Decizia civilă nr. 3294/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 3294/R/2011
Ședința de la 29 septembrie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: ANA I. JUDECĂTOR: A. A. C.
JUDECĂTOR: A. C.
GREFIER: C. B.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul S. M. sentinței civile nr. 8. din 18 aprilie 2011, pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud, în dosar nr. (...), privind și pe pârâții C. N. „. M. B., P. M. B., C. LOCAL AL M. B., precum și pe chemații în garanție MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - D. B.-N. și M. E. T. ȘI C., având ca obiect drepturi bănești - diminuare salariu cu 25%.
La apelul nominal făcut în cauză se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care, se constată că la data de 25 august 2011, pârâții-intimați P. municipiului B. și C. Local al municipiului B. au depus la dosar, prin registratura instanței, întâmpinare, prin care în principal invocă excepția lipsei calității procesuale pasive a P.ui M. B. și a C.ui Local al M. B., iar în subsidiar solicită respingerea recursului formulat de reclamant și admiterea cererii de chemare în garanție a M. F. P. și a M. E. C., precum și judecarea cauzei potrivit prevederilor art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă.
La data de 12 septembrie 2011, s-a depus la dosar, prin registratura instanței, întâmpinare, din partea chematului în garanție-intimat Ministerul
Finanțelor Publice - D. B. N., prin care solicită respingerea recursului ca nefondat cu consecințe menținerii ca temeinică și legală a sentinței recurate, precum și judecarea cauzei în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2
Cod procedură civilă.
Totodată, la data de 28 septembrie 2011, s-a depus la dosar, prin registratura instanței, din partea chematului în garanție-intimat M. E.,C.,T. și S., întâmpinare prin care solicită respingerea recursului ca nefondat.
Se constată de asemenea că prin memoriul de recurs, reclamantul- recurent a solicitat judecarea cauzei în lipsa sa de la dezbateri.
Curtea, raportat la prevederile art. 294 alin.1 corob. cu art. 316
C.pr.civ, invocă inadmisibilitatea schimbării în recurs a cauzei sau obiectului cererii de chemare în judecată referitor la solicitarea de plată a diferențelor salariale aferente concediului de odihnă cuvenit pentru perioada septembrie 2009 - 3 iulie 2010.
Nefiind formulate alte cereri prealabile ori excepții, Curtea constată cauza în stare de judecată, declară închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare în baza actelor existente la dosar.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 8. din 18 aprilie 2011, pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud, au fost respinse ca nefondate excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților P. municipiului B. și C. local al municipiului B.
A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție M. E., C., T. și S..
A fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamantul/a S. M., împotriva pârâților C. N. "A. M." B., P. municipiului B. și C. local al municipiului B.
A fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâții P. municipiului B. și C. local al municipiului B. împotriva chemaților în garanție M. E., C., T. și S., pentru lipsa calității procesuale pasive și ca nefondată împotriva Ministerul Finanțelor Publice.
Cu privire la excepțiile invocate de pârâți și chemații în garanție,excepții unite cu fondul, instanța a reținut că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Potrivit art.167 alin.1 din legea nr.84/1995, lege în vigoare pentru perioada la care se referă acțiunea formulată, unitățile de învățământ preuniversitar de stat funcționează ca unități finanțate din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităților administrativ teritoriale pe a căror rază își desfășoară activitatea, de la bugetul de stat și din alte sume potrivit legii.
Finanțarea acestor unități are două componente, finanțarea de bază și finanțarea complementară. Finanțarea de bază, ce include și cheltuielile de personal (inclusiv drepturile salariale) se asigură prin bugetele locale ale unităților administrativ teritoriale de care aparțin unitățile de învățământ, din sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat si alte venituri ale bugetelor locale. Conform art.36 din legea nr.215/2001, consiliul local aprobă, la propunerea primarului, bugetul local și asigură și cadrul necesar privind furnizarea serviciilor publice de interes local privind educația. Unitatea administrativ teritorială este reprezentată de primar în relațiile cu alte autorități publice și în justiție potrivit art.62 din legea nr.215/2001, iar potrivit art.63 alin.4 din aceeași lege primarul exercită funcția de ordonator de credite și întocmește proiectul bugetului local.
Ținând seama de aceste dispoziții legale, tribunalul a apreciat că acești pârâți justifică legitimitate procesuală pasivă, deoarece P. municipiului B., are calitate de ordonator de credite al unității administrativ teritorială în a cărei rază funcționează angajatorul, iar C. local al municipiului B., care are atribuția aprobării bugetului local la propunerea primarului, motiv pentru care excepția invocată va fi respinsă, urmând a se analiza pe fond acțiunea civilă dedusă judecății și împotriva acestor pârâți.
Excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție M. E., C., T. și S. a fost apreciată întemeiată, și a fost admisă pentru următoarele considerente.
Potrivit art. 167 alin. 17 din L. nr. 84/1995, republicată, lege în vigoare pentru perioada la care se referă acțiunea formulată, de la bugetul de stat, prin bugetul M. E., C. T. și S. se asigură doar cheltuielile aferenteunităților de învățământ preuniversitar, inclusiv pentru învățământul special expres enumerate la literele a - h, printre care nu sunt prevăzute și cheltuieli cu salariile cadrelor didactice sau al personalului didactic auxiliar. Având în vedere că acest minister nu finanțează învățământul preuniversitar, acesta nu justifică legitimare procesuală pasivă. În consecință, cererea de chemare în judecată a acestui minister formulată de pârâții P. municipiului B. și C. local al municipiului B. urmează a fi respinsă ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă, admiterea acestei excepții împiedicând analiza fondului cererii de chemare în garanție formulată.
Analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut următoarele:
Reclamantul/a are calitatea de personal nedidactic la pârâtul C. N. "A.
M." B., potrivit copiei carnetului de muncă depus în copie la dosar și adeverinței emisă de angajator, iar pârâta angajator în perioada 1 iulie - 31 decembrie 2010 a pus în aplicare prevederile art.1 din L. nr.1..
Prin acțiunea formulată, reclamantul/a a înțeles să solicite plata drepturilor salariale cuvenite conform contractului individual de muncă pe perioada iulie -decembrie 2010, și față de obiectul sesizării, tribunalul va analiza legalitatea măsurii diminuării salariale din perspectiva Legii nr. 1., aplicabilă pe perioada (...) - (...), cât și din perspectiva dispozițiilor convenționale invocate.
Prin art. 1 din L. nr. 1., intrată în vigoare din data de 3 iulie 2010, cuantumul brut al salariului reclamantului/ei, ca și al tuturor persoanelor din sistemul bugetar, s-au diminuat cu 25%. Potrivit dispozițiilor art. 16 din L. nr. 1., măsura diminuării drepturilor salariale ale personalului bugetar are caracter temporar, fiind aplicabilă în intervalul 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010.
Dispozițiile Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar au fost suspuse controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională reținând prin deciziile nr. 872/(...) și nr. 874/(...) constituționalitatea prevederilor ce instituie diminuarea temporară a drepturilor salariale.
T. a observat că diminuarea drepturilor salariale cuvenite lunar reclamantului/ei constituie fără îndoială o modificare unilaterală a contractului individual de muncă, modificare ce este însă posibilă, independent de voința părților, atunci când intervine ca urmare a modificării unor prevederi legale imperative.
Salariul reclamantului/ei angajat într-o unitate bugetară este stabilit prin lege, nefiind negociat între părțile contractante, cuantumul salariului înscris în contractul individual de muncă fiind cel anume reglementat prin lege la data încheierii contractului, iar nu cel convenit de reclamant/ă cu angajatorul, care nici nu i-ar fi putut acorda un salariu în alt cuantum decât cel legal, astfel că salariul poate suferi modificări tot în temeiul legii, în sensul creșterii sau micșorării cuantumului său, ori de câte ori intervine vreo modificare legislativă, fără ca pentru aceasta să fie necesar consimțământul angajatorului și/sau al salariatului.
Măsura diminuării drepturilor salariale constituie o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă, aspect reținut de altfel și de instanța constituțională în cuprinsul deciziilor nr. 872/010 și nr. 8., măsură care, pentru a fi justificată, trebuie să îndeplinească anumite cerințe și anume: să fie prevăzută de lege; să fie necesară într-o societate democratică; să se impună pentru motivele prevăzute de art. 53 din Constituție (apărareasecurității naționale, a ordinii, sănătății sau moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav); să fie proporțională cu situația care a determinat- o; să se aplice nediscriminatoriu și să nu aducă atingere însăși substanței dreptului sau libertății.
Toate aceste condiții sunt îndeplinite. Astfel, măsura diminuării drepturilor salariale este prevăzută în art. 1 din L. nr. 1., s-a impus pentru apărarea securității naționale, așa cum rezultă din expunerea de motive a G., securitate privită din perspectiva componentei sale sociale și economice și nu militare, pentru a nu fi afectată ființa statului. Măsura restrângerii vizează exercițiul dreptului, iar nu substanța acestuia și este determinată de o situație de criză financiară mondială care ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării, și implicit, securitatea națională. Tocmai pentru a nu fi afectată substanța dreptului s-a instituit caracterul temporar al diminuării salariale. Măsura restrictivă instituită se aplică nediscriminatoriu destinatarilor săi - angajați ai autorităților și instituțiilor publice, este temporară (privește perioada 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010), este rezonabilă și proporțională cu situația care a determinat-o.
