Decizia civilă nr. 4725/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 4725/R/2011
Ședința publică din data de 16 noiembrie 2011
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: S.-C. B.
JUDECĂTORI: I.-R. M.
G.-L. T.
GREFIER: G. C.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta S. N. DE T. F. DE M. C. M. SA împotriva sentinței civile nr. 9. din 26 aprilie 2011, pronunțată de Tribunalul Sălaj în dosar nr. (...), privind și pe reclamanții intimați C. O., F. L., I. Ș., T. I. și pârâta intimată S. N. DE T. F. DE M. „. M. SA - S. C., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 16 noiembrie 2011, prin fax, pârâta recurentă a depus la dosar concluzii scrise.
Având în vedere că atât prin cererea de recurs, cât și prin întâmpinare s-a solicitat judecarea în lipsă, cauza fiind în stare de judecată, rămâne în pronunțare.
C U R T E A A supra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 9./(...), pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud în dosar nr. (...), s-au respins ca neîntemeiate excepția prescrierii dreptului la acțiune și excepția inadmisibilității cererii, invocate de pârâta S. N. de T. F. M.
„. M. S. B.
S-a admis acțiunea civilă formulată de reclamanții C. O., F. L., I. Ș., T. I. prin S. M. de L. din D. C. C.-N., împotriva pârâtelor S. N. de T. F. de M. C. M.
SA și S. N. de T. F. de M. C. M. SA - S. C. și în consecință:
Au fost obligate pârâtele să plătească reclamanților salariul suplimentar pentru anii 2006, 2007 și 2008, echivalent cu salariul de bază de încadrare al salariatului din luna decembrie a anului pentru care se acordă, sumă indexată cu rata inflației de la data scadenței și până la data plății efective.
Au fost obligate pârâtele să plătească reclamanților suma de 1000 lei cu titlu de . de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut următoarele:
Excepția prescripției dreptului la acțiune privind cererea de acordare a salariului suplimentar aferent anilor 2006, 2007 și 2008 nu este întemeiată.
Din însuși termenii utilizați în cuprinsul contractului colectiv de munca la art.3o alin.1 - de salariu suplimentar - și observând că fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie din cadrul fondului de salarii
(art.30 alin.3), se deduce că sumele cerute prin acțiune au fost calificate decontractanți ca având caracter salarial și nicidecum cel prevăzut de art.283 alin.1 lit. e din C. muncii, astfel că în speță primesc aplicare prevederile art.283 alin.1 lit. c din C. muncii și termenul în care se poate solicita astfel de drepturi este de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune. În cauză, acest termen a fost respectat întrucât în același contract colectiv de muncă se prevede că salariul suplimentar se primește după expirarea anului calendaristic în care a fost prestată munca de salariat.
Prin urmare, pentru anul 2006, termenul începe să curgă la începutul anului 2007 și se epuizează la începutul anului 2008, pentru anul 2007 primul termen se situează la începutul anului 2008 și se sfârșește la începutul anului
2009 iar pentru anul 2008 primul termen se situează la începutul anului 2009
și se sfârșește la începutul anului 2010. Or, acțiunea de față s-a formulat la Tribunalul Cluj la data de 18 decembrie 2009, deci in termenul de prescripție legal.
Nici excepția inadmisibilității nu este întemeiată, întrucât în temeiul principiului liberului acces la justiție, orice persoană se poate adresa instanței în vederea realizării dreptului pretins.
Nu există niciun text de lege care să instituie expres obligativitatea îndeplinirii vreunei proceduri prealabile sesizării instanței.
Este adevărat că art. 107 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2007-2008, prevede înființarea comisiei mixte patronat- sindicate cu rol de analiză a sesizărilor privitoare la executarea contractului colectiv de muncă însă această procedură este una cu caracter administrativ și nicidecum administrativ-jurisdicțional.
Prin urmare, persoana interesată are posibilitatea de opțiune între a se adresa organului administrativ - comisia mixtă patronat-sindicate - sau a se adresa instanței de judecată.
