Decizia civilă nr. 392/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
ROMÂNIA CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 392/R/2011
Ședința publică din data de 2 februarie 2011
Instanța constituită din:
Președinte : I.- R. M.
Judecători : G. - L. T.
S. - C. B. Grefier : S. - D. G.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta S. O. P. SA precum și recursul declarat de reclamanta S. F., împotriva sentinței civile nr. 4. din (...), pronunțată de T. B.-N. în dosarul nr. (...) având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentantul pârâtei recurente, avocat B. I. cu împuternicire avocațială la dosar, lipsă fiind reclamanta recurentă..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursurile au fost declarate și motivate în termenul legal, au fost comunicate și sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei după care se constată că la data de 20 octombrie 2010 reclamanta recurentă prin avocatul său, a înregistrat la dosarul cauzei întâmpinare.
La acest termen de judecată reprezentantul pârâtei recurente depune la dosar concluzii scrise, factură și extras de cont, arătând că nu are cereri de formulat în probațiune și solicitând cuvântul în susținerea recursului.
Nefiind formulate cereri prealabile ori de altă natură, Curtea constată cauza în stare de judecată, declară închise dezbaterile și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Reprezentantul pârâtei recurente, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris, în principal casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, iar în subsidiar modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii introductive de instanță în principal ca fiind prescrisă și în subsidiar ca nefondată. Susține atât motivele recursului cât și considerentele expuse în concluziile scrise formulate. Solicită cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial conform facturii și extrasului de cont depuse la dosar.
Cu privire la recursul declarat de reclamanta recurentă, reprezentantul pârâtei recurente solicită respingerea lui.
Curtea reține cauza în pronunțare.
C U R T E A A supra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 4./(...), pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud în dosar nr. (...), s-au respins ca neîntemeiate excepțiile necompetenței teritoriale, a nulității cererii de chemare în judecată, a lipsei calității procesual active a reclamantei și a prescripției dreptului la acțiune privind drepturile bănești aferente anilor 2006 și 2007.
S-a admis ca fiind întemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune privind drepturile bănești aferente anului 2005 și în consecință, s-a respins acțiunea formulată de reclamantă privind aceste pretenții ca prescrise.
S-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta S. F., împotriva pârâtei SC O. P. SA și în consecință, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei contravaloarea ajutorului a 4.000 mc de gaze naturale pentru anii
2006 și 2007, în funcție de prețul unui mc de gaze naturale la data de 1 ianuarie
2006, și respectiv de la data de 1 ianuarie 2007, sume actualizate cu indicele de inflație de la data scadenței la data plății efective.
A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 396,6 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele: Examinând inițial excepțiile invocate de către societatea pârâtă, în ordinea priorității, tribunalul le-a respins ca fiind nefondate, mai puțin excepția prescripției dreptului la acțiune care este în parte întemeiată.
Excepția necompetenței teritoriale a acestui tribunalul este nefondată, fiindrespinsă ca atare, întrucât potrivit art.284 alin.2 Codul muncii, competența teritorială de soluționare a conflictelor de muncă revine tribunalului în a cărei rază teritorială reclamantul își are domiciliul sau reședința, ori după caz, sediul. Față de aceste dispoziții legale, tribunalul a constatat că este competent din punct de vedere teritorial să judece în primă instanță acțiunea dedusă judecății, întrucât reclamanta are domiciliul în județul B. N..
Contrar aserțiunilor pârâtei, în speță nu sunt aplicabile prevederile art.72 din Legea nr.168/1999, întrucât aceste dispoziții legale au fost abrogate implicit prin dispozițiile art.298 alin.2 Codul muncii, care prevede că orice alte dispoziții contrare se abrogă, caz în care este evident faptul că trebuie considerate abrogate și dispozițiile invocate prevăzute de art.72 din Legea nr.168/1999 care prevedeau în cazul conflictelor de drepturi că acestea se soluționează de instanța judecătorească competentă în a cărei circumscripție își are sediul unitatea. Trebuie subliniat că aceasta este practica constantă a instanțelor judecătorești sesizate cu acest tip de litigii.
