.1 lit. c Codul muncii, care stabilește termenul de prescripție de
3 ani, de la data nașterii dreptului la acțiune și nu sunt incidente dispozițiile art. 283 alin.1 lit. e) Codul muncii.
Profitul s-a stabilit în baza situației financiare anuale situație care potrivit art.36 din Legea nr. 82/1991 se depune la D. G. a F. P. în termen de
150 zile respectiv 120 zile de la încheierea exercițiului bugetar respective cel mai târziu la 31 mai.
Termenul de prescripție curge de când s-a născut dreptul la acțiune -
(...) pentru cota parte din profitul pe 2005 și se împlinește la (...) acțiunea fiind înregistrată la (...), deci în interiorul termenului de prescripție extinctivă.
Pe fondul cauzei, T. a reținut următoarele:
Conform dispozițiilor art. 41 alin. 2 lit. a din C. colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2005-2006 (reluate de cele ale art. 42 alin. 2 lit. a din C. colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007-2010), în categoria drepturilor de natură salarială cuvenite salariaților se include și cota - parte din profit ce se repartizează salariaților, care este de până la
10% în cazul societăților comerciale. Deci, este vorba de un drept de natură salarială, fapt reconfirmat și de art. 55 alin. 1 din Codul fiscal.
Potrivit prevederilor art. 41 alin. 3 din C. colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2005-2006 (respectiv art. 42 alin. 3 din cel pe anii
2007-2010), părțile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate au libertatea de a stabili condiții de diferențiere, de diminuare sau chiar de amânare a participării la fondul de stimulare din profit.
Însă, prin prevederile art. 139 din Contractele colective de muncă la nivel de unitate din anii 2005-2007 (articole care fac parte din capitolul privind salarizarea), părțile nu au hotărât diminuarea sau anularea participării la profit (deși erau liberi să o facă), astfel încât, „per a contrario";, acest drept de natură salarială a fost recunoscut salariaților. Din cele trei variante prevăzute de C. colectiv la nivel național (diferențierea cotei, diminuarea cotei sau anularea participării la profit), părțile s-au oprit în mod limitativ numai la cea a diferențierii precizând că doar această chestiune punctuală, împreună cu modalitatea de acordare concretă, vor fi stabilite prin negocieri separate, deci prin act adițional.
Existența dreptului la cota de participare la profit este indiscutabilă, în primul rând, datorită faptului că nu s-a stabilit anularea participării la profit, respectiv nu s-a prevăzut că această cotă de participare la profit ar fi facultativă (în sensul că societatea „poate"; acorda cota), rezultată, fără putință de tăgadă, că suntem în prezența unui drept de natură salarială a angajaților la cota-parte de participare la profit.
Numai modalitatea de acordare (iar nu dreptul însuși), adică termenele și tranșele de plată, eventual diferențiate, urmau să fie lămurite distinct.
În al doilea rând, existența dreptului la cota - parte din profit este garantată și de art. 30 din Legea nr. 130/1996 raportat la art. 41 alin. 5 din Constituție. Art. 139 din Contractele colective de muncă la nivel de unitate din anii 2005-2007 instituie o obligație imperativă (exprimată prin sintagma
„. fi stabilite";) de detaliere a modalității de acordare a participării la profit, prin act adițional. Ori, neîndeplinirea acestei obligații imperative expres asumate, atrage răspunderea juridică (inclusiv patrimonială) a societății pârâte, conform dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 130/1996 raportate la cele ale art. 41 alin. 5 din Constituție. Deci, pârâta nu poate invoca propria turpitudine pentru a se exonera de răspunderea legală ce îi incumbă în mod expres și imperativ și pentru a eluda obligația de plată a cotei de participare la profit. Î. unei obligații nu poate fi niciodată considerată ca o cauză de impunitate (de nerăspundere) sau ca un mod de eliberare de executare a unei obligații, deoarece principiul „pact sunt servanda"; este aplicabil în această materie, conform art. 7 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, art. 295 alin.
1 din Codul muncii, raportat la art. 961 alin. 1 din Codul civil. Î.-adevăr, art.
