Decizia civilă nr. 1836/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M A N I A CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1836/R/2011
Ședința publică din data de 24 mai 2011
Instanța constituită din: PREȘED.TE : D. C. G.
JUDECĂTOR : C. M.
JUDECĂTOR : I. T.
G. : N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta S. CFR C. SA B., precum și recursul declarat de pârâta S. - R. de T. F. de C. C. împotriva sentinței civile nr. 2135 din 14 decembrie 2010 pronunțate de Tribunalul Maramureș în dosar nr. (...) privind și pe reclamantul intimat C. S. N., având ca obiect litigiu de muncă - drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentantul
S.ui T. din D. de C. C. N. - avocat G. B., lipsind restul părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care se constată că la data de 17 mai
2011 reclamantul intimat a înregistrat, prin serviciul registratură al instanței, întâmpinare și jurisprudență.
La termenul de judecată de azi avocatul ales de sindicat depune la dosarul cauzei delegația sa de reprezentare și copia chitanței cu suma de 1000 lei reprezentând onorariu avocațial și arată că nu are cereri de formulat în probațiune.
Nefiind formulate cereri prealabile sau de altă natură, Curtea declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursurilor.
Reprezentantul reclamantului solicită respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâta de rândul 2, aceasta fiind semnatara C.ui Colectiv de M. aferent anilor 2007-2008, și, prin urmare, având calitatea de angajator. A. recursurilor pune concluzii de respingere a acestora ca nefondate, solicitând menținerea sentinței pronunțate de prima instanță ca fiind temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial.
Curtea reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 2135 din (...) pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. (...) s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor R. de T. F. de C. C. și S. N. de T. F. de C. „. C. SA;
S-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune având ca obiect plata primelor pentru Z. F. aferente anilor 2007, 2008 și 2009 și a ajutorului material de P. pentru anul 2009 și, în consecință, s-a respins ca prescrisă această cererea a reclamantului S. T. din depoul C. C. N. formulată în numele membrului de sindicat C. S. N. în contradictoriu cu pârâtele;
S-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune vizând celelalte pretenții ale reclamantului;
S-a admis acțiunea formulată de reclamantul S. T. din depoul C. C. N. împotriva pârâtelor S. N. de T. F. C. „. C. și R. de T. F. de C. C. și în consecință pârâtele au fost obligate să-i plătească membrului de sindicat C. S. N. câte un salariu suplimentar pentru anii 2007, 2008 și 2009, echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv, actualizate cu indicele de inflație la data plății.
Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei R. de T. F. de C. „. C. SA"; C. că membrul de sindicat, în numele căruia a fost promovată acțiunea, C. S. N., este angajat al acesteia, fiind semnatara contractului individual de muncă.
C. dacă R. de T. F. de C. „. C. SA"; C. nu are personalitate juridică proprie, ea are organe proprii de conducere, astfel că, în temeiul art. 41 al. 2
Cod procedură civilă, poate sta în judecată ca pârâtă.
În ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S. N. de T. F. de C. „. C. SA instanța a constatat că aceasta este parte contractantă în contractul colectiv de muncă la nivel CFR C. pe care se fundamentează pretențiile membrului de sindicat reprezentat de reclamant, această calitate conferindu-i legitimare procesuală pasivă.
Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă instanța a reținut că reclamantul a solicitat plata primelor pentru Z. F. -
23 aprilie- și a ajutorului material de P., acordate prin contractele colective de muncă.
Pârâta S. N. de T. F. de C. „. C. SA"; a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune raportat la dispozițiile art. 283 alin. 1 lit. e) Codul muncii, care prevede că „cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 6 luni de la nașterea dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori unor clauze ale acestuia";, atât în ce privește ajutorul de Z. F. și cel de P., cât și a salariului suplimentar pentru anii 2007 și 2008.
Reclamantul a solicitat respingerea excepției, învederând că drepturile solicitate sunt drepturi salariale, fiind aplicabile prevederile art. 283 alin. 1 lit. c) din Codul muncii, ce instituie un termen de prescripție de 3 ani .
D. interpretarea sistematică și logică a prevederilor contractului colectiv de muncă la nivelul S. N. de T. F. de C. „. C. SA"; pe anul 2., prelungit și pe anul 2. conform actului adițional înregistrat la A. N. pentru prestații sociale nr. 1708/(...), instanța a apreciat că salariul suplimentar stipulat în art. 32 din contractul colectiv constituie un drept de natură salarială, iar premiul de „. C. ce se acordă în 23 aprilie și ajutorul material de P.(art. 69 lit. a și b) nu constituie drepturi salariale.
