Decizia civilă nr. 2981/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M A N I A CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ Nr. 2981/R/2011
Ședința publică din data de 13 septembrie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: I. T.
JUDECĂTOR: D. C. G. JUDECĂTOR: C. M. GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta M. C. împotriva sentinței civile nr. 4. din 15 martie 2011 pronunțate de T. B.-N. în dosarul nr. (...) privind și pe pârâții intimați Ș. G. „. C. M. B., O. M. B., C. LOCAL AL M. B., M. E., C., T. ȘI S. și pe chematul în garanție MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin D. B., având ca obiect litigiu de muncă - drepturi bănești - diminuare salariu cu 25 %.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este realizată.
Recursul este declarat și motivat în termen legal, a fost comunicat intimaților și este scutit de plata taxei de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei după care se constată că intimata D. G. a F. P. B.-N. a formulat întâmpinare, înregistrată la dosar la data de 4 august 2011. De asemenea, a formulat întâmpinare la data de 12 iulie 2011 intimatul P. M. B., iar intimatul M. E., C., T. și S. B. a înregistrat la dosar întâmpinare la data de 23 iunie 2011.
Curtea apreciază că prezenta cauză se află în stare de judecată și, având în vedere atât solicitarea recurentei de a fi judecată cauza în lipsă, cât și pe cea a intimaților care au formulat întâmpinări, reține cauza în pronunțare în baza actelor existente la dosar.
C U R T E A P rin sentința civilă nr. 4. din (...) a T.ui B.-N. pronunțate în dosar nr. (...), au fost respinse ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților P. municipiului B. și C. local al municipiului B. invocate de pârâți.
A fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamanta
M. C. împotriva pârâților Ș. generală Ș. cel M. B., P. municipiului B., C. local al municipiului B., având ca obiect obligarea pârâtei Ș. generală „Ș. C. M. la plata diferențelor salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă, dintre sumele încasate cu acest titlu în baza L. nr.1. și sumele stabilite prin respectivele contracte, aferente lunilor iulie 2010 - decembrie 2010, sume actualizate cu indicele de inflație până la data plății efective, iar a pârâților P. M. B. și C. Local al mun. B. la alocarea fondurile necesare plății sumelor solicitate.
A fost respinsă ca neîntemeiată excepția nulității cererii de chemare în garanție, excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție
Ministerul Finanțelor Publice B., Afost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție M. E., C., T. și S. B.,
A fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâții P. municipiului B., C. local al municipiului B. împotriva chematului în garanție M. E., C., T. și S. B., ca fiind promovată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.
A fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție formulată de pârâții P. municipiului B., C. local al municipiului B. împotriva chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice B., reprezentat prin D. G. a F. P. B.-N.
F. cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Reclamantul/a face parte din rândul personalului didactic din învățământul preuniversitar și, în perioada 1 iulie 2010 - 31 decembrie 2010, a funcționat în cadrul pârâtei de rând 1, unitate școlară de învățământ, cu personalitate juridică și, începând cu data de (...) drepturile salariale au fost reduse cu 25%, reducere dispusă de L. nr.1..
Referitor la prima critică formulată de reclamant/tă, aceea că, prin micșorarea salariului, angajatorul a modificat contractul individual de muncă în mod unilateral, fără acordul lui/ei, tribunalul a reținut că nu este întemeiată, în acest caz neimpunându-se încheierea unui act adițional la contractulindividual de muncă.
Aceasta deoarece, în cazul salariaților din sistemul bugetar, cuantumul salariului este determinat de lege și nu este rezultatul negocierii dintre angajator și angajat, astfel că la încheierea contractului individual de muncă reclamantul/ta și-a exprimat acordul de a primi salariul stabilit, exclusiv prin voința legiuitorului și, prin urmare, orice modificare a cuantumului salariului fie în sensul majorării fie în sensul diminuării , dispusă prin lege, nu implică exprimarea acordului de voință al salariatului, acesta luând cunoștință, încă la data încheierii contractului individual de muncă, de faptul că salarizarea lui/ei este în limitele stabilite de legislație și de contractele colective de muncă, nefiind incidente dispozițiile art.43 din C. muncii
Curtea constituțională, în considerentele deciziei nr.874/2010 reține că cei care sunt angajați în raporturi de muncă în mediul bugetar sunt legați, în mod esențial, din punctul de vedere al sursei din care sunt alimentate salariile/indemnizațiile sau soldele de bugetul public național, de încasările și de cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putând avea consecințe în ceea ce privește diminuarea cheltuielilor din acest buget. Or, salariile/indemnizațiile/soldele reprezintă astfel de cheltuieli - mai exact, cheltuieli de personal.
Prin urmare, diminuarea salariului reclamantului/. cu 25%, fără încheierea unui act adițional la contractul de muncă s-a efectuat cu respectarea dispozițiilor legii interne, respectiv art.16 și 43 din codul muncii.
Critica privind neconcordanța dintre legea internă și C. pentru apărareadrepturilor omului și libertăților fundamentale a fost, de asemenea,neîntemeiată.
Astfel reclamantul/ta susține că au un bun în sensul C.i și că prin reducerea salariului cu 25% s-a realizat o privare de proprietate fără o justă despăgubire și, prin urmare tribunalul va analiza în ce măsură salariul reclamantului/. constituie un bun și apoi dacă reducerea acestuia constituie o privare de proprietate.
Chiar dacă această critică au fost examinată de Curtea constituțională a
României cu ocazia soluționării obiecțiilor de neconstituționalitate a L.nr.1.(anterior promulgării ei) instanța de judecată este competentă să analizeze aceleași critici din perspectiva articolelor 11 și 20 din Constituție.
În consecință, constatarea anterioară a constituționalității L. 1. nu împiedică judecătorul cauzei, să verifice dacă aplicarea legii în concret nu produce efecte contrare C.i, verificare care trebuie făcută în funcție de jurisprudența CEDO în materie.
Așa fiind, tribunalul a analizat dacă, prin diminuarea cu 25% a drepturilor salariale ale reclamantului/. în baza L. 1., nu a avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 Adițional la C.
Mai întâi tribunalul a reținut că susținerile reclamantului/. se bazează pe o eronată interpretare a jurisprudenței C. E. a D. O., întreaga motivare a cererii introductive plecând de la premisa similitudinii, până la identitate, între protecția acordată dreptului de proprietate ca „." în sensul art. 1 din Protocolul
1 Adițional și protecția de care se bucură drepturile de creanță prin prisma aceluiași articol.
În accepțiunea C. E. a D. O., noțiunea de „." în sensul primului alineat al art. 1 din Primul protocol adițional la C. are un înțeles autonom, care nu este limitat la deținerea de bunuri fizice și este independent de clasificările formale din legislațiile interne. O serie de alte drepturi și creanțe, ca de exemplu, datoriile sau activele pot fi de asemenea considerate drepturi de proprietate in sensul reglementarii art. 1 din Protocolul 1 Adițional.
