Decizia civilă nr. 2351/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M A N I A CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ Nr. 2351/R/2011
Ședința publică din data de 27 iunie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: C. M.
JUDECĂTOR: I. T.
JUDECĂTOR: D. C. G.
G. : N. N.
S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, recursul declarat de reclamantul R. V. V. împotriva sentinței civile nr. 1432 din 24 septembrie 2010 pronunțată de T. M. în dosarul nr. (...) precum și recursul declarat împotriva aceleiași hotărâri de pârâta S. O. S. S., având ca obiect litigiu de muncă - drepturi bănești.
Mersul dezbaterilor și susținerile părților s-au consemnat în încheierile
ședințelor publice din data de 21 iunie 2011, respectiv 23 iunie 2011, când s-a amânat pronunțarea, încheieri care fac parte integrantă din prezenta decizie.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 1432 din 24 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Maramureș s-a admis acțiunea civilă formulată de reclamantul R. V. V., în contradictoriu cu pârâta SC O. S. și în consecință pârâta a fost obligată să-i plătească reclamantului suma de 6.716 lei reprezentând salariul aferent perioadei mai 2005 - noiembrie 2006, suma de 1.853 lei cu titlu de diurnă și
3.060 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
S-a admis cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă reconvențional SC O. S. și în consecință, a obligat reclamantul-pârât reconvențional R. V. V., să plătească pârâtei-reclamante reconvențional SC O. S. suma de 33.914 lei, la valoarea actualizată în funcție de rata inflației la momentul plății și la plata sumei de 4.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că reclamantul a fost angajat al pârâtei în meseria de șofer autocamioane. Între părți a fost încheiat contractul individual de muncă înregistrat sub nr. 282434/(...), reclamantul începându-și activitatea la data de (...). Contractul a fost încheiat pe durată nedeterminată, dar raportul de muncă a încetat în baza deciziei de desfacere a contractului de muncă nr. 2147/(...).
În conformitate cu dispozițiile art. 163 C. muncii, dovada plății salariului se face cu state de plată semnate sau orice alte înscrisuri doveditoare a plății salariului către cel îndreptățit.
Statele de plată depuse la dosar de către pârâtă, aferente perioadei lucrate de reclamant, sunt semnate. Față de poziția reclamantului de contestare a semnăturilor pe statele de plată, s-a încuviințat și s-a efectuat expertiza grafică. În expertiza întocmită de I. N. de E. C. B. - L. I. de E. C. C., s- a concluzionat că semnăturile pentru lunile aprilie-decembrie 2005, mai 2006, au fost probabil executate de reclamant, pentru lunile ianuarie-aprilie 2006, iunie-noiembrie 2006 nu se poate stabili dacă acestea aparțin reclamantului, iar statul de plată de pe luna octombrie 2006 cu certitudine nu a fost semnat de reclamant.
Prin cea de-a doua expertiză dispusă, efectuată de I. N. de E. C. B., s-a constatat că pentru statele de plată pe lunile mai - decembrie 2005 și mai
2006, nu se poate stabili dacă acestea au fost semnate de reclamant, semnăturile aflate pe statele de plată din lunile aprilie 2005, ianuarie - aprilie
2006, iunie - octombrie 2006 nu au fost semnate de reclamant, iar statul de plată pentru luna noiembrie 2006 nu este semnat.
Reținând constatările lucrărilor de expertiză, prin prisma textului de lege invocat anterior, nu se poate reține că pârâta a făcut dovada plății drepturilor salariale solicitate de reclamant, cererea acestuia fiind apreciată ca întemeiată.
S-a apreciat întemeiată și cererea reclamantului de obligarea a pârâtei la plata diurnei, prin prisma dispozițiilor art. 164 alin. 1 și 2 C. muncii, vând în vedere recunoașterea pârâtei în sensul că această sumă nu a fost plătită.
În ce privește cererea reconvențională, deși prin acțiunea introductivă, reclamantul nu recunoaște că ar fi semnat înscrisul intitulat declarație, de care se prevalează reclamanta reconvențională, în interogatoriul luat acestuia, R. V. V. recunoaște, că a semnat declarația, că a semnat-o chiar înainte de angajare fiind condiționată angajarea de semnarea acestui înscris.