Ca urmare, instanța a considerat că în ce privește ajutorul material de P. și premiul de „. C. sunt aplicabile dispozițiile art. 283 li. e Codul muncii, iar în privința salariului suplimentar, cele de la art. 283 lit. c Codul muncii.
Astfel, constatând că cererea reclamantului formulată în numele membrului de sindicat C. S. N. a fost introdusă la data de (...), după expirarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 283 lit. e Codul muncii de la nașterea dreptului la acțiune privind plata primelor pentru Z. F. pentru anii 2007, 2008 și 2009 și a ajutorul material de P. pentru anul 2009, instanța a admis excepția prescripției invocate de pârâtă și a respins ca prescrise aceste pretenții ale reclamantului.
Pe fondul cauzei, instanța a reținut că în conformitate cu art. 32 din C. colectiv de muncă pe 2007-2008 încheiat la nivelul pârâtei de rând 1, înregistrat la D. B. sub nr. 1625/(...) și prelungit și pe anul 2009-2010, se stipulează: „. munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, dupăexpirarea acestuia personalul societății va primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de încadrare din luna decembrie a anului respectiv"; iar art. 33 (1) stabilesc criteriile care condiționează acordarea salariului suplimentar conform anexei 6 la C. colectiv de muncă pe anii 2007-2008.
Potrivit art. 40 alin. 2 lit. c) Codul muncii „angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractul individual de muncă";.
Acordarea salariului suplimentar nu este o facultate, ci o obligație a angajatorului, fapt ce rezultă din interpretarea anexei 6 la C. colectiv de muncă pct. 1 „salariul suplimentar se acordă pentru munca ireproșabilă prestată în cursul anului calendaristic";.
La punctul 2 din Anexa 6 la C. colectiv de muncă sunt menționate expres situațiile în care salariații nu au dreptul la salariul suplimentar (cei cărora, în cursul anului încheiat li s-a aplicat sancțiunile prevăzute în Anexă). per a contrario, toți salariații care nu se regăsesc în situațiile menționate la punctul
2 din Anexa 6 au dreptul la acordarea unui salariu suplimentar pentru munca prestată în cursul anului calendaristic.
De asemenea, în susținerea argumentului obligativității plății acestor drepturi salariale suplimentare sunt și dispozițiile art. 32 (3) din C. colectiv de muncă pe 2006-2. „. veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar";.
Deci, constituirea fondului necesar pentru acordarea salariului suplimentar nu este o facultate a angajatorului, ci o obligativitate prevăzută de
C. colectiv de muncă.
Conform art. 238 (1) Codul muncii: „C. colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior";.
Prin urmare, raportat la prevederile art. 32 (1) din C. colectiv de muncă la nivelul S. N. de T. F. de C. „. C. SA"; pe anul (...)/2010, instanța a admis acest capăt din cererea formulată de reclamantul S. T. din depoul C. C. N..
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâtele S. CFR C. SA B. și S.
- R. de T. F. de C. C.
S. - R. de T. F. de C. C. a solicitat admiterea recursului cu modificarea sentinței .
În motivarea recursului a arătat că instanța de fond a reținut greșit faptul că R. de T. feroviar de C. C. are calitate procesuală pasivă în cadrul acțiunilor izvorâte din contractele de muncă asupra unor drepturi salariale obținute ca urmare a negocierii între reprezentanții legali ai societății și reprezentanții salariaților.
S. N. de T. F. de C. CFR C. SA în recursul său a solicitat modificarea hotărârii în sensul respingerii acțiunii.
În motivarea recursului consideră că sentința recurată, în ceea ce privește soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a societății a fost dată cu aplicarea greșită a legii, ceea ce constituie motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă.
Învederează că, potrivit art.14 alin( 1) din Codul Muncii, prin angajator se înțelege persoana fizică sau juridică ce poate, potrivit legii, să angajeze forță de muncă pe bază de contract individual de muncă.
Prin regulamentul de organizare și funcționare al Regionalei de T. F. de
C. C., aprobat prin H. AGA nr.11 din (...), directorul general al S. CFR C. SA, anexă la H. nr.584/1998 a delegat directorului regional competența de a încheia contracte de muncă cu personalul ce ocupă funcții de execuție dincadrul unității proprii și subunitățile din structura acesteia (a se vedea lit.A3 cap.IV.2 din ROF-ul RTFC C.).
