Decizia civilă nr. 3696/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 3696/R/2011
Ședința 24 octombrie 2011
Instanța constituită din:
PREȘED.TE : S. D. JUDECĂTOR : L. D. JUDECĂTOR : D. G.
G. : C. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul S. D. A. B. M. împotriva sentinței civile nr. 1153 din 10 iunie 2011, pronunțată de Tribunalul
Maramureș în dosarul nr. (...), privind și pe pârâții intimați C. L. R. PRIN P., C. LOCAL AL C. L., P. C. L., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și la a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat și motivat în termenul legal, a fost comunicat pârâților intimați și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că prin motivele de recurs reclamantul recurent a solicitat judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 C.pr.civ.
Curtea constată prezentul recurs în stare de judecată și reține cauza în pronunțare în baza actelor de la dosar.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 1153 din (...), a T.ui M. pronunțată în dosar numărul (...), a fost respinsă acțiunea civilă formulată de S. D. A. B. M. în numele membrilor de sindicat angajați cu contract individual de muncă în cadrul Primăriei comunei L. în contradictoriu cu pârâții C. L. PRIN P., C. LOCAL AL C. L. și P. C. L..
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a susținut că prevede- rile L. nr. 118/(...) privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, respectiv ale art. 1 al. 1 privind reducerea cu 25% a cuan- tumului brut al salariilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri și alte drepturi salariale, nu trebuie să li se aplice salariaților pe care îi reprezintă, instanța ur- mând a face aplicarea dispozițiilor art. 20 din Constituție.
S-a reținut că în anul 2010, drepturile salariale ale membrilor de sindicat reprezentați în cauză, personal contractual dintr-o unitate bugetară, erau stabilite de L. cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a per- sonalului plătit din fonduri publice.
Caracteristic personalului din autoritățile și instituțiile publice și din celelalte unități bugetare este că salariile acestuia se suportă din fondurile special defalcate de la bugetul statului, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale sau bugetele fondurilor speciale și, drept consecință, salariulnu este negociabil, libertatea contractuală a părților fiind în cea mai mare parte suplinită de legiuitor. A. în raporturi de muncă în mediul bugetar sunt legați, în mod esențial, din punctul de vedere al sursei din care sunt alimentate salariile/indemnizațiile sau soldele de bugetul public național, de încasările și de cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putând avea consecințe în ceea ce privește diminuarea cheltuielilor din acest buget.
Însă, în speță, nu este vorba despre o modificare a salariului în înțelesul art. 41 din Codul muncii, ci despre o restrângere a dreptului de a primi salariul în cuantumul stabilit prin contractul individual de muncă al fiecăruia dintre membrii de sindicat reprezentați.
Așa cum a arătat Curtea Constituțională în D. nr. 872 din (...), salariul este o componentă a dreptului la muncă și reprezintă contraprestația angajatorului în raport cu munca prestată de către angajat în baza unor ra- porturi de muncă. Efectele raporturilor de muncă stabilite între angajat și an- gajator se concretizează în obligații de ambele părți, iar una dintre obligațiile e- sențiale ale angajatorului este plata salariului angajatului pentru munca pres- tată.
Stabilind că dreptul la salariu este corolarul unui drept constituțional, și anume dreptul la muncă, Curtea Constituțională a constatat că diminuarea sa se constituie într-o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă. O atare măsură se poate realiza numai în condițiile strict și limitativ prevăzute de art. 53 din Constituție.
Curtea Constituțională a constatat că L. nr. 1. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar este constituțională, re- ținând că restrângerea prevăzută de legea criticată este necesară într-o societa- te democratică tocmai pentru menținerea democrației și salvgardarea ființei statului și că există o legătură de proporționalitate între mijloacele utilizate (re- ducerea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizației/soldei) și scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat) și că există un echilibru echitabil între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului.
În ce privește susținerile reclamantului conform cărora reducerea unila- terală a salariului brut cu 25% în temeiul dispozițiilor art. 1 din L. nr. 118/
2010 încalcă prevederile art. 1 din Protocolul 1 adițional la C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, instanța consideră că sunt nefondate.