Astfel, în cauza Gaus Dosier und Fordertechnic GmbH contra Germaniei, Curtea a statuat cu valoarea de principiu că noțiunea de bunuri din art. 1 al Protocolului 1 are o semnificație autonomă și nu se limitează în mod sigur numai la proprietatea unor bunuri corporale; anumite alte drepturi și interese ce constituie active pot fi considerate „. de proprietate, deci bunuri";, potrivit acestei dispoziții. Tot din practica relevantă a C. rezultă că noțiunea de bunuri se referă la bunuri mobile cât și imobile, respectiv la dreptul de proprietate cu privire la acestea. Tot cu valoare de principiu Curtea a statuat că drepturile de creanță constituie bun în sensul art.1, de asemenea, aspectele patrimoniale decurgând din drepturile de creație intelectuală, o serie de drepturi decurgând din exercitarea unor meserii liberale. Pornind de la caracterul autonom al noțiunilor utilizate de C. și de P. sale adiționale, Curtea a extins noțiunea de bun în sensul art.1 la situații în care apar puse în discuție anumite interese economice ale unui subiect de drept, persoană fizică sau juridică, care pot să se prezinte sub forma unor speranțe legitime la obținerea unor indemnizări
(relevantă în acest sens este opinia exprimată de Curte în cauza Beyler contra
Italiei).
Față de evidenta lărgire a noțiunii de bun, în sensul C.i, evidențiată în special de jurisprudența C. E., se pune și problema limitelor acestei noțiuni. S- a statuat astfel că bunuri în sensul art. 1 pot fi doar bunuri actuale sau valori patrimoniale, cum ar fi creanțele sub rezerva ca reclamantul să poată pretindă că are cel puțin „o speranță legitimă"; de a le putea concretiza. O persoană nu se poate plânge de o atingere adusă dreptului său de proprietate, câtă vreme nu demonstrează existența lui. De asemenea, protecția instituită de art. 1 nu garantează dreptul de a dobândi un anumit bun.
Dacă în ce privește situațiile în care s-a invocat și s-a constat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. decurgând din privarea de un bun imobil și lipsa de despăgubiri, Curtea s-a pronunțat în nenumărate rânduri, existând o jurisprudență vastă chiar și prin raportare doar la cazurile în care R. a figurat ca stat pârât, situațiile în care s-au analizat aspecte în legătură cu drepturilesalariale sunt mai puțin incidente.
Astfel, în cauza Vilho Eskelinen și alții împotriva Finlandei (Hotărârea din (...), paragraful 94) Curtea a reținut că nu se conferă prin C. dreptul de a continua să încasezi un salariu într-un cuantum determinat.
În cauza Bahceyaka împotriva Turciei (Hotărârea din (...), paragraful 34) Curtea a opinat în sensul că veniturile viitoare constituie „."; numai dacă au fost câștigate sau dacă există un titlu executoriu cu privire la ele. În cauza Lelas împotriva Croației (Hotărârea din (...), paragraful 58) s-a reținut că organele C.i au statuat în mod constant că doar veniturile care au fost câștigateconstituie „."; în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.
În cauza M.u împotriva României (Hotărârea din (...), paragraful 26, s-areținut că reclamantul avea un „."; în sensul C.i, decurgând dintr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, prin care s-a dispus reintegrarea pe post a acestuia și plata retroactivă a drepturilor salariale aferente respectivei funcții. În temeiul acelei hotărâri reclamantul avea o speranță legitimă de a obține acea sumă de bani. Din cuprinsul hotărârii nu rezultă că aceasta s-a pronunțat în mod expresîn sensul că salariul reprezintă un „."; în sensul art.1 alin.1 din Primul protocol.
Și în cauze în care Curtea a fost sesizată cu încălcări ale dreptului proprietate ca urmare a diminuării pensiilor s-a apreciat că o astfel de ingerințănu este de tipul ". de proprietate"; (hotărârea din 2 februarie 2010 - Aizupurua Ortiz împotriva Spaniei, unde pierderea unei pensii complementare este analizată din perspectiva regulii generale privind dreptul la respectarea bunurilor).
Având în vedere că, în cauză, reclamantul/ta se plânge de diminuarea unor drepturi salariale ce urmau a se naște în baza activității prestate după intrarea în vigoare a L. 1., cu privire la care reclamantul/ta avea numai un drept de creanță viitor asupra statului la intrarea în vigoare a L. tribunalul apreciază, contrar celor susținute de reclamant/tă, că acesta/aceasta nu avea un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adițional.
În covârșitoarea lor majoritate cauzele invocate de reclamant/tă în susținerea tezei promovate prin acțiunea introductiva vizează drepturi de proprietate asupra unor bunuri sau sume de bani deja încasate de către reclamant în temeiul unor dispoziții legale în vigoare la data încasării acestora.
Având în vedere însă că, așa cum s-a arătat, ingerința nu a putut fiapreciată ca o privare de proprietate, așa cum susține reclamantul/ta (câttimp acesta/aceasta nu avea un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1
Adițional), diminuarea salariului urmează a fi analizată din perspectiva regulii generale privind dreptul la respectarea bunurilor și, prin urmare, testul de proporționalitate nu va consta în verificarea acordării, de către stat, a unei despăgubiri adecvate, ci se va analiza, în concret, în ce măsură salariatul bugetar a fost lipsit in totalitate de salariu (Kjartan Asmundsson c. Islandei, hotărârea din 12 octombrie 2004, par. 39), respewctiv dacă salariatul și familia sa au fost lipsiți în totalitate de mijloace de subzistentă (Azinas c. Ciprului, par. 44) sau măsura este discriminatorie (Kjartan Asmundsson c. Islandei), pentru a se putea reține afectarea substanței dreptului.
Lipsa unei despăgubiri nu conduce prin ea însăși la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C. S. se bucură de o marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor lor în acest domeniu.
Pentru a fi conformă cu C. europeană măsura diminuării salariale trebuie să fie prevăzută de lege, necesară într-o societate democratică și proporțională cu situația care a justificat-o.
Sub acest aspect tribunalul reține că măsura diminuării drepturilor salariale este prevăzută de L. nr. 1. și a fost justificată de necesitatea reducerii cheltuielilor bugetare pentru asigurarea protecției securității naționale, măsura fiind necesară într-o societate democratică, ea răspunzând unei situații de criză economică și socială majoră a societății, care poate fi evitată și prin măsura diminuării salariale.
Necesitatea intervenției statului a rezultat din consecințele pe care criza economică internațională le produce asupra deficitului bugetar.
Măsura de diminuare a salariului a afectat în egală măsură toți salariații din sistemul bugetar, indiferent de cuantumul veniturilor și de domeniul în care își desfășurau activitatea.
În cauză reclamantul nu a dovedit că, prin măsura diminuării veniturilor sale salariale situația financiară a sa și a familiei sale a fost grav afectată, ajungându-se la lipsirea sa de mijloacele de subzistență (nu s-a probat că măsura luată l-a pus pe reclamant în imposibilitatea de a plăti rate, întreținere, etc.).
La analizarea proporționalității măsurii luate, tribunalul are vedere și faptul că măsura diminuării drepturilor salariale are caracter temporar.
Este real că, și în prezent, urmare a intrării în vigoare L. nr. 285/2010, nivelul salariilor este inferior celor din iunie 2010, dar aceasta nu înseamnă că diminuarea drepturilor salariale este definitivă ci aceasta și-a menținut caracterul temporar, în condițiile în care L. nr.285/2010 se aplică doar în anul
2011, scopul aplicării limitate în timp fiind acela al neafectării substanței dreptului.
Așa fiind, având în vedere și faptul că în cauza nu este vorba despre o privare de proprietate, diminuarea salariilor plătite de la bugetul de stat, față de marja largă de apreciere de care se bucură statul în realizarea politicilor bugetare, nu constituie, în sine, o încălcare a art. 1 alin 1 din Primul Protocol adițional la C. și, în consecință, tribunalul a apreciat acțiunea ca neîntemeiată și a respins-o.