T. a respins ca nefondată și excepția lipsei calității procesuale active areclamantei, întrucât aceasta având calitatea de salariată al societății pârâte șiinvocând prevederile art.176 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate care prevede că salariații au dreptul la un ajutor material reprezentând contravaloarea a câte 4000 mc de gaze naturale pentru fiecare an, și art. 187 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură ce se referă la același drept, tribunalul statuează că acest drept aparține salariaților, iar nu sindicatului, situație în care aceștia sunt îndreptățiți să acționeze în judecată societatea pârâtă, având legitimitate procesuală activă, urmând a se stabili dacă aceste pretenții sunt fondate sau nu în funcție de probele administrate și apărările invocate de părți.
A fost respinsă și excepția nulității cererii de chemare în judecată invocată de pârâtă pentru că, chiar dacă reclamanta nu a indicat valoarea obiectului acțiunii dedusă judecății, tribunalul a statuat că prin modul de formulare aobiectului acțiunii prin care se solicită obligarea pârâtei la plata ajutorului material reprezentând contravaloarea 4000 mc gaze naturale pentru anii (...), acesta este suficient de determinat, iar acțiunea poate fi soluționată în mod adecvat pe baza acestor pretenții deduse judecății, urmând ca instanța de judecată să stabilească în măsura în care consideră necesar, în situația în care, pe fond, pretențiile vor fi găsite întemeiate, data de la care trebuie calculat prețul unui metru cub de gaz naturale solicitate pentru a se realiza o justă soluționare a litigiului dedus judecății.
În ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune privind drepturile bănești invocate de reclamantă pentru anii 2005, 2006 și 2007, tribunalul a statuat că în cauză sunt aplicabile disp.art.283 alin.1 lit. c din Codul muncii care instituie in termen de prescripție de 3 ani, care începe să curgă de la data nașterii dreptului solicitat, și că nu este aplicabil termenul de 6 luni invocat de către societatea pârâtă, deoarece obiectul pretențiilor deduse judecății de reclamantă prin care solicită obligarea pârâtei la plata unor venituri cu titlu ajutor material anual, respectiv contravaloarea a câte 4.000 mc gaze naturale, sunt și trebuie asimilate drepturilor salariale cuvenite angajaților și trebuie să aibă un regimjuridic similar, inclusiv sub aspectul termenului de prescripție.
Observând însă că reclamanta a înregistrat acțiunea la data de 29 mai 2009 și că aceasta solicită ajutorul material și pentru anul 2005, tribunalul a constatat că pentru acest an, acțiunea formulată de reclamantă este prescrisă, fiind respinsă ca atare, întrucât în situația în care dispozițiile din contractele colective de muncă invocate la nivel de unitate și ramură, anterior precizate, nu indică o dată fixă din cursul anului în care ar fi trebuit achitat ajutorul material reprezentând cota de gaze naturale, înseamnă că trebuie luată în calcul pentru determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție, cel mai târziu ultima zi din anul respectiv, ori în cazul anului 2005, ultima zi a fost
31 decembrie 2005, iar acțiunea a fost înregistrată doar în 29 mai 2009. Așa fiind, tribunalul a constatat că a fost depășit termenul general de prescripție de 3 ani aplicabil în cauză, motiv pentru care a admis excepția prescripției dreptului la acțiune privitor la drepturile bănești aferente anului 2005, iar în consecință, a respins acțiunea ca prescrisă privind pretențiile din acel an.
Contrar aserțiunilor reclamantei, tribunalul a considerat că termenul de prescripție de 3 ani în acest caz nu se calculează de la expirarea a 150 zile necesare pentru închiderea anului financiar întrucât față de pretențiile deduse judecății, acestea nu se află în legătură de conexitate directă cu închiderea anului financiar la nivelul societății, ci trebuie executate dispozițiile contractelor colective în timpul anului respectiv în lipsa altor prevederi derogatorii.
Însă, pentru anii 2006, 2007, constatând că sunt aplicabile dispozițiile art.283 alin.1 lit. c din Codul muncii, care instituie un termen de prescripție de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune și observând data înregistrării acțiunii de către reclamantă anterior precizată, s-a observat că pentru aceste pretenții acțiunea a fost formulată în termenul de prescripție menționat, motiv pentru care a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune privind drepturile deduse judecății aferente anilor 2006-2007.
În ce privește fondul acțiunii, tribunalul a reținut următoarele:
Din înscrisul depuse la dosar (f.33), emis de societatea pârâtă, datat 22 septembrie 2008, reiese că reclamanta a avut calitatea de salariat la pârâtă, iar potrivit copiei deciziei nr. 4/(...) de încetare a contractului individual de muncă reiese că reclamanta a fost salariată la societatea pârâtă, pe postul de secretara, din data de 14 martie 2001 și până la data de 02 iunie 2007, dată la care au încetat raporturile de muncă între părți.