Astfel, din perspectiva reglementărilor constituționale și europene, nu se poate reține o eventuală discriminare a reclamantului, ca salariat în sectorul bugetar față de angajatul din sectorul privat, întrucât pentru a exista o încălcare a principiului nediscriminării consacrat de P. 12 al C. europene și art. 14 din C. europeană, este necesar ca diferența de tratament să aibă loc între persoane aflate în aceeași situație, ori în situație analogă sau comparabilă. Așa cum rezultă din cuprinsul Legii nr. 1., dispozițiile sale privesc întreg personalul bugetar și nu numai anumite categorii profesionale.
Angajații din sectorul public nu se află în aceeași situație juridică cu cei din mediul privat. Cei care sunt angajați în raporturi de muncă în mediul bugetar sunt legați, în mod esențial, din punctul de vedere al sursei din care sunt alimentate salariile, de bugetul public național, de încasările și de cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putând avea consecințe în ceea ce privește diminuarea cheltuielilor din acest buget. Or, salariile reprezintă astfel de cheltuieli
- mai exact, cheltuieli de personal. În schimb, în mediul privat raporturile de muncă sunt guvernate întotdeauna de contractul individual de muncă încheiat între un angajat și un angajator, în funcție de veniturile, alți indicatori economici ori domeniul de activitate în care funcționează angajatorul.
În sectorul public angajatorul este, întotdeauna, statul, prin diferitele sale entități de la nivel central sau local. Aceste entități ce au calitatea de angajator trebuie să țină seama de faptul că în sectorul public salariile sunt stabilite în baza legii, legea este cea care oferă o marjă angajatorului public ca eventual să acorde anumite sume de bani, acesta neavând competența de a acorda drepturi salariale numai în baza și în temeiul unei manifestări discreționare de voință. Însă, atunci când legea diminuează cuantumul salariilor, contractul individual de muncă nu trebuie renegociat prin întâlnirea voinței concordante a celor doi cocontractanți pentru a se aplica noile prevederi legale, așa cum nu se produce nici vreo negociere între părți în situația majorării salariilor din sectorul public, angajatorii trebuind să pună în aplicare legea adoptată în domeniu.
Toate aceste considerente demonstrează că angajatorul public prin natura cheltuielilor angajate în legătură cu plata drepturilor salariale, respectiv cheltuieli bugetare, și prin temeiul stabilirii sistemului de salarizare, respectiv legea, nu este în aceeași situație cu cel privat și nici măcar într-o situație analogă șicomparabilă, astfel încât unei situații de fapt diferite îi corespunde un tratament juridic diferențiat.
Referitor la prevederile art.40 alin.2 lit. c C. muncii invocată expres de reclamant/ă ca temei juridic al acțiunii, tribunalul a observat că acest text legal, ce reglementează una dintre obligațiile angajatorului, prevede că acesta trebuie să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă încheiate, însă această dispoziție legală nu poate atrage o soluție de admitere a acțiunii pentru că, după cum s-a explicat anterior, angajatorii din sectorul public pot și trebuie să acorde cu titlu de drepturi salariale doar ceea ce este reglementat prin lege, neputând negocia cu salariații acordarea unor drepturi salariale mai mari ori mici prin contractul individual de muncă, drepturi ce ar fi situate în afara cadrului legal în materia salarizării personalului bugetar.
Referitor la aplicabilitatea în cauză a prevederilor art.1 din Protocolul nr.1 la C. sub aspectul existenței unui bun, tribunalul a apreciat, în prealabil, că în baza dispozițiilor art. 20 din Constituție, instanța de judecată este obligată să acorde prioritate reglementărilor internaționale, care fac parte din dreptul intern odată ce au fost ratificate de R., putând proceda la o analiză a concordanței normelor dreptului intern cu normele convenționale, chiar în condițiile existenței deciziilor instanței constituționale privitoare la conformitatea cu C. a dispozițiilor legale referitoare la diminuarea temporară a drepturilor salariale. Aceasta întrucât, au existat situații în care instanța constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a unui anumit text legal, reținând că acesta este conform Constituției și ulterior, Curtea europeană a reținut încălcarea normelor convenționale prin aplicarea respectivului text legal analizat de judecătorul constituțional (spre exemplu, Cauza D. P.escu împotriva României).Oricum, tribunalul observă că prin deciziile nr.8. și nr.8. instanța de contencios constituțional în considerentele acestor decizii nici nu analizat și nici nu a făcut referiri la jurisprudența C. sub aspectul măsurii diminuării salariilor personalului bugetar.