Reținând incidența art.167 din L. nr.84/1995 și art. 1 alin. 3 din HG nr.
1618/2009, privind finanțarea unităților de învățământ preuniversitar de stat, s-a concluzionat că deși între reclamantă și pârâții C. LOCAL AL M. B. și P. M. B., nu există raporturi de muncă, având în vedere că reclamanta a chemat în judecată pe acești pârâți pe calea acțiunii oblice, solicitând să aloce fonduri către unitatea de învățământ angajatoare excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de acești pârâți este neîntemeiată.
Prin urmare și față de acești pârâți acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.
Excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție M. E.,
C., T. și S. a fost admisă față de prevederile art. 167 alin. 17 din L. nr.
84/1995, republicată, conform cărora de la bugetul de stat, prin bugetul M. E., C. T. și S. se asigură doar cheltuielile aferente unităților de învățământ preuniversitar, inclusiv pentru învățământul special expres enumerate la literele a - h, printre care nu sunt prevăzute și cheltuieli cu salariile cadrelor didactice sau al personalului didactic auxiliar. Având în vedere că acest minister nu finanțează învățământul preuniversitar, acesta nu justifică legitimare procesuală pasivă.
În consecință, cererea de chemare în judecată a acestui minister formulată de pârâții P. municipiului B. și C. local al municipiului B. a fost respinsă ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă, admiterea acestei excepții împiedicând analiza fondului cererii de chemare în garanție formulată.
Chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, prin mandatarul său, D. B.-N. a invocat excepția nulității cererii de chemare în garanție, excepție care a fost respinsă ca neîntemeiată întrucât, în cuprinsul actului depus de pârâții C. Local și primar, care cuprinde atât apărările acestora sub forma întâmpinării cât și cererea de chemare în garanție sunt menționate toate cerințele prevăzute de art.112 C., fiind indicate motivele de fapt și de drept pentru care acești pârâți, pe de o parte nu ar avea calitate procesuală pasivă și, pe de altă parte, dacă se reține calitatea procesuală pasivă, sumele pe care aceștia ar trebui să le plătească nu se alocă din fondurile proprii ale bugetului local ci de la bugetul de stat din sumele defalcate din taxa pe valoare adăugată, invocând în drept dispozițiile art.167 din L. nr.84/1995, art.5 alin.4-5 din legea nr.1172010 HG nr.2192/2004, art.14 din legea nr.273/2006 și drept urmare nu se poate reține că cererea de chemare în garanție nu a fost motivată în fapt și nici în drept.
Excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție, excepție invocată de chematul în garanție MFP a fost, și ea, respinsă.
Chiar dacă chematul în garanție nu este parte în raportul de muncă, cererea de chemare în garanție este admisibilă întrucât conform potrivit art. 167 alin. 1 din L. nr. 84/1995, republicată, unitățile de învățământ preuniversitar de stat funcționează ca unități finanțate din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităților administrativ-teritoriale pe a căror rază își desfășoară activitatea, de la bugetul de stat și din alte surse, potrivit legii.
Finanțarea unităților de învățământ preuniversitar de stat cuprinde potrivit alin. 2 al art. 167 finanțarea de bază și finanțarea complementară.
Finanțarea de bază, în care se includ și cheltuielile de personal (art. 167 alin. lit. a), se asigură prin bugetele locale ale unităților administrativ- teritoriale de care aparțin unitățile de învățământ, din sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat și din alte venituri ale bugetelor locale.
Din cuprinsul textului art. 167 din L. nr. 84/1995, republicată rezultă doar că finanțarea unității de învățământ preuniversitar se face din fonduri alocate prin bugetul local și nu de la bugetul local.
Aceste fonduri necesare finanțării de bază a învățământului preuniversitar vin de la bugetul de stat.
Conform art. 1 alin. 3 din HG nr. 1618/2009 privind finanțarea unităților de învățământ preuniversitar de stat, finanțarea cheltuielilor cu salariile se asigură prin bugetul local din sumele defalcate din taxa pe valoarea adăugată. Repartizarea acestor sume pe unități administrativ-teritoriale se face conform art. 3 alin. 3 din HG nr. 1618/2009 prin decizie a directorului Direcției generale a finanțelor publice județene, respectiv a municipiului B. Or, direcția generală a finanțelor publice nu este altceva decât reprezentantul M. F. P. în teritoriu.
În consecință revine MFP să aloce către bugetul local fondurile necesare plății drepturilor salariale în situația în care unitatea de învățământ este obligată să le plătească.
Însă, în speță, ca urmare a respingerii acțiunii principale, întrucât pârâții nu au căzut în pretenții, va fi respinsă și cererea de chemare în garanțieformulată de pârâții P. municipiului B. și C. local al municipiului B. împotriva M. F. P., reprezentat prin D. G. a F. P. B.-N., ca neîntemeiată.
Asistenții judiciari participanți la soluționarea cauzei, conform art. 55 alin. 2 din L. nr. 304/2004, republicată, și-au exprimat votul consultativ în sensul celor anterior arătate.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta M. C. solicitândmodificarea hotărârii atacate în sensul: - în principal - admiterii acțiuniiintroductive integral, astfel cum a fost formulată inițial; iar în subsidiar - admiterii în parte a acțiunii introductive, respectiva obligării pârâtei de rândul
1 la plata diferențelor salariale de 25 % reținute, aferente concediului de odihnă cuvenit pentru perioada septembrie 2009 - 3 iulie 2010.
În drept s-au invocat prevederile art. 304 pct. 9 C.
În motivare se critică reținerile instanței de fond sub raportul faptului că salariul nu ar constitui un bun, sau cel puțin o speranță legitimă cu privire la cuantumul acestuia, în sensul C.i europene a drepturilor omului.
Face trimitere la motivele arătate în cuprinsul acțiunii.
Chiar și în ipoteza în care instanța de recurs ar împărtăși raționamentul
și argumentarea instanței de fond, sentința atacată este nelegală, întrucât dă eficiență aplicării retroactive a dispozițiilor L. nr. 1. asupra drepturilor bănești cuvenite cu titlu de indemnizație de concediu de odihnă pentru perioada anterioară intrării în vigoare a L. nr. 1. (respectiv anterior datei de 3 iulie
2010). Potrivit L. nr. 128 privind statutul personalului didactic (art.103), în vigoare la acea dată, cadrele didactice au dreptul, pentru activitatea desfășurată într-un an școlar, (respectiv pentru intervalul dintre (...) - (...)) la un nr. de 62 zile lucrătoare de concediu de odihnă.
Potrivit principiilor dreptului muncii și dispozițiilor legale aplicabile, dreptul concediul de odihnă se naște „zi de zi";, dar se execută, sub aspectul timpului fizic, în cursul vacanțelor școlare.
Așa fiind, chiar dacă reclamanta a efectuat concediul de odihnă în timpul vacanței de vară, respectiv în cursul lunilor iulie și august 2010, reținerea din toată indemnizația de concediu a procentului de 25% este nelegală.
Aceasta întrucât pentru 10 din 12 luni, respectiv pentru perioada septembrie 2009 - 3 iulie 2010, nu era în vigoare nicio dispoziție legală care să impună reducerea cu 25% a drepturilor bănești, iar aplicarea asupra acestor drepturi a dispozițiilor L. nr. 1. (care a intrat în vigoare la 3 iulie 2010) , face ca aceste norme să retroactiveze, respectiv să influențeze drepturi bănești născute anterior intrării în vigoare a legii (chiar dacă sunt achitate în timpul valabilității legii noi).
