Decizia civilă nr. 2076/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ Nr. 2076/R/2011
Ședința publică din data de 7 iunie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: I. T.
JUDECĂTOR: D. C. G. JUDECĂTOR: C. M. GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta B. ANA V. împotriva sentinței civile nr. 463 din 31 ianuarie 2010 pronunțată de
Tribunalul Cluj în dosar nr. (...), privind și pe pârâta intimată S. P. S., având ca obiect litigiu de muncă - drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentanta pârâte intimate - avocat Ana M. F. din cadrul Baroului C., lipsind reclamanta recurentă.
Procedura de citare este realizată.
Recursul este declarat și motivat în termen legal, a fost comunicat intimatei și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei după care se constată că la data de 6 iunie
2011 reclamanta recurentă, prin avocatul ales, a înregistrat la dosarul cauzei concluzii scrise, solicitând și judecata cauzei în lipsă.
Reprezentanta intimatei depune în ședința publică de azi întâmpinare arătând că înțelege să o susțină cu titlu de concluzii scrise.
Nefiind formulate cereri prealabile sau de altă natură, Curtea declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta intimatei pune concluzii de respingere a recursului ca nefondat solicitând menținerea hotărârii pronunțate de prima instanță ca fiind temeinică și legală, fără cheltuieli de judecată.
Curtea reține cauza în pronunțare.
C U R T E A, asupra recursului civil de față, reține următoarele:
Prin acțiunea înregistrată sub numărul de mai sus la Tribunalul Cluj, reclamanta B. ANA V. a solicitat obligarea pârâtei S. OMV P. S. la plata sumei de 7312 lei cu titlu de cotă-parte din profitul societății realizat în anii 2005 și
2006, actualizată cu indicele de inflație, începând cu data scadenței și până la data plății efective, obligarea pârâtei la plata de daune-interese în cuantum de
500 E., cu cheltuieli de judecată.
În motivare s-au invocat dispozițiile art. 139 din Contractul colectiv de muncă la nivel P. aplicabil în perioada anterior indicată și art. 41 alin 2 și art. 42 alin 2 lit. a din CCM unic la nivel național pentru anii 2005-2006, art. 269 alin 1, art. 281 și următoarele din C. muncii.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 298 alin 2 ultima liniuță din Legea nr. 53/2003; excepțianecompetenței teritoriale a T.ui C.; excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, excepția prematurității și excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune
Pe fond s-a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Excepția de neconstituționalitate a fost respinsă ca inadmisibilă prin D. C. C. nr. 7. ianuarie 2010, astfel că pârâta a renunțat la a susține excepția necompetenței teritoriale a T.ui C.. Instanța a unit cu fondul restul excepțiilor.
Prin sentința civilă nr. 463 din (...) au fost respinse excepțiile lipseicalității procesuale active și excepția prematurității promovării acțiunii.
A fost respinsă acțiunea formulata de reclamanta B. ANA V. în contradictoriu cu pârâta SC OMV P. SA B.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță, analizând excepția lipsei calității procesuale active, a reținut că în cauză se reclamă neîndeplinirea unor obligații contractuale, de către o parte a contractului colectiv de muncă. Or, acțiunea în răspundere contractuală poate fi promovată de oricare dintre părțile contractului, astfel că, în cauză, reclamanta, ca parte în contractul colectiv de munca la nivel P., are legitimare procesuală activă.
În examinarea excepției prematurității, tribunalul a pornit de la obiectul acțiunii: acțiune în răspundere contractuală. D. de a formula o acțiune prin care sunt supuse analizei instanței aspecte care țin de neexecutarea culpabilă a unor obligații contractuale de către una dintre părți nu poate fi îngrădit de faptul ca aceasta obligație este sau nu afectată de modalități. N., existența, întinderea, executarea sau neexecutarea culpabilă a obligației, fie ea chiar afectată de modalități, țin de însăși esența litigiului, astfel ca excepția prematurității urmează a fi respinsă.
