Decizia civilă nr. 347/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 347/R/2011
Ședința din 31 ianuarie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE : D. G.
JUDECĂTOR : L. D. JUDECĂTOR : S. D. GREFIER : C. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta S. P. SA împotriva sentinței civile nr. 4. din 06 septembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud în dosarul nr. (...), privind și pe reclamanta intimată T. R., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, se prezintă reprezentanta pârâtei recurente SC OMV P. SA, avocat M. N., lipsă fiind reclamanta intimată.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat și motivat în termenul legal, a fost comunicat reclamantei intimate și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 25 noiembrie 2011, prin serviciul de registratură al instanței, s-a depus din partea reclamantei intimate întâmpinare, un exemplar înmânându-se reprezentantei pârâtei recurente.
Curtea lasă cauza la a doua strigare pentru a da posibilitatea reprezentantei pârâtei recurente să studieze întâmpinarea și reprezentantului reclamantei intimate să se prezinte la cauză.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la a doua strigare a cauzei, se prezintă reprezentanta pârâtei recurente SC OMV P. SA, avocat M. N., lipsă fiind reclamanta intimată.
Reprezentanta pârâtei recurente arată că nu mai are alte cereri de formulat în probațiune.
Nemaifiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat,
Curtea declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta pârâtei recurente solicită admiterea recursului, modificarea sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii, în principal ca fiind prescrisă, iar în subsidiar ca fiind nefondată, susținând pe larg motivele arătate în scris prin memoriul de recurs și concluziile scrise pe care le depune la dosar.
Reprezentanta pârâtei recurente consideră că în măsura în care urmează a fi menținută sentința instanței de fond, este necesar a se preciza cuantumul exact al drepturilor bănești pe care recurenta este obligată să le achite reclamantei/.
De asemenea, solicită obligarea reclamantei intimate la plata cheltuielilor de judecată, depunând la dosar factura care atestă plata onorariului avocațial.
Curtea, după deliberare, respinge ca tardiv formulată cererea formulată de către reprezentanta pârâtei recurente în sensul precizării cuantumului exact al drepturilor bănești pe care recurenta este obligată să le achite reclamantei/., reținând că această critică privind sentința de fond a fost formulată doar la acest termen, fiind depășit astfel termenul legal de 10 zile, calculat în raport cu data comunicării hotărârii.
C U R T E A
Deliberând, reține următoarele:,
Prin sentința civilă nr. 4. din (...), pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud în dosar nr. (...), s-au respins ca neîntemeiate excepțiile necompetenței teritoriale, a nulității cererii de chemare în judecată, a lipsei calității procesual active a reclamantei și a prescripției dreptului la acțiune privind drepturile bănești aferente anilor 2006 și 2007.
A fost admisă ca fiind întemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune privind drepturile bănești aferente anului 2005, cu consecința respingerii acțiunii reclamantului privind aceste pretenții ca prescrise.
A fost admisă, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamanta T. R., împotriva pârâtei SC OMV P. SA și în consecință, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei contravaloarea ajutorului de 4.000 mc de gaze naturale pentru anii 2006 și 2007, în funcție de prețul unui mc de gaze naturale la data de 1 ianuarie 2006, respectiv la data de 1 ianuarie 2007, sume actualizată cu indicele de inflație de la data scadenței la data plății efective.
Pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 810 lei cheltuieli de judecată.
S-au reținut următoarele:
Examinând inițial, în condițiile art.137 C.proc.civ., excepțiile invocate de către societatea pârâtă, în ordinea priorității, T. le-a respins ca fiind nefondate, mai puțin excepția prescripției dreptului la acțiune care este în parte întemeiată.
Excepția necompetenței teritoriale a acestui tribunalul este nefondată, fiind respinsă ca atare, întrucât potrivit art.284 alin.2 Codul muncii competența teritorială de soluționare a conflictelor de muncă revine tribunalului în a cărei rază teritorială reclamantul își are domiciliul sau reședința, ori după caz, sediul. Față de aceste dispoziții legale, tribunalul a constatat că este competent din punct de vedere teritorial să judece în primă instanță acțiunea dedusă judecății, întrucât reclamanta are domiciliul în județul B. N..
