Decizia civilă nr. 4673/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
Dosar nr.(...)
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I Civilă
DECIZIA CIVILĂ Nr. 4673/R/2011
Ședința publică din data de 15 noiembrie 2011
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: I.A T. JUDECĂTOR: D. C. G. JUDECĂTOR: C. M. GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâții S. N. DE T. F. DE C. C. C. SA și S. N. DE T. F. DE C. SA B., PRIN S. DE T. F. DE C. A. împotriva sentinței civile nr. 2736 din 30 mai 2011 a T.ui C., pronunțată în dosarul nr. (...), privind și pe reclamanții intimați R. G., L. C. și C. I., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este realizată.
S-a făcut referatul cauzei după care se constată că s-a răspuns solicitărilor instanței prin adresa și scriptele însoțitoare înregistrate la dosar la data de 4 noiembrie 2011.
Văzând că s-a solicitat judecata în lipsă, Curtea apreciază că prezenta cauză se află în stare de judecată și o reține în pronunțare în baza actelor aflate la dosar.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 2736 din (...) pronunțate de Tribunalul Cluj în dosar nr. (...), a fost admisă în parte excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la drepturile bănești aferente anului 2007 invocată de pârâta S. N. DE T. F. DE C. C. C. SA B. și respinsă cererea privind aceste drepturi.
A fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta R. DE T. F. DE C. C.
A fost admisă în parte acțiunea formulată de către reclamanții R. G., L.
C. și C. I. în contradictoriu cu pârâtele S. N. DE T. F. DE C. C. C. SA B. și R.
DE T. F. DE C. C.
Au fost obligate pârâtele să plătească fiecărui reclamant câte un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului 2008, respectiv a anului 2009, actualizat cu rata inflației și dobânda legală la data plății efective, pentru anii 2008 și 2009.
A fost obligată pârâta să plătească fiecărui reclamant prima pentru ziua feroviarului aferentă anului 2008, stabilită la nivelul clasei 1 de salarizare actualizat cu rata inflației și dobânda legală la data plății efective.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Drepturile solicitate de către reclamanți au natură salarială și termenul de prescripție în ce privește acordarea cestora este de 3 ani, conform prevederilor art. 283 alin. 1 lit. c) Codul Muncii.
În această situație, excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la drepturile bănești aferente anului 2007 urmează să fie admisă în parte și să respingă cererea reclamanților privind acordarea acestor drepturi.
Excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de către pârâta de rândul 1 a fost respinsă, întrucât reclamanții au avut raporturi de muncă cu pârâta de rândul 2.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2010 pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic după expirarea acestui an salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
Conform prevederilor art.67 din Contractul colectiv de muncă la același nivel pe anii 2009-2010, salariații vor mai beneficia de ajutorul material cu ocazia sărbătorilor de P. și de C. stabilit cel puțin la nivelul clasei I de salarizare și de un premiu pentru Z. F.ului.
Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008 a fost prelungit prin act adițional pentru 48 de luni și produce efecte juridice obligatorii față de pârâtă datorită dispozițiilor imperative ale art. 41 alin. 5 din Constituția României și art. 236 alin. 4 din Codul Muncii raportat la art. 11 alin. 1 lit.b) din Lg.130/1996 în vigoare la data formulării cererii și art. 241 alin. 1 din Codul Muncii.
Nerespectând prevederile acestui contract colectiv de muncă pârâtele se află în culpă și au fost obligate să plătească fiecărui reclamant câte un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului 2008 - 2009, actualizat cu rata inflației la data plății efective pentru anul 2008- 2009, să plătească fiecărui reclamant premiul de Z. feroviarului pentru anul 2008 la nivelul clasei I de salarizare, actualizat în raport cu rata inflației la data plății.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții S. N. DE T. F. DE C. C. C. SA și S. DE T. F. DE C. A. a societății.
Prin recursul declarat de pârâta S. N. DE T. F. DE C. SA B., PRIN S. DE T.