În privința fondului, tribunalul a pornit în analiza situației reclamate
(neexecutarea culpabilă de către angajator, a obligațiilor asumate prin contractul colectiv de muncă) de la dispozițiile contractului.
A., potrivit prevederilor art.139 din CCM la nivel P. pentru anii 2005 și
2006: „Cota de participare a salariaților SNP P. la profitul anual este de 1.. Cota de participare a salariaților P. la profitul anual, modalitatea concretă de acordare, precum și condițiile de diferențiere vor fi stabilite prin negociere cu F. P..
Aceste dispoziții contractuale sunt în acord deplin cu prevederile art. 42 din CCM unic la nivel național pentru anii 2005-2006, conform căruia salariații au dreptul la alte venituri constând în cota-parte din profit, ce se repartizează salariaților, care este de până la 10% în cazul societăților comerciale și până la 5% în cazul regiilor autonome.
Analizând clauza din CCM P. cu privire la cota-parte din profit la care pot participa salariații, s-a constatat că obligația este afectată de o condiție suspensivă. De regulă, condiția care afectează un raport de obligații este stabilită prin voința părților. De aceea, existența, dovada și interpretarea sa sunt reglementate de dreptul comun în materia contractelor iar verificarea și constatarea realizării ei se face, de asemenea, în considerarea acestei voințe. În acest sens, art. 1011 cod civil prevede: ";îndeplinirea condiției trebuie să se facă astfel cum au înțeles părțile să fie făcută";. De asemenea, C. civil reglementează minuțios problema determinării momentului realizării condiției. În situația de față, fiind în prezența unei condiții pozitive, sunt incidente prevederile art. 1012 Cod civil, care distinge după cum s-a stabilit sau nu s-a stabilit, termenul în care evenimentul se va produce. În primul caz, condiția este considerată ca neîndeplinită dacă timpul a expirat fără ca evenimentul să se producă, iar în cel de al doilea caz evenimentul se poate realiza oricând „șinu este considerată ca fiind căzută (nerealizată) decât când este sigur că evenimentul nu se va mai întâmplă";.
În cauza de față nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiției care afectează obligația angajatorului de plată a cotei-părți din profitul anual și nu se poate reține nici incidența dispozițiilor art. 1014 Cod civil, potrivit cărora: „Condiția este reputată ca îndeplinită când debitorul obligat sub această condiție a împiedicat îndeplinirea ei"; întrucât reclamanta nu a dovedit existenta comportamentului culpabil al angajatorului în nerealizarea condiției.
T. a reținut, în analiza apărărilor formulate de pârâtă, că în cauză ne găsim în situația unui drept condițional iar nu a unui drept eventual, astfel cum susține pârâta. D. condițional are întrunite toate elementele pentru a fi un drept perfect, doar că nașterea sa depinde de un eveniment viitor și nesigur, stabilit prin voința părților. E. - condiție este întotdeauna un fapt exterior raportului obligațional și dreptului care intră în conținutul său, ambele concepute, formate, dar încă nenăscute. Spre deosebire de dreptul condițional, dreptul eventual este, dimpotrivă, un drept căruia îi lipsește cel puțin unul dintre elementele intrinseci necesare formării sale. A. este și explicația că drepturile creditorului condițional se deosebesc de drepturile creditorului eventual.
Raportat la considerentele de mai sus, reținând neîndeplinirea condiției suspensive și, implicit, faptul că dreptul reclamantei la plata cotei-părți din profitul anual al companiei pârâte nu s-a născut, tribunalul a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, solicitândmodificarea sentinței în sensul admiterii acțiunii, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamanta a arătat că în dovedirea acțiunii s-au invocat prevederile art.40 a1.2, lit.c, art.161 alin.4, art. 166, art.243 , art.281, art.282, art.283 alin.1, lit.c din C. Muncii, prevederile Legii nr.130/1996, art.139 din Contractul Colectiv de M. P. pe anii 2005-2007 și artA1 a1.2, art.42 alin.2 din Contractul Colectiv de M. U. la N. N. pe anul 2005-2006 respectiv 2007-2010, art.274 cod pr.civ., iar înscrisurile depuse în probațiune dovedesc temeinicia și legalitatea acțiunii.