Potrivit art.39 alin.1 lit. a Codul muncii, salariatul are dreptul la salarizare pentru munca depusă, iar angajatorului îi revine obligația să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă potrivit art.40 alin.2 lit. c din același cod. Salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri conform art. 155 Codul muncii. Potrivit art.236 alin.4 Codul muncii, contractele colective de muncă, încheiate cu dispozițiilor legale constituie legea părților, executarea contractului colectiv este obligatorie pentru părți - art.243 alin.1, iar prevederile acestor contracte produc efecte față de toți salariații, indiferent de data angajării sau de afilierea lor la o organizație sindicală, conform art. 239 Codul muncii. Au fost reliefate și prevederile art.238 alin.1 Codul muncii care arată că prin contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Față de aceste dispoziții legale ce reglementează drepturile salariaților la salarizare, respectiv obligațiile corelative ale angajatorului, precum și caracterele
și efectele contractelor colective de muncă legal încheiate, tribunalul a stabilit dacă reclamanta în calitate de fost salariat al pârâtei este îndreptățită să primească un ajutor material anual reprezentând contravaloarea a câte 4.000 mc de gaze naturale potrivit dispozițiilor contractelor colective de muncă expres invocate prin acțiune.
Potrivit art.187 din C. colectiv de muncă la nivelul ramurii energie electrică, termică, petrol și gaze, pentru anul 2005, salariații agenților economici din industria petrolieră nominalizați în anexa nr.1, în care este prevăzută și societatea pârâtă, vor primi anual un ajutor material egal cu contravaloarea unei cote de gaze naturale, în cazul în care acesta nu a fost compensat prin majorarea salariului de bază. Cuantumul și condițiile de acordare a acestui ajutor material vor fi stabilite prin contractele colective de muncă la nivel inferior. S-a reliefat faptul că aceste dispoziții au fost reiterate și în contractele colective de muncă la nivel de ramură pentru anii 2006 și 2007 potrivit actelor adiționale depuse în copie la dosar.
Potrivit art.176 alin.1 din C. colectiv de muncă la nivelul unității pârâte, se prevedea inițial că fiecare salariat are dreptul la acordarea unui ajutor anual reprezentând contravaloarea a 4000 mc gaze naturale, iar modalitatea concretă de calcul urmează a face obiectul unui act adițional. Însă ulterior prin C. colectiv de muncă la nivelul unității pârâte din 1997 f.60 s-a prevăzut că începând cu data de 01 iunie 1997 ajutorul material anual reprezentând contravaloarea a 4000 mc gaze naturale, ce se acordă fiecărui salariat va fi inclus în salariul de bază. Modalitatea concretă de calcul va face obiectul unui act adițional la contract. În contractele colective de muncă la nivel de unitate din anii 1998 și 2008 s-a prevăzut la art.176 că ajutorul material reprezentând contravaloarea unei cantități de gaze naturale a fost compensat prin CCM 1997. S-a reliefat faptul că pârâta nu a dovedit în concret includerea ajutorului material în litigiu în anul
1997 în cazul reclamantei, care oricum la acea dată nu era salariata acesteia, însă nici în cazul altor salariați din acest județ care aveau această calitate la data respectivă.
Observând probatoriul administrat în cauză prin înscrisurile depuse de părți, tribunalul a apreciat că nu sunt justificate susținerile societății pârâte în sensul că s-ar fi introdus în salariul de bază al reclamantului contravaloarea ajutorului material pentru anii menționați în acțiune reprezentând contravaloarea a 4.000 mc de gaze naturale anual în care acesta a activat la societatea pârâtă, fiind simple afirmații neurmate de majorarea efectivă a salariului de bază. Înscrisurile depuse de pârâtă în copie la dosar ce reprezintă adrese către sucursale ale pârâtei din anul 1997 nu sunt în măsură să convingă instanța că sereferă la includerea ajutorului material prevăzut de art. 176 alin.1 în salariile de bază ale angajaților, întrucât nu se face trimitere expresă la acest drept, pe de o parte, iar pe de altă parte, nu s-au efectuat mențiunile necesare în carnetul de muncă în acest sens.