Așa fiind, reținând obligația instanței de a interpreta și aplica dispozițiile legale în conformitate cu tratatele internaționale ratificate de R., a superiorității C. europene față de normele interne, tribunalul a analizat dacă reglementările interne privitoare la diminuarea drepturilor salariale ale reclamantului intră sau nu în conflict cu normele convenționale.
T. a apreciat că dreptul de creanță al reclamantului privind salariul pentru munca prestată și corelativ obligația de plată a salariului de către angajator are la bază legea, care poate suferi modificări în privința cuantumului dreptului și obligației corelative în funcție de politica economică a statului, motiv pentru care nu s-a putut reține nici faptul că reclamantul are un bun în sensul C. europene sau cel puțin o speranță legitimă în ce privește cuantumul salariului. Curtea europeană face o distincție esențială între dreptul de a continua să se primească în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru perioada în care munca a fost prestată. Ca atare, existența bunului sau a speranței legitime s-ar fi putut reține numai atunci când fie creanța reclamantului, în cuantumul anterior datei de 3 iulie 2010, ar fi fost stabilită irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, fie diminuarea salarială ar fi intervenit retroactiv, după prestarea muncii de către reclamant, ceea ce nu este cazul, întrucât L. nr. 1. s-a aplicat numai pentru viitor de la momentul intrării sale în vigoare. C. a statuat că veniturile viitoareconstituie bun numai dacă au fost câștigate sau există un titlu executoriu în privința lor, ceea ce nu este cazul în speță.
O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la C. europeană numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern, fiind spre exemplu confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor judecătorești. C. europeană nu garantează dreptul de a continua să se primească un salariu într-un anumit cuantum (Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei), ci este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților din bugetul de stat, astfel că statul poate introduce, suspenda sau anula plata diferitelor sume (Cauza Kechko împotriva Ucrainei,).
Diminuarea drepturilor salariale nu este analizată de Curtea europeană din perspectiva privării de proprietate, ci a regulii generale privitoare la dreptul la respectarea bunurilor. Lipsa unei despăgubiri nu conduce eo ipso la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C. pentru că statele se bucură de o marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor lor în acest domeniu.
Pentru a fi conformă cu C. europeană măsura diminuării salariale trebuie să fie prevăzută de lege, necesară într-o societate democratică și proporțională cu situația care a justificat-o. Sub acest aspect, tribunalul reține că măsura diminuării drepturilor salariale este prevăzută de L. nr. 1. și a fost justificată de necesitatea reducerii cheltuielilor bugetare pentru asigurarea protecției securității naționale, măsura fiind necesară într-o societate democratică, ea răspunzând unei situații de criză economică și socială majoră a societății, care poate fi evitată și prin măsura diminuării salariale. Nefiind vorba de o privare de proprietate, caracterul proporțional nu se analizează prin prisma neacordării de despăgubiri adecvate, ci se analizează în ce măsură salariatul a fost lipsit în totalitate de salariu, în ce măsură situația financiară a sa și a familiei sale a fost grav afectată. Necesitatea intervenției statului a rezultat din consecințele pe care criza economică internațională le-a produs asupra deficitului bugetar.
În cauză, reclamantul/a nu a dovedit că, prin măsura diminuării veniturilor sale salariale, situația financiară a sa și a familiei sale a fost grav afectată, ajungându-se la lipsirea sa de mijloacele de subzistență. În aprecierea proporționalității trebuie să se aibă în vedere și faptul că măsura diminuării drepturilor salariale are caracter temporar. T. a observat că jurisprudența C. invocată expres de reclamant/ă prin acțiune se referă la situații juridice diferite, majoritatea cauzelor vizând bunuri imobile pentru care cei în cauză s-au judecat anterior în fața instanțelor naționale, iar nu și cauze referitoare la măsura diminuării salariilor prin lege, pentru viitor, pentru o perioadă temporară, măsură determinată de o criza economică globală, așa cum este cazul de față.
În baza considerentelor anterior evocate, reținând că măsura diminuării drepturilor salariale poate fi dispusă prin lege fără a fi necesară manifestarea de voință a angajatorului și a salariatului, că ea este prevăzută într-o lege clară, previzibilă, este justificată de necesitatea asigurării securității naționale pe fondul crizei economice mondiale, este proporțională cu situația care a determinat-o, este temporară, că salariații nu dețin un bun în sensul jurisprudenței C. privind cuantumul salariului, iar angajatorul în mod judicios a pus în aplicare prevederile art. 1 din L. nr. 1. pentru perioada 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010, iar după 01 ianuarie
2011 sunt aplicabile în domeniul salarizării personalului bugetar prevederile legii nr.285/2010, tribunalul a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată.