Instanța de judecată a procedat la aplicarea greșită a legii, impunându- se astfel modificarea acesteia în baza art.304 pct.9 cod pr.civ.
Cadrul legal care reglementează aceste drepturi salariale sunt art.41 al.2 din Contractul Colectiv de M. U. la N. N. pe anul 2005-2006 și art.42 al.2 din Contractul Colectiv de M. U. la N. N. pe anul 2007-2010, în temeiul cărora, face parte din categoria veniturilor salariale „.-parte din profit ce se repartizează salariaților, care este de până la 10% în cazul societăților comerciale și de până la 5% în cazul regiilor autonome";.
Acestea nu consacră o posibilitate sau o vocație a angajatului, ci consfințește însuși existența dreptului salarial. În al.3 al aceluiași articol se prevede în mod expres că modalitatea și condițiile de acordare a acestui drept se vor stabili prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
A. reglementare se completează cu dispozițiile art. 139 din CCM la nivel de unitate pe anii (...), care prevede în mod explicit existența acestui drept al salariaților, stipulând în sarcina angajatorului doar obligația de a stabili cuantumul și modalitățile de acordare a acestor drepturi: „. de participare a salariaților P. SA la profitul anual, modalitatea concretă de acordare, precum și condițiile de diferențiere vor fi stabilite prin negociere cu F. P.". Mai mult decât atât, din cuprinsul prevederilor art.139 CCM la nivel de unitate rezultă în mod clar faptul că părțile nu au hotărât diminuarea sau anularea participării laprofit, astfel încât reiese faptul că acest drept de natură salarială a fost recunoscut salariaților.
Negocierile la care face referire art. 139 din CCM P. vizează doar cuantumul acestei cote (între 5% și 10% prevăzută în art. 42 alin 2 lit. A din
CCM la nivel național), modalitatea de acordare și condițiile de diferențiere.
Este firesc ca suma concretă să nu poată fi determinată decât ulterior executării CCM pe fiecare an, profitul realizat, la care se raportează fiecare dintre CCM P. pe anii 2005-2007, fiind determinat abia la începutul anului următor celui pentru care a fost încheiat CCM ce constituie izvorul de drept. A., e limpede că într-o curgere firească a evenimentelor ar fi existat niște negocieri, negocieri la care face referire art. 139 din CCM P., însă obiectul acestor negocieri, după cum clar exprimă textul în cauză, vizează doar suma concretă ce revine angajaților cu titlu de cotă de participare la profit, iar nu existenta dreptului în sine, fiind de neconceput existența unor negocieri pentru a determina menținerea sau anularea unor drepturi prevăzute într-un CCM a cărui executare s-a încheiat.
Existența dreptului este garantată de dispozițiile art.30 din Legea nr.130/1996 raportat la art.41 al.5 din Constituția României revizuită.
Instanța de fond încalcă prevederile art.8 din Legea nr.130/1996, potrivit cărora „contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior";.
În temeiul art.3 al.5 din Legea nr.130/1996, inițiativa negocierii aparține patronului, și nu angajaților. Prin urmare, instanța, în mod neîntemeiat, înlătură faptul că prevederile art.139 CCM P. 2005-2007 instituie o obligație imperativă în sarcina angajatorului, astfel că va fi netemeinică și nelegală invocarea culpei pârâtei în vederea exonerării de răspundere.
O astfel de interpretare încalcă principiul forței obligatorii a contractelor prevăzut de art.7 al.2 din Legea nr. 130/1996, art.295 alin.1 C. muncii raportat la art.969 alin.1 C.civ.