139 din Contractele colective de muncă la nivel de unitate din anii 2005-
2007, recunosc un drept de natură salarială (participarea la profit) și impun o obligație accesorie acestui drept (de detaliere a modalității de plată). Deci, în nici un caz, o obligație contractuală nu poate fi confundată cu o condiție, fiind evident că articolul sus menționat nu prevede acordarea participării la profit „. părțile vor stabili acest lucru. Dimpotrivă, se instituie o obligație expresă și imperativă, consecutivă recunoașterii dreptului, obligație de detaliere doar a aspectului punctual al modalității de plată. Ca atare, obligația contractuală și condiția sunt două noțiuni juridice net distincte și inconfundabile, astfel încât în speță nu poate fi reținută existența vreunei condiții a actului juridice, cu atât mai puțin a unei condiții suspensive.
În al treilea rând, art. 139 din Contractele colective de muncă din anii
2005-2007 nu poate fi interpretat greșit (prin schimbarea înțelesului lămurit
și vădit neîndoielnic), considerându-se că dreptul salarial ar fi supus unei condiții pur potestative din partea debitorului (societatea angajatoare pârâtă), în sensul că aceasta va face plata participării la profit, dacă va voi ulterior aceasta. O asemenea condiție este prohibită de art. 295 alin. 1 din Codul muncii, raportat la art. 1010 din Codul civil, fiind astfel caducă și inopozabilă salariaților, fiind nesocotite prevederile art. 7 alin. 2, art. 8 alin.
1 și 4, art. 2 alin. 1 din Legea nr. 130/1996. Deci, nu poate fi vorba de un drept „eventual"; sau o simplă vocație. În plus, având în vedere caracterul sinalagmatic, oneros și comutativ al contractului colectiv de muncă, și dispozițiile exprese ale legii (art. 1, art. 2 alin.1, art. 8 alin. 1 și 4 din Legea nr. 130/1996) potrivit cărora acest contract reglementează „drepturi"; și obligații, rezultă faptul că prevederile art. 139 din Contractele colective de muncă la nivel de unitate din anii 2005-2007 stabilesc un drept determinat și numit, a cărui existență și întindere nu poate depinde de un element aleatoriu (cum ar fi turpitudinea sau voința debitorului).
În al patrulea rând, însăși prevederile C.ui colectiv la nivel de unitate
(art. 9 și art. 145) interzic orice limitări ale drepturilor salariale și obligă la interpretarea clauzelor contractuale în favoarea salariaților, reguli imperative statuate de art. 38 din Codul muncii. De aceea, dreptul la participarea la profit, fiind un drept câștigat, derivat dintr-un raport de muncă, acesta nu poate fi supus încălcării, abuzului sau arbitrariului. De asemenea, contractul colectiv de muncă are și natura unui act normativ în dreptul muncii, astfel încât acesta are ca obiect legal reglementarea unor drepturi efective, iar nu a unui drept salarial lipsit de conținut, readus la „. jus";, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui. Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial (salarial), a cărui existență este recunoscută (inclusiv de contractul la nivel superior, obligatoriu și prioritar conform art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996), să fie vidat de substanța sa și să devină lipsit de orice valoare.
De aceea, respectarea principiului statului de drept (art. 1 alin. 3 din Constituție) implică asigurarea aplicării normelor juridice (adoptate inclusiv în condițiile art. 41 alin. 5 din Constituție) în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să se bucure efectiv de acestea.
În concluzie, dreptul la participarea la profit nu poate fi negat salariaților. Văzând culpa pârâtei (care nu și-a îndeplinit obligația de încheiere a actului adițional de detaliere a modalităților de plată), precum și faptul că nu s-a convenit o diminuare a participării la profit, instanța constată că, în baza principiului echității (art. 970 alin. 2 Cod civil) și ainterdicției invocării lacunei normative (art. 3 Cod civil, contractul colectiv de muncă având natură normativă), salariaților pârâtei li se cuvine aplicarea cotei de 10% din profit, cotă prevăzută de art. 41 alin. 2 din C. colectiv la nivel național (prioritar aplicabil conform art. 8 alin. 2 din Legea nr.