Contrar aserțiunilor pârâtei, în speță nu sunt aplicabile prevederile art.72 din Legea nr.168/1999, întrucât aceste dispoziții legale au fost abrogate implicit prin dispozițiile art.298 alin.2 Codul muncii, care prevede că orice alte dispoziții contrare se abrogă, caz în care este evident faptul că trebuie considerate abrogate și dispozițiile invocate prevăzute de art.72 din Legea nr.168/1999 care prevedeau în cazul conflictelor de drepturi că acestea se soluționează de instanța judecătorească competentă în a cărei circumscripție își are sediul unitatea.
Trebuie subliniat că aceasta este practica constantă a instanțelor judecătorești sesizate cu acest tip de litigii.
T. a respins ca nefondată și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, întrucât aceasta având anterior calitatea de salariată al societății pârâte și invocând prevederile art.176 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate care prevede că salariații au dreptul la un ajutor material reprezentând contravaloarea a câte 4000 mc de gaze naturale pentru fiecare an,
și art. 187 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură ce se referă la același drept, tribunalul a statuat că acest drept aparține salariaților, iar nu sindicatului, situație în care aceștia sunt îndreptățiți să acționeze în judecată societatea pârâtă, având legitimitate procesuală activă, urmând a se stabili dacă aceste pretenții sunt fondate sau nu în funcție de probele administrate și apărările invocate de părți.
A fost respinsă și excepția nulității cererii de chemare în judecată invocată de pârâtă pentru că, chiar dacă reclamanta nu a indicat valoarea obiectului acțiunii dedusă judecății, tribunalul a statuat că prin modul de formulare a obiectului acțiunii prin care se solicită obligarea pârâtei la plata ajutorului material reprezentând contravaloarea 4000 mc gaze naturale pentru anii (...), acesta este suficient de determinat, iar acțiunea poate fi soluționată în mod adecvat pe baza acestor pretenții deduse judecății, urmând ca instanța de judecată să stabilească în măsura în care consideră necesar, în situația în care pe fond pretențiile vor fi găsite întemeiate, data de la care trebuie calculat prețul unui metru cub de gaze naturale solicitate, pentru a realiza o justă soluționare a litigiului dedus judecății.
În ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune privind drepturile bănești solicitate de reclamantă pentru anii 2005, 2006 și 2007, tribunalul a statuat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art.283 alin.1 lit. c din Codul muncii care instituie un termen de prescripție de 3 ani, care începe să curgă de la data nașterii dreptului solicitat, și că nu este aplicabil termenul de 6 luni invocat de către societatea pârâtă, deoarece obiectul pretențiilor deduse judecății de reclamant prin care solicită obligarea pârâtei la plata unor venituri cu titlu ajutor material anual, respectiv contravaloarea a câte 4.000 mc gaze naturale, sunt și trebuie asimilate drepturilor salariale cuvenite angajaților și trebuie să aibă un regim juridic similar, inclusiv sub aspectul termenului de prescripție.
Observând însă că reclamanta a înregistrat acțiunea la data de 26 mai
2009 și că acesta solicită ajutorul material și pentru anul 2005, s-a constatat că pentru acest an, acțiunea formulată de reclamantă este prescrisă, fiind respinsă ca atare, întrucât în situația în care dispozițiile din contractele colective de muncă invocate la nivel de unitate și ramură, anterior precizate, nu indică o dată fixă din cursul anului în care ar fi trebuit achitat ajutorul material reprezentând cota de gaze naturale, înseamnă că trebuie luată în calcul pentru determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție, cel mai târziu ultima zi din anul respectiv, ori în cazul anului 2005, ultima zi a fost
31 decembrie 2005, iar acțiunea a fost înregistrată doar în 29 mai 2009. Așa fiind, tribunalul a constatat că a fost depășit termenul general de prescripție de
3 ani aplicabil în cauză, motiv pentru care a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune privitor la drepturile bănești aferente anului 2005, iar în consecință, a fost respinsă acțiunea ca prescrisă privind pretențiile din acel an.
