Decizia civilă nr. 2957/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M A N I A CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
DECIZIA C. Nr. 2957/R/2011
Ședința publică din data de 13 septembrie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: I. T.
JUDECĂTOR: D. C. G. JUDECĂTOR: C. M. GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de P. M. B. împotriva sentinței civile NR. 4. din 21 martie 2011 pronunțate de T. B.-N. în dosarul nr. (...) privind și pe intimata R. L., având ca obiect litigiu de muncă - drepturi bănești - diminuare salariu cu 25 %.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este realizată.
S-a făcut referatul cauzei după care se constată că recurenta a transmis prin fax la dosar, în ședința publică de azi, un script prin care solicită judecata cauzei în lipsa reprezentantului de la dezbateri.
Curtea apreciază că prezenta cauză se află în stare de judecată și o reține în pronunțare în baza actelor existente la dosar.
C U R T E A
Asupra recursului civil de față:
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul T. B.-N. sub nr.8784/112/(...), reclamanta R. L. a chemat în judecată pe pârâta P. M. B. solicitând obligarea acesteia la plata diferenței dintre salariile cuvenite potrivit contractului individual de muncă și cele plătite efectiv, sume actualizate cu rata inflației de la data scadenței fiecăreia și până la data plății efective a sumelor datorate.
S-a mai solicitat și obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale cuvenite conform contractului individual de muncă și actelor adiționale la acesta, începând cu data introducerii acțiunii.
În motivare, reclamanta a arătat că la data de 8 august 2010, dată stabilită pentru plata salariului aferent lunii iulie, reclamantul a luat cunoștință de diminuarea unilaterală a salariului său cu 25%.
Potrivit art. 10 din Codul muncii, cu modificările și completările ulterioare, "Contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze muncă pentru și sub autoritatea unui angajator, persoana fizică sau juridică, în schimbul unei remunerații denumite salariu".
S. reprezintă o componentă a dreptului la muncă și contraprestația angajatorului în raport cu munca prestată de către angajat în baza raportului de muncă. Efectele raportului juridic de muncă se concretizează în obligații de ambele părți, iar una din obligațiile esențiale ale angajatoruluieste plata salariului pentru munca prestată, așa cum a fost el stabilit prin contractul individual de muncă.
Contractul individual de muncă este deci convenția prin care se materializează voința angajatorului și a viitorului salariat de a intra într-un raport juridic de muncă. În această convenție, negociată și liber consimțită, sunt prevăzute, în limitele stabilite de legislație și de contractele colective de muncă, toate elementele necesare pentru cunoașterea condițiilor de desfășurare și de încetare a raportului de muncă, drepturile, obligațiile și răspunderile ambelor părți. S. reprezintă unul din drepturile asupra căruia cele două părți ale raportului juridic de muncă au convenit și l-au prevăzut în mod expres în conținutul contractului, în conformitate cu dispozițiile art. 17 alin. 2 coroborat cu alin. 3 din Codul muncii.
Prin urmare, reclamanta susține că un terț față de acest contract individual de muncă nu poate interveni pentru a modifica acordul părților semnatare. Tot astfel, statul, deci un terț raportat la contractul individual de muncă încheiat între angajator și salariat, nu poate modifica ceea ce părțile au convenit și stabilit, respectiv nu poate diminua salariile acestora în mod direct prin edictarea unei legi în acest sens, căci protecția juridică, stabilitatea și securitatea raportului de muncă stabilit contractual sau statuat prin lege este aceeași atât pentru personalul bugetar, cât și pentru cel încadrat la angajatori privați. Nu se poate vorbi de o protecție a legii mai mare în cazul angajaților din sectorul privat.
S-a subliniat faptul că, deși nu au fost încheiate acte adiționale la contractul individual de muncă, în sensul micșorării salariului reclamantului, angajatorii pârâți au reținut o parte din salariile datorate conform legii și contractului individual de muncă, plătind numai o parte din ceea ce împreună cu salariatul conveniseră.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 40 alin. 2 lit. c din Codul muncii, art. 110 alin. 2 și 3 Cod procedură civilă.