130/1996).
Din actele și lucrările dosarului, rezultă datele necontestate de părți, privind: profitul pe anul 2005 (1.416 milioane lei, din care 10% reprezintă
141, 6 milioane lei) care împărțit la numărul de salariați (43.546) rezultă
3.252 lei pe salariat; profitul pe anul 2006 (2.285 milioane lei din care 10% reprezintă 228,5 milioane lei) care împărțit la numărul de salariați (32.857) rezultă 6.959 lei pe salariat, deci 580 lei pe lună. Î.ucât reclamanților li s-a desfăcut contractul individual de muncă în cursul anului 2006, suma cuvenită s-a calculat corespunzător lunilor lucrate în anul 2006, după cum urmează: V. V. - desfăcut contractul de muncă la (...)- 4 luni X580 lei =
2.320 lei; V. A. S.-desfăcut contractul muncă la (...)- 5 luni X 580 lei =
2.900; B. R.-M. - desfăcut contractul de muncă la (...)- 5 luni X 580 lei =
2.900 lei.
Aceste sume aplicate la perioada în litigiu, confirmă exactitatea calculului pretențiilor deduse judecății.
Față de cele ce preced, instanța a admis pretențiile privind dreptul salarial constând în participarea la profit, făcând aplicarea prevederilor art. 11 alin. 1 și art. 30 din Legea nr. 130/1996 și art. 41 alin. 5 din Constituție, prevederi pe care instanța este chemată să le aplice conform art. 1 alin. 5 și art. 124 alin. 1 din Legea fundamentală, prevederi ce nu pot fi eludate, neputându-se da girul aplicării „contra legem"; a unor interpretări nelegale a clauzelor contractului colectiv de muncă în sensul validării de conținut a drepturilor subiective salariale sau în sensul stingerii drepturilor prevăzute în contractul la nivel superior.
De asemenea, au fost admise pretențiile privind reactualizarea sumelor în funcție de rata inflației, în temeiul art. 1082 Codul civil și art. 161 alin. 4 Codul muncii, precum și cheltuielile de judecată (reprezentând onorariu avocațial), în baza art.274 C.proc.civ.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs pârâta S. OMV P. S., solicitând modificarea sentinței recurate, cu consecința respingerii acțiunii în principal ca fiind prescrisă, ca inadmisibilă, față de faptul că pretenția dedusă judecății poate fi valorificată cel mult pe calea conflictului de interese, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În motivare se arată că, analizând evoluția în timp a prevederilor contractuale invocate de reclamant, coroborate cu dispozițiile legale incidente, pretinsul drept al reclamanților-intimați la o parte din profitul pârâtei are următoarele caracteristici:
- Este un drept condiționat de îndeplinirea a 4 condiții suspensive: - existența negocierilor între F. și pârâtă pentru a stabili cuantumul exact al acestui drept și condițiile de diferențiere sau diminuare - condiție prevăzuta de CCM la nivel național și reluată în CCM la nivel de unitate; - existența unui acord între F. și pârâtă încheiat ca urmare a negocierilor de la punctul (a) care să concretizeze exact cuantumul acestui drept (cota parte de profit), precum și condițiile de acordare; - aprobarea Adunării Generale a Acționarilor pârâtei, acest organ fiind singurul organ abilitat de lege să decidă asupra distribuirii profitului sau repartizării acestuia, în urma propunerii făcute de directorat și consiliul de supraveghere, așa cum rezultă din art. 1535 din Legea nr. 31/1990 coroborat cu art. 111 din Legea nr.
31/1990; - existența profitului distribuibil/repartizabil, după deducerea dinprofitul brut al pârâtei a tuturor cheltuielile utile ale societății, precum și cota destinată fondului de rezervă.
- Acest drept nu este obligatoriu a se acorda, având în vedere că însăși la nivel național se prevede posibilitatea anularii lui prin CCM la nivel de unitate, și, în consecință, în legătură cu acest drept nu sunt aplicabile dispozițiile art. 8 alin. 4 din Legea nr. 130/1996.