Pentru că pârâta angajator nu a făcut proba necesară prin înscrisuri în condițiile art. 287 Codul muncii, instanța a constatat că acțiunea formulată de reclamantă este în parte fondată, respectiv pentru anii 2006 și 2007 în care a avut calitatea de salariată a pârâtei, motiv pentru care pârâta a fost obligată să plătească reclamantei contravaloarea ajutorului a 4000 mc de gaze naturale pentru anii 2006 și 2007, în funcție de prețul unui mc de gaze naturale la data de
1 ianuarie 2006 și respectiv de la data de 1 ianuarie 2007. T., pentru a evita eventuale litigii între părți, a considerat că este necesar să stabilească data de la care se va calcula prețul unui metru cub de gaze naturale, preț ce va fi înmulțit cu 4.000 unități, iar data avută în vedere de tribunal, respectiv cea din 1 ianuarie a anului pentru care s-au acordat drepturile solicitate, este justificată de faptul că anumiți salariați nu au muncit la pârâtă pe tot parcursul acelui an, astfel că se impune stabilirea unei date fixe drept etalon pentru toți salariați din acel an calendaristic.
Pentru a se realiza o reparare integrală a prejudiciului suferit de reclamantă în urma neachitării în anii 2006 și 2007 a ajutorului material cuvenit, suma respectivă va fi actualizată cu indicele de inflație de la scadență, respectiv din ultima zi calendaristică a anilor 2006 și 2007 și până la data plății efective.
Apărările societății pârâte, potrivit cărora drepturile bănești solicitate prevăzute de art.176 alin.1 din contractele colective de muncă pentru anii (...), care prevedeau că ajutorul material reprezentând contravaloarea unei cantități de gaze naturale a fost compensat prin contractul colectiv de muncă din anul 1997, nu sunt în măsură a exonera societatea pârâtă de la obligația de a acorda acest drept prevăzut expres de contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, pe de o parte, iar pe de altă parte, în condițiile în care nu a depus dovezile necesare la dosar din care să rezulte în concret că în cazul acestei reclamante s-ar fi realizat compensarea respectivă prin majorarea salariului de bază. De altfel, în cazul acestei reclamante, s-a reliefat faptul că aceasta nu a lucrat la pârâtă în anul
1997, ci doar din anul 2005, situație în care apărarea pârâtei cu privire la această reclamantă este și lipsită de relevanță.
Având în vedere considerentele anterior reliefate și ținând cont de prevederile art.40 Codul muncii, care prevede că angajatorul are obligație de a plăti salariatului drepturile prevăzute de lege și de contractele colective de muncă, precum și dispozițiile contractului colectiv de muncă la nivel de ramură invocat de reclamantă, tribunalul a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantă și a obligat pârâta să plătească reclamantei contravaloarea ajutorului a 4.000 mc de gaze naturale pentru anii 2006 și 2007, în funcție de prețul unui mc de gaze naturale la data de 1 ianuarie 2006 și respectiv de la 1 ianuarie 2007, sume actualizate cu indicele de inflație de la data scadenței la data plății efective.
În baza art.274 C.proc.civ., tribunalul a obligat pârâta să plătească reclamantului/ei suma de 396,6 lei cheltuieli de judecată, având în vedere faptul că, față de modul de soluționare a acțiunii, prin care pretențiile deduse judecății au fost admise in parte, se impune ca pârâta, aflată parțial în culpă procesuală, să suporte proporțional cheltuielile de judecată efectuate de reclamant/ă, respectiv 396,6 lei.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs, atât reclamanta S. F., cât
și pârâta S. O. P. S.
Prin recursul declarat, reclamanta S. F. a solicitat modificarea sentințeiîn sensul obligării pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului a arătat că prin acțiunea introductivă a solicitat obligarea pârâtei să-i achite drepturile salariale prevăzute de art. 176 alin. 1 din CCM la nivel P. pe anii 2005, 2006 și 2007, constând în ajutorul material reprezentând contravaloarea a 4000 mc gaze naturale pe fiecare an în parte cât a fost angajat P..
Arată că a depus la dosarul cauzei dovada achitării cheltuielilor de judecată, onorariu avocat în cuantum de 1.190 lei, instanța însă a redus aceste cheltuieli la 396,60 lei în mod nejustificat.
