Decizia civilă nr. 358/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ Nr. 358/R/2011
Ședința publică din data de 1 februarie 2011
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: D. C. G. JUDECĂTOR: C. M. JUDECĂTOR: I. T.
G.: N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de către pârâta S. OMV P. SA împotriva sentinței civile nr. 1000 din (...) pronunțată de Tribunalul
Maramureș în dosar nr. (...) privind și pe reclamanții intimați K. I., R. D., E. M.
M., M. M., P. M., M. C., S. F., C. M., B. O., B. V., S. M. R. și P. C., având ca obiect litigiu de muncă - drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentanta recurentei - avocat P. A. E. în substituire avocat G. S. din cadrul Baroului C., lipsind reclamanția intimată.
Procedura de citare este realizată.
Recursul este declarat și motivat în termen legal, a fost comunicat intimaților și este scutit de taxa judiciară de timbru și timbru judiciar.
S-a făcut referatul cauzei după care se constată că la data de 24 ianuarie
2011 recurenta a înregistrat la dosar delegația de reprezentare a avocatului titular, factura și extras de conturi referitoare la cheltuielile de judecată, iar avocat C. R. din cadrul Baroului Baroului M. a depus la dosar în ședința publică un script prin care arată că mandatul său de reprezentare a încetat. Se constată de asemenea că reclamanții intimați, prin avocat ales, au înregistrat la dosar întâmpinare.
La acest termen de judecată reprezentanta recurentei arată că nu are de formulat cereri în probațiune sau excepții de invocat.
Nefiind formulate cereri prealabile sau de altă natură, Curtea declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta recurentului solicită admiterea recursului susținându-l astfel cum a fost formulat în scris, cu cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial.
Curtea reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 1000 din 10 iunie 2010 a T.ui M. pronunțată în dosar nr. (...), a fost respinsă excepția de necompetență teritorială a T.ui Mara- mureș, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, excepția pres- cripției dreptului material la acțiune și excepția prematurității acțiunii, invocate de pârâta SC OMV P. SA prin întâmpinare.
A fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanții K. I., R. D., E. M. M., M. M., P. M., M. C., S. F., C. M., B. O., B. V., S. M. R., P. C. în contradictoriu cu pârâta SC OMV P. SA B. A fost obligată pârâta la plata către fiecare reclamanți, a sumei de 16.947 lei, reprezentând 10% din profitulnet al societății pe anii 2005, 2006 și 2007 actualizată în raport de indicele de inflație la data plății efective.
A fost respinsă cererea privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale.
A fost obligată pârâta la plata către reclamanți a sumei de 1.200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
T. a reținut că pârâta și-a schimbat denumirea din SC P. SA în SC OMV
P. SA.
Excepția necompetenței teritoriale a T.ui M. a fost respinsă ca nefon- dată. Conflictele de drepturi sunt definite de art. 5 din Legea nr. 168/1999. Art. 72 a fost abrogat expres indirect în temeiul art. 298 (2) ultima liniuță coro- borat cu art. 284 (2) C. muncii.
În temeiul art. 284 (2) C. muncii competent este T. Maramureș în circumscripția căruia reclamanții își au domiciliul.
R. au calitate procesuală activă. Art. 282 C. muncii prevede că pot fi părți ale conflictului de muncă salariații, precum și orice altă persoană titulară a unui drept sau a unei obligații în temeiul prezentului cod, a altor legi sau al contractului colectiv de muncă.
În speță, drepturile salariaților sunt prevăzute de art. 41 (2) lit. a) din C. colectiv de muncă pe 2005, 2006 și art. 139 din C. colectiv de muncă pe P., respectiv cota parte din profit, astfel încât excepția calității procesuale active a reclamanților este neîntemeiată.
Excepția prematurității cererii a fost neîntemeiată.
Este adevărat că nu au avut loc negocieri între patronat și sindicat pentru stabilirea modalității concrete de acordare a acestei cote, precum și a modalităților de diferențiere între salariați, dar această situație nu înlătură natura dreptului solicitat ca fiind derivat din raportul juridic de muncă.
În cadrul raportului juridic, raportat la relațiile cu sindicatul, pârâta, în calitate de angajator se situează pe o poziție privilegiată, având în vedere posibilitățile materiale de care dispune. Ținând cont de această situație, pârâta era obligată să inițieze negocierile pentru executarea propriei obligații de plată a cotei părți din profit asumată prin C. colectiv de muncă la nivel de unitate, nu să amâne negocierile pentru ca apoi să invoce încetarea efectelor juridice prin ajungerea la termen a contractul colectiv de muncă.
În legătură cu excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de către pârâtă instanța a reținut că este nefondată.
Dreptul de participare al salariaților la cota parte din profitul net este indiscutabil legat de raportul juridic de muncă, astfel că este asimilat drepturilor salariale, de unde se constată că sunt aplicabile dispozițiile art. 283 alin. 1 lit. c) C. muncii, care stabilește termenul de prescripție de 3 ani, de la data nașterii dreptului la acțiune.
Profitul s-a stabilit în baza situației financiare anuale, situație care po- trivit art. 36 din Legea nr. 82/1991, se depune la D. G. a F. P. în termen de
150 zile, respectiv 120 zile de la încheierea exercițiului bugetar respectiv cel mai târziu la 31 mai.