Analizând pe fond acțiunea formulată de reclamanții C. O., F. L., I. Ș., T.
I. prin S. M. de L. din D. C.C.-N. în contradictoriu cu pârâtele, având în vedere actele depuse la dosar precum și actele din dosarul nr. (...), respectiv contractul colectiv de muncă pentru anii 2005-2006 și 2007 - 2008, actele adiționale la contractul colectiv de muncă, tribunalul a reținut următoarele:
Reclamanții mai sus arătați au fost salariați ai pârâtei S. N. de T. F. M.
„. M. S.- S. C. în perioada pentru care se solicită plata drepturilor indicate în acțiune, 2006-2008, toți fiind disponibilizați la data de 5 mai 2010, așa cum rezultă din tabelul depus la dosar(f. 3).
C. colectiv de muncă încheiat la nivelul C. M. pentru anii 2005-2006 înregistrat la nr. 6111 din data de 29 septembrie 2005 (f. 71) și cel pentru anii
2007- 2008 înregistrat sub nr. 1625 din data de 29 martie 2007 (f. 70) și, prelungit prin actul adițional nr.2093/8 aprilie 2008 până la data de 31 decembrie 2008, în conformitate cu prevederile art. 25 alin. 3 din Legea nr.
130/1996, republicată și în lipsa stipulării vreunui alt moment, se aplică de la data înregistrării contractului - 29 septembrie 2005.
Potrivit art.30 alin.1 din aceste contracte colective de munca, „. munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirareaacestuia, personalul societății poate primi un salariu suplimentar echivalent cusalariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.. …
(3) Din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestuisalariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de până la 10
% din fondul de salarii realizat lunar";, iar potrivit art.31 din același contractcolectiv de munca, criteriile care condiționează acordarea salariului suplimentar sunt cele din Anexa nr.6. Conform acestei anexe, salariul suplimentar se acordă salariaților pentru munca prestată în cursul anuluicalendaristic, fără ca aceștia să fie sancționați cu retrogradarea în funcție sau categorie, desfacerea disciplinară a contractului de munca, retragerea disciplinara pe o perioada de 1-6 luni din funcții care concură la siguranța trenurilor, înlocuirea disciplinară din funcții, pentru absențe nemotivate, etc.
Din coroborarea acestor dispoziții, rezultă că pentru munca ireproșabilă prestată în cursul anului calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății poate beneficia de un ajutor material bănesc al cărui cuantum este echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv, la nivelul clasei I de salarizare cu condiția să nu fi fost sancționați disciplinar prin aplicarea repetată sau cumulată a sancțiunilor prevăzute la pct.2 lit. a si b, respectiv, retragerea uneia sau a mai multor clase de salarizare pe o perioadă de 1-3 luni sau celor încadrați cu salariul la nivelul minim al funcției sau meseriei, diminuarea acestuia cu 5-10 și reducerea salariului de bază și a indemnizației de conducere pe o perioadă de 1-3 luni cu 5-10%.
Prin articolul 30 alin.1 și 3 se creează între contractanți drepturi și obligații corelative prin norme cu caracter imperativ de la care părțile nu pot abzice, iar pârâta este ținută cu obligativitate să-și îndeplinească obligația, cu atât mai mult cu cât aceste categorii de drepturi se încadrează în categoria de adaosuri la salariul de bază, ce intră în componența noțiunii de salariu conform art.155 C. muncii și art.7 din contractul colectiv de munca.
Apărarea în sensul că nu s-au constituit fondurile respective nu constituie impediment în obligarea pârâtelor la plata salariului suplimentar. D. s-a instituit obligația de constituire a fondului în procentul arătat, pârâtele trebuiau să o îndeplinească și să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege și din contractul colectiv de muncă aplicabil, așa cum prevede și art.40 alin.2 lit.c din C. muncii.
Reclamanții îndeplinesc condițiile impuse de prevederile A. 6, in sensul că nu au fost sancționați disciplinar, astfel că sunt îndreptățiți să beneficieze de prevederea contractuală evocată la art.30 alin.1.