Prin urmare, deși lipsită de personalitate juridică, R. de T. F. de C. C. poate sta ca pârâtă în prezentul litigiu raportat la prevederile art.41I alin.(2) Cod procedură civilă, deoarece are organe de conducere proprii și autonomie în activitatea sa comercială, în folosirea fondurilor ce i-au fost puse la dispoziție și în executarea obligațiilor.
Așa cum a reținut și instanța de fond, în speța de față, intimatul reclamant are încheiat contract individual de muncă cu R. de T. F. de C. C., legal reprezentată de directorul regional.
Este lipsit de relevanță faptul că recurenta este semnatara contractul colectiv de muncă 2009-2010, deoarece în conformitate cu prevederile art.239
Codul muncii, acesta se aplică atât salariaților societății cât și salariaților subunităților noastre (RTFC 1-8) și filialelor unde CFR C. este unic acționar. respectiv S. B. și CFR S. B.-SA.
În concluzie, solicită modificarea hotărârii primei instanțe în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a CFR C. și pe cale de consecință să se dispună scoaterea din cauză a societății recurente.
În ceea ce privește considerentele pe care instanța de fond le-a avut în vedere la respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune cu privire la acordarea salariului suplimentar aferent anilor 2007 și 2008, consideră ca fiind neîntemeiate.
Fiind vorba despre drepturi cu caracter patrimonial ce izvorăsc din clauze ce nu au fost executate întocmai de către angajator, în speta de față sunt incidente prevederile art.283 alineatul l lit.e) din Codul Muncii, în conformitate cu care, cererea de chemare în judecată trebuie introdusă în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.
Prin urmare, avându-se în vedere că dreptul de a solicita acordarea salariului suplimentar sa născut în ianuarie 2008. respectiv ianuarie 2009, față de data introducerii acțiunii. respectiv (...), raportat la prevederile art.283 alin. (1) lit. e) din Codul Muncii, dreptul de a solicita salariul suplimentar aferent anilor 2007 și 2008, este prescris.
Pe fondul cauzei arată în ceea ce privește considerentele pe care instanța de fond le-a avut în vedere la admiterea în parte a acțiunii respectiv faptul că "acordarea salariului suplimentar nu o facultate ci o obligație a angajatorului, le consideră nefondate și neîntemeiate, întrucât prin aplicarea prevederilor art.982 din Codul civil , conform cărora toate clauzele convențiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecărei înțelesul ce rezultă din actul întreg"; și art.983 din Codul civil, conform cărora când este îndoială, convenția se interpretează în favoarea celui ce se obligă", rezultă indubitabil că art. 32 alin. (1) și (3) din contractele colective de muncă aplicabile pe anii 2007-2009 la nivelul C. C. și prevederile din anexa nr. 6 la aceste contracte sunt interpretare precum și aplicate, astfel salariul suplimentar pentru muncă ireproșabilă se acordă față de criteriile menționate în anexa nr. 6 la contracte, sub condiția ca societatea să fi avut în anii 2007- 2009, venituri pentru constituirea fondului necesar pentru acordarea acestui salariu.
Astfel, potrivit principiului că nimeni nu se poate obliga la ceva ce este imposibil, societatea nu putea să acorde salariul suplimentar pentru că nu avea fonduri pentru acesta, iar chiar dacă și-ar fi luat această obligație, ea se va executa numai dacă există fondurile necesare pentru acordarea drepturilor prevăzute de CCM, dar câtă vreme societatea lucrează în pierdere, această clauză contractuală este imposibil de executat.
Prin urmare, clauzele din contractul colectiv de munca ce prevedeau aceste drepturi nu pot avea eficiență decât în măsura în care fondul de salarii al angajatorului este suficient pentru plata acestor sume, obligația de plata luând naștere doar în condițiile existentei surselor de venit care se aproba prin actele normative emise pentru aprobarea acestora.
Arată că la data semnării C.ui Colectiv de M. valabil pe anii 2007.2008 societatea nu avea aprobate bugetele de venituri și cheltuieli pe anii respectivi.
Astfel, CCM valabil pe anii 2007-2008 a fost semnat la data de (...), iar bugetul pe anul 2007 a fost aprobat ulterior, la data de (...) prin O. nr.
1349/(...), în timp ce pentru anul 2008. bugetul a fost aprobat prin H. nr.
1712/(...).
În ceea ce privește acordarea salariului suplimentar aferent anului 2009, instanța de fond nu a avut în vedere faptul că pe acest an, societății nu i s-a aprobat bugetul de venituri și cheltuieli.