Consideră că instanța de fond nu era îndreptățită să reducă cuantumul onorariului de avocat, aplicând greșit dispozițiile art.274 pct.1 și
3 C.proc.civ.
Conform dispozițiilor art.30 din Legea nr.51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, contractul dintre avocat și clientul său nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de niciun organ al statului, iar în conformitate cu art.94 alin.2 și 3 din Statutul profesiei de avocat, onorariul se stabilește prin negociere, fiind totodată exclusă obligația avocatului de a justifica cuantumul sumelor care i se cuvin cu acest titlu, convenite cu clientul său.
Dispozițiile art. 274 alin.3 C.proc.civ. fac referire și la valoarea litigiului sau munca avocatului, dar reducerea onorariului în raport de aceste criterii trebuie motivată și întotdeauna pusă în discuția părților, cerințe nerespectate în speță, diminuarea dispusă nefiind nici măcar solicitată de partea potrivnică.
Împrejurările în care judecătorul poate dispune reducerea sau mărirea onorariilor avocaților sunt prevăzute în Codul de procedură civilă, respectiv atunci când constată motivat că ele sunt nepotrivit de mari sau de mici în raport de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat.
În speță, onorariul apărătorului reclamantului a fost de 1190 lei, conform chitanțelor depuse la dosar, iar instanța l-a redus considerându-l ca nepotrivit pentru ca acțiunea a fost admisă în parte și fără ca instanța să motiveze care a fost valoarea la care s-a raportat și fără a lua în calcul munca avocatului și timpul efectiv în care s-a soluționat dosarul și de asemenea, faptul că dosarul a fost soluționat și de către Curtea Constituțională.
Împotriva aceleiași sentințe a declarat recurs și pârâta SC O. P. SA, solicitând respingerea acțiunii promovată de reclamantă în principal ca prescrisă, iar în subsidiar ca nefondată și obligarea acesteia la plata sumei de 750 lei cu titlu de cheltuieli de judecată la fond și în recurs.
În motivarea recursului pârâta critică în primul rând hotărârea primei instanțe cu privire la excepția tardivității acțiunii promovate de reclamant.
Arară recurenta că cererea reclamantului nu reprezintă o acțiune pentru plata unor drepturi salariale izvorâte din contractul individual de muncă, ci reprezintă o acțiune pentru plata altor venituri decât drepturile salariale, venituri cerute în temeiul unui contract colectiv de muncă, reclamantul invocând art.187 din CCM Ramură/176 CCM P., nu contractul individual de muncă, fiind deci aplicabil termenul de prescripție de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, astfel că acțiunea este prescrisă.
Pe fond, arată că ajutorul constând în contravaloarea unei cote de gaze naturale a fost inclus în salariul de bază al salariaților. Astfel, prin art.187 din CCM la nivel de ramură nr. 2. s-a stipulat că angajații P. vor primi anual un ajutor materiale, egal cu contravaloarea unei cote de gaze naturale, cuantumul și condițiile vor fi stabilite prin contractele colective de muncă la nivele inferioare.
Prin art.176 din CCM la nivel de unitate P. se prevede că ajutorul social constând în plata contravalorii cotei de gaze naturale a fost compensat prin contractul colectiv de muncă pe anul 1997. Această împrejurare a fost adusă la cunoștința sucursalelor P. prin adresa nr. IP nr.1721/(...).
La nivelul anilor 1998 și următorii, suma aferentă ajutorului privind cota de gaze a fost majorată implicit ori de câte ori au fost majorate salariile
SC P. S A.
Această împrejurare rezultă din conținutul art.176 alin.1 din CCM la nivel de P. în care s-a stipulat că ajutorul material reprezentând c/val unei cantități de gaze naturale a fost compensat prin C.. Aceeași formulare se regăsește și în CCM pentru anii 2006, iar în anul 2008 alin. 1 al art.176 s-a completat cu precizarea expresă că începând cu anul 1997 prezentul articol a rămas fără obiect, având în vedere că acest ajutor nu se mai acordă, fiind inclus în salariul salariaților.
Împrejurarea că după anul 1997 nu au mai existat negocieri între P. și sindicat cu privire la acordarea separată a acestui ajutor, demonstrează cu prisosință faptul că acesta a fost inclus în salariul de bază al salariaților.
Din adresele depuse la dosarul de fond rezultă că toți salariații P. au beneficiat de majorări salariale. Aceste majorări salariale au fost posibile ca urmare a includerii în salariul de bază a ajutorului reprezentând contravaloarea a 4000 mc de gaze naturale. Prin adresa nr. 1818/(...) SC P. SA a precizat în mod expres că fondul de salarii cuprinde și prevederile art. 176 alin. 1 din CCM unitate.