Susținerea pârâtei S. C. M. cu privire la faptul că reclamantul C. O. a avut abateri disciplinare și nu poate beneficia de prevederile art.30 alin.1 nu poate influența soluția ce se va pronunța în cauză, întrucât decizia de sancționare depusă la dosar (f.27) privește o sancțiune aplicată în anul 2009 iar pentru anul 2009 nu s-a solicitat plata salariului suplimentar în prezentul cadru procesual.
Așa fiind, tribunalul a reținut că pretențiile formulate de reclamanți sunt întemeiate, reținând totodată că, în baza art.161 alin.4 din C. muncii, sumele ce urmează a fi achitate se impune a fi actualizate cu indicele inflației la data plății efective, pentru perioada cuprinsă între data scadenței fiecărei sume și data plății efective.
În baza acestor considerente și făcând aplicarea dispozițiilor art. 23, 25 alin.3, 33 alin. 1 lit. a din Legea nr. 130/1996, republicată, art.7, art.30 din contractul colectiv de munca încheiat pe anii 2005-2006 și 2007-2008, cu modificările ulterioare, art. 37, art.161 alin.4, art. 236 alin.4 din C. muncii, tribunalul a admis acțiunea formulată de reclamanți.
În baza art.274 C.pr.civ. a obligat pârâtele să plătească reclamanților suma de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta S. N. DE T. F. DE M. C. M. SA, solicitând admiterea acestuia și pe fond respingerea cererii formulate S. M. de L. din D. C. în numele membrilor săi de sindicat ca nefondată.
- Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 cod proc.civ. recurenta critică hotărârea sub aspectul modului de soluționare a excepțieiprescripției dreptului material la acțiune, apreciind că în mod greșit a reținut instanța de fond că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 283, alin. 1 lit. c din C. M., aplicându-se termenul de prescripție de 3 ani și nu art.283 lit. e din
C. M., apreciind că părțile au calificat pretinsele drepturi ale reclamanților ca fiind de natură salarială.
Consideră că instanța de fond trebuia să analizeze, în principal, izvorul drepturilor solicitate, pentru a determina normele aplicabile sub aspectul prescripției dreptului material la acțiune și nu a contului/fondului în care sunt adunate aceste sume de bani!
Din economia textelor de lege raportat la obiectul cererii este indubitabil că prezentei cauze îi sunt aplicabile dispozițiile art. 283(1) lit. e C. M..
Drepturile individuale solicitate sunt prevăzute de clauzele contractului colectiv de muncă și nu de cele ale contractului individual de muncă, asumat de fiecare salariat.
În sensul clasificării acestor drepturi ca nefiind de natură salarială recurenta face referire la D. C. C. nr. 1276 din (...) prin care se stabilește că acordarea unor remunerații în lipsa muncii prestate afectează dreptul de proprietate al angajatorului, acesta din urmă fiind tinut de situația concretă și obiectivă a echivalentei prestatiilor. Curtea reține în motivarea deciziei sale și principiul că o sarcină excesivă impusă angajatorului este de natură a-i afecta esența dreptului de proprietate, în lipsa unui raport just de proporționalitate între prestația angajatului și veniturile încasate de acesta, încălcându-se astfel art. 44 din Constituția României.
Astfel, prin interpretarea art. 154 și art. 161 (1) din C. muncii rezultă că drepturile salariale sunt acele sume de bani ce se cuvin angajatului ca și contraprestație a muncii depuse în baza contractului individual de muncă, plătindu-se cel puțin o dată pe lună.
Drepturile bănești pretinse de reclamanti nu au caracter salarial, întrucât nici bonusul (premiul), nici stimulentele nu se includ între elementele componente ale salariului prevăzute de art.155 C. M., ele urmând a fi plătite nu ca o contraprestație a muncii depuse de angajat în baza contractului individual de muncă, ci în temeiul unor clauze din CCM la nivel de unitate. (D. civilă nr. 5. Curtea de A. B.).