Termenul de prescripție curge de la data la care s-a născut dreptul la acțiune - (...) pentru cota parte din profitul pe 2005 și se împlinește la (...), acțiunea fiind înregistrată la (...), deci în interiorul termenului de prescripție.
Pe fondul cauzei, instanța a reținut că între părțile împrocesuate a existat un raport juridic individual de muncă în perioada în litigiu, conform înscrierilor din carnetul de muncă.
Conform dispozițiilor art. 41 alin. 2 lit. a din C. colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2005-2006 (reluate de cele ale art. 42 alin. 2 lit. a din C. colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007-2010), în categoria drepturilor de natură salarială cuvenite salariaților se include și cota - partedin profit ce se repartizează salariaților, care este de până la 10% în cazul societăților comerciale. Deci, este vorba de un drept de natură salarială, fapt reconfirmat și de art. 55 alin. 1 din C. fiscal.
Potrivit prevederilor art. 41 alin. 3 din C. colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2005-2006 (respectiv art. 42 alin. 3 din cel pe anii 2007-2010), părțile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate au libertatea de a stabili condiții de diferențiere, de diminuare sau chiar de amânare a par- ticipării la fondul de stimulare din profit.
Însă, prin prevederile art. 139 din Contractele colective de muncă la nivel de unitate din anii 2005-2007 (articole care fac parte din capitolul privind salarizarea), părțile nu au hotărât diminuarea sau anularea participării la profit (deși erau liberi să o facă), astfel încât, „per a contrario";, acest drept de natură salarială a fost recunoscut salariaților. Din cele trei variante prevăzute de C. colectiv la nivel național (diferențierea cotei, diminuarea cotei sau a- nularea participării la profit), părțile s-au oprit în mod limitativ numai la cea a diferențierii precizând că doar această chestiune punctuală, împreună cu mo- dalitatea de acordare concretă, vor fi stabilite prin negocieri separate, deci prin act adițional.
Existența dreptului la cota de participare la profit este indiscutabilă, în primul rând, datorită faptului că nu s-a stabilit anularea participării la profit, respectiv nu s-a prevăzut că această cotă de participare la profit ar fi facultativă (în sensul că societatea „poate"; acorda cota), rezultând, fără putință de tăgadă, că suntem în prezența unui drept de natură salarială a angajaților la cota-parte de participare la profit.
Numai modalitatea de acordare (iar nu dreptul însuși), adică termenele
și tranșele de plată, eventual diferențiate, urmau să fie lămurite distinct.
În al doilea rând, existența dreptului la cota - parte din profit este ga- rantată și de art. 30 din Legea nr. 130/1996, raportat la art. 41 alin. 5 din
Constituție. Art. 139 din Contractele colective de muncă la nivel de unitate din anii 2005-2007 instituie o obligație imperativă (exprimată prin sintagma „. fi stabilite";) de detaliere a modalității de acordare a participării la profit, prin act adițional. Or, neîndeplinirea acestei obligații imperative expres asumate, atrage răspunderea juridică (inclusiv patrimonială) a societății pârâte, conform dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 130/1996, raportate la cele ale art. 41 alin. 5 din Constituție.
Pârâta nu poate invoca propria turpitudine pentru a eluda obligația de plată a cotei de participare la profit.
Încălcarea unei obligații nu poate fi niciodată considerată ca o cauză de impunitate (de nerăspundere) sau ca un mod de eliberare de executare a unei obligații, deoarece principiul „pacta sunt servanda"; este aplicabil în această materie, conform art. 7 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, art. 295 alin. 1 din Co- dul muncii, raportat la art. 961 alin. 1 din C. civil.
Într-adevăr, art. 139 din Contractele colective de muncă la nivel de unitate din anii 2005-2007, recunosc un drept de natură salarială (participarea la profit) și impun o obligație accesorie acestui drept (de detaliere a modalității de plată). Deci, în nici un caz, o obligație contractuală nu poate fi confundată cu o condiție, fiind evident că articolul sus menționat nu prevede acordarea participării la profit „. părțile vor stabili acest lucru. Dimpotrivă, se instituie o obligație expresă și imperativă, consecutivă recunoașterii dreptului, obligație de detaliere doar a aspectului punctual al modalității de plată. Ca atare, obligația contractuală și condiția sunt două noțiuni juridice net distincte și inconfundabile, astfel încât în speță nu poate fi reținută existența vreunei condiții a actului juridice, cu atât mai puțin a unei condiții suspensive.
Art. 139 din Contractele colective de muncă din anii 2005-2007 nu poate fi interpretat greșit (prin schimbarea înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic), considerându-se că dreptul salarial ar fi supus unei condiții pur potestative din partea debitorului (societatea angajatoare pârâtă), în sensul că aceasta va face plata participării la profit, dacă va voi ulterior aceasta. O asemenea condiție este prohibită de art. 295 alin. 1 din C. muncii, raportat la art. 1010 din C. civil, fiind astfel caducă și inopozabilă salariaților, fiind nesocotite prevederile art. 7 alin. 2, art. 8 alin. 1 și 4, art. 2 alin. 1 din Legea nr. 130/1996. Prin urmare, nu poate fi vorba de un drept „eventual"; sau o simplă vocație. În plus, având în vedere caracterul sinalagmatic, oneros și comutativ al contractului colectiv de muncă, și dispozițiile exprese ale legii (art.