P. acestui înscris intitulat declarație, redactat la data de (...), pârâtul reconvențional R. V. V., s-a obligat ca pe durata valabilității vizei de M. B., pe care o va obține prin intermediul reclamantei reconvenționale SC O. S. să nu părăsească societatea, în caz contrar să plătească către societate suma de
10.000 Euro, cu titlu de daune.
Viza pentru M. B., pentru R. V. V., a fost obținută începând cu data de
(...) cu valabilitate până la data de (...). Contractul de muncă al pârâtului reconvențional a încetat la data de (...), ca urmare a desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă.
Raportul de muncă dintre părți încetând anterior expirării vizei de M. B., angajamentul asumat de pârâtul reconvențional R. V. V. își produce efecte juridice, cererea reconvențională fiind întemeiată.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamantul R. V. V. șipârâta SC O. S. S..
Reclamantul R. V. V. a solicitat admiterea recursului arătând că i s-aacordat o sumă prea mică reprezentând contravaloarea cheltuielilor de judecată și cheltuielile de deplasare suportate în timpul procesului și expertizele pe care le-a achitat.
Consideră că nu poate fi obligat la plata sumei de 10.000 euro deoarece a plecat de la societate pentru că aceasta nu și-a respectat obligația de a-l remunera pentru munca prestată, fiind obligat să-și caute alt loc de muncă. De asemenea banii pentru diurnă îi primea ulterior, după efectuarea curselor, fapt ce implica ca reclamantul să aibă banii necesari traiului pe perioada cât era plecat din țară. Suma de 10.000 euro achitată pentru viza de M. B. pe care trebuie să achite societății este foarte mare, firma cheltuind pentru această viză suma de 100 euro, iar cu data de (...), odată cu aderarea României la U. E. această viză și-a pierdut utilitatea.
La data de (...) când s-a emis decizia nr.2147/(...) de desfacere disciplinară a contractului de muncă pentru un motiv care s-a dovedit neîntemeiat, conform rezoluției di data de (...) în dosarul penal nr.38/2007, era cunoscut că România va adera la U. E., moment în care nu avea ca să facă cu viza.
Arată că pârâta a exercitat presiuni morale, având în vedere angajamentul prin care a acceptat să fie sancționat pecuniar în care în care părăsea firma pe perioada valabilității vizei, ceea ce a constituit în permanență un motiv de presiune.
Pârâta S. O. S. S. a solicitat modificarea sentinței în sensul respingeriiacțiunii principale și a păstrării hotărârii atacate în ce privește acțiunea reconvențională care a fost admisă.
În motivarea recursului consideră că hotărârea instanței de fond trebuia să se întemeieze pe toate probele administrate în cauză și nu doar pe concluziile expertizei grafoscopice, aceasta cu atât mai mult cu cât este și greu de crezut că reclamantul a desfășurat activitate la societate, acceptând să nu fie plătit o perioadă de aproape 2 ani, în condițiile în care avea încheiat contract de muncă.
În mod greșit s-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 11.629 lei pentru compensarea obligațiilor reciproce reținute în sarcina părților ținând seama de disp. art.1144 și urm. C. civ. O creanță incertă, nelichidă, neexigibilă, privind plata unei sume de bani devine, dacă se dovedește întemeiată, certă lichidă și exigibilă, operând compensația judiciară. Cererea reconvențională nu este o apărare de fond, ci o pretenție proprie care o îndreptățește să solicite compensarea obligațiilor reciproce, mai ales că există riscul crescut de insolvabilitate a reclamantului.
În privința cheltuielilor de judecată, dacă există cereri din partea ambelor părți, admise în total sau în parte, ipoteza reglementată în art.276
C.proc.civ. instanța va compensa, total sau parțial, cheltuielile de judecată.
Compensarea este parțială în cazul de față, reclamantul urmând a suporta o diferență de 940 lei.
Analizând recursurile formulate, atât prin prisma motivelor invocate, cât și a apărărilor formulate, Curtea, deliberând, reține că acestea sunt parțial fondate, urmând a fi admise pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
1.Cu privire la criticile recurentei pârâte SC O. S. S. privind modul de
soluționare a acțiunii principale .