Chiar dacă pârâta nu i-ar fi acordat reclamantului acest drept, acesta este îndreptățit să solicite acest ajutor doar pentru lunile în care a fost angajat și nu pentru întreg anul 2006, având în vedere că în luna iunie 2006 contractul de muncă al acestuia a încetat.
Recurenta a mai invocat faptul că prin decizia de încetare a contractului de muncă s-au stabilit și drepturile salariale de care a beneficiat reclamanta în momentul indisponibilizării, iar reclamanta nu a contestat această dispoziție. Consideră că prin soluția de admitere a acțiunii instanța a modificat implicit și dispoziția de încetare a contractului de muncă în partea privitoare la despăgubirile acordate.
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 20 octombrie 2010,reclamanta a solicitat respingerea recursului declarat de pârâta S. O. P. S.,arătând că instanța de fond pe bună dreptate a respins toate excepțiile invocate de pârâtă și a admis în parte acțiunea reclamantei.
În ce privește fondul cauzei, reclamanta reiterează susținerile instanței de fond și pentru aceste considerente, solicită respingerea recursului ca netemeinic și nelegal.
Analizând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea de A.reține următoarele:
În ce privește recursul pârâtei SC O. P. SA Curtea reține că acesta este fondat în parte, având în vedere următoarele considerente:
Întrucât, conform art. 137 C.proc.civ., excepțiile procesuale se soluționează prioritar față de aspectele relative la fondul cauzei, se va analiza în primul rând motivul de recurs referitor la prescripția dreptului la acțiune al reclamantului.
Sub acest aspect Curtea reține că art. 283 alin. (1) din Codul muncii prevede că „Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate: c) în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de munca consta în plataunor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților fata de angajator; e) în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia";.
Potrivit alineatului 2 al aceleiași norme citate, „În toate situațiile, altele decât cele prevăzute la alin. (1), termenul este de 3 ani de la data nașterii dreptului.";
De asemenea, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 130/1996, prin contractul colectiv de muncă „se stabilesc clauze privind condițiile de munca, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de munca";, dispoziții similare conținând și art. 236 alin.(1) din Codul muncii.
Drept urmare, contractul colectiv de muncă cuprinde dispoziții referitoare la salarizare, la contractul individual de muncă, la drepturile și obligațiile părților, inclusiv la modalitatea de contestare a deciziilor unilaterale ale angajatorului. În consecință, sunt sau pot fi clauze în contractul colectiv de muncă dispoziții relative la toate drepturile la acțiune pentru care art. 283 alin. (1) lit. a) - d) din Codul muncii a reglementat termene speciale distincte de prescripție. D. s-ar accepta susținerile recurentei, aceste termene nu ar avea aplicabilitate, în condițiile în care nerespectarea oricăruia dintre drepturile menționate anterior constituie o neexecutare a contractului colectiv de muncă.
Pentru aceste considerente, și reținând și faptul că rațiunea instituirii termenului de 6 luni o constituie încheierea pe o perioadă determinată a contractului colectiv de muncă, Curtea apreciază că în mod judicios prima instanță a reținut că termenul de prescripție aplicabil în cauză este cel de 3 ani prevăzut de art. 283 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, acesta fiind un termen special față de cel prevăzut de art. 283 alin. (1) lit. e) din Codul muncii.
Curtea observă că solicitarea reclamantei de acordare a cotei de gaz privește perioada 2005-2007. Raportat la aspectele deja menționate și având în vedere că acțiunea a fost promovată la data de (...), Curtea constată că în mod corect T. a respins excepția prescripției dreptului la acțiune privind drepturile bănești solicitate pentru anii 2006 și 2007.
În privința fondului, Curtea constată că art. 40 alin. 2 lit. c din Codul muncii prevede că angajatorul are obligația de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege și din contractele colective de muncă. Prin C. Colectiv de muncă la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol și gaze încheiat pe anul 2000 înregistrat la M. sub nr. 53346/06/(...), prelungit prin acte adiționale succesive, actul adițional nr.430/(...) și C. Colectiv de muncă la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol și gaze încheiat pe anul 2006, înregistrat la M. sub nr. 288/02/(...) a cărui aplicare s-a prelungit prin actul adițional nr. 397/(...) pe o perioadă de minim un an de la data înregistrării, s-a prevăzut, la articolul 187, că salariații agenților economici nominalizați în Anexa nr.1, vor primi anual un ajutor material, egal cu contravaloarea unei cote de gaze naturale.