Contrar aserțiunilor reclamantei, tribunalul a considerat că termenul de prescripție de 3 ani în acest caz nu se calculează de la expirarea a 150 zile necesare pentru închiderea anului financiar întrucât față de pretențiile deduse judecății, acestea nu se află în legătură de conexitate directă cu închiderea anului financiar la nivelul societății, ci trebuie executate dispozițiile contractelor colective în timpul anului respectiv în lipsa altor prevederi derogatorii.
Însă, pentru anii 2006, 2007, constatând că sunt aplicabile dispozițiile art.283 alin.1 lit. c din Codul muncii, care instituie un termen de prescripție de
3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune și observând data înregistrării acțiunii de către reclamant anterior precizată, s-a observat că pentru aceste pretenții acțiunea a fost formulată în termenul de prescripție menționat, motivpentru care a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune privind drepturile deduse judecății aferente anilor 2006-2007.
Pe fondul acțiunii, T. a reținut următoarele:
Reclamanta a avut calitatea de salariată la pârâtă în calitate de lucrător gestionar, începând cu data de (...) și până la data de (...), dată la care au încetat raporturile de muncă între părți. A. situație reiese și din mențiunile carnetului de muncă al reclamantei depus în copie la dosar f.122-134, iar în această perioadă, doar la data 01 iulie 2004 s-a făcut mențiunea în carnetul de muncă că salariul reclamantei a fost majorat ca urmare a aplicării prevederilor art.134 alin.1 din contractul colectiv de muncă, neexistând mențiuni efectuate și cu privire la art.176 alin.1 din contractul colectiv invocat drept temei de reclamant în această cauză.
Potrivit art. 39 alin.1 lit. a Codul muncii, salariatul are dreptul la salarizare pentru munca depusă, iar angajatorului îi revine obligația să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă potrivit art. 40 alin. 2 lit. c din același cod. Salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri conform art. 155 Codul muncii.
Potrivit art. 236 alin.4 Codul muncii, contractele colective de muncă, încheiate cu dispozițiilor legale constituie legea părților, executarea contractului colectiv este obligatorie pentru părți - art. 243 alin.1, iar prevederile acestor contracte produc efecte față de toți salariații, indiferent de data angajării sau de afilierea lor la o organizație sindicală, conform art. 239 Codul muncii. Trebuie reliefate și prevederile art. 238 alin. 1 Codul muncii care arată că prin contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Față de aceste dispoziții legale ce reglementează drepturile salariaților la salarizare, respectiv obligațiile corelative ale angajatorului, precum și caracterele și efectele contractelor colective de muncă legal încheiate, tribunalul a stabilit dacă reclamanta în calitate de fostă salariată al pârâtei este îndreptățită să primească un ajutor material anual reprezentând contravaloarea a câte 4.000 mc de gaze naturale potrivit dispozițiilor contractelor colective de muncă expres invocate prin acțiune.
Potrivit art.187 din C. colectiv de muncă la nivelul ramurii energie electrică, termică, petrol și gaze, pentru anul 2005, salariații agenților economici din industria petrolieră nominalizați în anexa nr.1, în care este prevăzută și societatea pârâtă, vor primi anual un ajutor material egal cu contravaloarea unei cote de gaze naturale, în cazul în care acesta nu a fost compensat prin majorarea salariului de bază. Cuantumul și condițiile de acordare a acestui ajutor material vor fi stabilite prin contractele colective de muncă la nivel inferior. S-a reliefat faptul că aceste dispoziții au fost reiterate și în contractele colective de muncă la nivel de ramură pentru anii (...) potrivit actelor adiționale depuse în copie la dosar.