Curtea notează că în mod temeinic instanța de fond a obligat societatea pârâtă la plata sumei de 6.716 lei reprezentând salariul aferent perioadei mai
2005 - noiembrie 2006. Astfel, potrivit art. 163 C. muncii, dovada plății salariului se face cu state de plată semnate sau orice alte înscrisuri doveditoare a plății salariului către cel îndreptățit. Ca atare, statele de plată trebuie semnate de către angajat, orice dubiu cu privire la autenticitatea semnării acestora profitând angajatului.
Cu alte cuvinte, în condițiile în care nu se poate reține cu certitudine că statele de plată au fost semnate de către angajat, acestea nu fac dovada plății salariului, în sensul art. 163 C. muncii.
În cauză au fost efectuate două expertize grafoscopice, concluziile acestora fiind că pe perioadele la care pârâta a fost obligată la plată, fie nu se poate stabili apartenența semnăturilor, fie se stabilește aceasta, însă cu grad de probabilitate și nu de certitudine, astfel încât în mod corect instanța de fond a îndepărtat aceste state de plată ca mijloace de probă.
Nu pot fi reținute nici susținerile recurentei pârâte potrivit cărora continuarea activității de către reclamant în cadrul societății pe o perioadă îndelungată de timp naște o prezumție de plată a drepturilor salariale. Astfel,
Curtea reține că în perioada amintită reclamantul a beneficiat de plata unei diurne superioară ca valoare salariului, astfel încât există o explicație pentru continuarea activității în cadrul societății de natură a împiedica nașterea prezumției invocate de recurenta pârâtă.
Pe de altă parte, chiar dacă s-ar reține o astfel de prezumție, ea ar fi răsturnată de probele administrate în cauză, respectiv de cele două expertize, mijloace științifice ce au răsturnat dovezile pârâtei privind plata salariului, respectiv statele de plată ce nu au confirmat însușirea lor prin semnătură de către reclamant.
În concluzie, sub acest aspect, față de prevederile art. 163 raportat la art. 287 C. muncii, Curtea reține ca nefondate criticile recurentei pârâte SC O. S. S. sub aspectul soluționării cererii principale.
2. Cu privire la criticile recurentului R. V. V. privind soluționarea cererii
reconvenționale.
Prin înscrisul intitulat declarație datat (...), reclamantul recurent s-a obligat ca pe o perioadă de minim un an să nu solicite încetarea contractului individual de muncă și, de asemenea, pe durata valabilității vizei de M. B. să nu părăsească societatea. Reclamantul s-a mai obligat să nu discute problemele firmei cu alte persoane și să nu defăimeze imaginea firmei. P. au inserat și o clauză penală în cuprinsul acestui act adițional, reclamantul obligându-se la plata sumei de 10.000 euro în situația în care și-ar încălca obligația asumată prin acest înscris.
Înscrisul ce reprezintă de fapt un act adițional la contractul individual de muncă impune reclamantului obligații specifice de fidelitate precum și o limitarea a dreptului salariatului de a dispune cu privire la încetarea contractului său de muncă.Ca atare, în opinia Curții, analiza cererii reconvenționale trebuia să pornească de la definirea obligației de fidelitate,urmând a stabili în ce măsură această obligație implică o restrângere a dreptului la muncă, pentru ca, în final, să se ajungă la analiza valabilității clauzei prin care un salariat renunța la dreptul său de a demisiona.
Clauza de fidelitate - P. art. 39 alin. (2) lit. d) din C. muncii[1], salariatulare obligația de fidelitate fata de angajator in executarea atribuțiilor de serviciu.
Obligația de fidelitate constituie o obligație principala a salariatului, pe durata executării contractului individual de munca, de a se abține de la săvârșirea oricărui act sau fapt ce ar putea dauna intereselor angajatorului, fie prin concurenta, fie prin lipsa de discreție cu privire la informațiile confidențiale (secrete) privindu-l pe angajator, de natura tehnica, economica, manageriala, comerciala, etc., la care are acces, permanent sau ocazional, prin activitatea pe care o desfășoară. Prin specificul sau, obligația in discuție are un caracter permanent pe întreaga durata a existentei contractului individual de munca .
Ca atare, obligație de fidelitate este intrinsecă relațiilor de muncă, nefiind nevoie de o prevedere explicită în acest sens în contractul de muncă sau într- un act adițional la acesta.