Potrivit art. 1 Protocolul nr. 1 „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții, sau a amenzilor";.
În privința drepturilor salariale, CEDO face o distincție esențială între dreptul de a continua să primești în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (Lelas c. Croatiei din (...), par. 58). Tocmai de aceea, în cele mai cunoscute cauze ale CEDO privind salariile, sunt stabilite următoarele prin- cipii: H. Marii Camere în cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din (...): „C. nu conferă dreptul de a continua să primești un salariu într-un anume cuantum(…). O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 dacă are o bază suficientă în drept intern, de exemplu dacă este confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor dejudecată"; (par. 94); H. Kechko c. Ucrainei din (...): „(…) este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. S. poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare. Totuși, dacă printr-o dispoziție legală în vigoare se stabilește plata unor sporuri și condițiile pentru aceasta au fost îndeplinite, autoritățile nu pot, în mod deliberat, să amâne plata lor, atâta vreme cât dispozițiile legale sunt în vigoare"; (par. 23).
Față de jurisprudența evocată, instanța reține că CEDO nu garantează dreptul de a continua să primești un salariu într-un anumit cuantum.
Restrângerea dreptului membrilor de sindicat reprezentați în cauză de a primi salariul integral a fost prevăzută de lege, pentru o perioadă de 6 luni și mai înainte ca aceștia să presteze munca pentru care urmau a fi remunerați cu aplicarea L. nr. 1..
Ingerința statului în exercitarea dreptului este, în întregime, posibilă dacă se sprijină pe o bază legală, urmărește un scop legitim și este necesară într-o societate democratică și aceasta deoarece dreptul de proprietate, ca aproape toate drepturile ocrotite de C., nu are un caracter absolut.
Așa cum a indicat Curtea Europeană, statele contractante beneficiază de o marjă de apreciere pentru a hotărî necesitatea unei ingerințe, acest aspect impunându-se în contextul în care autoritățile naționale dispun de o cunoaștere aprofundată și concretă a situației sociale locale și, de aceea, sunt mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a determina ce măsuri apar ca imperative de interes general al comunității.
Întinderea marjei de apreciere de care se bucură statele semnatare va- riază ca întindere în raport de domeniul și dreptul garantat, vizate de măsura politică legislativă analizată.
În primul rând apanajul aprecierii revine legiuitorului căci acesta este chemat să analizeze oportunitatea luării unei măsuri de ordin legislativ și apoi, în funcție de datele complexe de care dispune, să aplice acea măsură legislativă menită să soluționeze problematica socio-economică astfel încât să corespundă cel mai bine dezideratului avut în vedere.
Aceasta este, practic, urmarea directă în sistemul de drept român a principiului separației și echilibrului puterilor în stat, reglementat prin art. 1 al. 4 din Constituția revizuită.
Chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a cărei jurisprudență a avut adesea drept consecință modificări legislative semnificative în dreptul in- tern al statelor, a manifestat reticență în a interveni în marja de apreciere a statelor, în special în ce privește chestiuni de natură fiscală sau ce țin de politicile socio-economice.
În speță, ingerința a fost prevăzută de lege, iar scopul legitim al măsuri- lor luate este evidențiat ca atare în expunerea de motive a L. nr. 1. și re- cunoscut de Curtea Constituțională în D. nr. 872 și 874 din (...) când a analizat constituționalitatea acestei legi în raport de încălcarea art. 53 din Constituție, respectiv situația de criză economică și financiară cu care se con- fruntă statul, atât bugetul de stat, cât și cel al asigurărilor sociale de stat.
Având în vedere aceste considerente instanța a apreciat că în speță nu s- a produs o încălcarea a prevederilor art. 1 Protocolul nr. 1, măsura reducerii salariale de 25% în temeiul art. 1 al. 1 din L. nr. 1., pe o perioadă determinată intrând în marja de apreciere a statului cu privire la reglementarea politicilor sociale și economice și a respins acțiunea. Fără cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul S. D. A. B. M.solicitând modificarea în tot a sentinței atacate în temeiul art.304 pct.9, 3041
C.pr.civ. și să se dispună obligarea pârâților la plata drepturilor salarialeneacordate aferente perioadei iulie-decembrie 2010, reprezentând diferența de
25% dintre cuantumul drepturilor de natură salarială cuvenite potrivit L. nr.330/2009 și sumele efectiv acordate, actualizate cu rata inflației de la data scadenței fiecăreia și până la efectiva achitare.