Apreciază că valoare cheltuielilor de judecată în cuantum de 500 lei este nejustificată în raport cu cele două criterii legale, respectiv: valoarea pricinii ori munca îndeplinită de avocat, sens în care consideră că nu au fost respectate prevederile art. 132 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat.
Conform art.274 alin.1 C.proc.civ., partea care a pierdut procesul poate fi obligată să suporte cheltuielile ocazionate de proces, pentru a se acorda cheltuielile de judecată partea care le solicită trebuie să fi câștigat în mod irevocabil procesul, ori în situația de față nu sunt îndeplinite aceste condiții.
S. T. D. D. DE C. C. N. prin întâmpinare (f.25-29) a solicitat respingerea recursului.
Analizând actele si lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererea de recurs, prin prisma apărărilor din întâmpinare, Curtea reține următoarele:
În ce privește motivul de recurs invocat de recurenta R. de T. F. de C. C. referitor la excepția lipsei calității sale procesuale pasive, Curtea constată că prima instanță a dat o corectă soluționare acesteia, apreciind întemeiat că reclamantul a fost salariat al pârâtei recurente R. de T. F. de C. C., cu această pârâtă având încheiat contractul individual de muncă, astfel pârâta având calitatea de angajator direct.
Prin urmare, ceea ce interesează în cauza dedusă judecății este calitatea de angajator, și aceasta aparține recurentei R. de T. F. de C. C., raporturile de muncă în baza cărora se revendică drepturile de natură salarială fiind stabilite între aceasta și reclamant.
D. punct de vedere al raporturilor dintre angajator și salariat nu prezintă relevanță cine este semnatarul contractului colectiv de muncă, drepturile de natură salarială derivând din acesta, în beneficiul salariaților, își găsesc corespondența în obligația corelativă a angajatorului de a le plăti.
Astfel, obligația de plată a dreptului recunoscut de acordul colectiv încheiat la nivelul S. SA B. în favoarea tuturor salariaților săi, revine angajatorului direct, care este R. Sucursala de T. F. de C. C. C. dacă recurenta nu este semnatară a contractului colectiv de muncă, constituie o structură din cadrul S. S.A B. și este obligată, conform art. 40 alin. 2 lit. c din Codul muncii să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din contractul colectiv de muncă aplicabil.
Or, în speță, tocmai acest acord colectiv de muncă a fost invocat de reclamant, în considerarea calității lui de salariat în cadrul S. CFR C. SA B..
Delegarea de competență dată directorului regionalei pentru încheierea contractelor individuale de muncă nu are semnificația aplicării unui regim salarial diferit angajaților regionalei, decât cel al celorlalți salariați din cadrul S . CFR C. SA B., deoarece acordul colectiv se aplică în mod nediferențiat de organizarea și structura regională a societății.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S. N. de T.
F. de C. CFR C. SA, Curtea reține că deși aceasta nu are calitate de angajator al membrilor de sindicat reprezentați de reclamant, are calitate de ordonator de credite, față de prevederile art. 22 alin 1 din HG nr. 581/1998 potrivit cărora:
";CFR își stabilește bugetul propriu de venituri și cheltuieli care se aproba de către G., la propunerea M. T., cu avizul M. Muncii și Protecției Sociale și al M.
Finanțelor.";
De asemenea, recurenta S. N. de T. F. de C. CFR C. SA a semnat contractele colective de muncă în temeiul cărora se solicită drepturile care fac obiectul prezentei cauze, iar R. Sucursală de T. F. de C. C., constituită în temeiul art. 1 alin. 3 din HG 584/1998 are doar statut de sucursală, neavând personalitate juridică conform art. 43 din Legea 31/1990.
În plus, conform art. 6 pct. 10 din același act normativ S. N. de T. F. de
C. CFR C. SA înființează sucursale, agenții și reprezentanțe în țară și în străinătate și coordonează activitatea acestora.
Așadar, pentru efectuarea de către angajator a plații salariului suplimentar este necesar ca acesta sa fie prevăzut in bugetul de venituri si cheltuieli, a cărui elaborare intra în sarcina paratei amintite, calitatea sa procesuală fiind justificată sub acest aspect.
Referitor la prescripția dreptului la acțiune invocată de recurenta S. N. de T. F. de C. CFR C. SA, Curtea reține că potrivit dispozițiilor art. 283 alin. 1 din Codul muncii „cererile în vederea soluționării unui conflict de munca pot fi formulate: c) în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de munca consta în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților fata de angajator; e) în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia";.