Pârâta, legal citată, prin întâmpinarea depusă la dosar, s-a opus admiterii acțiunii, invocând excepția lipsei calității procesuale pasive în cauză, iar în subsidiar, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, s-a arătat că pârâta nu are personalitate juridică, fiind doar un aparat tehnic prin care se pun în aplicare hotărârile consiliului local și dispozițiile primarului. Potrivit art. 21 alin. 1 din L. nr. 215/2001 numai comunele, municipiile, orașele au personalitate juridică.
Pe fondul cauzei s-a relevat faptul că modul de salarizare este stabilit prin lege, el nefiind negociabil. Prin art. 1 din L. nr. 1. legiuitorul a înțeles să diminueze salariile cu 25%, acest act normativ fiind declarat constituțional, astfel că s-a impus emiterea dispoziției de modificare a contractului individual de muncă potrivit normei menționate.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 21 alin. 1 din L. nr. 215/2001, și art. 1 din L. nr. 1..
Prin sentința civilă nr. 4./(...), pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăuds-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei P. municipiului B., și s-a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamant, acesta din urmă fiind obligat să plătească pârâtei suma de 250 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:
Analizând cu prioritate, conform art. 137 C.proc.civ., excepția lipsei calității procesuale pasive tribunalul a reținut că aceasta nu este întemeiată.
Este adevărat că potrivit art. 21 din L. nr. 215/2001, republicată, personalitatea juridică aparține unităților administrativ-teritoriale, adică orașelor, comunelor, municipiilor.
Totodată, conform art. 77 din L. nr. 215/2001, republicată, primăria este o structură funcțională cu activitate permanentă, fiind aparatul de specialitate al primarului.
Î., este de observat faptul că pretențiile reclamantei s-au îndreptat împotriva angajatorului. Or, angajator este P. municipiului B., entitate care are organe proprii de conducere, astfel că în această calitate și în temeiul dispozițiilor art. 41 alin. 2 C.proc.civ. pârâta justifică legitimare procesuală pasivă.
Se poate observa faptul că inițial contractul individual de muncă nr.
1537/(...) s-a încheiat de reclamantă cu P. municipiului B. (f. 17).
Ulterior, actul adițional la contractul individual de muncă se încheie de primar, care acționează potrivit acestui act, în calitate de reprezentant al P. B. Ca atare, este neîndoielnic faptul că angajatorul este P. municipiului B. și nu unitatea administrativ-teritorială.
Întrucât acestei entități i s-a recunoscut dreptul să încheie contract individual de muncă, aceasta justifică legitimare procesuală pasivă în cauzele în care este chemată în judecată în calitate de angajator.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut faptul că reclamanta este angajata pârâtei, conform contractului individual de muncă și actului adițional la acesta depuse la dosar, activitatea sa fiind remunerată conform legii de salarizare a personalului bugetar.
Prin acțiunea formulată, reclamanta a înțeles să solicite plata drepturilor salariale neacordate ca urmare a reducerii prin lege cu 25% a drepturilor salariale ale personalului bugetar și repunerea sa în situația salarială anterioară lunii iulie 2010.
Față de obiectul sesizării, tribunalul a analizat legalitatea măsurii diminuării salariale atât din perspectiva Legii nr. 1. aplicabilă pe perioada
(...) - (...), cât și din perspectiva Legii noi nr. 2., aplicabilă pe întreg anul
2011.
Prin art. 1 din L. nr. 1., în vigoare din data de 3 iulie 2010, cuantumul brut al salariului reclamantei, ca și al tuturor persoanelor din sistemul bugetar, s-au diminuat cu 25%.
Potrivit dispozițiilor art. 16 din L. nr. 1., măsura diminuării drepturilor salariale ale personalului bugetar are caracter temporar, fiind aplicabilă în intervalul 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010.
Dispozițiile Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar au fost suspuse controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională reținând prin deciziile nr. 872/(...) și nr. 874/(...) constituționalitatea prevederilor ce instituie diminuarea temporară a drepturilor salariale.
T. a reținut că diminuarea drepturilor salariale cuvenite lunar reclamantei constituie fără îndoială o modificare unilaterală a contractului individual de muncă, modificare ce este însă posibilă, independent de voința părților, atunci când intervine ca urmare a modificării unor prevederi legale imperative.
S-a mai constatat că salariul reclamantei este stabilit prin lege, astfel că acesta poate suferi modificări, în sensul creșterii sau micșorării cuantumului său, ori de câte ori intervine vreo modificare legislativă, fără ca pentru aceasta să fie necesar consimțământul angajatorului și/sau al salariatului.