Prin întâmpinare, intimatul pârât P. municipiului B. a invocat excepțialipsei calității procesuale pasive, solicitând respingerea recursului și admiterea cererii de chemare în garanție.
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 4 august 2011, pârâta D. G. a. F. P. B.-N. a solicitat respingerea recursului formulat cu menținerea ca legală și temeinică a sentinței atacate.
În motivare a arătat că instanța fondului în mod corect și legal a procedat atât la analiza excepțiilor invocate, raportat la prevederile art. 63 alin.(4) și art. 36 din L. nr.215/2001, cât și în tranșarea chestiunilor de fond deduse judecății.
Cât privește analiza fondului pricinii dedus judecății apreciază că instanța în mod corect a respins acțiunea ca fiind neîntemeiată prin prisma faptului ca măsura diminuării drepturilor salariale a fost dispusă prin lege, fără a fi necesară manifestarea de voință a angajatorului și a salariatului, fiind justificată de necesitatea asigurării securității naționale pe fondul crizei economice internaționale, iar prin aceasta măsura neaducându-se atingere nici unuia dintre drepturile invocate de către reclamant.
Cât privește analiza fondului cererii de chemare în garanție apreciază de asemenea că instanța în mod corect a procedat la respingerea cererii de chemare în garanție întrucât pârâții titulari al cererii de chemare în garanție nu au căzut în pretenții.
Daca instanța fondului în analiza recursului declarat, va face uz de dispozițiile art.304 și 3041 C., în sensul că va examina cauza sub toate aspectele, înțeleg să susțină atât excepțiile invocate cât și apărările formulate pe fond, anume, nulitatea cererii de chemare în garanție, pentru nemotivarea în fapt și drept a acesteia; excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice.
Pe fondul cererii de chemare în garanție arată că faptul ca drepturile pretinse de către reclamant/a nu au fost acordate de către pârâții în cauza, datorita aplicării dispozițiilor L. nr.1. privind unele masuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, nu conferă nici uneia dintre părți vreo garanție din partea M. F. P. pentru sumele de bani pretinse de către reclamant/a , sume ce își au suportul de drept izvorât dintr-un raport juridic de muncă.
Cât privește fondul cauzei dedus judecății apreciază acțiunea introductivă ca fiind neîntemeiata prin prisma faptului că măsura diminuării drepturilor salariale a fost dispusă prin lege, fără a fi necesară manifestarea de voința a angajatorului si a salariatului, fiind justificata de necesitatea asigurării securității naționale pe fondul crizei economice internaționale, iar prin aceasta măsura neaducându-se atingere nici unuia dintre drepturile invocate de către reclamantă.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate și a apărărilor invocate, se rețin următoarele:
Întrucât Curtea consideră că soluția primei instanțe este corectă, în unanimitate, în ceea ce privește diferențele de drepturi salariale aferente lunilor septembrie-decembrie 2010 și cu majoritate de voturi, în ceea ce privește cele aferente lunilor iulie, august 2010, constată că se impune menținerea acesteia, impunându-se o serie de nuanțări sub raportul motivării, după cum urmează:
Reclamanta a investit instanța competentă de jurisdicție a muncii cu verificarea legalității reducerii drepturilor salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă, începând cu luna iulie 2010, în temeiul dispozițiilor L. nr. 1., respectiv, cu solicitarea de a dispune instanța plata diferențelor salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă, dintre sumele încasate cu acest titlu în baza L. nr. 1. și sumele stabilite prin contractul individual de muncă, începând cu luna iulie 2010, actualizate cuindicele de inflație de la data scadenței până la data plății efective.
Reclamanta se consideră vătămată în drepturile sale prin aplicarea art.1din L. nr.1., care prevede următoarele:
„Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile L.- cadru nr. 3. privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a G. nr. 1. privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.
În situația în care din aplicarea prevederilor alin.1 rezultă o valoare mai mică decât valoarea salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, suma care se acordă este de 600 lei";.
În principiu, Curtea reține că, deși art. 157 alin. 2 din C. muncii prevede că sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale, se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative și nu prin negocieri individuale și/sau colective cu angajatorul, aceasta nu înseamnă că legislațianațională și internațională le oferă salariaților plătiți din fonduri publice o protecție mai redusă în ceea ce privește dreptul lor la menținerea stabilității salariale și a siguranței lor economice și sociale, decât celor plătiți de către angajatori din sectorul privat.
Astfel, în cazul salariaților din sectorul public, salariul, astfel cum a fost stabilit prin lege, în speță printr-o Lege unică de salarizare, respectiv L. nr. 3., rămâne un element esențial al contractului individual de muncă, conform art. 41 din C. muncii, fiind deopotrivă cauză și obiect al raporturilor de muncă,
care nu poate fi m odificat/redus de c ătre angajator, de către S., prin acte normative, în mod discreționar, iar legile ce afectează acest drept trebuie să fie s uficient de previzibile și să respecte dreptul angajaților la informare, pentru ca a ceștia să își poată orienta conduita î n raport de măsuril e ce urmează a fi luate.
În acest sens este și art. 6 alin. 1 din L. nr. 24/2000, potrivit căruia, orice proiect de act normativ trebuie să instituie reguli necesare, suficiente și
posibile care să con ducă la o cât mai mare stabilitate și e ficiență legislativă .
Soluțiile pe care le cuprinde trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român și cerințele corelării cu ansamblul reglementărilor interne și ale armonizării legislației naționale cu legislația comunitară și cu tratatele internaționale la care R. este parte, precum și cu jurisprudența C. E. a D. O.
De asemenea, strâns legat de condițiile generale de previzibilitate a actelor normative în materie de salarizare, în mod special C. muncii, prin art. 17 alin.4, ce a transpus prevederile Directivei C.ui 91/533/CEE din 14 octombrie 1991, garantează în mod nediscriminatoriu atât salariaților din domeniul public, cât și celor din sectorul privat, pentru buna desfășurare a relațiilor de muncă, dreptul la informare asupra tuturor elementelor raporturilor de muncă, în primul rând asupra celor esențiale ale acestora, ce privesc condițiile prestării muncii și salariul, astfel încât, măsurile legislative
adoptate în domeniul salarizării să fie previzibile și nediscriminatorii .
Având în vedere că sectoarele de activitate în care prestează munca salariații plătiți din fondurile publice sunt de o deosebită însemnătate și responsabilitate, că în aceste domenii activează foarte multe persoane care au înalt grad de pregătire profesională, de specializare, care au fost angajați sau numiți în funcții, cu respectarea legislației, doar prin concursuri sau examene severe, că o parte însemnată dintre angajații ce fac parte din această categorie, datorită incompatibilităților prevăzute de actele normative în vigoare, nu ar putea să-și asigure menținerea unor venituri lunare pe care aveau speranța de a le obține, muncind în sectorul privat, se impune ca S. să asigure acestora, în mod nediscriminatoriu față de lucrătorii din sectorul privat, stabilitatea și previzibilitatea salarială, siguranța economică a lor ca indivizi și, implicit, a familiilor lor, acesta trebuind să fie un deziderat pentru S. și un obiectiv de interes public.
Riscul pe care și-l asumă statul în situația în care nu asigură o asemenea stabilitate a veniturilor lunare realizate în urma muncii prestate, salariaților plătiți din fonduri publice, este tocmai orientarea lucrătorilor, mai ales a acelora cu înaltă calificare, spre sectorul privat, care poate să le garanteze respectarea stabilității și previzibilității salariale.