De asemenea, conform art. 1 alin. 1 din Legea 130/1996 prin contractul colectiv de muncă „se stabilesc clauze privind condițiile de munca, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă";, dispoziții similare conținând și art. 236 alin. 1 din Codul muncii.
Drept urmare, contractul colectiv de muncă cuprinde dispoziții referitoare la salarizare, la contractul individual de muncă, la drepturile și obligațiile părților, inclusiv la modalitatea de contestare a deciziilor unilaterale ale angajatorului. În consecință, sunt sau pot fi clauze în contractul colectiv de muncă dispoziții relative la toate drepturile la acțiune pentru care art. 283 alin.
1 lit. a - d din Codul muncii a reglementat termene speciale distincte de prescripție. D. s-ar accepta susținerile recurentei, aceste termene nu ar avea aplicabilitate, în condițiile în care nerespectarea oricăruia dintre drepturile menționate anterior constituie o neexecutare a contractului colectiv de muncă.
Pentru aceste considerente, și reținând și faptul că rațiunea instituirii termenului de 6 luni o constituie încheierea pe o perioadă determinată a contractului colectiv de muncă, iar prin prezenta acțiune reclamantul nu a invocat neexecutarea unor clauze ale contractului colectiv de muncă, ci a solicitat plata unor adaosuri neacordate ce fac parte, potrivit dispozițiilor art. 155 din Codul muncii, din categoria drepturilor salariale, Curtea apreciază că în mod judicios prima instanță a reținut că termenul de prescripție aplicabil pentru drepturile pretinse de reclamant este cel de 3 ani prevăzut de art. 283alin. 1 lit. c din Codul muncii, acesta fiind un termen special față de cel prevăzut de art. 283 alin. 1 lit. e din Codul muncii.
În ce privește fondul cauzei, Curtea reține că în mod temeinic și legal a considerat instanța de fond ca fiind întemeiată cererea reclamantului privind acordarea salariului suplimentar pentru anii 2007 și 2008 și 2009.
Astfel, C. colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate pe anii 2007 -
2008 a fost înregistrat la D. de M., S. S. și F. B. sub nr. 1625/(...) (fila 39 fond), fiind valabil potrivit mențiunii de la art. 2 alin. 2 pe o perioadă de un an de la data înregistrării.
Prin A. adițional înregistrat sub nr. 1753 din (...) valabilitatea contractului s-a prelungit până la data de (...), iar prin A. adițional înregistrat sub nr. 437 din (...) (filele 45 - 48 dosar fond) s-a menționat că prevederile acestui din urmă act adițional se aplică începând cu luna ianuarie 2009 până la data de (...).
Conform dispozițiilor art. 32 alin. 1 din C. colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate pe anii 2007 - 2008 „. munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății va primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv";.
Potrivit art. 40 alin. 2 lit. c din Codul muncii, angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractul individual de muncă.
În conformitate cu dispozițiilor art. 7 alin. 2 din Legea 130/1996 și art. 236 din Codul muncii, „contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților";, astfel încât reclamantul era îndreptățit la plata drepturilor salariale, inclusiv a adaosurilor la salariu mai sus menționate, în cuantumul prevăzut în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Așadar, o interpretare corectă a acestui text duce indubitabil la concluzia că acordarea acestei primei este un drept al salariatului, sintagma folosită de părți fiind aceea „se va acorda"; și nu „se poate acorda";. Ca atare, formularea fermă a acestui drept exclude dreptului angajatorului a analiza oportunitatea acordării acestui drept în funcție de performanțele sale economice.
Curtea mai reține că aspectele invocate de către recurenta S. N. de T. F. de C. CFR C. SA prin motivele de recurs, privind lipsa fondurilor necesare plății acestor drepturi salariale, nu pot justifica apărarea acestuia în sensul exonerării de răspundere și nici nu atrage netemeinicia pretențiilor reclamantului, deoarece acordarea drepturilor în favoarea salariaților nu a fost condiționată sub acest aspect, fiind stabilite în urma negocierilor purtate cu sindicatele reprezentative.
Curtea apreciază ca fiind nefondate motivele din recursul pârâtei S. N. de
T. F. de C. CFR C. SA ce vizează calitatea acesteia de societate cu capital de stat aflată sub autoritatea M. T. și Infrastructurii și de agent economic monitorizat în baza prevederilor OUG nr.79/2008. Faptul monitorizării recurentei nu este de natură a o exonera de obligațiile pe care și le-a asumat prin încheierea unor contracte colective de muncă valabile, neputându-se reține în temeiul actului normativ invocat existența unei situații de exonerare de răspundere contractuală a angajatorului.