Solicită să se constate că dreptul solicitat nu este stipulat în CIM, nu reprezintă o contraprestație a muncii depuse de angajați (are caracterul unui drept suplimentar decurgând dintr-un CCM) și nu se plătește cel puțin o dată pe lună, ci anual, astfel că nu pot fi aplicabile nici dispozițiile art. 166 așa cum nici cele ale art. 283 alin. (1) lit. c din C. muncii.
Fiind vorba despre un drept patrimonial ce izvorăște dintr-o clauză a unui contract colectiv de muncă (clauză neexecutată de către angajator), consideră că incidente în această situație sunt prevederile art. 281 alin. (1) lit. e) din C. muncii și solicită admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune în raport de data formulării cererii.
- Recurenta critică hotărârea și în ceea ce privește respingerea excepției inadmisibilității cererii, arătând că atunci când legea (contractul) oferă posibilitatea părților aflate în litigiu să soluționeze litigiul pe cale amiabilă, apelând și la un "arbitru" - comisiile mixte patronat sindicate -, nu poate fi vorba de abuz legislativ și obstructionarea accesului la justiție.
Deși instanța arată că atât prevederile CCM la nivel de unitate, dar și la nivel de ramură conțin clauze referitoare înființarea și obiectul comisiilor mixte patronat-sindicate, consideră că această procedură este una cu caracter administrativ.
În mod greșit instanța face o astfel de calificare și consideră că nu ne aflăm în prezența unor jurisdicții de genul celor avute în vedere de alin. 4 , art.21 din Constituție având în vedere faptul că părțile au stabilit ca mai întâi să se încerce solutionarea pe cale amiabilă și ca mai apoi în situația în care părțile nu se pot înțelege pe această cale să se adreseze instanței.
Prin negarea acestei prevederi contractuale, instanța de fond a lăsat ca lipsit de conținut și efect juridic contractul colectiv de muncă, stabilind, în mod arbitrar, ce clauze se aplică și care nu.
Având în vedere că reclamanții, prin reprezentant, nu au uzat de procedura prealabilă stabilită de contractele colective de muncă în vigoare, nu au sesizat comisia patronat-sindicate pentru care reclamă neîndeplinirea obligațiilor stabilite de CCM, consideră că cererea de chemare în judecată a fost prematur introdusă.
- Prin prisma dispozițiilor art. 3041 Cod Procedură Civilă recurenta critică hotărârea pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând că instanța de fond a reținut în mod greșit că pârâta era ținută cu obligativitate dând o interpretare eronată clauzelor contractuale. Chiar și o simplă analiză sintactică și morfologică a clauzei, citate chiar în cuprinsul hotărârii atacate, ar fi arătat că folosirea termenului "poate" nu introduce o obligație, ci o posibilitate, în cazul îndeplinirii cumulative a unor condiții.
Cererea de chemare în judecată, este întemeiată pe prevederile clauzelor contractuale cuprinse în CCM aplicabile în perioada 2006-2008, respectiv art.30. Așa cum este prevăzută în C. Colective de M. această clauză nu are un caracter obligatoriu.
Prevederile art. 30 alin. 1 din C. Colectiv de muncă al S. C. M. SA, lege a părților, nu obligă societatea să plătească salariaților, la expirarea anului calendaristic un salariu suplimentar, ci părțile (prin urmare toți angajații) sunt de acord cu posibilitatea ca, la expirarea unui an calendaristic salariații să poată beneficia de un salariu suplimentar.
Dispozițiile art.30 CCM, clauză acceptată de ambele părți, sunt în sensul că acordarea acestui salariu suplimentar este afectat de condiția obținerii de venituri suficiente pentru a constitui fondul necesar alocării acestuia.
Menționează recurenta că a dovedit cu înscrisuri situația financiară a societății în perioada pentru care se solicită plata acestui salariu, din care rezultă că societatea având pierderi nu a avut posibilitatea constituirii acestui fond.