F. DE C. A. s-a solicitat modificarea sentinței în sensul admiterii excepțiilorinvocate și a respingerii acțiunii.
În motivare pârâta a arătat că nu are calitate procesuală pasivă întrucât drepturile salariale sunt obținute ca urmare a negocierii între reprezentanții Societății Naționale de T. F. de C. și ai salariaților.
Directorul general al Societății a delegat Directorului Sucursalei competența de a încheia contracte de muncă cu personalul cu funcții de execuție în cadrul unității proprii și a subunităților din structura acesteia, în temeiul prevederilor art.19 alin.2 din Statutul Societății Naționale de T. F. de C.
- C. C. S., iar în temeiul prevederilor art.40 alin.2 lit.c Codul Muncii îi revine obligația de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din Contractul colectiv de muncă aplicabil (Contractul colectiv de muncă semnat de către reprezentanții S.).
Într-adevăr sub aspectul obligației plății drepturilor salariale, este indirect și în subsidiar și obligația Regionalei, dar potrivit doctrinei, calitatea procesuală activă/pasivă poate avea doar părțile semnatare ale contractului.
În mod greșit s-a respins excepția prescrierii dreptului la acțiune privind salariul suplimentar pentru anii 2008 și 2009 și a premierii pentru Z. F.ului pentru anul 2008.
Solicitările reclamanților își au izvorul în Contractul colectiv de muncă, nefiind un drept prevăzut în contractul individual de muncă și reprezintă o recompensă acordată salariaților, urmare a îndeplinirii iresponsabil a obligațiilor de serviciu, fiind o disponibilitate a angajatorului și nu o obligație.
Deși contractul folosește noțiunea de salariu suplimentar, acest drept nu poate fi asimilat salariului, deoarece nu se acordă lunar și nu este prevăzut în contractul individual de muncă.
Obiectul acțiunii nu constă în plata unor drepturi salariale, ci în obligarea la respectarea unei clauze din CCM, fiind un conflict de drepturi, și deci aplicabile prevederile art.268 alin.( 1) lit. e) din Codul Muncii.
În ce privește fondul cauzei, arată că s-au acordat salarii suplimentare pe anul 2009. Dacă reclamanții nu au îndeplinit criteriile care condiționează acordarea salariului suplimentar de prestarea muncii în cursul unui întreg an calendaristic, nu s-au acordat drepturile. Astfel, reclamantul L. K. și-a încetat raporturile contractuale cu unitatea la data de (...), iar reclamantul C. I. la data de (...).
Prin recursul declarat de pârâta S. N. DE T. F. DE C. C. C. SA B. s-asolicitat modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii.
În motivare pârâta redă criticile arătate deja cu privire la soluția de respingere a excepției prescrierii dreptului material la acțiune.
Pe fond, arată că drepturile solicitate pot fi acordate doar în concordanță cu prevederile legale care reglementează fundamentarea fondului de salariu.
În perioada (...) - (...) la nivelul societății a existat contract colectiv de muncă și acesta se aplică raportat la dispozițiile art. 247 din Codul muncii, iar nu contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități pentru acordarea salariului suplimentar.
În conformitate cu prevederile art.32 alin. 1 și 3 din CCM aplicabile pe anii 2008 și 2009 la nivel C. C. „. munca desfășurată în cursul unui ancalendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății va primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv";.
Din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu seconstituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de până la 10 la sută dinfondul de salarii realizat lunar";.
Avându-se în vedere prevederile art.982 cod civil conform cărora: „toateclauzele convențiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecărei înțelesul ce rezultă din actul întreg";, precum și prevederile art.983 din Codul civil conform cărora „când există îndoială, convenția se interpretează în favoarea celui care se obligă";, rezultă indubitabil că art.32 alin.(l) și (3) din contractele colective de muncă aplicabile pe anii 2008-2009 la nivelul C. C. și prevederile din anexa nr.6 la aceste contracte trebuie interpretate și aplicate astfel: salariul suplimentar se acordă sub condiția ca societatea să fi avut în anii 2008-2009 venituri pentru constituirea fondului necesar pentru acordare.
Astfel, potrivit principiului că nimeni nu se poate obliga la ceva ce este imposibil, pârâta nu se putea obliga să acorde salariul suplimentar, pentru că nu avea fonduri pentru acordarea acestora.