De altfel, recurenta S. N. de T. F. de C. CFR C. SA nu a probat în cauză că ar fi solicitat aprobarea fondurilor pentru plata primelor solicitate prin acțiune, deși prin C. colective de muncă invocate în cauză, și-a asumat această îndatorire, de a constitui fondurile necesare plății drepturilor negociate.
În egală măsură, se reține că nu sunt aplicabile în cauză dispozițiile art. 12 din Legea nr. 130/1996, care sunt incidente doar în cazul salariaților instituțiilor bugetare, pârâta recurentă nefiind o atare instituție, ci o societate pe acțiuni, neavând relevanță în raport de forma sa de organizare, persoana acționarului majoritar.
În mod corect instanța de fond a reținut că acordarea acestor drepturi salariale constituie un drept, și nu o facultate a angajatorului, contractul colectiv de muncă precizând în mod expres cum și din ce fonduri se plătesc aceste drepturi.
Se mai reține că, deși sarcina probei le revine în acest litigiu, potrivit dispozițiilor art. 287 din Codul muncii, recurentele nu au dovedit, conform prevederilor art. 163 alin. 1 din Codul muncii, plata sumelor cuvenite reclamantului cu titlu de salariul suplimentar pentru anii 2007, 2008 și 2009. Criticile aduse hotărârii instanței de fond prin prisma prevederilor C.ui colectiv încheiat la nivel de grup de unități, sunt lipsite de relevanță, întrucât reclamantul și-a întemeiat pretențiile doar în baza acordului colectiv la nivel de unitate.
În ceea ce privește O. nr.7., deși invocată în general în recurs, se reține că recurenta nu formulează critici de nelegalitate a sentinței recurate prin raportare la anumite dispoziții din acest act normativ.
În ceea ce privește criticile referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată din fond, Curtea reține că art.1 din Legea 54/2003 nu interzice în nici un fel reprezentarea sindicatelor în judecată de către un avocat, modul în care sindicatul înțelege să se apere în cauză fiind expresia exercitării unui drept fundamental.
Art. 274 C.pr.civilă obligă partea care a căzut în pretenții la plata cheltuielilor de judecată, acesta fiind așadar singura condiție ce conturează noțiunea de culpă procesuală. Singura excepție prevăzută este cea în care pârâtul a recunoscut pretențiile reclamantului la primul termen de înfățișare, situație ce nu se regăsește în cauza de față.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, urmează să se respingă ca fiind nefondate recursurile declarate de S. N. DE T. F. DE C. C. C. S. și S. CFR C. SA - R. DE T. F. DE C. B. împotriva sentinței civile nr. 3371 din 12 octombrie 2010 a T.ui C. pronunțată în dosar nr. (...) pe care o va menține.
În temeiul art. 274 C.pr.civilă, va obliga recurentele să plătească intimatului S. T. din D. de C. suma de 1000 lei cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâtele S. N. DE T. F. DE C. B. - R. DE T. F. DE C. C. și S. N. DE T. F. DE C. - CFR C. SA împotriva sentinței civile nr. 2135 din (...) a T.ui M. pronunțată în dosar nr. (...) pe care o menține.
Obligă recurentele să plătească intimatului S. T. din D. de C. suma de
1000 lei cheltuieli de judecată în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședință publică, azi, 24 mai 2011.
PREȘED.TE JUDECĂTORI D . C. G. C. M. I. T.
Cu opinie separată în sensul admiterii recursurilor G . N. N.
Red.DCG Dact.SzM/2ex.
MOT.EA OPINIEI SEPARATE
Apreciez oportună soluția admiterii recursului și sub aspectul soluției privitoare la petitele din precizarea de acțiune față de care nu operează excepția prescripției dreptului la acțiune, considerând nefondate aceste pretenții. Pentru rest, îmi însușesc soluția și considerentele opiniei majoritare.
În esență, considerentele ce stau la baza opiniei mele sunt legate de obligativitatea ca un contract colectiv de muncă să respecte imperativele legii, pentru a putea deveni la rândul său legea părților, conform art. 969 cod civil și art. 30 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă.