De asemenea, s-a mai reținut împrejurarea că pasivitatea F. P. ar echivala cu o renunțare a salariatului la dreptul său, fapt care ar contraveni prevederilor art.38 C. Muncii, care instituie imposibilitatea renunțării la drepturile recunoscute prin lege.
S-au încălcat și dispozițiile art.982 C.civ., care instituie obligativitatea unei interpretări sistematice și unitare a clauzelor CCM, schimbând astfel înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al prevederilor art.139 CCM P..
Instanța de fond a reținut faptul că dreptul dedus judecății ar fi afectat în același timp și de o „. mixtă, neîndeplinită"; dar și de o „. suspensivă dublă";, interpretare eronată atât juridic cât faptic.
A., instanța de fond a omis să constate faptul că prin art.139 CCM P. pe anii 2005-2007, în sarcina societății a fost instituită o obligație-negocierea modalității de acordare a cotei de participare la profit - care nu poate fi confundată cu o condiție.
În această ordine de idei, dacă existența dreptului salariaților de participare la profit ar fi afectată de condiția existenței unei „negocieri speciale între reprezentanții salariaților și cei ai patronatului";, ar însemna că acest drept ar fi afectat de o condiție pur-potestativă. Caracterul pur-potestativ al unei astfel de condiții rezultă din faptul că existența acestui drept ar fi condiționată de simpla voință arbitrară a reprezentanților patronatului, caz în care ar fi evidentă lipsa intenției de a-și asuma obligația de plată. Mai mult decât, în temeiul art.295 alin. 1 C. muncii raportat la art.1010 Cod civ. o astfel de condiție pur-potestativă este nelegală, fiind caducă și inopozabilă.
De asemenea, prin caracterul sinalagmatic, oneros și comutativ al CCM, acesta reglementează drepturi și obligații a căror existență și întindere nu poate fi condiționată de elemente aleatorii, respectiv voința sau culpa societății.
Prin interpretarea prevederilor art.139 din CCM la nivel de unitate, instanța schimbă înțelesul clar și neîndoielnic al acestora, deturnând astfel natura dreptului la cota de profit dintr-un drept determinat și câștigat printr- un raport de muncă, într-un drept aleatoriu, supus arbitrariului.
Sunt invocate și dispozițiile art. 7 din CCM P., care prevede în alin 1 că
„drepturile salariaților, inclusiv cele salariale, prevăzute în prezentul contract colectiv nu pot să reprezinte cauza reducerii altor drepturi colective sau individuale, care au fost recunoscute anterior";, iar la alin. 2 al aceluiași articol se stipulează că „dacă pe cale legală sau convențională anterior încheierii acestui contract au fost prevăzute drepturi mai mari pentru salariați, se vor aplica acestea";. De asemenea, trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 9 din CCM P., conform căruia în situația în care nu există un consens privind interpretarea clauzelor contractului colectiv de muncă, „. se interpretează, conform principiilor dreptului muncii, în favoarea salariatului";.
În drept, s-a invocat prevederile art. 304 pct.8 și 9, art. 304 ind. 1 art.312 și art. 274 din C.pr.civ, dispozițiile C.ui Muncii, Legea nr.130/1996 și art.139 din Contractul Colectiv de M. P. (...), prevederile Contractului Colectiv
U. la nivel N. 2005-2010.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, S. OMV P. S. a solicitat respingerea recursului.
În motivare arată că nu au existat negocieri cu sindicatul având acest obiect, nu s-au stabilit în mod bilateral patronat - sindicat nici cota de participare la profit, nici modalitatea concreta de acordare și nici condițiile de diferențiere între salariați.
Mai mult Adunarea Generală a Acționarilor nu a aprobat distribuirea profitului către salariați.