Pentru argumentele prezentate anterior, Curtea consideră că salariații reprezentați în cauză aveau în cauză și un drept de creanță, „o speranța legitimă";, "un bun"; în sensul C.i E. a D. O.
Se reține însă că, măsura luată prin L. nr.1., constând în restrângerea exercițiului dreptului reclamantei, respectiv în reducerea drepturilor salarialecu 25%, fără a fi afectată substanța bunului, a fost determinată de motive de utilitate publică, în contextul crizei economice profunde cu care se confrunta R., care putea pune în pericol stabilitatea economică a României și, prin aceasta, siguranța națională, situație ce a impus adoptarea unor măsuri cu caracter excepțional.
Potrivit art. 16 alin. 1, prevederile acestei legi, intrate în vigoare la data de (...), se aplică până la data de 31 decembrie 2010, fiind deci, potrivit dispozițiilor art. 8 alin. 3 din L. nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dispoziții temporare, păstrându- se astfel justul echilibru între exigențele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului.
Art. 53 din Constituție prevede că exercițiul unor drepturi sau al unorlibertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. R. poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.
Art.1 din Protocolul adițional la C. prevede că orice persoană fizică saujuridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Pentru aceste motive, se reține că, în speță, restrângerea exercițiului dreptului reclamanților s-a efectuat cu respectarea cerințelor art. 53 din
Constituție și nu încalcă prevederile art.1 din Protocolul adițional la C. E. a D.
O.
De altfel, potrivit deciziei nr.874/(...) a C. Constituționale, Guvernul a opinat că măsurile dispuse prin L. nr.1. sunt legale și conforme jurisprudenței CEDO, tocmai având în vedere faptul că acestea reprezintă doar restrângeri ale exercițiului unor drepturi, nefiind afectată substanța acestora și că au fost luate pe o perioadă determinată, iar Curtea Constituțională a reținut că măsura criticată are un caracter temporar, tocmai pentru a nu se afecta substanța dreptului constituțional protejat.
Curtea Constituțională a mai reținut, prin aceeași decizie, că este evident că restrângerea exercițiului unui drept trebuie să dureze numai atât timp cât se menține amenințarea în considerarea căreia această măsură a fost edictată, aceasta fiind de esența art.53 din Constituție.
În acest sens, Curtea Constituțională a constatat că măsura criticată are o durată limitată în timp, și anume până la data de 31 decembrie 2010.
S-a reținut că aceasta: "Este o obligație de rezultat pe care și-o impune legiuitorul, pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la încălcarea caracterului temporar al restrângerii exercițiului drepturilor."; Or, tocmai acest caracter temporar al restrângerii exercițiului drepturilor este de esența textului art.53 din Constituție.
De asemenea, prin D. nr. 1., Curtea Constituțională a reținut, analizând dispozițiile art. 10 cap. III din L. nr. 329/2009, următoarele: „Se impune subliniat însă faptul că de esența legitimității constituționale a restrângerii exercițiului unui drept sau al unei libertăți este caracterul excepțional și temporar al acesteia. Într-o societate democratică, regula este cea a exercitării neîngrădite a drepturilor și libertăților fundamentale, restrângerea fiind prevăzută ce excepție, dacă nu există altă soluție pentru a salvgarda valori alestatului care sunt puse în pericol. Este sarcina statului să găsească soluții pentru contracararea efectelor crizei economice, printr-o politică economică și socială adecvată. Diminuarea veniturilor personalului din autoritățile și instituțiile publice nu poate constitui, pe termen lung, o măsură proporțională cu situația invocată de inițiatorul proiectului de lege";.
Ca o confirmare a caracterului temporar al L. nr.1. este și faptul că și faptul că, începând cu data de (...), a intrat în vigoare L. nr. 285/2010, privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, prin care s-a stabilit că pentru anul 2011, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%.
Pe cale de consecință, pentru aceste considerente, Curtea apreciază că soluția primei instanțe, dată cererii reclamantei, având ca obiect plata diferențelor salariale, dintre sumele cuvenite potrivit contractului individual de muncă, și cele achitate efectiv (respectiv, restituirea diferenței de 25% din salariu, reținută în 2010, în temeiul L. nr. 1.), începând cu luna iulie 2010 este legală, impunându-se a fi menținută ca atare.
Cât privește solicitarea formulată în subsidiar, de admitere în parte aacțiunii introductive, sub raportul pretențiilor aferente lunilor de concediu de odihnă, se reține, cu majoritate de voturi, că recursul este nefondat întrucât motivarea pentru care se formulează această cerere este diferită de cea formulată prin acțiunea introductivă, semnificând o schimbare de cauză.
Astfel, dacă prin acțiune s-a solicitat plata diferențelor salariale rezultate ca urmare a aplicării prevederilor L. nr. 1. pe lunile iulie-decembrie 2010 prin referire exclusivă la dreptul la bun din perspectiva garanților oferite de C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale dreptului de proprietate, prin recurs se invocă, în cererea subsidiară, încălcarea principiului neretroactivității legii, față de modalitatea de stabilire a indemnizației de concediu de odihnă. Or, această construcție juridică, susținută de noi temeiuri de drept, constituie o modificare a cauzei acțiunii, interzisă în recurs de prevederile art. 294 alin. 1 raportat la art. 316 C.
Așa fiind, în temeiul tuturor considerentelor anterior expuse și a prevederilor art. 3041, art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. 1 C. proc. civ., Curtea urmează să respingă ca nefondat prezentul recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE L.,
D E C I D E:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta M. C. împotriva sentinței civile nr. 4. din (...) a T.ui B.-N. pronunțate în dosar nr. (...) pe care o menține.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședință publică din 13 septembrie 2011.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
I. T. D. C. G. C. M. cu opinie separată
GREFIER,
N. N.
Red.I.T./S.M.
2 ex./(...) Jud.fond. B. R. I.
Motivarea opiniei parțial separate a judecătorului C . M.
Analizând motivele de recurs invocate și dispozițiile legale aplicabile în speță, consider că recursul formulat de către reclamanta M. C. este în parte fondat, pentru următoarele considerente:
Astfel cum am argumentat în considerentele deciziei ce privesc motivele de recurs referitoare la diferențele salariale dintre sumele de bani plătite cu aplicarea L. nr.1. și sumele stabilite potrivit contractului individual de muncă pentru lunile septembrie-decembrie 2010, soluția pronunțată de către prima instanță este corectă, însă consider ca fiind întemeiate motivele formulate de către recurentă privind aplicarea greșită a legii în ceea ce privește drepturile cuvenite acesteia pe lunile iulie, august 2010.
Consider astfel că în mod greșit instanța de fond a tratat în mod global drepturile bănești cuvenite reclamantei pentru lunile iulie-decembrie 2010, analizând aplicarea L. nr.1., fără a lua în considerare de fapt natura drepturilor
„salariale"; ce au fost plătite acesteia de către unitatea școlară pârâtă în lunile iulie și august 2010.
Trebuie menționat că această cauză face parte dintr-o categorie de litigii ce au practic aceleași obiect, părți fiind cadre didactice din cadrul aceleiași unități școlare și în care, parte dintre judecătorii cărora le-au revenit spre soluționare pricinile, au solicitat, astfel cum este cazul și în speță, lămuriri angajatorului privind natura „.lor salariale"; ce le-au fost plătite reclamanților în lunile iulie și august 2010 și în privința cărora s-au aplicat prevederile L. nr.1..