În acest sens, constat că în cazul special al societăților comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, atât resursele financiare obținute prin derularea activității comerciale cât și cele necesare acoperirii costurilor, deci implicit cele necesare plății drepturilor salariale constituie fonduri publice, așa cum de altfel se arată în recurs.
În acest sens, rețin intervenția legiuitorului, care prin O. nr. 7. privind
întărirea disciplinei economico -financiare și alte dispoziții cu caracter financiara luat măsuri în scopul rentabilizării activității economice și întăririi disciplinei economico-financiare, încasării creanțelor și plății obligațiilor restante - arieratelor -, precum și al evitării sau, după caz, reducerii pierderilor în economie, statuând la art. 3 alin. 1 că indicele câștigului salarial mediu nu
poate fi mai mare decât indicele productivității muncii . Dispozițiile suntaplicabile regiilor autonome, societăților și companiilor naționale și societăților comerciale la care statul sau o unitate administrativ-teritorială este acționar majoritar, conform art. 1, cum este și cazul recurentei.
Pe de altă parte, prin H. nr. 5. privind aprobarea obiectivelor salariale trimestriale, pe anul 2006, pentru operatorii economici monitorizați potrivit
Ordonanței de urgență a G. nr. 7. privind întărirea disciplinei economico- financiare și alte dispoziții cu caracter financiar se statuează, la art. 1 alin.1 coroborat cu alin. 2 că fondul de salarii și numărul mediu de personal prevăzute în bugetele de venituri și cheltuieli pentru operatorii economici monitorizați aprobate pentru anul 2006 potrivit legii (...) reprezintă limita
maximă în anul 2006 și constituie baza de calcul a drepturilor salariale ce urmează a fi negociate prin contractele colective de muncă, cu sublinierea, la art.2, că plafoanele trimestriale cuprinse în anexa nr. 1, referitoare la fondul de salarii și la numărul mediu de personal, reprezintă limite maxime, iar valorilereferitoare la reducerea efectivă de personal, prevăzute în anexa nr. 2, reprezintă limite minime.
La art.3 se face referire expresă la situația primei acordate cu ocazia zilei festive a unității, în sensul că aceasta nu va putea, alături de alte premii, să depășească fondul de salarii aprobat: „drepturile salariale ocazionale prevăzute în contractele colective de muncă sau, după caz, în contractele individuale de muncă, încheiate la nivelul operatorilor economici prevăzuți la art. 1, reprezentând prima de vacanță, prima acordată cu ocazia sărbătorilor de P.,
prima acordată cu ocazia zilei festive a unităților și altele de această natură, denumite bonusuri, se vor plăti astfel încât, cumulat de la începutul anului, să reprezinte, pe prime le 3 trimestre ale an ului 2006, cel mult 65% și, respectiv,
cel mult 35% în trimestrul I V, din suma anuală corespunzătoare bonusurilor cuprinse în fondul de salarii aprobat";.
Situația este menținută și în anul 2007, în care se adoptă H. nr.
1/2007, articolul său unic statuând că „anexa nr. 1 la G. nr. 5. privind aprobarea obiectivelor salariale trimestriale, pe anul 2006, pentru operatorii economici monitorizați potrivit Ordonanței de urgență a G. nr. 7. privind întărirea disciplinei economico-financiare și alte dispoziții cu caracter financiar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 23 ianuarie 2006, cu modificările ulterioare, se înlocuiește cu anexa care face parte integrantă din prezenta hotărâre";, fiind deci evident că se mențin dispozițiile imperative valabile pentru anul 2006, raportat la sumele indicate în noua anexă.
Prin O. nr. 79/2008 privind măsuri economico-financiare la nivelul unor operatori economici, la art. 7 alin. 1, se statuează că „fundamentarea fondului de salarii anual, prevăzut în bugetul de venituri și cheltuieli al operatorilor economici, se va face pe baza indicelui de creștere a câștigului salarial mediu brut lunar, care nu va putea fi mai mare de 60% din indicele de creștere a productivității muncii, calculat în unități valorice comparabile sau în unități fizice, după caz";. Dispozițiile sunt aplicabile regiilor autonome, societăților și companiilor naționale și societăților comerciale la care statul sau o unitate administrativ-teritorială este acționar majoritar, conform art. 1, cum este și cazul recurentei.