D. pretins de recurenții - reclamanți nu există.
Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel național prevede la art. 42 alin. 2 categoriile de „. venituri"; - între care, la lit. a), cota-parte din profit; aceste „. venituri"; nu au natura juridica a unor drepturi salariale, astfel încât creează numai vocația de a fi agreate în urma negocierii sindicat - patronat la nivel de unități.
În redactarea CCM, în art.139, se regăsește copiată reglementarea din
Contractul Colectiv de M. încheiat la nivel național, astfel încât nu semnifică angajament contractual al P., suplimentar față de efectul juridic general al normelor Contractului Colectiv de M. încheiat la nivel național.
Este vorba de un drept afectat de o condiție suspensivă, neîndeplinită - de unde rezultă cel puțin imposibilitatea ca acest drept să fie exercitat - datorată lipsei oricărei determinări a conținutului dreptului - dacă nu chiar inexistența dreptului: prima condiție suspensivă este realizarea de profit de către P. SA; a doua condiție suspensivă, cumulativă față de prima, este negocierea cu F. P..
Niciodată în cadrul perioadei de valabilitate a fiecărui CCM anual F. P. nu a solicitat patronatului demararea de negocieri pe tema participării salariaților la profitul P. SA.
Totala pasivitate a F. P. - neformularea nici unei cereri de negociere în cadrul duratelor de valabilitate a celor 3 CCM anuale - semnifică indubitabil renunțare implicită la dreptul pretins.
Negocierea cu F. P. putea fi îndeplinită numai înăuntrul unui TERMEN: durata de valabilitate a C. A. durata a fost de 1 an pentru fiecare din cele 3
CCM invocate de salariați: pe anul 2005, 2006 și 2007.
Întrucât aceasta condiție nu a fost îndeplinită până la expirarea valabilității CCM însuși, dreptul invocat, afectat de condiție suspensivă, s-a stins prin încetarea efectelor juridice ale CCM prin ajungere la termen.
În drept a invocat dispozițiile art. 115 și urm. C.pr.civ., art. 1 alin. (4) și
(5), art. 73 alin. (3) lit. P și art. 79 alin. (1) din Constituție, art. 29 Legea nr.
4711992, art. 62 și art. 63 din Legea 24/2000 și art. 72 din Legea nr.
168/1999.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs invocate și aapărărilor formulate, Curtea reține următoarele:
Recursul este neîntemeiat și urmează a fi respins ca atare.
Curtea reține că analiza are ca punct de pornire interpretarea dispozițiilor art. 41 alin. 2 lit. a din Contractul Colectiv de M. unic la nivel național pe anii 2005-2006 și art.42 alin.2 lit. a din Contractul Colectiv de M. unic la nivel național pe anii 2007-2010, având conținut identic, conform cărora „. venituri sunt … cota-parte de profit ce se repartizează salariaților care este de până la 10% în cazul societăților comerciale";.
De asemenea, potrivit alin.3 din aceleași dispoziții legale, „condițiile de diferențiere, diminuare sau anulare a participării la fondul de stimulare din profit sau la fondul de premiere, precum și perioada pentru care se acordă cota de profit salariaților care nu poate fi mai mare de un an, se stabilesc prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate";.
Or, potrivit art. 139 din Contractele colective de muncă la nivel de unitate pe anul 2005, 2006 și 2007, „. de participare a salariaților P. S. la profitul anual, modalitatea concretă de acordare, precum și condițiile de diferențiere vor fi stabilite prin negociere cu F. P..
Prin urmare, rezultă că acest venit pretins de salariat are caracterul unei facilități, a cărei acordare se stabilește în urma negocierilor ce constituie o condiție suspensivă, conform art. 1017 Cod civil și de a căror realizare depinde însăși nașterea dreptului sau transformarea unei posibilități într-un drept pur și simplu, neafectat de modalități.