Arată că dispozițiile art.12 din L. nr.130/1996 „contractele colective demunca se pot încheia și pentru salariații instituțiilor bugetare. Prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturi a căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispozițiile legale"; se aplică prin analogie și salariaților din unitățile în care statul este acționar majoritar, la care fondul de salarii este aprobat prin hotărâre de guvern (O.U.G. nr. 79/2008).
Potrivit art.236 alin. 4 Codul Muncii, „contractul colectiv de muncaîncheiat cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților";.
Negocierea de drepturi bănești fără ca acestea sa poată fi susținute din bugetul aprobat la nivel superior nu naște obligația de plata.
Recurenta fiind o societate cu unic acționar statul român, aflată sub autoritatea M. T. și I. și unul din agenții economici monitorizați în bazaprevederilor O.U.G. nr. 79/2008 privind măsuri economico-financiare la nivelul unor operatori economici, aprobată prin L. nr. 2. avea obligația respectării prevederilor art. 7 alin. 1, conform cărora: .... „indicelui de creștere a câștigului salariat mediu brut lunar care nu va putea fi mai mare de 60% din indicele de creștere a productivității muncii ....";.
Din bugetele de venituri și cheltuieli ale societății pe anii 2., bilanțurile contabile și execuțiile bugetare rezultă cuantumul indicelui productivității muncii și cel al indicelui câștigului salarial mediu:
- pentru anul 2008, indicele câștigului mediu a fost de 100,18% iar indicele de productivitate a fost de 100,7.
- pentru anul 2009, indicele câștigului mediu a fost de 99,23%, iar indicele de productivitate a fost de 100,0.
Totodată, din analiza bugetelor de venituri și cheltuieli pe anii 2008 și
2009 și a execuției bugetare pe acești ani reies următoarele:
- pentru anul 2008, la rubrica privind „câștigul mediu lunar pe salariat";
(Anexa, pct. 6, cap. IX la H. nr. 1.) s-a prevăzut suma de 2264,55 lei, iar conform tabelului privind execuția bugetară pe anul 2008, suma a fost de
2268,58 lei, diferența fiind mult prea mică pentru a permite acordarea drepturilor conform CCM.
- pentru anul 2009, la rubrica privind „câștigul mediu lunar pe salariat";
(Anexa, pct. 6, cap. IX la H. nr. 1.) s-a prevăzut suma de 2264,55 lei, iar conform tabelului privind execuția bugetară pe anul 2008, suma a fost de
2268,58 lei, diferența fiind mult prea mică pentru a permite acordarea drepturilor conform CCM.
La data semnării contractului colectiv de muncă pe anii 2007-2008, recurenta nu avea aprobate bugetele de venituri și cheltuieli pe anii respectivi:
CCM valabil pe anii 2007-2008 a fost semnat la data de (...), iar bugetul pe anul 2008 a fost aprobat prin H. nr. 1712/(...).
În proiectul de BVC pe anul 2009, transmis la M. T. și I. cu adresa nr.30/A2/130/198/(...), a fost prevăzut la rubrica aferentă fondului de salarii, o sumă de 456.000 mii lei, în timp ce fondul de salarii realizat la sfârșitul anului 2009 a fost în valoare de 486.489 mii lei, rezultând o depășire de
30.488 mii lei, fapt ce a condus la neconstituirea fondului necesar acordării salariului suplimentar.
Totodată, în execuția BVC în anul 2009 au fost înregistrate depășiri la cheltuielile materiale cu combustibilul și la cheltuielile cu energia electrică de tracțiune față de prevederile din BVC 2009, cheltuieli strict necesare pentru funcționarea transportului feroviar public de călători.
Astfel, societatea a înregistrat în anul 2009 o pierdere în valoare de
210.377,85 mii lei și o pierdere cumulată din anii precedenți în valoare de
535.423,74 mii lei (pct.79 cap.V din bilanț).