1, art. 2 alin. 1, art. 8 alin. 1 și 4 din Legea nr. 130/1996) potrivit cărora acest contract reglementează „drepturi"; și obligații, rezultă faptul că prevederile art. 139 din Contractele colective de muncă la nivel de unitate din anii 2005-2007 stabilesc un drept determinat, a cărui existență și întindere nu poate depinde de un element aleatoriu (cum ar fi turpitudinea sau voința debitorului).
Chiar prevederile C.ui colectiv la nivel de unitate (art. 9 și art. 145) interzic orice limitări ale drepturilor salariale și obligă la interpretarea clauzelor contractuale în favoarea salariaților, reguli imperative statuate de art. 38 din C. muncii. De aceea, dreptul la participarea la profit, fiind un drept câștigat, derivat dintr-un raport de muncă, acesta nu poate fi supus încălcării, abuzului sau arbitrariului.
C. colectiv de muncă are și natura unui act normativ în dreptul muncii, astfel încât acesta are ca obiect legal reglementarea unor drepturi efective, iar nu a unui drept salarial lipsit de conținut, redus la „. jus";, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui. Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial (salarial), a cărui existență este recunoscută (inclusiv de contractul la nivel superior, obligatoriu și prioritar conform art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996), să fie golit de substanța sa și să devină lipsit de orice valoare.
În concluzie, dreptul la participarea la profit nu poate fi negat salariați- lor. Văzând culpa pârâtei (care nu și-a îndeplinit obligația de încheiere a actu- lui adițional de detaliere a modalităților de plată), precum și faptul că nu s-a convenit o diminuare a participării la profit, instanța constată că salariaților pârâtei li se cuvine aplicarea cotei de 10% din profit, cotă prevăzută de art. 41 alin. 2 din C. colectiv la nivel național (prioritar aplicabil conform art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996).
Din actele și lucrările dosarului a rezultat datele necontestate de părți, privind profitul pe anul 2005 (1.416 milioane lei, din care 10% reprezintă 141,
6 milioane lei) care împărțit la numărul de salariați (43.546) rezultă 3.252 lei pe salariat; profitul pe anul 2006 (2.285 milioane lei, din care 10% reprezintă
228,5 milioane lei) care împărțit la numărul de salariați (32.857) rezultă 6.960 lei pe salariat; profitul pe anul 2007 (1.778 milioane lei, din care 10% reprezin- tă 177,8 milioane lei) care împărțit la numărul de salariați (26.397) rezultă
6.735 lei pe salariat. A. sume aplicate la perioada în litigiu, confirmă exacti- tatea calculului pretențiilor deduse judecății.
Față de cele ce preced, instanța a respins excepțiile invocate și a admis pretențiile privind dreptul salarial constând în participarea la profit, făcând aplicarea prevederilor art. 11 alin. 1 și art. 30 din Legea nr. 130/ 1996 și art. 41 alin. 5 din Constituție.
De asemenea, a admis pretențiilor privind reactualizarea sumelor în funcție de rata inflației, în temeiul art. 1082 din C. civil și art. 161 alin. 4 din
C. muncii.
Cererea de acordare a dobânzii legale la sumele solicitate a fost nefondată, ele nefiind stipulate în contractele de muncă încheiate.
Prejudiciul material apărut ca urmare a întârzierii obligației de plată este reparat în condițiile art. 161 alin. 4 C. muncii prin actualizarea sumelor salariale în funcție de rata inflației.
În baza art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă, reținând că a căzut în pretenții, fiind în culpă procesuală, instanța a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 1.200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta S. OMV P. S. B.solicitând modificarea hotărârii atacate, cu consecința respingerii acțiunii, în principal - ca fiind prescrisă, ca inadmisibilă, iar pe fond respingerea ca neîntemeiată a cererii reclamanților.
În motivare, pârâta arată că pretinsul drept al reclamanților-intimați la o parte din profitul pârâtei are este o simpla vocație ori cel mult un drept condiționat de îndeplinirea a 4 condiții suspensive: a) existența negocierilor între F. și pârâtă pentru a stabili cuantumul exact al acestui drept și condițiile de diferențiere sau diminuare - condiție prevăzuta de CCM la nivel național și reluată în CCM la nivel de unitate; b) existența unui acord între F. și pârâtă încheiat ca urmare a negocierilor; c) aprobarea Adunării Generale a Acționarilor pârâtei, acest organ fiind singurul organ abilitat de lege să decidă asupra distribuirii profitului , conform art. 1535 din Legea nr. 31/1990 coroborat cu art. 111 din Legea nr. 31/1990. d) existența profitului distribuibil/repartizabil, după deducerea din profitul brut a tuturor cheltuielile utile și a cotei destinate fondului de rezervă.
Acest drept nu este obligatoriu a se acorda, având în vedere că însăși la nivel național se prevede posibilitatea anularii lui prin CCM la nivel de unitate,
și în consecință nu este aplicabil art. 8 alin. 4 din Legea nr. 130/1996.
Potrivit prevederilor CCM la nivel național începând cu anul 2001, acesta a dobândit natura juridică a unui „alt venit"; ce nu are legătură cu salariul.