Mai mult, obligația de fidelitate nu include obligația salariatului de a rămâne angajat o perioadă determinată de timp și nici într-un caz nu impietează asupra dreptului salariatului de a-și da demisia.
O astfel de clauză - distinctă de obligația firească de fidelitate - e de natură a aduce în mod evident atingere libertății de muncii, urmând ca instanța să verifice în ce măsură această limitare este compatibilă cu dispozițiile codului muncii în materie.
Spre deosebire de dreptul civil care este guvernat de principiul libertății contractuale, în dreptul muncii libertatea contractuală este limitată prin lege ( art. 38 codul muncii), în interesul protecției salariaților. R.iunea acestei limitări reprezentând-o raporturile de subordonare dintre părțile contractuluiindividual de muncă, condițiile acestuia trebuie interpretate strict, relația de subordonare putând genera abuzuri.
Curtea reține că scopul imediat stabilit pentru contractele sinalagmatice este reprezentarea sau configurarea mentală a contraprestației. Or, în cauza de față, deși a fost îngrădită libertatea salariatului de a munci, nu i se oferă nici o contraprestație, salariatul obligându-se să rămână angajat în orice circumstanțe în cadrul societății angajatoare pe perioada convenită. Obținerea unei vize, invocată de pârâtă, nu reprezintă în nici un caz o contraprestație, ci este un beneficiu al societății, în lipsa acesteia reclamantul neputându-și îndeplini obligațiile în cadrul societății pârâte.
Această situație îngrădește în mod nepermis libertatea de a munci a salariatului și îl obligă pe acesta să suporte orice constrângeri ale angajatorului, sporind în mod excesiv dependența sa de acesta din urmă. Prin semnarea unei astfel de clauze, angajatorul se situează într-o poziție net favorabilă, neachitând nici un fel de contraprestație salariatului pe perioada desfășurării raporturilor de muncă. Astfel, acesta nu își asumă nici un fel de risc, pe când salariatul se obligă la plata în întregime a sumei instituită cu titlu de clauză penală.
În această situație, instituirea unei clauze penale într-un cuantum ridicat apare ca prohibitivă, generând o presiune suplimentară asupra salariatului în menținerea actualului loc de muncă.
O astfel de situație apare abuzivă și dacă ne raportăm la prevederile art. 195 alin. 4 ce reglementează durata obligației salariatului de a presta muncă în favoarea angajatorului care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea profesională precum și sancțiunea nerespectării acestei clauze. Astfel, textul legal invocat LIM.ZĂ cuantumul despăgubirilor ce vor fi plătite angajatorului la cuantumul tuturor cheltuielilor suportate de angajator, P. cu perioada rămasă nelucrată.
Cele de mai sus relevă intenția legiuitorului de reglementa în mod strict restrângerile în ceea ce privește libertatea de a munci, stabilind de fiecare dată un cuantum limitat la care salariatul poate fi obligat ( similar este reglementată situația clauzei de neconcurență).
Având în vedere ansamblul motivelor expuse mai sus, Curtea constată ilicitatea cauzei actului adițional invocată în prezentul litigiu, reținând că sancțiunea specifică a nevalabilității cauzei este nulitatea absolută a clauzei invocate ca temei al răspunderii.
În consecință, față de toate aceste considerente, Curtea reține că în mod greșit instanța de fond a reținut valabilitatea actului adițional, motivele de recurs apărând sub acest ca întemeiate.
Reținând nulitatea declarației invocată de pârâtul reclamant, Curtea va trece la analiza pretențiilor sale pornind de la condițiile cerute de art.271 C. muncii, pentru angajarea răspunderii materiale a salariatului. Din analiza prevederilor art. 271 alin (1) din C. Muncii, rezultă că pentru a exista răspunderea patrimonială este necesar să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiții de fond:
- calitatea de salariat la angajatorul păgubit a celui care a produs paguba;
- fapta ilicită și personală a salariatului, săvârșită în legătură cu munca sa ;
- prejudiciul cauzat patrimoniului angajatorului ;
- raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu;
- vinovăția (culpa) salariatului.
Prima condiție este necontestată în cauză.