Bugetul de venituri și cheltuieli al C. C. pe anul 2008 a fost aprobat prin
H. nr.1. privind aprobarea bugetului de venituri și cheltuieli pe anul 2008 al S.
„. C. SA, aflata sub autoritatea M. T., cu un fond de salarii în valoare de
464.789 mii lei, fundamentat potrivit anexei 3, cu o majorare a câștigului mediu brut de la 450 lei la 500 Iei începând cu (...) și la 540 Iei, începând cu
(...) ca urmare a încheierii Actului Adițional la CCM pe anii 2008-2009.
Fondul de salarii realizat la sfârșitul anului 2008 a totalizat o valoare de
465.246 mii lei, față de valoarea prevăzuta în BVC de 464.789 mii lei, rezultând astfel o depășire a fondului alocat cu suma de 456,46 mii lei.
Or, conform prevederilor art. 2 alin.(1) din H. nr.1. „cheltuielile totale aferente veniturilor totale înscrise în bugetul de venituri și cheltuieli reprezintă limite maxime, care nu pot fi depășite decât în cazuri justificate și numai cu aprobarea Guvernului, la propunerea M. T..
În ce privește actualizarea și cu dobândă legală a sumelor, din considerentele sentinței nu reies motivele pe care se sprijină soluția instanței, fiind incidente prevederile art.261 alin.(a) pct.5 și art. 304 pct. 7 C.Pr.Civ.
Aplicarea prevederilor art. 69 alin (1) lit.b) din CCM la nivel C. C. respectiv acordarea primei de ziua feroviarului se putea face sub condiția ca organul decizional al pârâtei, respectiv C. de A., cu consultarea delegaților aleși ai sindicatelor, să aprobe premierea pentru „Z. Ceferistului";; or, sindicatului T. din Depoul C., al cărui membru este reclamantul, care este afiliat la F. S. T. F. din România, nu a solicitat acordarea premierii de Z. C.
Instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ceea ce constituie motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.6 C.proc.civ..
Intimații-reclamanți au solicitat drepturile actualizate doar în raport cu rata inflației la data plății, iar prima instanță le-a acordat actualizate cu rata inflației, precum și dobânda legală aferentă acestor drepturi; or, nu se pot acorda doua modalități de acoperire integrala a prejudiciului deoarece o astfel de soluție ar conduce la o îmbogățire fără just temei.
În ceea ce privește soluția instanței de a acorda intimaților-reclamanți salariul suplimentar pe anii 2008 și 2009, reiterează motivul de recurs invocat și de recurenta S. privind încetarea raporturilor de muncă, ale reclamantului L. K. la data de (...), ale reclamantului R. G. și C. I. la data de (...), respectiv (...).
În drept se invocă prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C.proc.civ.
Prin întâmpinare recurenta-reclamantă S. N. de T. F. de C. „. C. - S. B. a solicitat respingerea recursului declarat de R. A. în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive raportat la prevederile art. 40 alin. 2) lit. c) , art. 14 alin. 1) și art. 10 Codul Muncii, art. 41 alin.(2) Cod procedură civilă, în concordanta cu care, deși nu are personalitate juridică, R. de T. F. de C. C. poate sta ca pârâtă în cauza, având organe de proprii și autonomie în activitatea sa comercială.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate și aapărărilor invocate, Curtea reține următoarele:
Cât privește motivul de recurs referitor la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S. DE T. F. DE C. A., se reține că acesta este nefondat.
Practic, se invocă de către recurentă că în mod netemeinic a fost obligată la plata drepturilor litigioase, în condițiile în care semnatara contractului colectiv de muncă în baza căruia au fost admise acest petite este S. N. de T. F. de C. „. C. SA B., societatea mamă înființată în baza H. nr. 584/1998 ca o societate pe acțiuni cu personalitate juridică și care în condițiile L. nr. 31/1990 a înființat sucursale regionale, fără personalitate juridica, printre care și recurenta.
Curtea constată că nu se poate invoca de către sucursală, în contradictoriu cu societatea mamă, o atare apărare, întrucât sucursalele sunt potrivit art. 43 din L. nr. 31/1990 privind societățile comerciale
„dezmembrăminte fără personalitate juridica ale societăților comerciale și se înregistrează, înainte de începerea activității lor, în registrul comerțului din județul în care vor funcționa";.