Față de soluția respingerii acțiunii formulate ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanție formulată de pârâții P. municipiului B. și C. local al municipiului B. împotriva M. F. P., reprezentat prin D. G. a F. P. B.-N., în temeiul art. 60 Cod procedură civilă, a fost respinsă ca nefondată, pentru că pârâții nu au căzut în pretenții, caz în care în mod evident nu poate fi admisă chemarea în garanție. A fost respinsă, potrivit considerentelor anterior reliefate, și cererea de chemare în garanție formulată de pârâții P. municipiului B. și C. local al municipiului B. împotriva chematului în garanție M. E., C., T. și S., pentru lipsa calității procesuale pasive.
Nu au fost solicitate cheltuieli de judecată de către pârâți și nici de chemații în garanție.
Împotriva acestei sentințe a declarat în termen legal recurs reclamantul, solicitând în principal admiterea recursului și modificarea hotărârii în sensul admiterii acțiunii în totalitate, iar în subsidiar, admiterea în parte a acțiunii cu obligarea pârâtului C. N. „. M. B. la plata diferențelor salariale de
25% reținute, aferente concediului de odihnă cuvenit pentru perioada septembrie 2009 - 3 iulie 2010.
În motivarea recursului reclamanta a arătat că apreciază hotărârea nelegală, pe motivul prev. de art. 304 pct. 9 Cod proc.civ.
Esența motivării sentinței rezită în aceea că, în opinia instanței de fond salariul nu constituie un bun, sau cel puțin o speranță legitimă cu privire la cuantumul acestuia, în sensul C.
Arată că nu este de acord cu interpretarea dată de către instanța de fond în privința dispozițiilor convenției, cea corectă fiind în sensul susținut de către reclamantă - acela că salariul constituie un bun sau cel puțin o speranță legitimă cu privire la cuantumul lui.
Potrivit acestei interpretări, apreciată ca fiind corectă, acțiunea ar fi întemeiată, justificându-se admiterea în totalitate a recursului pentru întreaga perioadă 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010.
Chiar în ipoteza în care instanța de recurs ar împărtăși raționamentul și argumentarea instanței de fond, nelegalitatea sentinței rezidă din aplicarea greșită a dispozițiilor legale, constând în faptul că s-a dat eficiență aplicării retroactive a prevederilor Legii nr. 1. asupra drepturilor bănești cuvenite cu titlu de indemnizație de concediu de odihnă, pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 1., respectiv anterior datei de 3 iulie
2010.
Potrivit art. 103 din L. nr. 128/1997, în vigoare la acea dată, cadrele didactice au dreptul pentru activitatea desfășurată într-un an școlar (respectiv pentru intervalul (...) - (...)), la un număr de 62 zile lucrătoare concediu de odihnă.
Potrivit principiilor dreptului muncii și dispozițiilor legale aplicabile, dreptul la concediul de odihnă se naște „zi de zi";, dar se execută sub aspectul timpului fizic în cursul vacanțelor școlare.
Reținerea din indemnizația de concediu a procentului de 25% în cursul lunilor iulie și august 2010 este nelegală, întrucât pentru 10 din 12 luni, respectiv pentru perioada septembrie 2009 - 3 iulie 2010 nu era în vigoare nicio dispoziție legală care să impună reducerea cu 25% a drepturilor bănești. Aplicarea asupra acestor drepturi a dispozițiilor Legii nr.
1., care a intrat în vigoare la 3 iulie 2010 face ca aceste norme să retroactiveze, respectiv să influențeze drepturi bănești născute anterior intrării în vigoare a legii, chiar dacă sunt achitate în timpul valabilității legii noi.
Instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale atunci când a respins integral acțiunea introductivă, aceasta fiind întemeiată cel puțin în parte, respectiv în ceea ce privește reținerea de 25% aferentă drepturilor bănești acordate în lunile iulie august 2010, cuvenite pentru activitatea desfășurată în perioada de 10 luni anterioară acestora, din anul școlar respectiv.
Cel puțin sub acest aspect al considerării legale a unei măsuri dispuse prin retroactivitatea unei legi, hotărârea instanței de fond este nelegală, motiv pentru care reclamanta a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în modalitatea precizată în subsidiar.
Prin întâmpinarea formulată de către chematul în garanție Ministerul F inanțelor Publice prin D. G. a F. P. B. N. s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătându-se că hotărârea primei instanțe este legală, atât sub aspectul modalității de soluționare a excepțiilor invocate, cât și sub cel al soluționării fondului pricinii și a cererii de chemare în garanție.
Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților a fost corect soluționată în sensul respingerii, întrucât C. Local stabilește cuantumul fondurilor alocate fiecărei unități de învățământ pe baza metodologiei elaborată și aprobată de M. E., C., T. și S., potrivit HG nr. 2..
Pe fondul pricinii, soluția de respingere a acțiunii este corectă, întrucât măsura diminuării drepturilor salariale a fost dispusă prin lege, fără a fi necesară manifestarea de voință a angajatorului și a salariatului.