- Potrivit prevederilor CCM la nivel național începând cu anul 2001, acest drept nu mai are natura unui drept salarial, dobândind natura juridică a unui "alt venit" ce nu are legătură cu salariul.
- Î.ucât părțile nu au purtat negocieri pentru acordarea acestui drept, potrivit prevederilor Legii nr.168/1999, dreptul pretins de reclamant se poate valorifica cel mult pe calea unui conflict de interese și nu a unui conflict de drepturi.
În prezent, pretinsul drept al reclamanților nu s-a născut încă, întrucât 3 dintre condițiile suspensive care îl afectează nu s-au îndeplinit, și anume: nu au existat negocieri între F. și pârâtă în scopul încheierii unui acord care să concretizeze acest drept; CCM la nivel de unitate nu cuprinde nicio clauză/mențiune care să concretizeze cuantumul exact al acestui drept, condițiile de diferențiere sau diminuare și nu s-a semnat un act adițional la CCM la nivel de unitate care să concretizeze acest drept. Prin art. 139 din CCM la nivel de unitate părțile își rezervă dreptul de a negocia ulterior acest drept; Adunarea G. a Acționarilor nu a aprobat acordarea lui. Mai mult decât atât, adunarea generală întrunită pentru aprobarea situațiilor financiare aferente anului 2008 a respins acordarea acestui drept.
Referitor la prescripția dreptului la acțiune al reclamanților, recurenta pârâtă a susținut că, potrivit CCM la nivel național, începând cu anul 2001, dreptul eventual al salariaților la cota de profit a unei societăți comerciale nu a mai fost considerat un adaos la salariu, dobândind natura juridică a unui alt venit care nu are legătură cu salariul.
În consecință, acțiunea reclamanților nu reprezintă o acțiune pentru plata unor drepturi salariale izvorâte din contractul individual de muncă, ci o acțiune pentru plata altor venituri, astfel că sub aspectul prescripției extinctive, se încadrează în ipoteza art. 283 lit. e C muncii, fiind aplicabil termenul de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune.
Presupunând că toate condițiile suspensive s-au îndeplinit, conform susținerilor reclamanților, termenul de prescripție extinctivă pentru acțiunea de față s-a împlinit în iunie 2006, pentru anul 2005 și în iunie 2007, pentru anul 2007.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată pârâta recurentă a susținut că pretenția dedusă judecății poate fi cel mult valorificată pe calea conflictului de interese și nu pe calea conflictului de drepturi, întrucât conflictul de drepturi privește modalitatea de exercitare sau de executare a drepturilor și obligațiilor născute din lege, contract colectiv de muncă sau contract individual de muncă. În cazul dedus analizei, această condiție nu este îndeplinită deoarece dreptul pretins în judecată nu s-a născut încă.
Pentru a exista dreptul salariaților de a obține o cotă parte din profit este necesar să fi avut loc negocieri între F. și P., acordarea dreptului să fi fost aprobată de organul societar competent să dispună cu privire la repartizarea profitului, iar dreptul să fi fost dezvoltat, în ceea ce privește aplicarea, în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate sau într-un act adițional la acesta.
Niciuna dintre aceste cerințe legale și contractuale nu a fost îndeplinită, situație în care, în patrimoniul salariaților nu s-a născut dreptul de a solicita cota-parte din profit. Așadar, atât timp cât nu au existat negocieri pentru concretizarea acestui drept, sunt în prezența unui conflict de interese, iar nu a unui conflict de drepturi.
În privința fondului, s-a arătat că, întrucât nu s-au îndeplinit trei dintre condițiile suspensive care afectează nașterea pretinsului drept al reclamantului, iar aceste condiții nu se mai pot îndeplini, expirând termenele în care acestea pot fi îndeplinite și pretinsul drept al reclamantului nu există, se impune respingerea cererii reclamanților ca neîntemeiată.
Intimații reclamanți V. V., V. A.-S. și B. R.-M. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că drepturile solicitate sunt drepturi de natură salarială neacordate, indiferent de izvorul acestor drepturi, iar termenul de prescripție este cel de trei ani prevăzut de art. 283 alin. 1 lit. c din codul muncii.
Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii se arată că în cauză suntem în prezența unui conflict de drepturi, având în vedere prevederile Legii nr. 168/1999 care definește conflictele de drepturi ca fiind conflictele de muncă ce au ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligații decurgând din legi sau din alte acte normative, precum și din contracte colective sau individuale de muncă.
Cu privire la temeinicia acțiunii intimații arată că dreptul pretins există, pârâtul a realizat profit, dar nu a acordat nici un procent din acesta salariaților, deși ar fi trebuit să inițieze aceste negocieri.
Inițiativa negocierii este obligația patronului, conform art. 3 alin. 5 din legea nr. 130/1996. neinițierea negocierii de către reclamanți putea atrage reținerea culpei comune, dar nicidecum anularea dreptului la cota parte din profitul net realizat de pârât.
Examinând cauza în raport motivele invocate, Curtea rețineurmătoarele:
Analizând cu prioritate excepțiile invocate, conform art. 137
C.proc.civ., instanța de recurs constată că argumentul pe care se întemeiază excepția prematurității, respectiv imposibilitatea acordării cotei de profit anterior desfășurării negocierilor între patronat și sindicat, constituie însăși esența fondului litigiului dedus judecății, a cărei justă soluționare depinde de calificarea ca drept sau facilitate a cotei de participare la profit.
Astfel, prematuritatea unei acțiuni civile semnifică lipsa caracterului exigibil, scadent al pretenției deduse judecății, care există, dar este supusă unui termen suspensiv care amână executarea propriu-zisă a obligației.
Prin urmare, apărările pe care se sprijină excepția prematurității sunt indisolubil legate de fondul litigiului, punând în discuție caracterul pretenției dedusă judecății, fără a putea fi considerate ca specifice unei veritabile excepții de prematuritate, astfel încât Curtea de A. le va integra în contextul analizei criticilor vizând fondul litigiului.
Excepția inadmisibilității acțiunii nu este întemeiată, deoarece argumentul că pretenția dedusă judecății poate fi valorificată doar pe calea conflictului de interese și nu pe calea conflictului de drepturi contravine definiției legale a conflictului de drepturi dată de art. 248 alin. 3 C. muncii. Conform normei citate „conflictele de muncă ce au ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligații decurgând din legi ori din alte acte normative, precum și din contractele colective sau individuale de muncăsunt conflicte referitoare la drepturile salariaților denumite conflicte de drepturi";.
Pe de altă parte, art. 248 alin. 2 din codul muncii definește conflictele de interese ca fiind conflictele de muncă ce au ca obiect stabilirea condițiilor de muncă cu ocazia negocierii contractelor colective de muncă.
Or, se poate constata că prin acțiunea introductivă de instanță nu se invocă nereguli privitoare la stabilirea condițiilor de muncă cu ocazia negocierii contractelor colective de muncă, ci este invocat un drept concret care, în opinia reclamanților, decurge din contractul colectiv de muncă.
Prin urmare, constatând că în speță, nu este dedus judecății un conflict de interese, ci unul de drepturi, Curtea de A. apreciază neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii, astfel că acest motiv de recurs va fi înlăturat ca nefondat.
În același timp, Curtea constată că apărările subsumate aceleiași excepții și care contestă nașterea dreptului în raport de lipsa negocierilor și aprobării Adunării Generale a Asociaților, reprezintă de fapt o critică ce vizează fondul litigiului dedus judecății, nereprezentând o veritabilă excepție de inadmisibilitate, care are semnificația suprimării dreptului liberului acces la o instanță în cazuri expres determinate, astfel încât le va răspunde cu ocazia analizei cauzei pe fond.
În ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților, raportat la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata cotei de profit pe anul 2005, Curtea reține că potrivit dispozițiilor art. 283 alin.(1) din Codul muncii „Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate: c) în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de munca consta în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților fata de angajator; e) în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia";.