Ca atare, având în vedere recunoscuta delegare de competențe sub raportul încadrării de personal către directorul regionalei de transport feroviar de călători printr-un mandat special, se constată că prin statuarea în contradictoriu cu sucursala a drepturilor litigioase, statuarea este opozabilă în egală măsură și societății mamă, care prin chiar întâmpinarea formulată la recurs, recunoaște abilitarea sucursalei de a sta în litigiu și de a-i reprezenta interesele în cauză.
Cu alte cuvinte, faptul statuării în contradictoriu cu R. de T. F. de C. C. a drepturilor salariale litigioase este acceptat de intimata S. C. C. SA ca suficient pentru a se considera că reclamanții au dobândit recunoașterea drepturilor lor în contradictoriu cu angajatorul lor, prin aceasta acceptând opozabilitatea statuărilor primei instanțe. Este firesc să fie așa, față de calitatea regionalei de dezmembrământ al societății mame, ceea ce înseamnă că practic, prin obligarea recurentei, este obligată chiar S. C. C. SA, din care recurenta face parte.
Curtea constată că prima instanță a dat o corectă soluționare acesteia, apreciind întemeiat că reclamanții au fost salariați ai pârâtei recurente S. R. de T. F. de C. A., cu această pârâtă având încheiate contracte individuale de muncă, astfel pârâta având calitatea de angajator direct.
Prin urmare, calitatea de angajator aparține recurentei S. R. de T. F. de
C. A., raporturile de muncă în baza cărora se revendică drepturile de natură salarială fiind stabilite între aceasta și reclamanți.
Din punct de vedere al raporturilor dintre angajator și salariat nu prezintă relevanță cine este semnatarul contractului colectiv de muncă, drepturile de natură salarială derivând din acesta, în beneficiul salariaților, își găsesc corespondența în obligația corelativă a angajatorului de a le plăti.
Astfel, obligația de plată a dreptului recunoscut de acordul colectiv încheiat la nivelul S. SA B. în favoarea tuturor salariaților săi, revine angajatorului direct, care este recurenta. Chiar dacă recurenta nu este semnatară a contractului colectiv de muncă, constituie o structură din cadrul S. S.A B. și este obligată, conform art. 40 alin. 2 lit. c din Codul muncii să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din contractul colectiv de muncă aplicabil.
Or, în speță, tocmai acest acord colectiv de muncă a fost invocat de reclamant, în considerarea calității lui de salariat în cadrul S. C. C. SA B..
Delegarea de competență dată directorului regionalei pentru încheierea contractelor individuale de muncă nu are semnificația aplicării unui regim salarial diferit angajaților regionalei, decât cel al celorlalți salariați din cadrul S. C. C. SA B., deoarece acordul colectiv se aplică în mod nediferențiat de organizarea și structura regională a societății.
Raportat la excepția prescripției dreptului la acțiune, Curtea apreciază corectă interpretarea primei instanțe, care a considerat că drepturile solicitate se subsumează categoriei de drepturi salariale, conform art. 155 Codul muncii, care enumeră ca fiind componente ale salariului salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri. Or, salariul suplimentar și prima pentru ziua feroviarului constituie tocmai astfel de alte adaosuri. Faptul că au fost stipulat sub categoria „alte venituri"; în cuprinsul contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 nu semnifică scoaterea dreptului de sub incidența art. 155 Codul muncii, dată fiind calitatea de normă imperativă a acestui text de lege, astfel încât părțile nu pot reduce sfera de acoperire a sintagmei „componente ale salariului"; prin contractele pe care le încheie. Dincolo de modul de organizare a contractului colectiv de muncă, un ajutor bănesc acordat în considerarea calității de angajat nu poate reprezenta decât un drept salarial, deci o contravaloare a activității profesionale prestate, fiind de la sine înțeles că angajatorul nu procedează la stipularea unui atare drept decât în considerarea acestei activități pe care angajatul o prestează în beneficiul său, deci ca o bonificație prin care să sporească pachetul salarial și astfel, să facă mai atractiv postul, sau să își fidelizeze angajații, sau să mențină salariile la un nivel competitiv pe piață. De altfel, este grăitoare denumirea dată chiar în aceste contracte, de salariu suplimentar/al 13-lea salariu.