Întrucât pârâții chemați în judecată nu sunt părți căzute în pretenții, urmare a respingerii acțiunii, în mod corect a fost respinsă cererea de chemare în garanție.
Prin întâmpinarea depusă P. municipiului B. s-a opus admiteriirecursului invocând excepția lipsei calității procesuale pasive a P.ui mun. B. și a C. Local al municipiului B., admiterea cererii de chemare în garanție a Ministerul Finanțelor Publice și M. E., C., T. și S..
Intimatul a arătat că personalul didactic nu are raporturi juridice de muncă cu C. Local al municipiului B. sau cu P. municipiului B., care nu stabilesc și nu plătesc salariile personalului didactic în calitate de angajatori, finanțarea cheltuielilor pentru salarizarea personalului didactic făcându-se exclusiv din fonduri provenite din bugetul de stat conform art. 167 alin. 3 și 5 din L. nr. 84/1995.
Procedura de finanțare este reglementată de HGR 2., astfel că ei nu dețin nici un temei legal pentru a plăti aceste sume din venituri proprii și nici nu pot prevedea asemenea sume în bugetul local, în acest sens fiind incidente prev. art. 14 din L. nr. 273/2006.
În contextul acestor rețineri, pârâții nu au calitate procesuală pasivă.
Prin întâmpinarea formulată de chematul în garanție M. E., C. T. și S., s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătându-se în esență că măsura diminuării drepturilor salariale pentru persoanele din sistemul bugetar, reclamanta aparținând acestuia, s-a dispus prin art. 1 din L. nr.
1. cu caracter temporar în intervalul 3 iulie - 31 decembrie 2010, prevederea fiind declarată ca și constituțională.
Referitor la aplicabilitatea art. 1 din Protocolul nr. 1 la C., s-a arătat că, potrivit practicii instanței europene, veniturile viitoare constituie bun numai dacă au fost câștigate sau există titlu executoriu în privința lor, ceea ce nu este cazul în speță.
Referitor la indemnizația de concediu de odihnă, chematul în garanție a arătat că nici în privința acesteia prevederile Legii nr. 1. nu s-au aplicat retroactiv, aceasta fiind asimilată unui drept salarial.
Potrivit art. 7 alin. 1, 2 din HG nr. 250/1992, privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, indemnizația de concediu se calculează în raport cu numărul de zile de concediu înmulțite cu media zilnică a salariului de bază, sporului de vechime și, după caz, indemnizației pentru funcția de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice, în care se efectuează zilele de concediu de odihnă.
Deci, calculul indemnizației de concediu se face prin raportare la drepturile salariale din luna calendaristică în care se efectuează zilele de concediu de odihnă, fiind evident că pentru cele ulterioare intrării în vigoare a Legii nr. 1. indemnizația de concediu trebuie să fie redusă cu 25%, ca urmare a reducerii salariului cu 25%.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate, curtea îl varespinge pentru următoarele considerente:
Prin cererea introductivă de instanță, reclamantul S. M. i-a chemat în judecată pe pârâții C. N. A. M. B., P. municipiului B. și C. local al municipiului B., solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului de rândul 1 la plata diferențelor cuvenite potrivit contractului individual de muncă, dintre sumele încasate cu acest titlu în baza Legii nr. 1. și sumele stabilite prin respectivele contracte, aferente lunilor iulie 2010- decembrie 2010, sume actualizate cu indicele de inflație până la data plății efective; obligarea pârâților de rândul 2 și 3 să îi aloce pârâtului de rândul 1 fondurile necesare plății sumelor solicitate, cu cheltuieli de judecată.
Reiese, așadar, că, prin acțiunea introductivă de instanță nu s-a solicitat ". pârâtului de ord. 1 la plata diferențelor salariale reținute, aferente concediului de odihnă convenit pentru perioada septembrie 2009-3 iulie
2010";, așa cum se solicită în petitul subsidiar al cererii de recurs.
Prin acțiunea introductivă de instanță, nu s-a solicitat obligarea pârâților la plata diferențelor salariale reținute, aferente concediului de odihnă, ci a diferențelor salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă încasate cu acest titlu în baza Legii nr. 1. și nici pentru perioada septembrie 2009-3 iulie 2010, ci pentru perioada iulie 2010-decembrie 2010, așadar este vorba de pretenții diferite și pentru perioade diferite.
Potrivit art. 294 alin. (1) fraza I-a C.pr.civ., în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată
și nici nu se pot face alte cereri noi. La rândul său, art. 316 C.pr.civ. prevede că dispozițiile de procedură privind judecata în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol.