Măsura diminuării drepturilor salariale constituie o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă, aspect reținut de altfel și de instanța constituțională în cuprinsul deciziilor nr. 872/2010 și nr.
874/2010, măsură care, pentru a fi justificată, trebuie să îndeplinească anumite cerințe și anume: să fie prevăzută de lege; să fie necesară într-o societate democratică; să se impună pentru motivele prevăzute de art. 53 din Constituție (apărarea securității naționale, a ordinii, sănătății sau moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav); să fie proporțională cu situația care a determinat-o; să se aplice nediscriminatoriu și să nu aducă atingere însăși substanței dreptului sau libertății.
Prima instanță a reținut că toate aceste condiții sunt îndeplinite.
Astfel, măsura diminuării drepturilor salariale este prevăzută în art. 1 din L. nr. 1., s-a impus pentru apărarea securității naționale, așa cum rezultă din expunerea de motive a G., securitate privită din perspectiva componentei sale sociale și economice și nu militare, pentru a nu fi afectată ființa statului.
De asemenea, tribunalul a reținut că măsura restrângerii vizează exercițiul dreptului, iar nu substanța acestuia și este determinată de o situație de criză financiară mondială care ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării, și implicit, securitatea națională.Tocmai pentru a nu fi afectată substanța dreptului s-a instituit caracterul temporar al diminuării salariale.
S-a constatat că măsura restrictivă instituită se aplică nediscriminatoriu destinatarilor săi - angajați ai autorităților și instituțiilor publice, este temporară (privește perioada 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010), este rezonabilă și proporțională cu situația care a determinat-o, alăturându- se altor măsuri legislative, determinate de aceeași cauză și având aceeași finalitate: încadrarea în constrângerile bugetare determinate de un fenomen de criză economică.
Diminuarea rezonabilă și cu caracter temporar a salariului personalului unităților bugetare, alăturată unei serii de măsuri de gestionare a problemelor financiare cu care se confruntă bugetul de stat constituie în opinia tribunalului o restrângere a dreptului la muncă al acestei categorii de angajați, compatibilă cu legea fundamentală.
Este neîndoielnic faptul că în baza dispozițiilor art. 20 din Constituție, instanța de judecată este obligată să acorde prioritate reglementărilor internaționale, care fac parte din dreptul intern odată ce au fost ratificate de
R., putând proceda la o analiză a concordanței normelor dreptului intern cu normele convenționale, chiar în condițiile existenței deciziilor instanței constituționale privitoare la conformitatea cu C. a dispozițiilor legale referitoare la diminuarea temporară a drepturilor salariale. Aceasta întrucât au existat situații în care instanța constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a unui anumit text legal, reținând că acesta este conform Constituției și ulterior, Curtea europeană a reținut încălcarea normelor convenționale prin aplicarea respectivului text legal analizat de judecătorul constituțional (spre exemplu, Cauza D. P.escu împotriva
României, Hotărârea din 26 aprilie 2007).
În temeiul obligației instanței de a interpreta și aplica dispozițiile legale în conformitate cu tratatele internaționale ratificate de R., a superiorității C. europene față de normele interne, tribunalul a analizat dacă reglementărileinterne privitoare la diminuarea drepturilor salariale ale reclamantei intră sau nu în conflict cu normele convenționale.
discriminarea reclamantei, ca salariat în sectorul bugetar față de angajatul din sectorul privat nu s-a reținut de către tribunal, întrucât pentru a exista o încălcare a principiului nediscriminării consacrat de P. 12 al C. europene și art. 14 din C. europeană, este necesar ca diferența de tratament să aibă loc între persoane aflate în aceeași situație, ori în situație analogă sau comparabilă. Așa cum rezultă din cuprinsul Legii nr. 1., dispozițiile sale privesc întreg personalul bugetar și nu numai anumite categorii profesionale.