Curtea consideră că nu poate fi vorba în speță de o condiție pur potestativă din partea celui care se obligă, prohibită de dispozițiile art. 1010
Cod civil, având în vedere definiția pe care doctrina o dă unei atari condiții: acea condiție a cărei realizare depinde exclusiv de voința debitorului. În mod evident, în cazul dreptului ce face obiectul prezentului litigiu, nu se poate vorbi despre atârnarea nașterii dreptului de singură voința și placul debitorului, având în vedere că nașterea dreptului depinde în egală măsură de inițiativa pe care în egală măsură ar fi putut să o ia salariații prin sindicatul lor.
Se invocă de către reclamanții și intervenienții recurenți faptul că prin neacordarea acestei cote de participare la profit de către angajator, cu justificarea inexistenței negocierilor care să concretizeze detaliile de acordare, practic se invocă propria culpă a angajatorului. Curtea nu poate reține ca întemeiat acest motiv de recurs, dat fiind că art. 3 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă stabilește la alin. 5 faptul că inițiativa aparține patronului, iar la alin. 6 că în cazul în care patronul nu angajează negocierea, aceasta are lor la cererea organizației sindicale sau a reprezentanților salariaților, după caz, în termen de 15 zile de la formularea cererii.
Culpa este deci comună, atât a patronului, cât și a salariaților, în primul rând raportat la modul în care, prin contractul colectiv de muncă la nivel deunitate, s-a ignorat rolul acestei negocieri (soldate cu încheierea contractului colectiv de muncă), acela de a concretiza, printre altele, drepturile pe care contractul colectiv de muncă la nivel național le prevede într-o formă prea generală pentru a se putea vorbi despre un drept concret, format, născut.
A., așa cum se observă, contractul colectiv de muncă la nivel de unitate preia formularea din contractul colectiv de muncă la nivel național, în condițiile în care ar fi trebuit să stabilească (așa cum stipulează art. 41 alin. 3 din Contractul Colectiv de M. unic la nivel național pe anii 2005-2006 și art.42 alin.3 din Contractul Colectiv de M. unic la nivel național pe anii 2007-2010) condițiile de diferențiere, diminuare sau anulare a participării la fondul de stimulare din profit sau la fondul de premiere, precum și perioada pentru care se acordă cota de profit salariaților (Hic Rhodus, hic salta!). Prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, se trimite la o altă negociere cu F. P., prin care să se detalieze aceste condiții de acordare.
Caracterul deficitar a redactării contractului la nivel de unitate este în egală măsură imputabil părților ce îl semnează.
În al doilea rând, chiar pornind de la modul de prevedere a dreptului în cuprinsul acestui contract, se constată, necontestată, pasivitatea angajaților, care nu au apelat la instrumentul furnizat de prevederile art. 3 alin. 6 din Legea nr. 130/1996 citate mai sus, astfel încât nu se poate sancționa angajatorul pentru culpa egală cu a reclamanților/intervenienților, de a nu iniția negocieri în vederea concretizării dreptului la cota de participare la profit. R. în egală măsură își invocă propria culpă, situație în care nu se poate aplica sancțiunea solicitată indirect de aceștia, de a se considera efectuate negocierile de care textul contractului colectiv de muncă la nivel de unitate condiționează practic nașterea dreptului.
Chiar dacă acest text nu indică modul condițional la adresa dreptului în sine (dreptul de a participa la profit), ci doar la adresa cotei în care se va face această participare, a condițiilor de diferențiere și a modalității de acordare, dat fiind caracterul esențial al stabilirii acestor detalii, fără de care punerea în aplicare a dreptului este practic imposibilă, chiar dreptul devine unul condițional.
Nu se poate substitui voinței părților contractante nici instanța, nici reclamanții/intervenienții prin fixarea aleatorie a unei anume cote de participare la profit și fără a se distinge între diferitele categorii de salariați (în funcție de vechime, profesie, competențe profesionale sau alte criterii pe care, de asemenea, părțile trebuia să le negocieze).