Prin urmare, solicitarea privind obligarea pârâtului de rând 1 la plata diferențelor salariale de 25% reținute, aferente concediului de odihnă cuvenit pentru perioada septembrie 2009-3 iulie 2010, reprezintă o cerere nouă în recurs, care este inadmisibilă, întrucât nu a fost formulată procedural.
În ceea ce privește capătul de cerere din acțiunea introductivă de instanță, având ca obiect ". pârâtului de rândul 1 la plata diferențelor salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă, dintre sumele încasate cu acest titlu în baza Legii nr. 1. și sumele stabilite prin respectivele contracte, aferente lunilor iulie 2010-decembrie 2010, sume actualizate cu indicele de inflație până la data plății efective";, soluția primei instanțe este legală și temeinică.
Sub acest aspect, recursul este motivat extrem de sumar, făcându-se trimitere la ". arătate în cuprinsul acțiunii introductive, pe care înțelegem să le invocăm din nou, preluându-le din cuprinsul acesteia";.
Obiectul recursului în speță, este sentința primei instanțe, astfel că prin motivele de recurs trebuiau să se formuleze critici împotriva sentinței, iar nu să se facă trimitere la motivele arătate în cuprinsul acțiunii introductive de instanță, care au fost redactate anterior pronunțării hotărârii recurate și reprezintă argumente în favoarea admiterii acțiunii, nu critici aduse sentinței recurate, care nici nu era pronunțată la data intentării acțiunii introductive de instanță.
Diminuările salariale ale personalului bugetar, operate în baza Legii nr. 1., sunt în acord cu C. României, întrucât prin deciziile nr. 8. și nr. 8. ale Curții Constituționale, dispozițiile art. 1-8 și cele ale art. 10-17 din L. nr. 1., s-a constatat că sunt constituționale.
Salariile cadrelor didactice sunt suportate de stat, fiind stabilite prin lege de către acesta, iar nu prin negocieri individuale între angajator și angajat, astfel că diminuarea lor poate fi dispusă tot prin lege.
Contrar celor reținute de către prima instanță, și în cazul salariaților din sectorul public, salariul, astfel cum a fost stabilit prin lege, în speță printr-o Lege unică de salarizare, respectiv L. nr.330/2009, rămâne un element esențial al contractului individual de muncă, conform art.41 din C. muncii, fiind deopotrivă cauză și obiect al raporturilor de muncă, care nu poate fi modificat/redus de către angajator, de către S., prin acte normative, în mod discreționar, iar legile ce afectează acest drept trebuie să fie suficient de previzibile și să respecte dreptul angajaților la informare, pentru ca aceștia să își poată orienta conduita în raport de măsurile ce urmează a fi luate.
În acest sens, trebuie avut în vedere faptul că legiuitorul a considerat imperios necesară adoptarea la finele anului 2009, în perioada de criză economică, a unei legi privind salarizar ea unitară a person alului plătit din fonduri publice, respectiv L. nr. 330 din 5 noiembrie 2009.
Potrivit art.6 alin.1 din L. nr.24/2000, orice proiect de act normativ trebuie să instituie reguli necesare, suficiente și posibile care să conducă la o cât mai mare stabilitate și eficiență legislativă. Soluțiile pe care le cuprinde trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român și cerințele corelării cu ansamblul reglementărilor interne și ale armonizării legislației naționale cu legislația comunitară și cu tratatele internaționale la care R. este parte, precum și cu jurisprudența Curții Europene a D. O.
De asemenea, în strânsă legătură cu condițiile generale de previzibilitate a actelor normative în materie de salarizare, C. muncii, prin art.17 alin.4, ce a transpus prevederile Directivei C.ui 91/533/CEE din 14 octombrie 1991, garantează în mod nediscriminatoriu atât salariaților din domeniul public, cât și celor din sectorul privat, pentru buna desfășurare a relațiilor de muncă, dreptul la informare asupra tuturor elementelor raporturilor de muncă, în primul rând în ceea ce privește cele esențiale, ce privesc condițiile prestării muncii și salariul, astfel încât măsurile legislative adoptate în domeniul salarizării trebuie să asigure respectarea acestui drept.
Având în vedere că sectoarele de activitate în care prestează munca salariații, funcționarii publici plătiți din fondurile publice sunt de o deosebită însemnătate și responsabilitate, că în aceste domenii activează foarte multe persoane care au înalt grad de pregătire profesională, de specializare, care au fost angajați sau numiți în funcții, cu respectarealegislației, doar prin concursuri sau examene, că o parte însemnată dintre angajații ce fac parte din această categorie, datorită incompatibilităților prevăzute de actele normative în vigoare, nu ar putea să-și asigure menținerea unor venituri lunare pe care aveau speranța de a le obține, muncind în sectorul privat, se impune ca S. să asigure acestora, în mod nediscriminatoriu față de lucrătorii din sectorul privat, stabilitatea și previzibilitatea salarială, siguranța economică a lor ca indivizi și, implicit a familiilor lor, acesta trebuind să fie un deziderat pentru S. și un obiectiv de interes public.