S-a reținut de către prima instanță că angajații din sectorul public nu se află în aceeași situație juridică cu cei din mediul privat. Cei care sunt angajați în raporturi de muncă în mediul bugetar sunt legați, în mod esențial, din punctul de vedere al sursei din care sunt alimentate salariile, de bugetul public național, de încasările și de cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putând avea consecințe în ceea ce privește diminuarea cheltuielilor din acest buget. Or, salariile reprezintă astfel de cheltuieli-mai exact, cheltuieli de personal. În schimb, în mediul privat raporturile de muncă sunt guvernate întotdeauna de contractul individual de muncă încheiat între un angajat și un angajator.
T. a reținut că în sfera publică angajatorul este, întotdeauna, statul, prin diferitele sale entități de la nivel central sau local. Aceste entități trebuie să țină seama de faptul că în sectorul public salariile sunt stabilite în baza legii, ca act al legiuitorului originar sau delegat, legea este cea care oferă o marjă angajatorului public ca eventual să acorde anumite sume de bani, acesta neavând competența de a acorda drepturi salariale numai în baza și în temeiul unei manifestări discreționare de voință. Manifestarea sa de voință este condiționată și, totodată, limitată de lege. Î., atunci când legea diminuează cuantumul salariilor, contractul individual de muncă nici măcar nu trebuie renegociat prin întâlnirea voinței concordante a celor doi cocontractanți pentru a se aplica noile prevederi legale.
Instanța de fond a apreciat că ordonatorii principali de credite trebuie să respecte legea și să o aplice ca atare, chiar dacă aceasta are ca efect, pentru viitor, modificarea unor clauze din contractele de muncă, individuale sau colective, ale personalului plătit din fonduri publice. R.nea acestei concluzii constă în faptul că temeiul încheierii, modificării și încetării contractului este legea, iar dacă, pentru viitor, legea prevede o redimensionare a politicii salariale bugetare, toate contractele pendinte sau care vor fi încheiate trebuie să reflecte și să fie în acord cu legea.
Pentru toate aceste considerente, tribunalul a concluzionat că angajatorul public, prin natura cheltuielilor angajate în legătură cu plata drepturilor salariale, respectiv cheltuieli bugetare, și prin temeiul stabilirii sistemului de salarizare, respectiv legea, nu este în aceeași situație cu cel privat și nici măcar într-o situație analogă și comparabilă, astfel încât unei situații de fapt diferite îi corespunde un tratament juridic diferențiat. Egalitatea nu presupune uniformitate, astfel încât este evident că angajatorul din sfera publică se conduce, în privința modului de stabilire a drepturilor salariale și a marjei de apreciere de care dispune în privința stabilirii salariilor, după alte reguli față de angajatorul privat.
Întrucât dreptul de creanță al reclamantei și corelativ, obligația de plată a salariului de către angajator are la bază legea, care poate suferi modificări în privința cuantumului dreptului și a obligației corelative în funcție de politica economică a statului, tribunalul nu a putut reține nicifaptul că reclamanta are un bun în sensul C. europene sau cel puțin o speranță legitimă. Curtea europeană face o distincție esențială între dreptul de a continua să se primească în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru perioada în care munca a fost prestată ( cauza Lelas împotriva Croației, Hotărârea din 20 mai 2010).
Ca atare, prima instanță a reținut că existența bunului sau a speranței legitime s-ar fi putut reține numai atunci când fie creanța reclamantei, în cuantumul anterior datei de 3 iulie 2010, ar fi fost stabilită irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, fie diminuarea salarială ar fi intervenit retroactiv, după prestarea muncii de către reclamantă, ceea ce nu este cazul întrucât L. nr. 1. s-a aplicat numai pentru viitor de la momentul intrării sale în vigoare ( Cauza Bahceyaka împotriva Turciei, Hotărârea din
13 iulie 2006), unde s-a opinat că veniturile viitoare constituie bun numai dacă au fost câștigate sau există un titlu executoriu în privința lor). O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la C. europeană numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern, fiind spre exemplu confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor judecătorești (Cauza Kopecky împotriva Slovaciei, Hotărârea din 28 septembrie 2002; Cauza Vilho Eskelinen împotriva
Finlandei, Hotărârea din 19 aprilie 2007).
T. a mai constatat că prin C. europeană nu se garantează dreptul de a continua să se primească un salariu într-un anumit cuantum (a se vedea Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei, Hotărârea din 19 aprilie 2007), ci este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților din bugetul de stat, astfel că statul poate introduce, suspenda sau anula plata diferitelor sume (a se vedea Cauza Kechko împotriva Ucrainei, Hotărârea din 8 noiembrie 2005).