În plus CCM la nivel național prevede un maxim de 10% al acestui drept, iar nu o valoare concreta; potrivit C.ui Muncii si Legii nr. 130/1996, părțile au numai obligația de a negocia, nu însă și obligația de a ajunge la un acord. Obligația de a negocia este o obligație de diligența, iar nu una de rezultat.
Potrivit art. 31 din Legea nr. 130/1996, orice modificare a unui contract colectiv de munca nu poate interveni decât în perioada de validitate a acestuia.
Acest acord este necesar să stabilească cota de profit exactă, modalitatea
și criteriile de împărțire între salariați a acesteia, termenul de plată, pentru ca sumele aprobate să fie distribuite în mod echitabil și nediscriminatoriu, într-un termen rezonabil și cu respectarea dispozițiilor legale, căci numai într-o astfel de ipoteză scopul urmărit prin asigurarea acestui mijloc de stimulare a salariaților este asigurat. În prezent, pretinsul drept al reclamanților nu s-a născut, întrucât 3 din condițiile suspensive care îl afectează nu s-au îndeplinit. Prin art. 139 din CCM la nivel de unitate, părțile își rezervă dreptul de a negocia ulterior acest drept; AGA pârâtei nu a aprobat acordarea lui. Mai mult decât atât AGA întrunita pentru aprobarea situațiilor financiare aferente anului
2008 a respins acordarea acestui drept.
Sub raportul prescripției dreptului material la acțiune, se arată că natura juridică a venitului solicitat de reclamanți este corespunzătoare, potrivit
CCM la nivel național din 2001, unui „alt venit"; ce nu are legătură cu salariul.
A., prezenta acțiune se încadrează în ipoteza art. 283 lit. e) C. muncii, fiind aplicabil termenul de 6 luni de la nașterea dreptului la acțiune. D. nașterii dreptului la acțiune este data la care condițiile suspensive s-auîndeplinit sau sunt considerate ca îndeplinite. A. presupunând ca aceste condiții s-au îndeplinit, potrivit susținerilor reclamanților, termenul de prescripție extinctivă pentru prezenta cerere de chemare în judecată s-a împlinit: pentru 2005, în iunie 2006; pentru 2006, în iunie 2007; pentru 2007, în iunie 2008.
Se mai invocă inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată față de faptul că pretenția dedusa judecății poate fi cel mult valorificata pe calea conflictului de interese și nu pe calea conflictului de drepturi, potrivit prevederilor Legii nr. 168/1999 privind conflictele de muncă, ce definește conflictele de interese ca fiind conflictele de munca ce au ca obiect stabilirea condițiilor de muncă cu ocazia negocierii contractelor colective de muncă, referitoare la interesele cu caracter profesional, social sau economic ale salariaților, iar conflictele de drepturi ca fiind conflictele de muncă ce au ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligații decurgând din legi sau din alte acte normative, precum și din contractele colective sau individuale de muncă.
Distincția dintre cele două categorii de interese are în vedere aspectul temporal și obiectul.
Conflictul de drepturi privește modalitatea de exercitare sau de executare a drepturilor și obligațiilor născute din lege, contract colectiv de muncă sau contract individual de muncă. În cazul dedus analizei, această condiție nu este îndeplinită întrucât dreptul pretins în judecată nu există.
A fost depus recurs și de către avocatul angajat de pârâtă pentru fondulcauzei, prin care se solicită, în plus față de recursul formulat de avocatul angajat pentru calea de atac, admiterea excepție prematurității acțiunii, iar în subsidiar, diminuarea cuantumului sumelor la care a fost obligată pârâta la fond, prin raportare la profitul net rămas după distribuirea unei părți din acesta pe destinațiile impuse de reglementările legale și totodată, la maximulindicat de art. 1 alin. 1 lit. e din O.G. nr. 64/2001, de un salariu de bază mediu lunar realizat la nivelul agentului economic, în exercițiul financiar de referință.
R. au depus întâmpinare (f.69-75), prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, iar în subsidiar - admiterea recursului declarat prinreprezentant - C. de avocat „. S. I. și pe cale de consecință admiterea în parte a acțiunii reclamanților prin reducerea sumelor solicitate conform pct.IIB din recurs pentru toți intimații-reclamanți.
În motivare, reclamanții au arătat, cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, că drepturile solicitate sunt drepturi de natură salarială neacordate, indiferent de izvorul acestor drepturi, fiind aplicabil art.283 alin.1 lit.c și art. 166 codul muncii, deci termenul de prescripție de 3 ani, prin raportare la art.155, cxare definește componentele salariului.
În speță este vorba de alte venituri (adaosuri) respectiv o cotă parte din profit. Iar art.139 din contractul colectiv de muncă pe P. este cuprins în
CAPITOLUL V- SALARIZAREA.
Profitul s-a stabilit în baza situațiilor financiare anuale, situații care potrivit art.36 din Legea nr.82/1991- a contabilității - se depun la D. în termen de 150 zile respectiv 120 zile de la încheierea exercițiului bugetar, cel mai târziu la 31 mai, de când curge termenul de prescripție.
Precizează că toți intimații-reclamanți au avut calitatea de angajați în anul 2007, prin urmare nu are relevanță că la data aprobării de către AGA a exercițiului financiar pe anul 2007 și respectiv la data înregistrării situațiilor financiare la D. G. a F. publice unii dintre intimații- reclamanți nu mai erau angajați ai P..