Art. 30 alin. 3 din C. Colectiv de M. al S. C. M. SA prevede că sumele necesare pentru salariul suplimentar provin din veniturile realizate de societate. V. societății sunt constituite exclusiv din venituri proprii și nu din alocații bugetare, iar în perioada solicitată de reclamanți veniturile nu au asigurat nici măcar acoperirea tuturor cheltuielilor obligatorii, fiind de notorietate că anii fiscali în cauză au fost încheiați în pierdere.
De asemenea, negocierile privind C. colective de muncă au condus în fiecare an la păstrarea numărului salariaților și prin urmare la utilizarea în totalitate a fondului de salarii aprobat. Astfel, salariul suplimentar trebuie să reprezinte contraprestația muncii depuse de salariat în temeiul contractului individual de muncă, bazat pe principiul reciprocității și echivalenței prestațiilor, fiind o formă de participare a angajaților la profitul societății.
În lipsa îndeplinirii acestor condiții cumulative este imposibil să poată fi acordat acest beneficiu.
Trebuie să avem în calcul faptul că societatea a încheiat exercițiile financiare pentru care sunt solicitate drepturile de către reclamanți cu pierderi, ceea ce nu a permis constituirea unor fonduri de până la 10% din fondul desalarii realizat lunar astfel încât să existe posibilitatea plăților de salarii suplimentare conform art. 30 alin. 1 din C. Colectiv de M. al S. C. M. SA.
Este absurd a se interpreta că intenția părților a fost aceea ca, indiferent de circumstanțe, din veniturile obținute, societatea să aloce un procent pentru plata acestor salarii.
Salariul suplimentar nu este un drept obligatoriu stabilit de părți în contractul individual de muncă, nu este actual și nu este cert, reprezentând o premiere, un stimulent, bonus acordat salariaților în funcție de posibilitățile angajatorului "din veniturile realizate, după acoperirea cheltuielilor, constituirea fondului de rezervă, a celui de dezvoltare, satisfacerea necesităților de perfecționare-recalificare a personalului .. " conform art. 20 din C.ui colectiv de M. 2..
Arată că practica instanțelor judecătorești privind pretențiile reprezentând salariu suplimentar este aceea de respingere, motivat de faptul că, instanța trebuie să facă o interpretare a clauzelor contractuale prin prisma voinței reale a părților contractante, în spiritul și litera lor și nu în sens restrictiv de a produce efecte numai în favoarea uneia din părți.
Prin motivarea hotărârii instanța a modificat înțelesul clauzelor și dorința părților, stabilind că numai salariații care au săvârșit abateri repetate
și au primit sancțiuni cumulate în cursul aceluiași an calendaristic nu beneficiază de salariu suplimentar.
Instanța de fond a absolutizat criteriile care condiționează acordarea salariului suplimentar conform A. 6 la CCM, fără a analiza faptul că o recompensă nu poate fi acordată pentru o prestație necorespunzătoare pentru care a și fost sancționat.
Salariul suplimentar reprezintă o recompensă pentru munca eficientă a salariatului, pentru inventivitate, pentru muncă desfășurată fără abateri disciplinare. Altfel, acordarea salariului suplimentar nu ar mai fi acordat ca o recompensă a muncii salariatului, ci ar fi o sumă de bani acordată de angajator indiferent de rezultatele muncii angajatului sau de veniturile/ posibilitățile angajatorului.
În drept, recurenta și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9, art. 3041 Cod procedură civilă, art. 969, 977 și următoarele Cod Civil, prevederile Legii nr. 62/2011, C. M., C. Colectiv de M. al S. C. M. SA.
Prin întâmpinarea formulată, S. M. de L. din D. C. C.-N. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecata.
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legaleincidente, Curtea reține că recursul este nefondat, având în vedere următoareleconsiderente:
- Criticile formulate de recurentă referitoare la modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune sunt nefondate.
Astfel, Curtea reține că pretențiile solicitate prin acțiune constituie drepturi salariale negociate, care își au izvorul în C. colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate.