De asemenea, instanța de fond a reținut că diminuarea drepturilor salariale nu este analizată de Curtea europeană din perspectiva privării de proprietate, ci a regulii generale privitoare la dreptul la respectarea bunurilor.Lipsa unei despăgubiri nu conduce eo ipso la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C. S. se bucură de o marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor lor în acest domeniu.
Pentru a fi conformă cu C. europeană măsura diminuării salariale trebuie să fie prevăzută de lege, necesară într-o societate democratică și proporțională cu situația care a justificat-o.
Sub acest aspect, tribunalul a reținut că măsura diminuării drepturilor salariale este prevăzută de L. nr. 1. și a fost justificată de necesitatea reducerii cheltuielilor bugetare pentru asigurarea protecției securității naționale, măsura fiind necesară într-o societate democratică, ea răspunzând unei situații de criză economică și socială majoră a societății, care poate fi evitată și prin măsura diminuării salariale.
S-a reținut că, nefiind vorba de o privare de proprietate, caracterul proporțional nu se analizează prin prisma neacordării de despăgubiri adecvate, ci se analizează în ce măsură salariatul a fost lipsit în totalitate de salariu, în ce măsură situația financiară a sa și a familiei sale a fost grav afectată. Necesitatea intervenției statului a rezultat din consecințele pe care criza economică internațională le produce asupra deficitului bugetar.
În cauză, tribunalul a reținut că reclamanta nu a dovedit că,prin măsura diminuării veniturilor sale salariale, situația financiară a sa și a familiei sale a fost grav afectată, ajungându-se la lipsirea sa de mijloacele de subzistență (nu s-a probat că măsura luată a pus-o pe reclamantă în imposibilitatea de a plăti rate, întreținere, etc.).
În aprecierea proporționalității s-a avut în vedere și faptul că măsura diminuării drepturilor salariale are caracter temporar.
Instanța de fond a reținut că, deși în prezent, în urma adoptării Legii nr. 2., nivelul salariilor este inferior momentului iunie 2010, nu înseamnă că situația diminuării drepturilor s-a definitivat, ea păstrându-și caracterul temporar, fiind aplicabilă pentru anul 2011, tocmai pentru a nu afecta substanța dreptului constituțional protejat.
Prima instanță a concluzionat că, desigur, pe perioada cât drepturile salariale stabilite sunt inferioare momentului iunie 2010 înseamnă că, în continuare, există o restrângere a exercițiului unui drept fundamental, respectiv a dreptului la salariu, ca și corolar al dreptului la muncă. Această restrângere îndeplinește însă toate exigențele prevăzute de art. 53 din Constituție, fiind prevăzută de lege (L. nr. 2., începând cu data de 1 ianuarie
2011, pe tot parcursul anului 2011), fiind justificată de menținerea în continuare a existenței unei amenințări la adresa securității naționale (conform expunerii de motive la L. nr. 2.), măsura fiind necesară într-o societate democratică, ea răspunzând unei situații de criză economică și socială majoră a societății, care poate fi evitată și prin măsura diminuării salariale.
S-a mai reținut că măsura are caracter temporar (aplicându-se numai pentru anul 2011), astfel că nu afectează substanța dreptului, se aplică nediscriminatoriu întregului personal bugetar, există un raport de proporționalitate cu situația care a determinat-o (criza economică accentuată), există un just echilibru între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului, reclamanta nedovedind situația sa financiară gravă începând din 1 ianuarie 2011, care constituie un element în analiza proporționalității.
În baza considerentelor exprimate, reținând calitatea de angajator al pârâtei, faptul că măsura diminuării drepturilor salariale poate fi dispusă prin lege fără a fi necesară manifestarea de voință a angajatorului și a salariatului, că ea este prevăzută într-o lege clară, previzibilă, este justificată de necesitatea asigurării securității naționale pe fondul crizei economice mondiale, este proporțională cu situația care a determinat-o, este temporară, iar reclamanta nu a dovedit că măsura a afectat grav situația financiară a sa și a familiei sale, lipsindu-o de mijloacele de subzistență, tribunalul, în temeiul prevederilor art. 1 din L. nr. 1., a art. 1 din L. nr. 2., a prevederilor art. 14 din C. europeană, a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C., a P. nr.