Cu privire la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată solicită respingerea acestei excepții, considerând că în speță sunt în prezența unui conflict de drepturi.
Cu privire la netemeinicia acțiunii, se arată că pârâta a realizat profit dar nu a acordat nici un procent din acesta salariaților deși ar fi trebuit să inițieze aceste negocieri.
Cu privire la posibilitatea „ad absurdum"; cum afirmă pârâta că reclamanții ar avea vreun drept privitor la profit dar că acesta este afectat de o condiție dublă, precizează că prima condiție ar fi realizarea de profit - condiție ÎNDEPLINITA - P. a realizat profit în 2005, 2006 și 2007 fapt dovedit și necontestat de pârât. A doua condiție privind negocierea cu F. P. nu s-a realizat din culpa pârâtului, acesta fiind și motivul pentru care reclamanții a solicitat procentul maxim de 10 % prevăzut de art.41 alin.2 lit.a din CCM unic la nivel național pe anii 2005-2006 nr.2001/2005 și respectiv art.42 alin.2 lit.a din CCM unic la nivel național pe 2007-2010.
Inițiativa negocierii este obligația patronatului conform art.3 alin.(5) din Legea nr.130/1996 iar nerespectarea acestei obligații este contravenție. Pârâtul își invocă propria culpă, neglijență sau chiar abuz prin nerespectarea prevederilor menționate. Neinițierea negocierii de către organizația sindicală sau de salariați nu este contravenție și nu este sancționată ca atare și altă sancțiune nu este prevăzută de lege.
Negocierea nu viza posibilitatea acordării profitului ci așa cum prevede art.139 negocierea viza cota ce urma să fie acordată, modalitatea concretă, condițiile de diferențiere - prin urmare nu se justifică neacordarea cotei din profitul net realizat pentru lipsa negocierii.
Se putea reține o culpă comună pentru lipsa negocierii inițiate de sindical sau de salariați dar nu se poate reține pasivitatea intimaților - reclamanți pentru neinițierea negocierilor raportat la poziția lor în unitate și siguranța păstrării locului de muncă. Subliniază că unii dintre reclamanți în cauze similare în care au pretins drepturi prevăzute în contractele colective de muncă au fost amenințați cu desfacerea contractului de muncă, motiv pentru care au renunțat la acțiune sau la executarea hotărârii.
Există o anexă la contractul colectiv de muncă pe P. din 1999, prin care s-a modificat art.139 din ccm stipulându-se procentul de 10 % ca fiind cota de participare la profitul anual al salariaților.
Cu privire la recursul declarat de C. avocat D. S. I. reclamanții respingerea excepției prematurității care este anulată de excepția prescripție dreptului material la acțiune.
Indiferent de soluția pronunțată în cauză nu solicită cheltuieli de judecată în recurs și solicită a nu obliga intimații-reclamanți la cheltuieli, raportat la culpa comună ce poate fi reținută pentru neinițierea negocierilor.
Mai sunt invocate dispozițiile art. 7 alin. 2 și art. 30 din Legea nr.130/1996, art.41 alin.5 din Constituție ; art.9 din ccm pe P. - clauzele contractului se interpretează conform principiilor dreptului muncii, în favoarea salariatului dacă nu se realizează consensul; art.145 care interzice orice limitare a drepturilor salariale; art.38 din codul muncii - interdicția renunțării la drepturile recunoscute salariaților.
Interpretare a dreptului salariaților ca fiind supus unei condiții pur potestative în sensul că unitatea angajatoare va plăti cota de participare la profit dacă va vrea este prohibită de art.295 alin.1 din codul muncii raportat la art. 1010 codul civil, fiind astfel caducă și inopozabilă salariaților, fiind nesocotite dispozițiile art.7 alin.2 , art.8 alin.1 și alin.4 și art.2 alin.1 din Legea nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă.
Nerespectarea obligațiilor asumate prin contractele colective de muncă și în special neacordarea drepturilor stipulate atrage caducitatea acelei dispoziții, cu alte cuvinte contractele colective de muncă nu au eficiență juridică contrar dispozițiilor art.243 codul muncii, care stipulează că - „(1) Executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți. (2) Neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul colectiv de muncă atrage răspunderea părților care se fac vinovate de aceasta ..."; și dispozițiilor Legii nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă - art.8 (4) „La încheierea contractului colectiv de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal";.
Cu privire la negociere art.3 din Legea nr.130/1996 prevede că negocierea la nivel de unitate este obligatorie cu excepția cazului în care unitatea are mai puțin de 21 de salariați - dispoziție ce nu este aplicabilă în cauză dar se pune întrebarea cum se acordă cota parte din profit sau dacă poate fi condiționată de lipsa negocierii în această situație.
În drept, reclamanții au invocat prevederile art.115, art.308 și art.312 cod procedură civilă.
Examinând hotărârea în raport motivele invocate, Curtea de A. C. constată următoarele:
Recursul este întemeiat și urmează a fi admis ca atare.
Curtea consideră neîntemeiată excepțiile inadmisibilității și a prescripției dreptului la acțiune, iar raportat la excepția prematurității, constată că aceasta reprezintă de fapt o excepție de fond; în analiza acesteia, se antamează atât de mult fondul cauzei, încât tratarea acesteia în mod distinct este formală. Este considerentul pentru care Curtea va proceda la analizarea acestei excepții concomitent cu cercetarea motivelor de recurs ce critică pe fond sentința.