Astfel, în speță, prin adresa nr.(...), unitatea școlară pârâtă în cauză a precizat că pentru lunile iulie și august 2010, în care reclamanta s-a aflat în concediu de odihnă, drepturile bănești cuvenite au fost diminuate cu 25%, potrivit dispozițiilor L. nr.1., precizându-se indemnizațiile de concediu cuvenite și cele efectiv plătite cu aplicarea prevederilor acestei legi.
Apreciez că, având în vedere prevederile art.103 din L. nr.128/1997, dincare rezultă că reclamanta avea dreptul la concediul anual de odihnă cu plată,cu o durată de cel puțin 62 de zile, exclusiv duminicile și sărbătorile legale, carese efectuează în principal în perioada vacanțelor școlare, prima instanță avea obligația, pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, să ceară lămuriri, în toate cauzele având acest obiect, atât reclamantei, cât și unității de învățământ, privind natura drepturilor bănești plătite în lunile iulie și august
2010 și, în consecință, să pună în discuția părților și să facă aplicarea prevederilor L. nr.1., în raport de aceste precizări.
În ceea ce o privește pe reclamantă, este posibil ca, în lipsa unor c unoștințe juridice, aceasta să fi aprecia t indemnizația de co ncediu ca fiind un d rept salarial, aceasta fiind chiar un drept de natură salarială, respectiv un venit de înlocuire a salariului pe perio ada efectuării concediului de odihnă,
calificat și de către C. fiscal ca fiind „. din salarii";, îns ă ins tanț a, investită cu l egalitatea aplicării L. nr.1. asupra tuturor drepturil or bănești plătite reclamantei în perioada iulie-decembrie 2010, consider c ă ave a obl ig aț ia de a
s tăru i, potrivit d isp. ar t.129 al in.5 Cod.p roc.c iv il ă, prin toate mijloacele legale,
pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe bazastabilirii faptelor și pr in apl ic are a corec tă a leg ii, în scopul pronunțării unei
hotărâri temeinice și legale.
Conform alin.4 din același articol, judecătorul era în drept să ceară părților, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept invocată, oriceexplicații, să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar
d ac ă nu sun t menț io n ate în cerere s au în în tâmp in are.
Neproced ând în ace s t mod, înc ălc ând as tf el princ ip iul rol ulu i ac tiv al
judec ătorulu i în proc esul c iv il, cons ider c ă pr ima ins tanț ă a p ronunț at în cee a ce
pr iveș te d if erențele de „. s al ar iale"; sol ic itate de c ătre recl aman tă pen tru lun ile
iul ie ș i augus t 2010 o ho tăr âre ne te me in ic ă ș i neleg al ă.
Astfel, în ipoteza în care prima instanță s-a considerat investită, pornind strict de la modul în care reclamanta și-a formulat cererea, cu analizarea temeiniciei și legalității stabilirii drepturilor salariale cuvenite reclamantei pe lunile iulie și august 2010, ignorând adresele trimise în cauză de către unitățile de învățământ pârâte și prevederile legale privind concediile cadrelor didactice, aceasta trebuia să constate că unitatea de învățământ nu datora recurentei salariu pentru aceste luni, prin urmare, nu avea niciun rost să mai verifice, astfel cum a procedat, prin hotărârea pronunțată, dacă diminuarea aplicată prin L. nr.1. pentru această perioadă a fost conformă cu legislația națională și internațională.
Pentru aflarea adevărului în cauză, prima instanță trebuia să rețină însă c ă interesul reclamantei în promovarea acțiunii prezente l -a reprezentat c onstatarea în fapt a diminuării lunare nelegale a veniturilor sale cu 25%, în perioada iulie-decembrie 2010, respectiv ceea ce aceasta a perceput direct, în mare parte din culpa intimatei-pârâte care, nerespectând prevederile legale a plicabile în cauză, nu a plătit indemn izația de concediu a nt icipat efectuării c oncediului de odihnă, deci în luna iunie, situație în care reclamanta, pe lunileiulie și august, realmente nu ar fi avut de încasat niciun fel de drepturi salariale.
Cu un efort minim de clarificare a acțiunii, care de altfel s-a și realizat în majoritatea cauzelor, fără a fi urmat însă și de calificarea juridică corespunzătoare a drepturilor bănești plătite salariaților în perioada lunilor iulie-august 2010, precum și de punerea în discuția părților a aspectelor ce decurg din natura acestor drepturi, precum calculul și termenul de plată legal al acestora și, decurgând din acestea, măsura în care aceste drepturi puteau fi afectate de L. nr.1., ce a intrat în vigoare la data de (...), prima instanță avea posibilitatea să soluționeze în mod temeinic și legal și acest petit, doar pe baza actelor existente la dosar și a prevederilor legale și convenționale aplicabile pricinii.
Având în vedere fa ptul că, prin motiv ele de recurs invoc ate de cătr e r ecurentă, aceasta supune jurisdicției muncii de fapt tot aceeași problemă, cea a aplicării prevederilor L. nr.1., în ceea ce privește drepturile bănești ce i -au f ost plătite în lunile iulie și august 2010, cu titlu de indemni zație de concediu,
aceasta nu modifică de fapt în recurs cauza acțiunii, ci doa r o explicitează, o p recizează, calificarea juridică a acestui petit fiind oricum o îndatorire a i nstanței de judecată.
Întrucât intimații au avut în cauză posibilitatea să-și exprime poziția față de aceste motive de recurs, iar aceștia cunoșteau în cauză oricum natura drepturilor bănești plătite în lunile iulie și august 2010, astfel încât niciunul dintre principiile de bază ale procesului civil nu sunt încălcate în cauză, fiindasigurată atât contradictorialitatea, cât și dreptul la apărare al părților, iar principiul disponibilității părților este respectat, în condițiile în care instanța, în virtutea rolului său activ, clarifică, pornind de la intenția reclamantei de a acționa în judecată, de la interesul său în cauză, cadrul procesual, în ceea ce privește obiectul și cauza acțiunii, consider că și motivul privind legalitatea aplicării prevederilor L. nr.1., în ceea ce privește drepturile bănești ce i-au fost plătite recurentei în lunile iulie și august 2010, cu titlu de indemnizație de concediu, putea și trebuia să fie soluționat de către instanța de control judiciar.
Astfel, consider că se impunea admiterea cererii de recurs formulate de c ătre reclamantă, cu modificarea în parte a sentinței pronunțate de către prima i nstanță, în sensul admiterii în part e a acțiunii, a ob ligării unității de î nvățământ pârâte la plata diferenței de indemnizație de concediu cuvenită r eclamantei pentru anul școlar 2009/2010 și a M. E., C., T. și S., M. F. P. , primarului, consiliului local la alocarea fondurilor necesare achitării acesteia,
pentru următoarele considerente:
Conform art.103 din L. nr.128/1997, reclamanta avea dreptul la concediul anual de odihnă cu plată, cu o durată de cel puțin 62 de zile, exclusiv duminicile și sărbătorile legale, drept ce este stabilit pe ani școlari , prin urmare și i ndemnizația de concediu de odihnă este cuvenită tot pe ani școlari.