Potrivit alineatului 2 al aceluiași articol: „ În toate situațiile, altele decât cele prevăzute la alin. (1), termenul este de 3 ani de la data nașterii dreptului.";
Pe de altă parte, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 130/1996 prin contractul colectiv de muncă „se stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă";, dispoziții similare conținând și art. 236 alin.(1) din Codul muncii.
Drept urmare, contractul colectiv de muncă cuprinde dispoziții referitoare la salarizare, la contractul individual de muncă, la drepturile și obligațiile părților, inclusiv la modalitatea de contestare a deciziilor unilaterale ale angajatorului. În consecință, sunt sau pot fi clauze în contractul colectiv de muncă dispoziții relative la toate drepturile la acțiune pentru care art. 283 alin. (1) lit. a)- d) din Codul muncii a reglementat termene speciale distincte de prescripție. D. s-ar accepta susținerile recurentei, aceste termene nu ar avea aplicabilitate, în condițiile în care nerespectarea oricăruia dintre drepturile menționate anterior constituie o neexecutare a contractului colectiv de muncă.
Pentru aceste considerente și reținând și faptul că rațiunea instituirii termenului de 6 luni o constituie încheierea pe o perioadă determinată a contractului colectiv de muncă, Curtea apreciază că în mod judicios primainstanță a reținut că în cauză este aplicabil termenul de prescripție 3 ani și nu termenul de 6 luni prevăzut de art. 283 alin. (1) lit. e) din Codul muncii.
În consecință, întrucât acțiunea reclamanților a fost înregistrată în (...)
și se solicită obligarea pârâtei la plata unor sume de bani cu titlu de cotă de profit aferentă anilor 2005 și 2006 , în mod corect prima instanță a respins excepția prescripției invocată de pârâta-recurentă.
Analiza fondului litigiului dedus judecății are ca punct de pornire interpretarea dispozițiilor art. 41 alin. 2 lit. a din C. Colectiv de M. unic la nivel național pe anii 2005-2006, conform cărora „Alte venituri sunt: a) Cota-parte de profit ce se repartizează salariaților, care este de până la 10% în cazul societăților comerciale…";.
Potrivit alin. 3 al aceluiași articol: „Condițiile de diferențiere, diminuare sau anulare a participării la fondul de stimulare din profit sau la fondul de premiere, precum și perioada pentru care se acordă cota de profit salariaților, care nu poate fi mai mare de un an, se stabilesc prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate";.
Or, potrivit art. 139 din Contractele colective de muncă la nivel de unitate pe anul 2005 și 2006 „. de participare a salariaților P. S. la profitul anual, modalitatea concretă de acordare, precum și condițiile de diferențiere vor fi stabilite prin negociere cu F. P..
Prin urmare, rezultă că acest venit pretins de salariat are caracterul unei facilități, a unei simple posibilități, a cărei acordare se stabilește în urma negocierilor ce constituie o condiție suspensivă, conform art. 1017 cod civil și de a căror realizare depinde însăși nașterea dreptului sau transformarea unei posibilități într-un drept pur și simplu, neafectat de modalități.
În acest sens, Curtea reține că art. 41 din C. Colectiv de M. unic la nivel național pe anii 2005-2006, enumeră categoriile de venituri care pot fi acordate salariaților în mod distinct de salariu, cum ar fi adaosul de acord, premii, tichete de masă, tichete cadou, tichete de creșă (prevăzut de articolele anterioare), fără a reglementa în mod expres cota de participare la profit ca un drept al angajatului, precum în cazul menționat anterior al salariului.
De asemenea, alineatul 3 al art.41 din C. Colectiv de M. unic la nivel național pe anii 2005-2006 confirmă caracterul facultativ al venitului în litigiu prin instituirea expresă a posibilității ca prin negocierile purtate la nivel de unitate pentru încheierea contractului colectiv de muncă să se stabilească nu numai diferențierea participării la profit, dar și diminuarea sau anularea participării la profit, ceea ce are semnificația că acest venit nu este un drept la care salariatul să nu poată renunța, conform art. 38 Codul muncii, ci doar o facilitate care se poate concretiza în anumite situații.