1. Raportat la prevederile art. 137 alin. 1 C.proc.civ., Curtea apreciază neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii, având în vedere că în speță, nu este dedus judecății un conflict de interese, ci unul de drepturi.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 168/1999, conflictele de interese sunt conflictele de muncă ce au ca obiect stabilirea condițiilor de muncă cu ocazia negocierii contractelor colective de muncă, referitoare la interesele cu caracter profesional, social sau economic ale salariaților, iar potrivit art. 5 din aceeași lege, conflictele de drepturi sunt conflictele de muncă ce au ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligații decurgând din legi sau din alte acte normative, din contractele colective sau individuale de muncă.
Or, se poate constata că prin acțiune nu se invocă nereguli privitoare la stabilirea condițiilor de muncă cu ocazia negocierii contractelor colective de muncă, ci este invocat un drept precis care ar decurge din contractul colectiv de muncă. R. este cel care investește instanța și deci acțiunea sa, cu petitele ce o compun, stabilește limitele și profilul litigiului. Ar fi fost vorba despre un conflict de interese dacă obiectul litigiului ar fi purtat asupra negocierii contractului colectiv de muncă, ceea ce nu este cazul în speță.
În prezenta cauză, se supune judecății interpretarea contractului colectiv de muncă și decelarea drepturilor care decurg din acesta, situație în care devin aplicabile prevederile art. 5 din Legea nr. 168/1999, citate mai sus.
Ca atare, Curtea nu apreciază incidentă excepția inadmisibilității acțiunii, cu precizarea că în fapt, motivarea acestei excepții pledează pentru o recalificare a acțiunii, iar nu pentru inadmisibilitatea acesteia, recurenta neinvocând practic motive concrete de inadmisibilitate.
2. Raportat la excepția prescripției dreptului la acțiune, Curtea apreciază corectă interpretarea primei instanțe, care a considerat că dreptul solicitat se subsumează categoriei de drepturi salariale, conform art. 155 C. muncii, care enumeră ca fiind componente ale salariului salariul de bază, indemnizațiile,sporurile, precum și alte adaosuri. Or, cota de participare la profit constituie tocmai un astfel de alt adaos, fiind de altfel enumerată, în cuprinsul art. 41 din contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2005-2006 în categoria adaosurilor la salariul de bază, iar prin dispozițiile art. 139 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anul 2007 (filele 8-11 dosar fond) fiind inclus în capitolul despre salarizare, alături de sporuri și premii. Potrivit art. 166 alin. 1 și art. 283 alin. 1 lit. c) C. muncii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune este de 3 ani de la data nașterii acestui drept, în cazul în care obiectul conflictului individual de muncă este plata unor drepturi salariale neacordate.
Art. 283 alin. 1 lit. e) C. muncii stipulează termenul de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, însă acest text de lege are caracter de normă generală, reglementând în general situația litigiilor generate de nerespectarea unor clauze din contractele colective de muncă, pe când art. 283 alin. 1 lit. c) C. muncii dobândește, comparativ, caracter de normă specială, atunci când se referă la drepturi salariale reglementate prin contractul colectiv de muncă, astfel încât se va aplica norma specială, în conformitate cu dictonul specialia generalibus derogant, deci dispozițiile de la litera c), atunci când drepturile salariale neplătite sunt reglementate într-un contract colectiv de muncă.
3. Raportat la fondul cauzei și la excepția prematurității, Curtea reține că analiza are ca punct de pornire interpretarea dispozițiilor art. 41 alin. 2 lit. a din C. Colectiv de M. unic la nivel național pe anii 2005-2006 și art.42 alin.2 lit. a din C. Colectiv de M. unic la nivel național pe anii 2007-2010, având conținut identic, conform cărora „alte venituri sunt … cota-parte de profit ce se repartizează salariaților care este de până la 10% în cazul societăților comerciale";.
De asemenea, potrivit alin.3 din aceleași dispoziții legale, „condițiile de diferențiere, diminuare sau anulare a participării la fondul de stimulare din profit sau la fondul de premiere, precum și perioada pentru care se acordă cota de profit salariaților care nu poate fi mai mare de un an, se stabilesc prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate";.
Or, potrivit art. 139 din Contractele colective de muncă la nivel de unitate pe anul 2005, 2006 și 2007, „. de participare a salariaților P. S. la profitul anual, modalitatea concretă de acordare, precum și condițiile de diferențiere vor fi stabilite prin negociere cu F. P..
Prin urmare, rezultă că acest venit pretins de salariat are caracterul unei facilități, a cărei acordare se stabilește în urma negocierilor ce constituie o condiție suspensivă, conform art. 1017 cod civil și de a căror realizare depinde însăși nașterea dreptului sau transformarea unei posibilități într-un drept pur și simplu, neafectat de modalități.
4. Se invocă de către reclamanții intimați faptul că prin neacordarea acestei cote de participare la profit de către angajator, cu justificarea inexistenței negocierilor care să concretizeze detaliile de acordare, practic se invocă propria culpă a angajatorului. Curtea nu poate reține ca întemeiată această apărare, dat fiind că art. 3 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă stabilește la alin. 5 faptul că inițiativa aparține patronului, iar la alin. 6 că în cazul în care patronul nu angajează negocierea, aceasta are loc la cererea organizației sindicale sau a reprezentanților salariaților, după caz, în termen de 15 zile de la formularea cererii.