Potrivit art.176 alin.1 din C. colectiv de muncă la nivelul unității pârâte, se prevedea inițial că fiecare salariat are dreptul la acordarea unui ajutor anual reprezentând contravaloarea a 4000 mc gaze naturale, iar modalitatea concretă de calcul urmează a face obiectul unui act adițional. Însă ulterior prin C. colectiv de muncă la nivelul unității pârâte din 1997 (f.59) s-a prevăzut că începând cu data de 01 iunie 1997 ajutorul material anual reprezentând contravaloarea a
4000 mc gaze naturale, ce se acordă fiecărui salariat va fi inclus în salariul de bază. Modalitatea concretă de calcul va face obiectul unui act adițional lacontract. În contractele colective de muncă la nivel de unitate din anii 1998 și
2008 s-a prevăzut la art.176 că ajutorul material reprezentând contravaloarea unei cantități de gaze naturale a fost compensat prin CCM 1997. S-a reliefat faptul că pârâta nu a dovedit în concret includerea ajutorului material în litigiu în anul 1997 în cazul reclamantei, însă nici în cazul altor salariați din acest județ care aveau această calitate la data respectivă.
Observând mențiunile din contractul individual de muncă al reclamantei depus la dosar (f.120-126), tribunalul a apreciat că nu sunt justificate susținerile societății pârâte în sensul că s-ar fi introdus în salariul de bază al reclamantei contravaloarea ajutorului material pentru anii menționați în acțiune reprezentând contravaloarea a 4.000 mc de gaze naturale anual în care acesta a activat la societatea pârâtă, fiind simple afirmații neurmate de majorarea efectivă a salariului de bază. Înscrisurile depuse de pârâtă în copie la dosar f.62-
64 ce reprezintă adrese către sucursale ale pârâtei din anul 1997 nu sunt în măsură să convingă instanța că se referă la includerea ajutorului material prevăzut de art. 176 alin.1 în salariile de bază ale angajaților, întrucât nu se face trimitere expresă la acest drept, pe de o parte, iar pe de altă parte, nu s-au efectuat mențiunile necesare în carnetul de muncă în acest sens.
Pentru că pârâta angajator nu a făcut proba necesară prin înscrisuri în condițiile art. 287 Codul muncii, instanța a constatat că acțiunea formulată reclamantă este în parte fondată, respectiv pentru anii 2006 și 2007 în care a avut calitatea de salariată a pârâtei, motiv pentru care pârâta a fost obligată să plătească reclamantei contravaloarea ajutorului a 4000 mc de gaze naturale pentru anii 2006 și 2007, în funcție de prețul unui mc de gaze naturale la data de 1 ianuarie 2006, respectiv1 ianuarie 2007. T., pentru a evita eventuale litigii între părți, a considerat că este necesar să stabilească data de la care se va calcula prețul unui metru cub de gaze naturale, preț ce va fi înmulțit cu 4.000 unități, iar data avută în vedere de tribunal, respectiv cea din 1 ianuarie a anului pentru care s-au acordat drepturile solicitate, este justificată de faptul că anumiți salariați nu au muncit la pârâtă pe tot parcursul acelui an, astfel că s-a impus stabilirea unei date fixe drept etalon pentru toți salariații din acel an calendaristic.
Pentru a se realiza o reparare integrală a prejudiciului suferit de reclamantă în urma neachitării în anul 2006 și 2007 a ajutorului material cuvenit, suma respectivă fiind actualizată cu indicele de inflație de la scadență, care în cazul de față este data încetării raporturilor de muncă ale reclamantei anterior arătate și până la data plății efective.
Apărările societății pârâte, potrivit cărora drepturile bănești solicitate prevăzute de art.176 alin.1 din contractele colective de muncă pentru anii (...), care prevedeau că ajutorul material reprezentând contravaloarea unei cantități de gaze naturale a fost compensat prin contractul colectiv de muncă din anul
1997, nu sunt în măsură a exonera societatea pârâtă de la obligația de a acorda acest drept prevăzut expres de contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, pe de o parte, iar pe de altă parte, în condițiile în care nu a depus dovezile necesare la dosar din care să rezulte în concret că în cazul acestui reclamante s- ar fi realizat compensarea respectivă prin majorarea salariului de bază.