Potrivit art. 241 alin. 1 din Codul muncii și art. 11 din Legea nr.
130/1996 privind C. colectiv de muncă, clauzele contractelor colective produc efecte pentru toți salariații angajatorului, pentru toți salariații din grupul de angajatori, pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul.
Chiar dacă la nivel de S. ". S. există un contract colectiv de muncă, legal încheiat între partenerii sociali P. SA și FSLI P., aplicabil, care nu cuprinde clauzele de natura celor solicitate de reclamanți, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art.187 din CCM la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol și gaze, deoarece potrivit articolului 8 alin. 2 din Legea nr.
130/1996, contractul colectiv de muncă nu poate conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin C. colective de muncă încheiate la nivel superior, respectiv la nivel de ramură (în speță).
Recurenta nu a contestat existența dreptului solicitat, ci chiar îl recunoaște, însă susține că ar fi fost inclus în salariul de bază în anul 1997.
Curtea reține însă că pârâta nu a probat faptul că începând cu data de
(...) drepturile solicitate ar fi fost incluse în salariul de bază, conform art.176 din C. colectiv de muncă încheiat la nivelul unității "P.";, întrucât nu a depus la dosar un act adițional în acest sens, așa cum prevedea chiar textul art.176, din CCM la nivel P. pentru anul 1997.
Este în sarcina angajatorului să probeze că invocatele creșteri salariale au fost efectuate în executarea stipulației art. 176 din contractul colectiv de muncă, și aceasta nu doar printr-o adresă internă, ci prin evidențierea prin mijloace specifice (înscrieri neechivoce în carnetul de muncă, acte adiționale la contractul colectiv de muncă) a efectuării acestei includeri în salariul de bază. De altfel, astfel cum a reținut și instanța de fond, reclamanta a dobândit calitatea de salariată a pârâtei ulterior anului 1997, când se invocă includerea în salariul de bază a drepturilor pretinse în prezenta acțiune, astfel că nu există suficiente elemente pentru a se putea stabili pe calea unei expertize realitatea acestei afirmații în cazul reclamantei.
Ca atare, nefiind probată includerea suplimentării salariale reprezentând cota de gaz în salariul de bază, chiar în ipoteza în care contractele colective de muncă ulterioare anului 1997, încheiate la nivel de unitate, nu au mai prevăzut acordarea acestui venit, obligativitatea acordării sale a subzistat față de dispozițiile din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură. Nu poate fi agreată interpretarea dată de pârâtă acestor dispoziții ale contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură, ca instituind doar o invitație la negociere în cadrul demersurilor pentru încheierea contractelor colective de muncă la nivel inferior, iar nu un drept în sine. Textul art. 187 alin. 1 din contract colectiv de muncă la nivelul ramurii prevede imperativ că „salariații vor primi anual un ajutor material, egal cu c/v unei cote de gaze naturale";, astfel că argumentele referitoare la negociere nu reprezintă o condiție de care să depindă nașterea dreptului, ci o contextualizare a modalității în care se va pune în executare obligația.
Actul adițional din 2008 la contractul colectiv de muncă nu poate produce efecte pentru o perioadă anterioară încheierii sale, decât cu încălcarea principiului neretroactivității care este aplicabil și în privința clauzelor interpretative din contractul colectiv de muncă.
În acest sens, art. 31 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă stabilește că:„(1) Clauzele contractului colectiv de muncă pot fi modificate pe parcursul executării lui, în condițiile legii, ori de câte ori părțile convin acest lucru. (2) Modificările aduse contractului colectiv de muncă se comunică, în scris, organului la care se păstrează și devin aplicabile de la data înregistrării sau la o dată ulterioară, potrivit convenției părților.";
Așadar, nu există un temei legal pentru întinderea efectelor acestei clauze contractuale asupra unei perioade anterioare încheierii actului adițional.
Curtea apreciază că nu se poate suplini sarcina probatorie a angajatorului prin stipulații ulterioare în contractele colective de muncă prin care să se ateste achitarea drepturilor salariale în litigiu în modalitatea includerii în salariul de bază, față de prevederile art. 38 și 165 Codul muncii, care stipulează interzicerea renunțării la drepturi și cu precizarea distinctă a celor salariale, din partea salariaților. Ca atare, chiar o recunoaștere ulterioară din partea sindicatului că s-au achitat anumite drepturi salariale nu este de natură a înlătura obligația angajatorului de a-și proba concret îndeplinirea obligațiilor ce îi incumbă în cadrul raporturilor juridice de muncă, sub aspectul plății drepturilor salariale.