În motivarea recursului reclamantul a reiterat apărările invocate la fondul cauzei, susținând în esență că statul fiind un terț raportat la contractul individual de muncă încheiat între părți și nu poate modifica ceea ce părțile au convenit și stabilit, respectiv că reducerea unilaterală a salariului cu 25 % în temeiul art. 1 din L. 1. încalcă prevederile art. 17 din Declarația Universale a Drepturilor Omului și pe cele ale art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la C. pentru apărarea drepturilor omului.
Referitor la acest aspect s-a invocat că salariul este un bun și un drept de proprietate în sensul jurisprudenței CEDO, iar salariații au fost privați de un bun prin neplata sa integrală; că există o ingerință a statului ce a avut ca efect privarea salariaților reclamanți de bunul lor și că ingerința nu este una conformă și justificată , ea neîndeplinind condițiile care s-ar circumscrie unei exproprieri, restrângeri sau limitări, justificate și admise în sensul art. 1 din Protocolul 1.
În opinia recurentului L. 1. nu oferă reclamanților posibilitatea de a obține despăgubiri pentru privarea de proprietate în cauză și îi lipsește total de contravaloarea muncii lor.
Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate,
Curtea de A. reține următoarele:
Întrucât salariul membrilor de sindicat reprezentați de reclamant, angajați într-o unitate bugetară este stabilit prin lege, nefiind negociat între părțile contractante, acesta poate suferi modificări tot în temeiul legii, în sensul creșterii sau micșorării cuantumului său, ori de câte ori intervine vreo modificare legislativă, fără ca pentru aceasta să fie necesar consimțământul angajatorului și/sau al salariatului. Ca atare adoptarea actului normativ modificator emis în materia legiferării salarizării personalului bugetar nu poate fi privită ca o intervenție prohibită a unui terț în raportul de muncă încheiat între alte părți cu care nu ar avea nici o legătură, dimpotrivă intervenția legiuitorului nu este condiționată de manifestarea de voință a angajatorului ori a angajatului .
În mod legal instanța de fond a reținut că reducerea salariilor membrilor de sindicat reprezentați de reclamant în temeiul dispozițiilor art. 1 din L. 1. nu încalcă art. 1 din Protocolul 1 adițional la C.
În același sens a statuat cu caracter obligatoriu Înalta Curte de Casație
și Justiție prin D. nr. 2. prin care s-a soluționat un recurs în interesul legii referitor la modul de aplicare a acelorași dispoziții legale, respectiv art. 1 din L.
1., cu privire însă la indemnizația de concediu de odihnă a personalului didactic aferentă anului școlar 2009-2010.
Astfel în considerentele deciziei (care pentru identitate de rațiune pot fi aplicate și în prezenta cauză) s-a reținut că „în urma analizării jurisprudenței
Curții Europene a Drepturilor Omului nu s-a identificat vreo cauză în care instanța europeană să fi stabilit că "salariul" pentru o perioadă viitoare (prin asimilare, și indemnizația de concediu) reprezintă un "bun".
Pe de altă parte, se reține faptul că L. nr. 1., cu modificările și completările ulterioare, are aplicabilitate doar pentru viitor, respectiv doar în privința salariilor la care vor avea dreptul categoriile de salariați vizați de acest act normativ după data de 3 iulie 2010 și care, în mod evident, vor deveni exigibile după această dată, știut fiind faptul că drepturile salariale devin scadente zi cu zi pe măsura prestării muncii în favoarea angajatorului.
De altfel, în jurisprudența instanței de la S. în care a fost analizată problema acordării drepturilor salariale au fost stabilite unele principii, după cum se va preciza în continuare.