Culpa este deci comună, atât a patronului, cât și a salariaților, în primul rând raportat la modul în care, prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, s-a ignorat rolul acestei negocieri (soldate cu încheierea contractuluicolectiv de muncă), acela de a concretiza, printre altele, drepturile pe care contractul colectiv de muncă la nivel național le prevede într-o formă prea generală pentru a se putea vorbi despre un drept concret, format, născut.
Astfel, așa cum se observă, contractul colectiv de muncă la nivel de unitate preia formularea din contractul colectiv de muncă la nivel național, în condițiile în care ar fi trebuit să stabilească (așa cum stipulează art. 41 alin. 3 din C. Colectiv de M. unic la nivel național pe anii 2005-2006 și art.42 alin.3 din C. Colectiv de M. unic la nivel național pe anii 2007-2010) condițiile de diferențiere, diminuare sau anulare a participării la fondul de stimulare din profit sau la fondul de premiere, precum și perioada pentru care se acordă cota de profit salariaților (Hic Rhodus, hic salta!). Prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, se trimite la o altă negociere cu F. P., prin care să se detalieze aceste condiții de acordare.
Caracterul deficitar a redactării contractului la nivel de unitate este în egală măsură imputabil părților ce îl semnează.
În al doilea rând, chiar pornind de la modul de prevedere a dreptului în cuprinsul acestui contract, se constată, necontestată, pasivitatea angajaților, care nu au apelat la instrumentul furnizat de prevederile art. 3 alin. 6 din Legea nr. 130/1996 citate mai sus, astfel încât nu se poate sancționa angajatorul pentru culpa egală cu a reclamanților, de a nu iniția negocieri în vederea concretizării dreptului la cota de participare la profit. R. în egală măsură își invocă propria culpă, situație în care nu se poate aplica sancțiunea solicitată indirect de acesta, de a se considera efectuate negocierile de care textul contractului colectiv de muncă la nivel de unitate condiționează practic nașterea dreptului.
Pe de altă parte, caracterul contravențional al omisiunii angajatorului de a iniția negocieri este legat doar de negocierea colectivă anuală, ceea ce nu se invocă în speță: dimpotrivă, părțile recunosc faptul că au avut loc astfel de negocieri, și că ele s-au finalizat prin încheierea unui contract colectiv de muncă la nivel de unitate, constatând însă, ulterior, că acest contract impunea o nouă negociere, pentru care Curtea constată că nu se mai prevede sancțiunea contravențională. Legiuitorul nu a urmărit, prin prevederile coroborate ale art. 3 și 5 din Legea nr. 130/1996, impunerea unui număr nedeterminat de negocieri colective anuale, ci a uneia singure, ținând apoi de forța argumentelor și de atenția negociatorilor să prevadă drepturile pe care le doresc/agreează și anume, într-o formulă suficient de clară și determinată pentru a putea fi puse în practică. Dacă părțile au agreat negocierea ulterioară a anumitor drepturi, instituind prin chiar contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate o astfel de condiție (a negocierii ulterioare), această obligație nu mai este una legală, ci convențională, nepunându-se deci problema sancționării contravenționale a uneia din părți pentru nerespectarea normelor imperative ale legii.
De altfel, contravenționalul nu leagă civilul, sau în alte cuvinte, faptul că una din părți ar fi sancționabilă contravențional nu semnifică automat culpa sa, și mai mult, o culpă exclusivă, pe tărâm civil. R. tot în sarcina părților să probeze culpa în derularea raporturilor de muncă, dincolo de semnificația contravențională a faptelor lor.
5. Chiar dacă acest text nu indică modul condițional la adresa dreptului în sine (dreptul de a participa la profit), lăsând a fi stabilite pe bază de negocieri cota efectivă de participare a salariaților P. S. la profitul anual, modalitatea concretă de acordare, precum și condițiile de diferențiere, se constată că părțile nu au putut dovedi, și nici măcar nu au invocat derularea acestor negocieri secundare referitoare la stabilirea acestor detalii esențiale pentru conturarea dreptului solicitat de reclamanți, astfel încât trecândperioada de aplicabilitate a contractului colectiv de muncă la nivel de unitate fără concretizarea unor atari negocieri secundare, față de dispozițiile art. 33 lit. a din Legea nr. 130/1996, care stabilesc încetarea contractului colectiv de muncă la împlinirea termenului pentru care a fost încheiat, Curtea constată că practic, dispozițiile invocate din cuprinsul contractului colectiv de muncă la nivel de unitate nu pot produce efecte. Aceasta, întrucât lipsesc elementele de determinare în concret a întinderii acestui drept, enumerate în cele ce preced, fără de care punerea în aplicare a dreptului este practic imposibilă.
Practic, dreptul este neformat, insuficient determinat, situație ce se aseamănă cu cea a unui drept condițional. Totuși, nu se poate vorbi la propriu despre o condiție, și în nici un caz o condiție pur potestativă din partea angajatorului, dat fiind că nu depindea doar de voința acestuia declanșarea noilor negocieri, ci în egală măsură de cea a sindicatului.