Potrivit art. 22 din H. nr. 581/1998, C. își stabilește bugetul propriu de venituri și cheltuieli care se aprobă de către G., la propunerea M. T., cu avizul
M. Muncii și Protecției Sociale și al M. Finanțelor.
În speță, s-a arătat, fără a se contesta de către oponent, faptul că bugetele de venituri și cheltuieli aprobate nu au permis acordarea acestor salarii suplimentare și ajutor pentru Z. F., mai mult, pentru anii 2008 și 2009
CNCF „."; SA neavând aprobat bugetul de venituri și cheltuieli, pentru a se putea stabili cuantumul veniturilor și fondul de salarii de bază pentru constituirea subsecventă a fondului pentru plata salariului suplimentar.
Față de aceste dispoziții cu caracter imperativ, consider că nu se poate opune angajatorului obligativitatea contractului colectiv de muncă, în măsura în care acesta încalcă dispoziții imperative ale legii.
D. pentru angajatorii care nu au o componentă publică, nu se pune problema cenzurării resurselor pe care, prin contracte colective de muncă, aceștia promit a le pune la dispoziția angajaților sub forma diferitelor premii, existând libertatea de decizie asupra propriilor resurse financiare, în cazul societăților comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, intervine o componentă de interes național în gestionarea resurselor financiare, drept dovadă faptul că aprobarea bugetelor acestor entități revine executivului: art. 2 alin. 1 din O.G. nr. 1/2007 privind aprobarea bugetelor de venituri și cheltuieliale unităților din subordinea, coordonarea sau sub autoritatea ministerelor, celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, precum și a autorităților publice centrale statuează că „ bugetele de venituri și cheltuieli ale unităților care primesc sume de la bugetul de stat și cele ale unităților monitorizate în baza prevederilor art. 11 din Ordonanța de urgenta a G. nr. 7. privind întărirea disciplinei economico-financiare și alte dispoziții cu caracter financiar, aprobată cu modificări prin nr. 5., cu completările ulterioare, se
aprobă prin ordin comun al ministru lui de resort, mini strului finanțe lor p ublice și al ministrului muncii, solidarității sociale și familiei , cu respectareaprevederilor legale în vigoare";.
Drept urmare, limitările impuse prin hotărâri de guvern, în sensul celor arătate mai sus, prin condiționarea de a se încadra în suma anuală corespunzătoare bonusurilor cuprinse în fondul de salarii aprobat, apar ca imperative, deci opozabile nu doar angajatorului, ci și angajaților, cu putere de lege.
Nu se poate vorbi deci despre o obligativitate a contractului colectiv de muncă care să depășească puterea obligatorie a legii, fiind de la sine înțeles, în cazul acestor angajatori și deci a angajaților lor, o condiționare a îndeplinirii obligațiilor contractuale de încadrarea în veniturile aprobate prin buget. T. pentru că statul este, în cazul acestui angajator, acționar majoritar, fiind implicate deci în derularea raporturilor de drept dintre angajator și angajat, finanțele publice, este implicită obligativitatea respectării normelor financiare și mai ales, a principiului proporționalități i dintre câștigul salarial și productivitatea muncii, statuat de altfel explicit în dispozițiile legale mai sus enunțate.
În acest sens, mă raportez la dispozițiile art. 981 Cod civil, conform cărora clauzele obișnuite într-un contract se subînțeleg, deși nu sunt exprese într-însul.
De altfel, acest principiu, al proporționalității dintre câștigul salarial și productivitatea muncii dintre este strâns legat, în aprecierea mea, de principiul bunei credințe în derularea raporturilor de muncă, fiind greu de acceptat admisibilitatea cererii de acordare a unor sume care nu au corespondent în rezultatele muncii, sens în care sunt dispozițiile art. 10 și 154 Codul muncii, unde se arată: „contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoana fizică, denumită salariat, se obligă să presteze muncă pentru și sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remunerații denumite salariu";. „Pentru munca prestată în baza contractului individual de muncă fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat în bani";.
În mod evident, în cazul unui angajator care să nu implice, ca acționar majoritar, statul, această proporționalitate se poate asigura în mod mult mai simplu, prin măsuri mai operative și mai puțin restricționate decât în cazul unui angajator de anvergura celui în litigiu, care este ținut să își limiteze eventualele măsuri de reducere a cheltuielilor salariale din considerente ce țin totodată de politica statului în materie de protecție socială.
Acestea sunt considerentele pentru care apreciez întemeiat recursul formulat, cu consecința modificării sentinței în sensul respingerii petitelor din precizarea de acțiune, în baza art. 312 alin. 1 și 3 raportat la art. 304 pct. 9
Cod proc.civ.
JUDECĂTOR,
I. T.
Red., dact. I.T. (...)
| ← Decizia civilă nr. 816/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 5014/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