Potrivit art. 166 alin. 1 și art. 283 alin. 1 lit. c) Codul muncii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune este de 3 ani de la data nașterii acestui drept, în cazul în care obiectul conflictului individual de muncă este plata unor drepturi salariale neacordate.
Art. 283 alin. 1 lit. e) Codul muncii stipulează termenul de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, însă acest text de lege are caracter de normă generală, reglementând în general situația litigiilor generate de nerespectarea unor clauze din contractele colective de muncă, pe când art. 283 alin. 1 lit. c) Codul muncii dobândește, comparativ, caracter de normă specială, atunci când se referă la drepturi salariale reglementate prin contractul colectiv de muncă, astfel încât se va aplica norma specială, în conformitate cu dictonul specialia generalibus derogant, deci dispozițiile de la litera c), atunci când drepturile salariale neplătite sunt reglementate într-un contract colectiv de muncă.
Nu poate fi acceptată afirmația că acordarea acestor drepturi reprezintă o disponibilitate, având în vedere că drepturile litigioase sunt prevăzute prin dispoziții imperative fiind evident că prevederea acestor drepturi, în urma unor negocieri dintre patronat și sindicat, reprezintă o componentă a pachetului salarial, ca o contraprestație a angajatorului față de prestația angajaților, materializată în munca depusă de aceștia, fiind astfel un drept salarial, stabilit în cadrul unui contract sinalagmatic.
S-a mai criticat sentința sub aspectul neluării în considerare a condiționării ca organul decizional al pârâtei, respectiv C. de A., cu consultarea delegaților aleși ai sindicatelor, să aprobe premierea pentru „Z. Ceferistului";. Or, din lectura textului contractual supus interpretării, rezultă că în fapt, s-a stipulat obligativitatea acordării acestei premieri: „. ziua ceferistului se va acorda o premiere stabilită de consiliul de administrație cu consultarea delegaților aleși ai sindicatelor cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare";, singura interpretare logică a semnificației consultărilor între patronat și sindicat fiind în sensul stabilirii eventuale a unui cuantum mai mare a premierii, decât minimul fixat prin dispozițiile contractului colectiv de muncă la nivelul clasei 1 de salarizare. T. este clar că fixează o obligație necondițională de a se plăti premierea/respectiv de a primi această plată, față de modul imperativ și neîndoielnic necondițional de exprimare: „se va acorda";. De asemenea, din structura gramaticală a frazei rezultă că prin complementul de mod „. puțin la nivelul clasei 1 de salarizare"; se determină construcția
„(premiere) stabilită de consiliul de administrație cu consultarea delegaților aleși ai sindicatelor";, astfel încât stabilirea se va putea face în cadrul noilor negocieri la care trimite recurenta doar în sens superior celui minimal fixat cu ocazia încheierii contractului colectiv de muncă.
Se mai reține, raportat la motivul de recurs privitor la aplicarea cu prioritate a contractului colectiv de muncă la nivel de societate, iar nu a contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de societăți, că sunt aplicabile prevederile art. 8 alin. 2 din L. nr. 130/1996, conform cărora contractul colectiv de muncă nu poate conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin C. colective de muncă încheiate la nivel superior, respectiv la nivel de ramură (în speță).
În același sens sunt prevederile art. 38 Codul muncii, conform cărora
„salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute de lege. O. tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi, este lovită de nulitate";, prin drepturi recunoscute de lege trebuind a fi înțelese inclusiv cele aduse de art. 8 alin. 2 din L. nr. 130/1996 citat mai sus.
Prin motivele de recurs vizând fondul se contestă legalitatea modalității în care s-a dat efect unor contracte colective de muncă în condițiile în care societatea angajatoare este o societate cu unic acționar statul român, aflată sub autoritatea M. T. și I. și unul din agenții economici monitorizați în baza prevederilor O.U.G. nr.79/2008, înregistrând pierderi și astfel, aflându-se în imposibilitate de a-și executa obligațiile contractuale.