Având în vedere considerentele anterior reliefate și ținând cont de prevederile art.40 Codul muncii care prevede că angajatorul are obligație de a plăti salariatului drepturile prevăzute de lege și de contractele colective de muncă, precum și dispozițiile contractului colectiv de muncă la nivel de ramură invocat de reclamantă, tribunalul a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamantă, obligând pârâta să plătească reclamantei contravaloarea ajutoruluia 4.000 mc de gaze naturale pentru anul 2006, în funcție de prețul unui mc de gaze naturale la data de 1 ianuarie 2006, sumă ce actualizată cu indicele de inflație de la data scadenței la data plății efective.
În baza art.274 C.proc.civ., a fost obligată pârâta să plătească reclamantului/ei suma de 810 lei cheltuieli de judecată, având în vedere faptul că față de modul de soluționare a acțiunii prin care pretențiile deduse judecății au fost admise în parte, se impune ca pârâta, aflată parțial în culpă procesuală, să suporte proporțional cheltuielile de judecată efectuate de reclamant/a, respectiv 810 lei.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs, pârâta SC OMV P. SA, prin care a solicitat casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare primeiinstanțe, iar în subsidiar, modificarea sentinței atacate, cu consecința respingerii acțiunii, în principal ca prescrisă, iar în subsidiar ca nefondată.
Recurenta consideră că în mod eronat a respins prima instanță cererea sa de administrarea a probei cu expertiza contabilă, propusă pentru dovedirea includerii ajutorului material constând în cota de gaz în salariul de bază, reținând apoi în considerentele hotărârii că nu se confirmă sub aspect probator acest aspect.
S-a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, susținându- se că dreptul pretins și reglementat în capitolul referitor la protecția socială a salariatului din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate este supus termenului de prescripție de 6 luni conform art.281 alin.1 lit. e Codul muncii.
În privința fondului, recurenta a susținut că ajutorul material constând în cota de gaz a fost inclus în salariul de bază în (...), după cum rezultă și din acordurile colective încheiate ulterior.
De asemenea, recurenta opinează că reclamanta este îndreptățită să solicite acest ajutor doar pentru perioada în care și-a desfășurat în mod efectiv activitatea în cadrul societății.
Se critică și pretinsa omisiune a instanței de fond de a indica natura sumelor la plata cărora a fost obligată pârâta, respectiv caracterul brut sau net al acestora, deoarece angajatorul are obligația virării impozitelor și contribuțiilor aferente drepturilor salariale la bugetul de stat, pe care nu și-o poate îndeplini în atare situație.
În fine, s-a susținut că deși reclamanta nu a contestat decizia de concediere prin care s-au stabilit drepturile de care a beneficiat în momentul disponibilizării, prin dispoziția primei instanțe s-a modificat implicit decizia de concediere .
Intimata a formulat întâmpinare cu privire la recursul societății pârâte (f.
13), prin care a solicitat respingerea excepțiilor invocate, ca nefondate.
În ceea ce privește excepția prescripției, apreciază că nu este fondată prin prisma faptului că termenul de prescripție este de 3 ani, întrucât drepturile pretinse sunt drepturi de natură salarială, fiind incident art. 283 al.1 lit. c din Codul Muncii.
Cu privire la fondul cauzei, reclamanta apreciază că este îndreptățită la acordarea cotei de gaz, aceasta în condițiile în care recurenta nu a făcut dovada că acest drept salarial a fost inclus în salariul de bază.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate și aapărărilor invocate, Curtea reține următoarele:
Motivul de casare invocat de recurentă nu este întemeiat, deoarece în mod corect a respins prima instanță cererea în probațiune de administrarea a expertizei contabile având ca obiectiv stabilirea includerii în salariul de bază în
(...) a ajutorului material constând în contravaloarea cotei de gaz.