În H. din 19 aprilie 2007, pronunțată în Cauza Vilho Eskelinen contra
Finlandei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat următoarele: "C. nu conferă dreptul de a continua să primești un salariu într-un anume cuantum [...].
O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu dacă este confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor de judecată." (paragraful 94 din hotărâre).
În H. din 8 noiembrie 2005, pronunțată în Cauza Kechko contra
Ucrainei, se precizează faptul că: "[...] este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. S. poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare. Totuși, dacă printr-o dispoziție legală în vigoare se stabilește plata unor sporuri și condițiile pentru aceasta au fost îndeplinite, autoritățile nu pot, în mod deliberat, să amâne plata lor, atâta vreme cât dispozițiile legale sunt în vigoare." (paragraful 23 din hotărâre).
Totodată, se reține că politica salarială a personalului bugetar este atributul exclusiv al statului, cuantumul drepturilor de natură salarială fiind indisolubil legat de nivelul resurselor bugetului din care acestea se achită, iar statul, prin legislativul său, dispune de o largă latitudine, prin prisma C., de a stabili politica economică și socială a țării (H. din 21 februarie 1986, pronunțată în Cauza James și alții împotriva Marii Britanii).
De asemenea, "speranța legitimă", invocată de reclamanți, a fost reținută de aceeași Curte europeană ca reprezentând un "bun", în sensul primei reguli a art. 1 din Protocolul nr. 1 la C., în special atunci când în favoarea particularilor a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească dreptul la o creanță suficient de bine determinată împotriva statului pentru a fi exigibilă (H. din 15 iunie 2010, pronunțată în Cauza M.u contra României) sau atunci când, din cauza frecventelor modificări legislative, în special prin intervenția G. prin ordonanțe succesive, s-a căutat să se contracareze măsurile legislative dispuse de P. cu privire la anumite politici ale statului (în acest sens, a se vedea și: H. nr. 7 din 21 iulie 2005, pronunțată în Cauza Străin și alții împotriva României; H. din 1 decembrie 2005, pronunțată în Cauza Păduraru împotriva României; H. din 20 iulie 2006, pronunțată în Cauza R. împotriva României).
Pe de altă parte, chiar dacă s-ar considera că reclamanții ar avea un
"bun" în sensul C., se apreciază că ingerința statului asupra bunului acestora este conformă celei de-a doua reguli statuate în art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. europeană a drepturilor omului.
În analiza respectării regulii anterior amintite se reține că în astfel de cauze ingerința statului nu este de tipul "privării de proprietate" (a se vedea, spre exemplu, H. din 2 februarie 2010, pronunțată în Cauza Aizpurua Ortiz și alții împotriva Spaniei). Curtea nu analizează situația reducerii pensiilor sau salariilor ca și cum ingerința ar fi o "privare de proprietate". În consecință, lipsa despăgubirii pentru ingerință nu conduce, ex ipso, la încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la C. europeană a drepturilor omului.
În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului se statuează faptul că statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale în acest domeniu. Curtea mai constată că nu este rolul său de a verifica în ce măsură existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit,cu excepția situațiilor în care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei. (H. din 8 decembrie 2009, pronunțată în Cauza Wieczorek contra Poloniei, paragraful 59; H. din 19 decembrie 1989, pronunțată în Cauza Mellacher și alții contra Austriei, paragraful 53).
Având în vedere că nu este vorba de o privare de proprietate, testul de proporționalitate nu poate consta, în principal și exclusiv, în verificarea acordării de către stat a unei despăgubiri adecvate, ci se va analiza în concret în ce măsură angajatul în sistemul public a fost lipsit în totalitate de salariu (H. din 12 octombrie 2004, pronunțată în Cauza Kjartan Asmundsson contra Islandei, paragraful 39), funcționarul și familia sa au fost lipsiți în totalitate de mijloace de subzistență (H. din 20 iunie 2002, pronunțată în Cauza Azinas contra Ciprului, paragraful 44) sau dacă măsura este discriminatorie
(hotărârea pronunțată în Cauza Kjartan Asmundsson contra Islandei, citată mai sus, paragraful 39).