Curtea mai reține că necontestarea deciziei de concediere de către reclamant cu privire la cuantumul indemnizației de concediere nu îl lipsește de posibilitatea solicitării suplimentărilor salariale pe cale separată, deoarece art. 165 Codul Muncii interzice asimilarea acceptării unei părți din drepturile salariale cu renunțarea la partea neachitată, iar art.38 din Codul muncii instituie principiul interdicției renunțării salariaților la drepturile recunoscute prin lege, cum este dreptul la salarizare.
Având în vedere dispozițiile art.287 din Codul Muncii, care prevăd că, sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, faptul că pârâta nu a făcut dovada achitării drepturilor salariale suplimentare reprezentând cota de gaz aferentă anului 2006 și perioadei efectiv lucrate în anul 2007 de reclamant, în calitate de angajat, Curtea constată că reclamanta este îndreptățită să beneficieze de drepturile suplimentare salariale solicitate, însă doar până la data încetării raporturilor de muncă, respectiv până la data de (...).
Acordarea acestor drepturi pentru perioada din anul 2007 ulterioară datei de (...), nu mai are nici o justificare, în condițiile în care temeinicia acordării acestora se fundamentează exclusiv pe contractul individual de muncă.
Față de considerentele ce preced, în temeiul art. 312 al.1-3 Cod de procedură civilă, Curtea va admite în parte recursul pârâtei și va modifica în parte sentința atacată, în sensul că va înlătura obligația pârâtei de a achita reclamantei contravaloarea cotei de gaz pentru perioada ulterioară datei de (...).
În ce privește recursul reclamantei S. F., Curtea reține următoarele:
Din cererea introductivă de instanță rezultă că reclamanta a solicitat obligarea societății pârâte la acordarea cotei de 4000 mc gaze naturale pentru anii 2005-2007.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată la fond pretinse de către reclamantă, acestea pot fi acordate numai în limita în care acțiunea a fost admisă, respectiv numai în raport de petitele care au fost admise.
Or, pentru anul 2005 acțiunea s-a constatat a fi prescrisă, iar pentru perioada ulterioară datei încetării raporturilor de muncă - (...), acțiunea este nefondată. În concret, cererea reclamantei apare ca admisă doar pentru intervalul (...)-(...).
Reținând că pretențiile reclamantei au fost admise doar în parte, Curtea constată că se impunea acordarea cheltuielilor de judecată către reclamantă proporțional cu pretențiile admise, astfel că în mod legal prima instanță a obligat pârâta la plata sumei de 396,6 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru considerentele expuse, Curtea apreciază că recursul reclamantei este nefondat, astfel că, în baza art. 312 al.1 teza a II a Cod de procedură civilă, va dispune respingerea acestuia ca atare.
Vor fi menținute restul dispozițiilor sentinței atacate.
Întrucât recursul reclamantei este nefondat, față de prevederile art. 274 cod proc. civ., Curtea constată că aceasta nu este îndreptățită la acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în raport de propriul recurs.
Având în vedere că recursul pârâtei a fost admis în parte, respectiv numai în ceea ce privește acordarea drepturilor suplimentare pentru perioada efectiv lucrată în cadrul societății, fiind respinse celelalte motive de nelegalitate și netemeinicie, în baza disp. art. 274, 276 Cod de procedură civilă recurenta reclamantă va fi obligată să plătească recurentei pârâte suma de 50 lei cheltuieli de judecată parțiale în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite în parte recursul declarat de S. O. P. S. împotriva sentinței civile nr.
4716 din (...) a T.ui B. N., pronunțată în dosarul nr. (...), pe care o modifică în parte în sensul că înlătură obligația pârâtei de a achita contravaloarea cotei de gaz pentru perioada ulterioară datei de (...).
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S. F. împotriva aceleiași sentințe.
Obligă intimata reclamantă S. F. să plătească recurentei pârâte suma de 50 lei cheltuieli de judecată parțiale în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică, azi 2 februarie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI I .-R. M. G.-L. T. S.-C. B.
GREFIER S .-D. G.
Red.GLT/dact.MS/3 ex./(...) Jud.fond: C.N./M.L.B.
| ← Decizia civilă nr. 3732/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 238/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