Sunt necontestate prin motivele de recurs temeiurile contractuale ale acordării salariului suplimentar pentru perioada stabilită prin sentință.
Potrivit art. 40 alin. 2 lit. c din Codul muncii, angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractul individual de muncă.
În conformitate cu dispozițiilor art. 7 alin. 2 din L. 130/1996 și art. 236 din Codul muncii, „contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților";, astfel încât reclamantul era îndreptățit la plata drepturilor salariale, inclusiv a salariului suplimentar în cuantumul prevăzut în contractul colectiv de muncă.
Aspectele invocate de către recurentă privind lipsa fondurilor necesare plății acestor drepturi salariale, nu pot justifica apărarea acesteia în sensul exonerării de răspundere și nici nu atrage netemeinicia pretențiilor reclamantului, deoarece acordarea drepturilor în favoarea salariaților nu a fost condiționată sub acest aspect, fiind stabilite în urma negocierilor purtate cu sindicatele reprezentative.
Curtea apreciază ca fiind nefondate motivele din recurs ce vizează calitatea de societate cu capital de stat aflată sub autoritatea M. T. și I. și de agent economic monitorizat în baza prevederilor OUG nr.79/2008. Faptul monitorizării recurentei nu este de natură a o exonera de obligațiile pe care și le-a asumat prin încheierea unor contracte colective de muncă valabile, neputându-se reține în temeiul actului normativ invocat existența unei situații de exonerare de răspundere contractuală a angajatorului. Dimpotrivă, aceste prevederi legale trebuia să fie avute în vedere de către angajator cu ocazia negocierii contractelor colective de muncă, iar nu invocate doar cu ocazia executării contractelor.
De altfel, nu s-a probat în cauză de către angajator că ar fi solicitat aprobarea fondurilor pentru plata drepturilor solicitate prin acțiune.
În egală măsură, se reține că nu sunt aplicabile în cauză dispozițiile art. 12 din L. nr. 130/1996, care sunt incidente doar în cazul salariaților instituțiilor bugetare, pârâta recurentă nefiind o atare instituție, ci o societate pe acțiuni, neavând relevanță în raport de forma sa de organizare, persoana acționarului majoritar.
În mod corect instanța de fond a reținut că acordarea acestor drepturi salariale constituie un drept, și nu o facultate a angajatorului.
Se mai reține că, deși sarcina probei le revine în acest litigiu, potrivit dispozițiilor art. 287 din Codul muncii, recurenta nu a dovedit, conform prevederilor art. 163 alin. 1 din Codul muncii, plata sumelor cuvenite reclamanților cu titlu de salariul suplimentar pentru anii 2008 și 2009.
În ceea ce privește invocarea de către recurentă a dispozițiilor art. 1156 alin. ultim din codul civil, privitor la stingerea obligațiilor, Curtea constată că aceste dispoziții nu își găsesc aplicabilitatea în cauză și nu sunt de natură să conducă la exonerarea debitoarelor de răspunderea contractuală.
Astfel, din cuprinsul art. 1156 C.civil, reiese că imposibilitatea de executare poate privi doar obligațiile de a da un bun individual determinat, de a face și de a nu face și se datorează cazului fortuit sau forței majore.
În cauza de față nefiind îndeplinite aceste condiții nu poate opera stingerea obligației recurentelor, întrucât aceasta are ca obiect bunuri de gen,iar neexecutarea se datorează culpei pârâtelor și nu unor împrejurări independente de vina lor.
Critica recurentei potrivit căreia obligația lor de a achita drepturile pretinse era condiționată de încadrarea în buget, este nefondată, deoarece în
Contractul colectiv de muncă părțile nu au inserat nici o clauză în care să limiteze sau condiționeze drepturile de ajutor material cuvenite, iar prin aceste contracte nu s-a derogat de la legile care interesează ordinea publică sau bunele moravuri, susținerile recurentelor în acest sens fiind de asemenea nefondate.