12, a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, precum și acțiunea civilă formulată.
În baza art. 274 C.proc.civ., reținând culpa procesuală a reclamantei care a căzut în pretenții, tribunalul a obligat-o să plătească pârâtei suma de
250 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, reprezentând onorariu de avocat.
La stabilirea acestui cuantum prima instanță a avut în vedere faptul că, deși onorariul a fost de 620 lei, conform facturii depusă la dosar, suma a fost apreciată ca disproporționată în raport de dificultatea, amploarea și durata cauzei.
Potrivit art. 132 din S. profesiei de avocat, pentru activitatea sa profesională avocatul are dreptul la onorariu și la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul clientului său.
Onorariile vor fi stabilite în raport de dificultatea, amploarea sau durata cazului, depinzând de următoarele elemente: timpul și volumul de muncă necesar pentru executarea mandatului primit sau activității solicitatede client; natura, noutatea și dificultatea cazului; importanța intereselor în cauză; împrejurarea că acceptarea mandatului acordat de client îl împiedică pe avocat să accepte un alt mandat, din partea unei alte persoane, dacă această împrejurare poate fi constatată de client fără investigații suplimentare; notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experiența, reputația și specializarea avocatului; conlucrarea cu experți sau alți specialiști impusă de natura, obiectul, complexitatea și dificultatea cazului; avantajele și rezultatele obținute pentru profitul clientului, ca urmare a muncii depuse de avocat; situația financiară a clientului; constrângerile de timp în care avocatul este obligat de împrejurările cauzei să acționeze pentru a asigura servicii legale performante.
În prezenta cauză, tribunalul a reținut că prestația apărătorului a constat în depunerea unei întâmpinări prin care în principal se invocă excepția lipsei calității procesuale pasive, iar în subsidiar se relevă în mod sumar netemeinicia acțiunii, respectiv în prezența la cele 3 termene de judecată acordate, din care la primul termen de judecată se solicită acordarea unui termen pentru pregătirea apărării, la al doilea termen se depune întâmpinare și actele solicitate de instanță, iar la ultimul termen de judecată se pun concluzii în conformitate cu întâmpinarea depusă la dosar.
Totodată, aceeași întâmpinare și aceeași apărare este formulată în alte
5 dosare de același fel aflate pe rolul instanței la termenul de judecată din data de 21 martie 2011 (este vorba de dosarele nr. (...); (...); (...); (...); (...)), precum și în dosare identice aflate pe rolul altor completuri de judecată.
Ca atare, deși apărarea a fost una comună în mai multe dosare de același fel, onorariul solicitat în fiecare a fost de 620 lei.
Această sumă a fost apreciată de tribunal ca nerezonabilă raportat la conținutul întâmpinării, la durata scurtă de soluționare a cauzei, la munca concretă depusă de avocat în dosar, la valoarea obiectului litigiului (la un calcul sumar se poate observa că diminuarea salarială a fost de cca. 200 lei lunar, ceea se înseamnă cca. 1400 lei pe perioada iulie - decembrie 2010, iar onorariul de avocat este cuprins între 40% și 50% din suma solicitată).
Suma acordată de către prima instanță, de 250 lei, a fost apreciată ca rezonabilă raportat la criteriile de individualizare prevăzute de S. profesiei de avocat, aceasta nefiind situată sub nivelul onorariilor minimale prevăzute în protocolul încheiat între UNBR și Ministerul Justiției în prezent în vigoare (art. 2 pct. 2 lit. e din protocol).
Din dispozițiile art. 274 alin. 3 C.pr.civ. rezultă posibilitatea instanței de a mări sau micșora onorariile avocaților, ori de câte ori constată că sunt nepotrivit de mari sau nepotrivit de mici, față de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită.
S-a mai reținut că, prin reducerea cuantumului onorariului avocațial pus în sarcina părții care a pierdut procesul, instanța nu intervine în contractul de asistență judiciară și nu-l modifică, în sensul diminuării sumei convenite cu titlu de onorariu, ci doar apreciază în ce măsură onorariul părții care a câștigat procesul trebuie suportat de partea care se află în culpă procesuală.