I. de conc ed iu de od ihn ă cuven ită recl aman te i trebu ia s tab il ită po tr iv it
disp.art.145 alin.2 din C. muncii, astfel cum a fost modificat prin O. nr.65/2005, deci a dispozițiilor în vigoare privind calculul acesteia, care prevăd c ă aceasta reprezintă media zilnică a drepturilor salariale cuprinzând salariul
de bază, indemnizațiile și sporurile cu caracter permanent din ultimele 3 lunianterioare celei în care este efectuat concediul, multipli cată cu zilele de concediu.
Art. 3 din L. nr.6/1992 privind concediul de odihna si alte concedii ale salariatilor prevedea că, pe durata concediului de odihna, salariații au dreptul la o indemnizație care nu poate fi mai mica decît salariul de baza, sporul de vechime și indemnizația pentru funcția de conducere, luate împreună.
Conform art. 7 din aceeași lege, regulile privind durata concediului de odihna, inclusiv a concediului de odihna suplimentar, cuantumul indemnizației cuvenite, programarea, efectuarea, întreruperea și amânarea concediului de odihna, precum și compensarea în bani a concediului neefectuat se stabilesc, în limitele și cu respectarea dispozițiilor prezentei legi, prin hotărâre a G., pentru salariații din administrația publica, regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare.
În temeiul disp.art.7 din L. nr.6/1992 a fost adoptată H.G. nr.250/1992 privind concediul de odihna si alte concedii ale salariatilor din administratia publica, din regiile autonome cu specific deosebit si din unitatile bugetare, care la art.7 alin.1, a prevăzut că, pe durata concediului de odihna, salariatii au dreptul la o indemnizatie calculata in raport cu numarul de zile de concediu inmultite cu media zilnica a salariului de baza, sporului de vechime si, dupa caz, indemnizatiei pentru functia de conducere, luate impreuna, corespunzatoare fiecarei luni calendaristice in care se efectueaza zilele de concediu de odihna și la alin.2, că media zilnică a veniturilor prevazute la alin. (1) se stabileste in raport cu numarul zilelor lucratoare din fiecare luna in care se efectueaza zilele de concediu.
Po tr iv it ar t.298 al in. 2 d in ac tu alul Cod al munc ii, L. nr.6/199 2 a f ost îns ă
abrog ată, f iin d abro g ate ș i al te d ispoz iț ii con tr are codulu i, as tf el încât ș i H.G .
nr.250/1992, adop tată în b az a ș i în execu tare a unei legi abrogate (conformart.31 din Decretul Consiului de S. nr.16 din 3 februarie 1976 pentruaprobarea Metodologiei generale de tehnica legislativă privind pregătirea și sistematizarea proiectelor de acte normative), nu mai po ate f i cons ider ată c a
f iind în prezen t apl ic ab il ă.
Acest aspect, al stabilirii indemnizației de concediu de odihnă a personalului din sectorul public nu a ridicat probleme deosebite până în anul
2005 întrucât, până la data intrării în vigoare a O. nr.65/2005, prevederile noului Cod al muncii în acest sens erau identice cu cele prevăzute în H.G. nr.250/1992, deși temeiul calculării acesteia, începând cu anul 2003, trebuia să fie L. nr.53/2003 și nu o hotărâre de guvern ale cărei prevederi în acest sens erau abrogate.
Ar f i de al tf el cu to tul anor mal ș i des igur, con tr ar in tenț ie i leg iu itorulu i, ce a
cons ider at în anul 2 005 c a f iind neces ar ă mod if ic are a C.u i mu nc ii ș i în pr iv inț a
modului de stabilire a inde mn iz aț ie i de conced iu de od ihn ă, mo tiv at de ".
îndeplinirii angajamentelor asumate de R. în cadrul negocierilor privind Capitolul
13 "Ocup are ș i p ol itic i soc iale", de ar mon iz are a leg isl aț ie i n aț ion ale c u acqu is -ul
co mun itar";, c a o ". c upr ins ă în Pr ogramul legislativ prioritar pentru integrarea în
Un iune a E.";, c a în r apor tur ile de munc ă ale person alulu i d in s ec torul publ ic s ă se
apl ice o ho tăr âre de guvern d in anul 19 92, e mis ă în te me iul une i leg i abr og ate
înc ă d in anul 2003 de c ătre C. munc ii, c are a prev ăzu t, pr in d ispoz iț iile s ale,
mo dul de c alcul al ac es te i inde mn iz aț ii.
Pr in ur mare, cons ide r c ă în prezen t, pen tr u toț i s al ar iaț ii d in sec torul publ ic
s au pr iv at se apl ic ă, în cee a ce pr iveș te s tab il ire a inde mn iz aț ie i de conced iu de
od ihn ă, preveder ile C.ui muncii, astfel cum acestea au fost modificate în anul
2005, cu excepț ia acelor r apor tur i jur id ice de munc ă în c ar e au f ost adop tate
regle men tăr i spec iale dup ă ace as tă d ată.
De altfel, potrivit art.13 din L. nr.24/2000, o regle men tare spec ial ă,
derog ator ie, în acee aș i mater ie, ar treb u i prev ăzu tă pr in tru -un act normativ de
acel aș i n ivel cu regle me n tare a gener al ă î n mater ie.
Pen tru acele aș i mo tive, cu atât mai mul t, preveder ile ar t.21 d in Ord inul
nr.3251 din 12 februarie 1998 al M. E. N.e pentru aprobarea concediului de
od ihn ă al person alul u i d id ac tic, e mis, co nf or m pre amb ulu i ac tulu i, în apl ic are a
ar t.103 d in L. nr.1 28/1997, a ar t.8 d in L. nr.6/1992 ș i a ar t.17 d in H.G.
nr.250/1992, regleme n tăr i ce pr ivesc s tab il ire a inde mn iz aț ie i de conced iu de
od ihn ă, nu po t "s upr av iețu i"; ac telor nor mative în te me iul c ăror a au f ost adop tate,
respec tiv L. nr.6/1992 ș i, impl ic it, a H.G. nr.250/1992, abrog ate pr in noul Cod al
muncii.
Mai mult decât atât, conform art.95 alin.1 din L. nr.128/1997, care la data adoptării L. nr.1. era în vigoare, nefiind abrogat sau modificat prin L. nr.3., " P.
d id ac tic de l a to ate nivelur ile înv ăț ămân tu lu i are drep tur i ș i obl ig aț ii care decurg
din legislația în vigoare, din prezentul statut, din carta universitară, precu m ș i
din preveder ile con tr ac tulu i colec tiv de munc ă.";
Î n concordanță cu art.238 din C. muncii, ce prevede că la încheierea c ontractului colectiv de muncă prevederi le legale privind dre pturile salariaților
au caracter minimal, Contractul Colectiv de M. U. la N. N. pe anii 2007-2010,avându-l c a p ar te se mn atar ă, d in p ar te a ins tituț iilor buge tare ș i pe M. E. ș i C., a
mo d if ic at, corespunz ător d ispoz iț iilor mai sus menț ion ate ale noulu i Cod al
mu nc ii, preveder ile c on tr ac tulu i colec tiv d e munc ă l a n ivel n aț ion al an ter ior.
Astfel, art.59 alin.1 din Contractul Colectiv de M. U. La N. N. pe anii 2007-
2010 prevede c ă, pe dur ata conced iu lu i de od ihn ă, s al ar iaț ii vor pr imi o
inde mn iz aț ie ce rep rez in tă med ia z iln ic ă a ven itur ilor d in ul time le tre i lun i
anterioare lunii în care este ef ectu at conc ed iul, mul tipl ic ată cu nu mărul de z ile de
conced iu. I. de conced iu nu po ate f i mai mic ă dec ât s al ar iul de b az ă, sporul de
vech ime ș i inde mn iz aț ia pen tru f uncț ie de conducere, lu ate î mpreun ă,
corespunz ător nu măr ulu i de z ile de conce d iu.