Potrivit disp.art.155 din C. muncii, salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.
Prin drept salarial nu se înțelege doar salariul de bază, ci, așa cum reiese din interpretarea dispozițiilor art. 154 și urm. din C. muncii, acesta semnifică și indemnizațiile, sporurile, precum si alte adaosuri care sunt exprimate în bani și reprezintă o contraprestație a muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă, natura salarială nefiind dată doar strict de denumirea convenită de părți, ci de natura drepturilor, care în final guvernează regimul juridic aplicabil.
Dincolo de denumirea dată de părți prin contractul colectiv de muncă, drepturilor respective, un drept bănesc acordat în considerarea calității de angajat nu poate reprezenta decât un drept salarial, deci o contravaloare a activității profesionale prestate, fiind de la sine înțeles că angajatorul nu procedează la stipularea unui atare drept decât în considerarea acestei activități pe care angajatul o prestează în beneficiul său, deci ca o bonificație prin care să sporească pachetul salarial.
Art.283 alin.1 lit. c din C. muncii prevede că cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate: c)în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.
De asemenea, conform disp.art.166 din C. muncii, dreptul la acțiune privind drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.
Curtea mai reține că potrivit art. 1 alin. (1) din Legea 130/1996 prin contractul colectiv de muncă „se stabilesc clauze privind condițiile de munca, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de munca";, dispoziții similare conținând și art. 236 alin.(1) din C. muncii.
Drept urmare, contractul colectiv de muncă cuprinde dispoziții referitoare la salarizare, la contractul individual de muncă, la drepturile și obligațiile părților, inclusiv la modalitatea de contestare a deciziilor unilaterale ale angajatorului. În consecință, sunt sau pot fi clauze în contractul colectiv de muncă dispoziții relative la toate drepturile la acțiune pentru care art. 283 alin. (1) lit. a)-d) din C. muncii a reglementat termene speciale distincte de prescripție. D. s-ar accepta susținerile recurentei, aceste termene nu ar avea aplicabilitate, în condițiile în care nerespectarea oricăruia dintre drepturile menționate anterior constituie o neexecutare a contractului colectiv de muncă.
Se reține astfel că art. 283 al. 1 lit. e) din C. muncii nu este aplicabil în cauză, întrucât prin prezenta acțiune reclamantul nu a invocat neexecutarea unor clauze ale contractului colectiv de muncă, ci a solicitat plata unor adaosuri neacordate ce fac parte, potrivit disp.art.155 din C. muncii, din categoria drepturilor salariale ce pot fi solicitate, conform art. 166 și 283 alin.1 lit.c) din C. muncii în termenul de prescripție de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.
- Cu privire la excepția inadmisibilității sau cea a prematurității justificate prin prisma neîndeplinirii procedurii prealabile în fața comisiilor mixte patronat-sindicate, Curtea constată că în mod corect a reținut instanța de fond că această procedură nu este obligatorie, ea nefiind prevăzută de lege. Curtea reține în acest sens că art. 109 alin. 2 Cod de procedură civilă prevede că numai în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanței se face după îndeplinirea procedurii prealabile, în condițiile prevăzute în acea lege, ori în cauza dedusă judecății nu există nici o procedură prealabilă prevăzută de lege care să fie obligatoriu de urmat înainte de promovarea acțiunii.
- Referitor la fondul cauzei, Curtea reține că potrivit art. 243 alin. 1 din C. muncii, executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți, iar conform dispozițiilor art. 241 alin. 1 lit. b din C. muncii, efectele clauzelor contractului colectiv de muncă se întind pentru toți salariații angajatorului pentru contractele încheiate la nivel de unitate.
În mod corect a reținut instanța de fond că acordarea salariului suplimentar constituie o obligație, și nu o facultate a angajatorului, contractul colectiv de muncă precizând în mod expres cum și din ce fonduri se plătesc aceste drepturi.