Pentru argumentele prezentate anterior, Curtea consideră că reclamanta, contrar celor reținute de c ătre prima instanță, avea în cauză s per anț a leg itimă de a-i f i pl ătit ș i încep ând cu lun a iul ie 201 0 s al ar iul s tab il it printr-o lege un ic ă d e s al ar iz are, având în acest sens "un bun"; în sensul C. Europene a D. O.
Se reține însă că măsura luată prin L. nr.1., constând în restrângerea
exercițiului dreptului reclamantei, în reducerea drepturilor salariale cu 25%,
fără a fi afectată substanța bunului, a fost determinată de motive de u tilitate publică, în contextul crizei economice profunde cu care se confrunta R ., care putea pune în pericol stabilitatea economică a țării și, prin aceasta, siguranța națională, situație ce a impus adoptarea unor măsuri cu caracter excepțional.
Potrivit art.16 alin.1, prevederile acestei legi, intrate în vigoare la data d e 0(...), se aplică până la data de 31 decembrie 2010, fiind deci, potrivitdisp.art.8 alin.3 din L. nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dispoziții temporare , păstrându-se astfel justul echilibru între exigențele interesului general al comunității și
imperativele apărării drepturilor fundamantale ale individului.
Art.53 din Constituție prevede că exercițiul unor drepturi sau al unorlibertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. R. poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.
Art.1 din Protocolul adițional la C. E. a D. O. prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptuluiinternațional.
Pentru aceste motive, se reține că, în speță, restrângerea exercițiului dreptului reclamantei s-a efectuat cu respectarea cerințelor art.53 din Constituție și nu încalcă prevederile art.1 din Protocolul adițional la C. E. a D. O.
De altfel, potrivit deciziei nr.874/(...) a Curții Constituționale, Guvernul a opinat că măsurile dispuse prin L. nr.1. sunt legale și conforme jurisprudenței C. tocmai având în vedere faptul că acestea reprezintă doar restrângeri ale exercițiului unor drepturi, nefiind afectată substanța acestora și că au fost luate pe o perioadă determinată, iar Curtea Constituțională a reținut că măsura criticată are un caracter temporar, tocmai pentru a nu se afecta substanța dreptului constituțional protejat.
Curtea Constituțională a mai reținut, prin aceeași decizie, că este evident că restrângerea exercițiului unui drept trebuie să dureze numai atât timp cât se menține amenințarea în considerarea căreia această măsură a fost edictată, aceasta fiind de esența art.53 din Constituție.
În acest sens, Curtea Constituțională a constatat că măsura criticată are o durată limitată în timp, și anume până la data de 31 decembrie 2010.
S-a reținut că aceasta: "Este o obligație de rezultat pe care și-o impune legiuitorul, pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la încălcarea caracterului temporar al restrângerii exercițiului drepturilor; or, tocmai acest caracter temporar al restrângerii exercițiului drepturilor este de esența textului art.53 din Constituție.";
De altfel, prin decizia nr.1414/2009, Curtea Constituțională a mai reținut, analizând dispozițiile art.10 cap.III din L. nr.329/2009, următoarele:
„Se impune subliniat însă faptul că de esența legitimității constituționale a restrângerii exercițiului unui drept sau al unei libertăți este caracterul excepțional și temporar al acesteia. Într-o societate democratică, regula este cea a exercitării neîngrădite a drepturilor și libertăților fundamentale, restrângerea fiind prevăzută ce excepție, dacă nu există altă soluție pentru a salvgarda valori ale statului care sunt puse în pericol. Este sarcina statului să găsească soluții pentru contracararea efectelor crizei economice, printr-o politică economică și socială adecvată. Diminuarea veniturilor personalului din autoritățile și instituțiile publice nu poate constitui, pe termen lung, o măsură proporțională cu situația invocată de inițiatorul proiectului de lege";.
Pentru toate aceste considerente se reține că soluția primei instanțe privind diferențele de drepturi salariale solicitate de către reclamantă pentru lunile septembrie-decembrie 2010 este temeinică.
Pentru motivele arătate, în baza art. 3041, art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. 1 Cod proc.civ., curtea va respinge ca nefondat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul S. M. împotriva sentinței civile numărul 8. din 18 aprilie 2011 a T.ui B.-N. pronunțată în dosar numărul (...), pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 29 septembrie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER ANA I. A. A. C. A. C. C. B.
Red. IA dact. GC
2 ex/(...)
Jud.primă instanță: M.L.B.
| ← Decizia civilă nr. 3778/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 3411/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