Având în vedere f ap tul c ă, de l a d ata înre g is tr ăr ii aces tu ia l a M. M., S. S. ș i
F., respec tiv de l a d ata de (...), aces t con tr ac t colec tiv de mu nc ă ș i -a produs
ef ectele ș i c ă aces ta a f ost se mn at ș i de c ătre M. E. ș i C., în s itu aț ia în c are mai
exista vreun dub iu, neîn te me iat des igur dup ă mod if ic are a le g isl ativ ă d in an ul
2005, cu pr iv ire l a mo dul de s tab il ire a inde mn iz aț ie i de co nced iu de od ihn ă a
person alulu i d id ac tic, aces ta a f ost înl ătur at pr in preveder ile con tr ac tu ale
conven ite de c ătre p ar tener ii soc ial i.
De asemenea, Contractul Colectiv de M. la N. de R. de Î. nu cuprinde în
mo d expres modul de c alcul al inde mn iz aț ie i de conced iu, d ar l a ar t.6 al in.1,
s tab ileș te c ă drep tur ile s al ar iaț ilor pr ev ăzu te în aces t co n tr ac t nu po t s ă
reprezinte cauza reducerii altor drepturi colective sau individuale care sunt
recunoscu te de leg is l aț ie ș i con tr ac tul co lec tiv de munc ă l a n ivel n aț ion al, iar
cl auzele aces tu ia tr ebu ie or icu m s ă res pec te preveder ile ar t.238 al in.1 d in C.
muncii.
Astfel cum s-a prob at în cauză, cu ad ev erința depusă la do sar, cele 62 de zile de concediu de odihnă, exclusiv duminicile și sărbătorile legale, respectiv 78 de zile calendaristice de concediu de odihnă, la care eraîndreptățită reclamanta pentru anul școlar 2009-2010, au fost efectuate începând cu data de 1 iulie 2010, r espectiv în lunile i ulie și august, iar
indemnizația de concediu de odihnă, aferentă muncii deja prestate în acel an
școlar, trebuia plătită anterior acestei date, potrivit următoarelor reglementări l egale și prevederi conven ționale:
Conform art.145 alin.3 din C. muncii, indemnizația de concediu deodihnă trebuia plătită cu 5 zile înainte de plecarea în concediu.
Potrivit art.59 alin.4 din Contractul Colectiv de M. U. la N. N. pe anii
2007-2010, indemnizația de concediu se plătește înainte de plecarea în concediu.
Art. 29 alin.4 din Contractul Colectiv de M. la N. de R. de Î. prevede căindemnizația de concediu de odihnă se plătește cu cel puțin 10 zile înainte de
plecarea în concediu de odihnă.
Î n consecință, consider că L. n r.1., intrată în vigoare abia la data de (...),
după ce personalul didactic prestase integral munca pe anul școlar 2009/2010
și începuse efectuarea concediului de odihnă, nu putea retroactiva și afecta,
prin diminuare, cuantumul indemnizației de concediu de odihnă la care era î ndreptățită această categorie de angajați pentru anul școlar respectiv, ce t rebuia stabilit conform considerentelor expuse anterior și plătit anticipat p lecării în concediu.
Din moment ce toate aceste acte normative sau convenționale , dar cu p utere de lege, stab ilesc că indemnizația de concediu se pl ătește întotdeauna î nainte de plecarea efectivă în concediu, ca o măsură de protecție socială a s alariatului, chiar și în ipoteza în care indemnizația de concediu s -ar fi plătit s alariaților în fapt, la o dată ulterioar ă, culpa angajatoru lui în acest sens,
pentru nerespectarea drepturilor angajatului, nu poate să agraveze și mai mult s ituația creată acestuia, contribuind la diminuarea indemnizației cuvenite prin aplicarea unei legi intrate în vigoare ulterior datei la care aceste drepturi b ănești erau datorate/scadente.
Incidența în cauză a acestor reglementări naționale, a căror aplicare atrage nelegalitatea diminuării indemnizației de concediu cuvenite reclamantei pentru anul școlar 2009/2010, drepturi bănești ce au fost plătite cu acest titlu în lunile iulie și august 2010, face de prisos analizarea respectării în cauză a drepturilor garantate prin C. E. a D. O. și a jurisprudenței C. E. a D. O.
Prin urmare, consider că acțiunea reclamante i privind obligarea unității
școlare pârâte la pla ta diferenței de inde mnizație de concedi u de odihnă pentru a nul școlar 2009/2010 este fondată.
Apreciez ca fiind fondat și capătul de cerere formulat de către reclamantă p rivind obligarea C. Local B. și P.u i m unicipiului B. la as igurarea finanțării p entru plata acestor diferențe de indemnizație, precum și cererile de chemare î n garanție a M. E., C., T. și S. și M. F. P .,
Astfel, obligația de a plăti salariul și, implicit, indemnizația de concediu de odihnă, revine angajatorului, care este, necontestat, unitatea școlară reprezentată prin director.
Aceste drepturi se asigură însă din surse bugetare, așa cum o indică art. 167 alin.1 din L. învățământului nr. 84/1995, republicată, unde se prevede că:
„unitățile de învățământ preuniversitar de stat funcționează ca unități finanțate din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităților administrativ- teritoriale pe a căror rază își desfășoară activitatea, de la bugetul de stat și din alte surse, potrivit legii";.
Potrivit disp.art.36 alin.2 lit.d) din L. nr.215/2001 privind administrația locală, consiliul local are ca atribuție aprobarea bugetului local și repartizarea fondurilor necesare unităților școlare, iar primarul, conform disp.art.63 alin.4 lit.a) din aceeași lege, exercită funcția de ordonator principal de credite.
Conform disp.art.16 din H.G. nr.2192/2004, finanțarea unităților de învățământ preuniversitar de stat se asigură din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităților administrativ-teritoriale în a căror rază își desfășoară activitatea, de la bugetul de stat și din alte surse, potrivit legii.
Potrivit art.40 din aceeași hotărâre, după aprobarea legii bugetului de stat, consiliul județean și C. G. al M. B., prin hotărâre și cu asistența tehnică a direcției generale a finanțelor publice și a inspectoratului școlar, repartizează unităților administrativ-teritoriale sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat și, după caz, fonduri din cote defalcate din impozitul pe venit la dispoziția acestora.
Având în vedere faptul că, potrivit disp.art.157 alin.2 din C. muncii, sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale se stabilește prin lege, ca o excepție de la regula prevăzută în primul alineat al aceluiași articol, ce garantează negocierea salariilor cuvenite, consider că intimaților-pârâți: M. E., C., T. și S., Ministerul Finanțelor Publice, C. local B. și P. municipiului B. le reveneau atribuții legale însemnate în ceea ce privește stabilirea drepturilor salariale ce se cuveneau personalului din învățământ potrivit dispozițiilor art.103 alin.1 din L. nr.128/1997, art.145 din C. muncii și contractelor colective de muncă aplicabile.
Pentru toate aceste considerente, opinez în sensul că se impunea admiterea în parte a recursului formulat de reclamanta M. C., cu modificarea în parte a sentinței primei instanțe.
Judecător ,
C. M.
Red./Tehnored.: C.M.; (...).
| ← Decizia civilă nr. 3173/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 4419/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