Prin urmare, datorită caracterului suplimentar față de salariu, cota de participare la profit nu reprezintă un drept pur și simplu, neafectat de modalități și înzestrat prin sine însuși cu forță obligatorie în raport cu angajatorul, putând fi calificată ca un drept doar în cazul în care angajatorul consimte să-și asume prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate o obligație corelativă în condițiile reglementate prin art.183 alin. 4 și 5 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, care impun necesitatea aprobării participării la profit de către adunarea generală extraordinară.
Imposibilitatea calificării ca drept neafectat de modalități a venitului pretins prin acțiune îl lipsește de protecția art. 165 din Codul muncii privind interdicția renunțării la drepturile salariale, care au ca premisă recunoașterea legală sau prin acorduri colective a unui drept salarial.
R. au susținut faptul că, invocând inexistența negocierilor care să concretizeze detaliile de acordare a cotei de profit în justificarea neacordării acestei cote de participare la profit, angajatorul își invocă propria culpă.
Curtea nu poate reține însă această susținere având în vedere că art. 3 alin. 5 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă stabilește într-adevăr faptul că inițiativa aparține patronului, însă la alin. 6 se prevede că în cazul în care patronul nu angajează negocierea, aceasta are loc la cererea organizației sindicale sau a reprezentanților salariaților, după caz, în termen de 15 zile de la formularea cererii.
Culpa este deci comună, atât a patronului, cât și a salariaților, în primul rând raportat la modul în care, prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, s-a ignorat rolul acestei negocieri (soldate cu încheierea contractului colectiv de muncă), acela de a concretiza, printre altele, drepturile pe care contractul colectiv de muncă la nivel național le prevede într-o formă prea generală pentru a se putea vorbi despre un drept concret, născut.
Așa cum se observă, în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate s-a preluat formularea din contractul colectiv de muncă la nivel național, în condițiile în care ar fi trebuit să stabilească (așa cum stipulează art. 41 alin.
3 din C. Colectiv de M. unic la nivel național pe anii 2005-2006) condițiile de diferențiere, diminuare sau anulare a participării la fondul de stimulare din profit sau la fondul de premiere, precum și perioada pentru care se acordă cota de profit salariaților. Prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, se trimite la o altă negociere cu F. P., prin care să se detalieze aceste condiții de acordare.
Caracterul deficitar a redactării contractului la nivel de unitate este în egală măsură imputabil părților ce îl semnează.
Pe de altă parte, chiar pornind de la modul de prevedere a dreptului în cuprinsul acestui contract, se constată pasivitatea angajaților, care nu au apelat la instrumentul furnizat de prevederile art. 3 alin. 6 din Legea nr.
130/1996 citate mai sus, astfel că nu se poate sancționa angajatorul pentru culpa egală cu a reclamanților, de a nu iniția negocieri în vederea concretizării dreptului la cota de participare la profit. R. în egală măsură își invocă propria culpă, situație în care nu se poate aplica sancțiunea solicitată indirect de aceștia, de a se considera efectuate negocierile de care textul contractului colectiv de muncă la nivel de unitate condiționează practic nașterea dreptului.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea de A., în temeiul art. 312 alin. 1-3 raportat la art. 304 pct. 9 Cod proc.civ., va admite recursul declarat de pârâtă, va modifica în parte hotărârea în sensul respingerii acțiunii reclamanților. Vor fi menținute celelalte dispoziții privind soluționarea excepțiilor procesuale.
În recurs nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta OMV P. S. împotriva sentinței civile nr. 1001 din 10 iunie 2010 a T.ui M., pronunțată în dosar nr. (...), pe care o modifică în parte în sensul că respinge ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanții V. V., V. A. S. și B. R. M.
F. cheltuieli de judecată în recurs. Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 19 ianuarie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI G . L. T. S.-C. B. I.-R. M.
G.
G. C.
Red.GLT/dact.MS
3 ex./(...)
Jud.fond: M.C./D.M.H.
| ← Decizia civilă nr. 507/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 5070/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