În acest sens, Curtea observă că reclamanta a fost angajata pârâtei prin transfer de la SC P. SA B. din data de (...) (fila 131 fond - poziția 52 din carnetul de muncă), așadar ulterior momentului invocat de pârâtă, ceea ce lipsește în mod evident de utilitate administrarea probei propuse, în absența unor date și informații la care să se raporteze expertul.
În ceea ce privește prescripția, Curtea notează că art. 283 alin. (1) din
Codul muncii prevede că „Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate: c) în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de munca consta în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților fata de angajator; e) în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia";.
Potrivit alineatului 2 al aceleiași norme citate, „În toate situațiile, altele decât cele prevăzute la alin. (1), termenul este de 3 ani de la data nașterii dreptului.";
De asemenea, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 130/1996, prin contractul colectiv de muncă „se stabilesc clauze privind condițiile de munca, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de munca";, dispoziții similare conținând și art. 236 alin.(1) din Codul muncii.
Drept urmare, contractul colectiv de muncă cuprinde dispoziții referitoare la salarizare, la contractul individual de muncă, la drepturile și obligațiile părților, inclusiv la modalitatea de contestare a deciziilor unilaterale ale angajatorului. În consecință, sunt sau pot fi clauze în contractul colectiv de muncă dispoziții relative la toate drepturile la acțiune pentru care art. 283 alin. (1) lit. a) - d) din Codul muncii a reglementat termene speciale distincte de prescripție. D. s-ar accepta susținerile recurentei, aceste termene nu ar avea aplicabilitate, în condițiile în care nerespectarea oricăruia dintre drepturile menționate anterior constituie o neexecutare a contractului colectiv de muncă.
Pentru aceste considerente, și reținând și faptul că rațiunea instituirii termenului de 6 luni o constituie încheierea pe o perioadă determinată a contractului colectiv de muncă, Curtea apreciază că în mod judicios prima instanță a reținut că termenul de prescripție aplicabil în cauză este cel de 3 ani prevăzut de art. 283 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, acesta fiind un termen special față de cel prevăzut de art. 283 alin. (1) lit. e) din Codul muncii.
Curtea observă că solicitarea reclamantei de acordare a cotei de gaz privește perioada 2005-2007. Raportat la aspectele deja menționate și având în vedere că acțiunea a fost promovată la data de (...), opinează că în mod corect T. a respins acțiunea reclamantei ca prescrisă pentru anul 2005.
În ceea ce privește anul 2007, se constată că, potrivit carnetului de muncă (f.134), reclamantei i-a încetat contractul individual de muncă la data de (...), astfel că aceasta este îndreptățită să beneficieze de dreptul salarial solicitat doar pentru perioada efectiv lucrată, respectiv până la data încetării raportului de muncă.
Este adevărat că acordarea cotei de gaz se face anual, însă aceasta semnifică doar periodicitatea plății dreptului, care se face proporțional cu perioada lucrată, fiind un drept câștigat prin trecerea timpului. Astfel acesta poate fi solicitat pentru anul în curs până la data de 31 decembrie, când salariatul a prestat activitate întreg anul.
Situația este diferită, însă, în cazul celor ale căror raporturi de muncă au încetat anterior datei de 31 decembrie, întrucât în cazul acestora termenul deprescripție curge de la data la care a intervenit încetarea contractului individual de muncă, iar nu de la data de 31 decembrie. În măsura în care s-ar acredita ideea contrară, respectiv că și în cazul acestora prescripția curge de la data de
31 decembrie, s-ar ajunge la situația inadmisibilă, de prelungire a termenului de prescripție de 3 ani cu perioada care este cuprinsă între momentul încetării raporturilor de muncă și 31 decembrie.
Or, o astfel de ipoteză este exclusă, termenul de prescripție fiind reglementat de către legiuitor la 3 ani.