Așa cum s-a arătat în cererea de recurs, nu se poate substitui voinței părților contractante nici instanța, nici reclamanții, prin fixarea aleatorie a unei anume cote de participare la profit și fără a se distinge între diferitele categorii de salariați (în funcție de vechime, profesie, competențe profesionale sau alte criterii pe care, de asemenea, părțile trebuia să le negocieze).
Nu este o prejudecată considerarea angajatorului ca deținând o poziție privilegiată sau chiar dominantă în relația cu angajații, acesta fiind un loc comun ce este recunoscut indirect chiar de către legiuitor, prin instituirea tuturor normelor de protecție față de angajați în cuprinsul C.ui muncii și al celorlalte acte normative ce reglementează derularea acestor raporturi juridice.
Trebuie însă constatat că tocmai prin intermediul acestor reglementări, s- au furnizat pârghiile prin care angajații se pot proteja de abuzul de putere din partea angajatorului, astfel încât în speță, Curtea nu poate constata o încălcare a drepturilor angajatului prin abuzul angajatorului de poziția sa dominantă, raportat la considerentele ce preced.
6. Nu se verifică în speță nici încălcarea dispozițiilor art. 165 C. muncii, ce instituie inadmisibilitatea renunțării la drepturile salariale, având în vedere că, așa cum s-a arătat în cele de mai sus, practic nu se poate vorbi despre un drept născut, nefiind îndeplinită condiția prevăzută în textul incident pentru nașterea dreptului. Oricât de largă ar fi interpretarea pe care am agrea-o în ce privește sintagma „drepturi salariale";, în opinia Curții, aceasta nu poate include situațiile similare celei de față, în care dreptul, în toate determinările sale, nu este încă născut. Totodată, în opinia Curții, nu se poate considera incompatibilă cu prevederile art. 165 C. muncii reglementarea unor drepturi bănești condiționale în favoarea salariaților, fiind chiar anumite drepturi salariale cărora caracterul condițional le este de esență (e.g., premiile).
Sensul interdicției aduse de art. 165 C. muncii este de a nu se permite renunțarea la drepturile salariale a căror existență este neîndoielnică, pentru a nu da loc abuzurilor din partea angajatorului, care prevalându-se de poziția sa dominantă economic, să impună, prin anumite constrângeri obscure, renunțarea la drept din partea angajatului vulnerabil.
Nici nu poate fi admisă acțiunea prin raportare la obligativitatea executării contractului colectiv de muncă, întrucât dându-se efect acestor dispoziții (art.243 C. muncii) nu se ajunge practic la temeinicia pretențiilor reclamanților, tocmai față de caracterul incomplet al determinării dreptului solicitat.
Față de aceste considerente, Curtea apreciază recursul fondat, fără a mai fi nevoie a se analiza celelalte motive de recurs invocate, anume, cele privitoare la existența sau nu a aprobării adunării generale a acționarilor pârâtei; existența profitului distribuibil/repartizabil; natura dreptului solicitat de drept salarial sau alt venit ce nu are legătură cu salariul, precum și cele dezvoltate însubsidiar raportat la diminuarea cuantumului sumelor acordate de prima instanță.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 3 raportat la art. 304 pct. 9 C.pr.civ., va admite recursul declarat de pârâtă, va modifica în parte hotărârea în sensul respingerii acțiunii reclamanților și obligării lor, în temeiul art. 274 C.pr.civ., la plata cheltuielilor de judecată către pârâtă în sumă de 1860 lei în recurs, fiind menținute celelalte dispoziții privind soluționarea excepțiilor procesuale, în raport de care nu s-au formulat critici în recurs sau care au fost meținute, conform considerentelor ce preced.
Nu va putea fi reținută apărarea intimaților reclamanți cu privire la culpa comună care să îi exonereze de plata cheltuielilor de judecată în recurs, dat fiind faptul că în întâmpinare se face trimitere la culpa comună pentru nefinalizarea negocierilor cu privire la cota de participare a salariaților la profit, iar nu la culpa pentru promovarea unei acțiuni netemeinice, existând în mod evident o diferență între acestea, care nu permite translatarea acelei culpe comune asupra situației părților în litigiu.
PENTRU A. MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E:
Admite recursul declarat de pârâta S. OMV P. S. împotriva sentinței civile nr. 1000 din 10 iunie 2010 a T.ui M. pronunțată în dosar nr. (...) pe care o modifică în parte în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamanții K. I., R. D., E. M. M., M. M., P. M., M. C., S. F., C. M., B. O., B. V., S. M. R. și P. C. în contradictoriu cu pârâta S. OMV P. S..
Menține restul dispozițiilor sentinței recurate privind soluționarea excepțiilor invocate în cauză.
Obligă pe intimații K. I., R. D., E. M. M., M. M., P. M., M. C., S. F., C. M., B. O., B. V., S. M. R. și P. C. să plătească recurentei suma de 1860 lei cheltuieli de judecată în recurs.
Decizia este irevocabilă.
D. și pronunțată în ședință publică din 1 februarie 2011.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
D. C. G. C. M. I. T.
G., N. N.
Red.I.T./S.M.
2 ex./(...)
Jud.fond.M.C. și D.M.H.
| ← Decizia civilă nr. 308/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 4507/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