Prin instituirea tuturor normelor de protecție față de angajați în cuprinsul C.ui muncii și al celorlalte acte normative ce reglementează derularea acestor raporturi juridice, s-au furnizat pârghiile prin care angajații se pot proteja de abuzul de putere din partea angajatorului, astfel încât în speță, Curtea nu poate constata o încălcare a drepturilor angajatului prin abuzul angajatorului de poziția sa dominantă, raportat la considerentele ce preced.
Nu se verifică în speță nici încălcarea dispozițiilor art. 165 C. muncii, ce instituie inadmisibilitatea renunțării la drepturile salariale, având în vedere că, așa cum s-a arătat în cele de mai sus, practic nu se poate vorbi despre un drept născut, nefiind îndeplinită condiția prevăzută în textul incident pentru nașterea dreptului. Oricât de largă ar fi interpretarea pe care am agrea-o în ce privește sintagma „drepturi salariale";, în opinia C., aceasta nu poate include situațiile similare celei de față, în care dreptul este afectat de o condiție suspensivă. Totodată, în opinia C., nu se poate considera incompatibilă cu prevederile art. 165 C. muncii reglementarea unor drepturi băneșticondiționale în favoarea salariaților, fiind chiar anumite drepturi salariale cărora caracterul condițional le este de esență (e.g., premiile de merit).
Sensul interdicției aduse de art. 165 C. muncii este de a nu se permite renunțarea la drepturile salariale a căror existență este neîndoielnică, pentru a nu da loc abuzurilor din partea angajatorului, care prevalându-se de poziția sa dominantă economic, să impună, prin anumite constrângeri obscure, renunțarea la drept din partea angajatului vulnerabil.
Nici motivul de recurs prin care se invocă principiul de interpretare în favoarea salariaților a prevederilor ambigui, dedus din interpretarea sensului pe care legiuitorul l-a atașat dispozițiilor art. 38 C. muncii (privitor la interdicția renunțării la drepturile recunoscute salariatului) și ale art. 287 C. muncii (prin care se răstoarnă sarcina probei, aceasta revenind angajatorului) nu poate fi reținut, întrucât după cum rezultă din dispozițiile de drept comun în materia interpretării (răsturnate, ca sens în care se impune favorizarea, în materia dreptului muncii), anume, art. 983 Cod civil, pentru a se face interpretarea unor clauze în favoarea uneia sau alteia din părți, trebuie să existe îndoială. Or, în opinia C., în speță nu există nici o îndoială cât privește calitatea de drept condițional nenăscut datorită neîndeplinirii evenimentului condiție a celui dedus judecății.
Nici argumentul referitor la aplicarea prioritară a prevederilor art. 41 alin. 2 din CCM la nivel național nu poate fi reținut, față de împrejurarea că nici acest contract colectiv de muncă nu prevede un drept pur și simplu al salariaților de participare la cota de profit, ci doar un drept condițional, fiind valabile în continuare considerentele similare referitoare la prevederile identice ale contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate.
Față de aceste considerente, Curtea apreciază recursul nefondat, fără a mai fi nevoie a se analiza celelalte motive de recurs invocate, anume, cele privitoare la existența sau nu a aprobării adunării generale a acționarilor pârâtei; existența profitului distribuibil/repartizabil; natura dreptului solicitat de drept salarial sau alt venit ce nu are legătură cu salariul.
Pentru considerentele expuse anterior, care, în aprecierea C., răspund tuturor motivelor de recurs în mod sintetic, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 9 C.pr.civ., va respinge recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta B. ANA V. împotriva sentinței civile nr. 463 din (...) pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr. (...), pe care o menține.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședință publică din 7 iunie 2011.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, I. T. D. C. G. C. M.
N. N.
GREFIER,
Red.I.T./S.M.
2 ex./(...) Judecător fond. M.F.B.
| ← Decizia civilă nr. 3877/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 3589/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