Privită prin prisma acestor principii, se apreciază ca ingerința statului este proporțională în raport cu interesele particulare afectate.
În plus, conform instrumentului european aflat în discuție, ingerința statului asupra "proprietății" reclamanților trebuie să îndeplinească următoarele cerințe principale: a) să fie prevăzută de lege; b) să fie justificată de un interes public; c) să existe o proporționalitate a măsurii cu situația care a determinat-o.
Astfel, art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. cere ca ingerința autorității publice în dreptul de proprietate asupra bunurilor să fie legală.
În acest sens se reține că diminuarea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizației/soldei este prevăzută în L. nr. 1., cu modificările și completările ulterioare, act normativ care conține prevederi suficient de clare, precise și accesibile pentru a fi considerat "lege" din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.
Cu privire la scopul ingerinței, măsura diminuării cu 25% a cuantumului salariului/indemnizației/soldei este justificată de un interes public ("utilitatea publică"), astfel cum rezultă din expunerea de motive a nr.
1., cu modificările și completările ulterioare, și din deciziile Curții
Constituționale nr. 872/2010 și nr. 874/2010, respectiv de necesitatea de a reduce cheltuielile bugetare în contextul crizei economice mondiale.
Cu privire la proporționalitatea situației care a determinat restrângerea, se apreciază că există o legătură de proporționalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizației/soldei) și scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat) și că există un echilibru echitabil între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului.
De altfel, preocuparea de a asigura un atare echilibru se reflectă în structura art. 1 din Protocolul nr. 1 în totalitate, așadar și în cea de a doua teză care trebuie coroborată cu principiul consacrat de prima. În special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat de orice măsură care privează o persoană (H. din 20 noiembrie 1955, pronunțată în Cauza Pressos Compania Naviera - S.A. și alții împotriva Belgiei).
Pentru a determina dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar și, în special, dacă nu obligă reclamanții să suporte o sarcină disproporționată trebuie să se ia în considerare modalitățile de compensare prevăzute de legislația națională. În această privință, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat deja că fără plata unei sume rezonabile în raportcu valoarea bunului privarea de proprietate constituie, în mod normal, o atingere excesivă și că lipsa totală a despăgubirilor nu poate fi justificată în domeniul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în împrejurări excepționale (Cauza Sfintele mănăstiri împotriva Greciei din 9 decembrie 1994; Cauza Ex-regele Greciei și alții împotriva Greciei, Cererea nr. (...); H. din 22 iunie 2004, pronunțată în Cauza Broniowski împotriva Poloniei).
În caz contrar, după cum s-a pronunțat deja Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, dacă o reformă radicală a sistemului politic și economic al unei țări sau situația sa financiară poate justifica, în principiu, limitări drastice ale despăgubirilor, atare circumstanțe nu pot fi formulate în detrimentul principiilor fundamentale care decurg din C., cum ar fi principiul legalității și cel al autorității și efectivității puterii judecătorești (Cauza Broniowski, citată anterior). Cu atât mai mult, absența totală a despăgubirilor nu se poate justifica nici măcar în context excepțional, în prezența unei atingeri aduse principiilor fundamentale consacrate prin C. (Cauza Străin și alții împotriva
României)";.
Având în vedere aceste considerente și, reținând și faptul că o eventuală despăgubire pentru reducerea drepturilor salariale ar anihila chiar substanța măsurii dispuse, respectiv că pentru considerentele expuse anterior nu se poate constata încălcarea dreptului de proprietate a salariaților reprezentați de reclamant și, deci a art. 17 din Declarației Universale a Drepturilor Omului, în temeiul dispozițiilor art. 3041 și 312 alin. 1 Cod procedură civilă se va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L.
D E C I D E :
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul S. D. A. B. M. împotriva sentinței civile numărul 1153 din (...), a T.ui M. pronunțată în dosar numărul (...), pe care o menține.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 24 octombrie 2011.
PREȘED.TE, JUDECĂTORI,
S. D. L. D. D. G.
G., C. M.
Red.L.D./Dact.S.M.
2 ex./ (...) Jud.fond: C. V.
| ← Decizia civilă nr. 1155/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 3946/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