În privința fondului, Curtea constată că art. 40 alin. 2 lit. c din Codul muncii prevede că angajatorul are obligația de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege și din contractele colective de muncă. Prin C. Colectiv de muncă la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol și gaze încheiat pe anul 2000 înregistrat la M. sub nr. 53346/06/(...), prelungit prin acte adiționale succesive, actul adițional nr.430/(...) și CCM la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol și gaze încheiat pe anul 2006, înregistrat la M. sub nr. 288/02/(...) a cărui aplicare s-a prelungit prin actul adițional nr.
397/(...) pe o perioadă de minim un an de la data înregistrării, s-a prevăzut, la articolul 176 că salariații vor beneficia de un ajutor material, egal cu contravaloarea unei cote de 4000 mc gaz.
Potrivit art. 241 alin. 1 din Codul muncii și art. 11 din Legea nr. 130/1996 privind C. colectiv de muncă, clauzele contractelor colective produc efecte pentru toți salariații angajatorului, pentru toți salariații din grupul de angajatori, pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul.
Chiar dacă la nivel de S. ". S. există un contract colectiv de muncă, legal încheiat între partenerii sociali P. SA și FSLI P., aplicabil, care nu cuprinde clauzele de natura celor solicitate de reclamanți, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art.176 din CCM la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol și gaze, deoarece potrivit articolului 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, contractul colectiv de muncă nu poate conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin C. colective de muncă încheiate la nivel superior, respectiv la nivel de ramură (în speță).
Recurenta nu a contestat existența dreptului solicitat, ci chiar îl recunoaște, însă susține că ar fi fost inclus în salariul de bază în anul 1997. Pârâta nu a făcut dovada achitării dreptului cuvenit pentru anul 2006 și 2007.
O astfel de apărare este însă lipsită de orice fundament, în contextul în care la data de (...), dată la care societatea recurentă susține că ar fi inclus acest ajutor material în salariul de bază, reclamanta nu era angajată a acesteia, raportul de muncă luând naștere doar ulterior.
Așadar nu se poate reține că pârâta a făcut dovada achitării dreptului cuvenit pentru perioada la care se referă acțiunea dedusă judecății.
Actul adițional din 2008 la contractul colectiv de muncă nu poate produce efecte pentru o perioadă anterioară încheierii sale, decât cu încălcarea principiului neretroactivității care este aplicabil și în privința clauzelor interpretative din contractul colectiv de muncă.
În acest sens, art. 31 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă stabilește că:
„(1) Clauzele contractului colectiv de muncă pot fi modificate pe parcursul executării lui, în condițiile legii, ori de câte ori părțile convin acest lucru.
(2) Modificările aduse contractului colectiv de muncă se comunică, în scris, organului la care se păstrează și devin aplicabile de la data înregistrării sau la o dată ulterioară, potrivit convenției părților.";
Așadar, nu există un temei legal pentru întinderea efectelor acestei clauze contractuale asupra unei perioade anterioare încheierii actului adițional.
Curtea apreciază că nu se poate suplini sarcina probatorie a angajatorului prin stipulații ulterioare în contractele colective de muncă prin care să se ateste achitarea drepturilor salariale în litigiu în modalitatea includerii în salariul de bază, față de prevederile art. 38 și 165 Codul muncii, care stipulează interzicerea renunțării la drepturi și cu precizarea distinctă a celor salariale, din partea salariaților. Ca atare, chiar o recunoaștere ulterioară din partea sindicatului că s-au achitat anumite drepturi salariale nu este de natură a înlătura obligația angajatorului de a-și proba concret îndeplinirea obligațiilor ce îi incumbă în cadrul raporturilor juridice de muncă, sub aspectul plății drepturilor salariale.
Curtea observă, de asemenea, că motivul de recurs referitor la neindicarea caracterului brut sau net al sumelor acordate nu este întemeiat, deoarece nici art. 176 alin.1 din CCM/1997 nu lămurește acest aspect, după cum nici Legea nr. 53/2003 (Codul muncii) cuprinde reglementări privind baza de calcul a impozitului și contribuțiilor sociale.