Astfel, art. 30 alin. 3 precizează că :„ Din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie în cadrul fondului pentru salarii, în procent de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar";. Din modul de formulare neechivoc și nesupus vreunei condiții rezultă așadar în mod evident obligația părților de a constitui un fond suplimentar de salarii independent de profit, noțiune diferită de cea utilizată în contract, și anume venituri.
În sensul caracterului necondiționat al dreptului la acordarea salariului suplimentar, pledează și art. 31 din CCM care face trimitere la criteriile de acordare a salariului suplimentar, prevăzute în anexa 6, din care rezultă că plata dreptului este obligatorie, cu excepția unor situații care țin de conduita disciplinară a salariaților.
Mai mult decât atât, prin C. colectiv de muncă la nivel de grup de unități din T.ul feroviar pe anii 2006-2008, înregistrat sub nr. 2836/(...), a cărui aplicare s-a prelungit prin actul adițional nr. 370/(...), fiind valabil astfel 48 de luni de la data înregistrării, aplicabil și pârâtei (depus de reclamanți la dosar și invocat ca temei al pretențiilor prin răspunsul la întâmpinare comunicat pârâtei la data de (...)), la art. 30 s-a prevăzut că „. munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.";
Se constată că textul enunțat din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior nu cuprinde nici o mențiune de natură să conducă la concluzia că acordarea dreptului respectiv ar fi una condiționată, stipulând în mod expres îndreptățirea salariaților de a beneficia de acest salariu suplimentar.
În raport de aceste aspecte și având în vedere și dispozițiile art. 238 alin. 1 din C. muncii, Curtea apreciază ca fiind nefondate criticile recurentei în sensul că interpretarea dată de instanța de fond clauzei contractuale prevăzute la art. 30 din contractele colective de muncă la nivel de unitate nu dă eficiență voinței reale a părților contractante în sensul instituirii caracterului facultativ al acordării de către C. M. a salariului suplimentar.
Potrivit pct.2 din Anexa 6 la C. colective de muncă la nivel de unitate aplicabile în perioada 2006-2008 (anexă care prevede criteriile care condiționează acordarea salariului suplimentar) de salariul suplimentar nu beneficiază salariații cărora, în perioada aferentă acordării acestuia, li s-a aplicat una dintre sancțiunile enumerate limitativ în anexa respectivă.
Cum în cauză nu s-a făcut dovada că reclamanților li s-ar fi aplicat în perioada pentru care solicită plata salariului suplimentar vreuna dintre sancțiunile enumerate în contractul colectiv de muncă, Curtea constată că în mod corect a reținut instanța de fond că reclamanții îndeplinesc condițiile prevăzute de anexa 6 și în consecință sunt îndreptățiți să beneficieze de salariul suplimentar
Aspectele invocate de recurentă prin motivele de recurs, privind lipsa fondurilor necesare plății acestor drepturi salariale, nu pot fi reținute ca justificare pentru neexecutarea acestor obligații contractuale, asumate în urma negocierilor purtate cu sindicatele reprezentative.
Potrivit art. 40 alin. 2 lit. c) C. muncii, „angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractul individual de muncă";.
Totodată, conform dispozițiilor art. 236 din C. muncii, „contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților";, astfel încât salariații recurentei erau îndreptățiți la plata tuturor drepturilor salariale, inclusiv a adaosurilor la salariu, în cuantumul prevăzut în contractul colectiv de muncă aplicabil.
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin.1 c.pr.civ., Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat, cu consecința menținerii ca legală și temeinică a hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S. N. DE T. F. DE M. „. M. S., împotriva sentinței civile nr. 9. din 26 aprilie 2011 a T.ui B.-N. pronunțată în dosarul (...), pe care o menține.
Respinge cererea intimatului S. M. DE L. DIN D. C. C.-N., privind obligarea recurentei la cheltuieli de judecată în recurs.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 16 noiembrie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI S .-C. B. I.-R. M. G.-L. T.
Red.GLT/dact.MS
2 ex./(...)
Jud.fond: I.S.
GREFIER G . C.
| ← Decizia civilă nr. 4731/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 2128/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