În ceea ce privește fapta ilicită a salariatului, aceasta constă în faptul că la data de (...) a abandonat camionul încărcat cu marfă în curtea firmei și arefuzat să plece în cursă. Această faptă a fost recunoscută de reclamantul pârât și a constituit temei al desfacerii disciplinare a contractului său de muncă, decizie ce a devenit definită prin neatacare. De asemenea, reclamantul pârât a părăsit intempestiv societatea, fără a-și prezenta demisia în condițiile legii, lăsând societatea fără un șofer cu dreptul de a efectua transporturi în M. B.. Curtea va reține așadar ca fiind deplin dovedită fapta ilicită.
În ceea ce privește culpa salariatului, Curtea nu va reține apărările acestuia vis a vis de exonerarea sa de răspundere prin invocarea neîndeplinirii de către societate a obligației sale de plată a salariului. Reclamantul pârât avea la dispoziție căi specifice prevăzute de lege pentru apărarea drepturilor sale, nefiind permis să aibă un comportament abuziv generator de prejudicii față de societate. Ca atare, Curtea reține că și această condiție este îndeplinită în cauză.
Referitor la prejudiciu și raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, Curtea reține că fapta de mai sus și părăsirea intempestivă a societății de către reclamantul pârât a pus societatea în imposibilitatea de a-și onora obligațiile asumate față de clienții săi, suportând așadar un prejudiciu cert.
Pârâta reclamantă a depus în probațiune o serie de înscrisuri din care rezultă cuantumul prejudiciului suferit. Astfel, din înscrisurile de la fila 94 și urm. dosar recurs rezultă că societatea a avut comenzi ferme a căror valoare se ridică la suma de 5226,22 euro ( echivalentul a 22.054 lei), comenzi ce nu au putut fi onorate din cauza comportamentului ilicit al reclamantului pârât.
În consecință, față de cele de mai sus, curtea reține că în temeiul art. 271 codul muncii se impune obligarea reclamantului pârât la plata prejudiciului suferit de pârâta reclamantă, sentința atacată urmând a fi modificată sub acest aspect.
3. Motivele de recurs ale pârâtei reclamante privind compensareapretențiilor reciproce dintre părți.
Curtea reține ca, potrivit art.1143-1145 Cod civil, compensarea debitelor este o forma de stingere a datoriilor ce operează în temeiul legii, chiar și atunci când debitorii nu ar ști nimic despre existenta acestora, compensarea urcând la momentul la care amândouă se găsesc in ființa, fiind exigibile.
Ca atare, având în vedere că părțile au fost obligate să își plătească reciproc daune, Curtea reține ca întemeiat motivul de recurs invocat sub acest aspect și va dispune compensarea datoriilor reciproce stabilite prin hotărâre până la concurența celei mai mici, operațiune în urma căreia va obliga reclamantul pârât reconvențional R. V. V. la plata sumei de 13.485 lei către pârâta reclamantă SC O. S. S..
4. Cheltuieli de judecată C urtea nu va reține criticile reclamantului recurent față de cuantumul cheltuielilor de judecată suportate de către acesta, față de lipsa dovezilor privind cuantumul cheltuielilor de transport pretinse.
Având în vedere că pretențiile ambelor părți au fost admise parțial, Curtea va face aplicarea art. 276 C.pr.civilă, apreciind că se impune compensarea în totalitate a cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE A dmite recursurile declarate de reclamantul R. V. V. și respectiv de pârâta SC O. S. S. împotriva sentinței civile nr. 1432 din (...) a T.ui M. pronunțate în dosar nr. (...) pe care o modifică în parte în sensul că obligă reclamantul - pârât reconvențional R. V. V. să plătească pârâtei reclamante SC O. S. S. suma de 22.054 lei reprezentând prejudiciu material.
Menține restul dispozițiilor sentinței care nu contravin prezentei decizii.
Compensează datoriile reciproce stabilite prin hotărâre și în consecință obligă reclamantul pârât reconvențional R. V. V. la plata sumei de 13.485 lei, după compensare, către pârâta reclamantă SC O. S. S..
Compensează cheltuielile de judecată din toate ciclurile procesuale.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședință publică din 27 iunie 2011.
PREȘEDINTE JUDEĂCTORI C . M. I. T. D. C. G.
G. N. N.
Red.DCG/27 iulie 2011
Dact.SzM/3ex.
| ← Decizia civilă nr. 3842/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 4389/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