Curtea Constituțională a României, prin decizia nr. 401/(...), respingând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 274 alin. 3
C.proc.civ., a statuat în sensul că nimic nu se opune, în absența unei prevederi constituționale exprese în acest sens, ca instanța să cenzureze, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse.
O asemenea prerogativă a instanței este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil.
Or, opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care este un terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanță prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanța dobândește caracter cert, lichid și exigibil.
În același sens s-a pronunțat constant și Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin jurisprudența sa, când, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil (cauza Raicu împotriva României, Hotărârea din 19 octombrie 2006, cauza Costin contra
R., Hotărârea din 26 mai 2005).
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs P. M. B., considerând-o cafiind nelegală și netemeinică pentru următoarele motive:
În mod greșit prima instanță a redus cuantumul cheltuielilor de judecată suportate de către pârâta-recurentă la judecarea fondului cauzei, având în vedere faptul că, potrivit dispozițiilor art.30 din legea nr.51/1995, contractul dintre avocat și clientul său nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de niciun organ al statului, iar conform art.94 alin.2 și 3 din S. profesiei de avocat, onorariul de stabilește prin negociere, fiind exclusă obligația avocatului de a justifica cuantumul sumelor care i se cuvin cu acest titlu.
De asemenea, art.95 din același statut prevede că reclamațiile și contestațiile privind onorariile și cheltuielile făcute în interesul clientului se soluționează de către consiliul baroului.
Se mai susține că onorariul a fost stabilit inter partes avându-se în vedere prevederile art.132 alin.3 din S. profesiei de avocat: timpul și volumul de muncă pentru executarea mandatului, natura, noutatea și dificultatea cazului, importanța intereselor în cauză, împrejurarea că acceptarea mandatului acordat de client îl împiedică pe avocat să accepte alt mandat, notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experiența, reputația și specializarea avocatului, conlucrarea cu experți sau specialiști impusă de natura, obiectul, complexitatea și dificultatea cazului, avantajele și rezultatele obținute pentru profitul clientului, situația financiară a clientului.
Se mai arată că instanța poate să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților ori de câte ori constată că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat.
Art.274 alin.3 Cod.proc.civilă este menit să împiedice abuzul de drept, prin deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea sa firească, aceea de a permite justițiabilului să beneficieze de o asistență calificată pe parcursul procesului.
În consecință, recurenta consideră că prima instanță a redus în mod nejustificat onorariul plătit apărătorului ales.
Analizând recursul formulat de P. M. B., prin prisma motivelor derecurs invocate și a dispozițiilor legale aplicabile în cauză, se reține că acestaeste nefondat, pentru următoarele considerente:
Curtea reține în acest sens că, deși prin contractul de asistență judiciară pârâta-recurentă s-a obligat să plătească un onorariu de avocat de
620 lei, conform facturii nr.916/(...) eliberate de S. C. P. de avocați D., M., M. și A., nefiind probată în cauză și plata efectivă a acestui onorariu, cu chitanță sau bon fiscal, conform reglementărilor legale în domeniu, prima instanță a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată de 250 lei.
Având în vedere însă faptul că, potrivit disp.art.316 și 296 Cod. proc. civilă, recurentului nu i se poate înrăutăți situația în propria cale de atac, se constată că prima instanță, exercitându-și doar dreptul și îndeplinindu-și obligația de a se pronunța asupra tuturor capetelor de cerere formulate în cauză, de a analiza și de a-și forma convingerea și cu privire la acest petit, fără ca prin aceasta să încalce nici principiul libertății contractuale a părților, nici dispozițiile legale în domeniu, a stabilit și a pus în sarcina părții care a căzut în pretenții doar cheltuielile de judecată pe care le-a considerat necesare și utile soluționării cauzei.
Pentru aceste considerente, în temeiul disp.art.312 alin.1 Cod. proc. civilă, se va respinge ca nefondat recursul declarat de P. M. B. și se va menține sentința pronunțată de către prima instanță.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de P. M. B. împotriva sentinței civile nr. 4. din (...) a T.ui B.-N. pronunțate în dosarul nr. (...), pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședință publică, azi, (...).
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
I. T. D. C. G. C. M.
N. N.
GREFIER
Red./Tehnored.: C.M.;
2 ex.-(...);
Jud.fond: T. B.-N.: G.C. F..
| ← Decizia civilă nr. 2212/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 4324/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