Prin urmare, aceste apărări formulate de recurentă sunt probleme de executare a hotărârii (benevolă sau silită) și se întemeiază pe dispoziții legale privind regimul fiscal aplicabil în speță, ceea ce însă excede cadrului procesual.
În fine, Curtea reține că necontestarea deciziei de concediere de către reclamant cu privire la cuantumul indemnizației de concediere nu îl lipsește de posibilitatea solicitării suplimentărilor salariale pe cale separată, deoarece art. 165 Codul Muncii interzice asimilarea acceptării unei părți din drepturile salariale cu renunțarea la partea neachitată, iar art.38 din Codul muncii instituie principiul interdicției renunțării salariaților la drepturile recunoscute prin lege, cum este dreptul la salarizare.
Având în vedere dispozițiile art.287 din Codul Muncii, care prevăd că, sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, faptul că pârâta nu a făcut dovada achitării drepturilor salariale suplimentare reprezentând cota de gaz aferentă perioadei efectiv lucrate în anul 2006 de reclamantă, în calitate de angajată, Curtea constată că reclamanta este îndreptățită să beneficieze de drepturile suplimentare salariale solicitate, însă doar până la data încetării raporturilor de muncă, respectiv până la data de (...).
Acordarea ulterior încetării raporturilor de muncă a acestor drepturi, respectiv și pentru anul 2007, nu mai are nici o justificare, în condițiile în care temeinicia acordării acestora se fundamentează exclusiv pe contractul individual de muncă.
Față de considerentele ce preced, Curtea, în temeiul art. 312 al.1,3 Cod de procedură civilă va admite în parte recursul pârâtei, va modifica sentința atacată, în sensul că va înlătura obligația pârâtei de a achita reclamantei contravaloarea cotei de gaz pentru perioada ulterioară datei de (...).
În ceea ce privește cheltuielile de judecată la fond pretinse de către reclamanta, acestea pot fi acordate numai în limita în care acțiunea a fost admisă, respectiv numai în raport de petitele care au fost admise.
Or, după cum s-a arătat deja, pentru anul 2005 acțiunea este prescrisă, iar pentru perioada ulterioară datei încetării raporturilor de muncă - (...), acțiunea este nefondată. În concret, cererea reclamantei apare ca admisă doar pentru intervalul (...)-(...), respectiv într-un procent de aproximativ 1..
Reținând că pretențiile reclamantei au fost admise doar parțial
(aproximativ 1.) și având în vedere că ambele părți au solicitat cheltuieli de judecată, Curtea opinează că este incident art. 276 Cod de procedură civilă,respectiv se impune compensarea cheltuielilor de judecată de la fondul cauzei, astfel că în urma acestei operațiuni juridice, va dispune obligarea reclamantei să plătească societății pârâte cu titlu de cheltuieli de judecată la fond suma de 175 lei.
Curtea consideră că pârâta este îndreptățită la plata cheltuielilor de judecată în limita admiterii recursului, în final va obliga intimata reclamantă să plătească recurentei pârâte suma de 70 lei cheltuieli de judecată parțiale în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite în parte recursul declarat de pârâtul S. OMV P. S. împotriva sentinței civile nr. 4. din (...) a T.ui B. N., pronunțată în dosarul nr. (...), pe care o modifică în parte în sensul că înlătură obligația pârâtei de a achita reclamantei T. R. contravaloarea cotei de gaz pentru perioada ulterioară datei de (...).
Obligă reclamanta să plătească pârâtei suma de 175 lei cheltuieli de judecată parțiale la fond.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Obligă intimata reclamantă să plătească recurentei pârâte suma de 70 lei cheltuieli de judecată parțiale în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică, azi, (...).
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
D. G. L. D. S. D.
GREFIER C. M.
Red.S.D./S.M.D.
2 ex./(...)
Jud.fond. C..N/M. L.B.
| ← Decizia civilă nr. 2992/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 1705/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