În cauză nu-și găsesc aplicabilitatea nici susținerile din cererea de recurs cu privitoare la teoria impreviziunii, astfel că forța obligatorie a contractelor se impune și în speța de față.
Cât privește ultimul motiv de recurs, referitor la situația plății salariului suplimentar pentru anii 2008 și 2009 deși reclamanții nu au fost angajați de-a lungul întregului an, acesta este fondată, față de modul în care este prevăzut acest drept în cuprinsul contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, publicat în Monitorul Oficial partea V nr. 3 din
11 februarie 2008, în care se prevede doar că „alte venituri sunt: a) al 13-lea salariu, egal cu salariul de bază brut al angajatului avut în luna decembrie a anului precedent și va fi acordat în primul semestru al anului următor";.
Raportat la prevederile art. 8 alin. 2 din L. nr. 130/1996, potrivit cărora
„contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior";, se constată că reclamanților li se cuvine salariul suplimentar pentru anul 2., proporțional cu perioada în care au muncit în cadrul societății pârâte, principiul în dreptul muncii fiind cel al remunerării proporționale cu perioada efectiv lucrată. Chiar în lipsa unei reglementări a acestui principiu, el se deduce din statuările C. muncii cu privire la plata salariului, coroborate cu o cutumă, în sensul că deși este stabilită convențional scadența salariului o dată pe lună, conform ar. 161 Codul muncii, totuși, în cazul în care încep sau se încheie raporturile de muncă în cursul unei luni, plata drepturilor salariale se va face proporțional cu partea de lună lucrată.
Mutatis mutandis, trebuie să se accepte că în lipsa unor stipulațiicontrare, la fel trebuie să se calculeze dreptul la salariul suplimentar, prin raportare la partea din an lucrată de reclamanți.
Întemeiat este și motivul de recurs prin care se invocă nelegala actualizare în raport cu rata inflației și dobânda legală, fapt ce ar conduce, se arată, la o îmbogățire fără just temei, mai cu seamă că nu s-a solicitat această dublă reparație a întârzierii plății.
Se constată că prin petitul acțiunii, reclamanții au solicitat doar actualizarea în raport cu rata inflației, astfel încât se impune modificarea sentinței și sub acest raport, prin înlăturarea dispoziției de actualizare cu dobânda legală, fiind respectat în acest mod principiul disponibilității ce guvernează procesul civil.
În motivare, Curtea a făcut trimitere la textele de lege în vigoare și în modalitatea de numerotare de la data derulării raporturilor juridice supuse judecății și a pronunțării sentinței, pentru a menține coerența hotărârii și având în vedere caracterul de norme de drept material al acestor dispoziții legale, în condițiile în care de la pronunțarea sentinței și până la pronunțarea deciziei au avut loc o serie de modificări legislative date de abrogări de acte normative și de renumerotarea C. muncii prin dispozițiile L. nr. 4. și ale L. nr.
62/2011.
În drept, se reține incidența prevederilor art. 312 alin. 1 și 3 raportat la art. 304 pct. 6, 7 și 9 și art. 304 ind. 1 C.proc.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE L.,
D E C I D E:
Admite recursurile declarate de S. N. DE T. F. DE C. C. C. S. și S. N. DE T. F. DE C. S. B., prin S. DE T. F. DE C. A. împotriva sentinței civile nr. 2736 din (...) pronunțate de Tribunalul Cluj în dosar nr. (...), pe care o modifică în parte în sensul că:
Obligă pârâtele să plătească fiecărui reclamant câte un salariu suplimentar pentru anii 2008-2009, echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului 2008, respectiv a anului 2009, actualizat cu rata inflației la data plății efective, proporțional cu perioada efectiv lucrată de către fiecare dintre angajați în anii respectivi în cadrul unităților pârâte.
Menține restul dispozițiilor sentinței care nu contravin prezentei decizii. Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședință publică din 15 noiembrie 2011.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, I.A T. D. C. G. C. M.
Red.I.T./S.M.
2 ex./(...) Jud.fond.U. P.
N. N.
GREFIER,
| ← Decizia civilă nr. 881/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 435/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
