Decizia civilă nr. 5146/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR. (...)
D. CIVILĂ NR. 5146/R/2011
Ședința publică din data de 7 decembrie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: I.-R. M. JUDECĂTORI: G.-L. T.
S.-C. B. GREFIER: G. C.
S-au luat în examinare recursurile declarate de pârâții MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin D. G. A F. P. S., MINISTERUL JUSTIȚIEI și CURTEA DE APEL CLUJ împotriva sentinței civile nr. 4174 din 4 iulie 2011, pronunțată de Tribunalul Sălaj în dosar nr. (...)*, privind și pe reclamanții intimați BUZ A. D., P. F. V., C. A. S., Ș. M. C., M. R., R. D. G., H. B. M. și pe pârâtul intimat TRIBUNALUL SĂLAJ, având ca obiect drepturi salariale ale personalului din justiție DNA-DIICOT.
Mersul dezbaterilor și susținerile părților prezente au fost consemnate în încheierile de ședință din 23 noiembrie 2011și, respectiv, 30 noiembrie 2011, încheieri care fac parte din prezenta decizie.
C U R T E A A supra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul T. S. în data de 28 mai 2010, reclamanții
Buz A. D., P. F. V., C. A. S., Ș. M. C., M. R., R. D. G., H. B. M. au chemat în judecată pe pârâții Tribunalul Sălaj, C. de A. C., Ministerul Justiției, Ministerul
Finanțelor Publice și C. N. pentru Combaterea Discriminării solicitând obligarea pârâților de rândul 1-3 la plata unor despăgubiri egale cu diferența dintre indemnizațiile brute lunare încasate de procurori cu vechime similară care își desfășoară activitatea în cadrul Direcției de I. a I. de C. O. și T. și D. N. A. și cele încasate efectiv de reclamanți, de la data numirii în funcția de judecător; obligarea pârâților de rândul 1-3 să plătească dobânda legală la sumele solicitate, iar suma rezultată să fie actualizată cu rata indicelui de inflație aplicabilă la data plății efective; obligarea pârâtului de rândul 1 să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților și obligarea pârâtului de rândul 4 la alocarea fondurilor necesare plății sumelor solicitate.
Prin sentința civilă nr. 4174/(...), pronunțată de Tribunalul Sălaj în dosar nr.
(...)*, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul F inanțelor Publice, invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice
S-a admis excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și s-a respins în consecință acțiunea formulată de reclamanta H. B. M. împotriva pârâților Tribunalul Sălaj, C. de A. C., Ministerul
Justiției, Ministerul Finanțelor Publice și C. N. pentru Combaterea Discriminării, pentru acordarea de despăgubiri, cu dobânda legală, actualizată cu rata indicelui de inflație și obligația de a face.
S-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtul Ministerul Justiției.
S-a admis acțiunea formulată de reclamantele Ș. M. C. și C. A. S. în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Sălaj, C. de A. C., Ministerul Justiției, Ministerul Finanțelor Publice și C. N. pentru Combaterea Discriminării și în consecință:
Au fost obligați pârâții de rândul 1-3 să achite acestora diferența dintre indemnizațiile brute lunare încasate de procurorii care își desfășoară activitatea în cadrul Direcției N.e A. și în cadrul Direcției de I. a I. de C. O. și T. și veniturile brute ale reclamantelor, începând cu data de 29 ianuarie 2009 și până la încetarea stării de discriminare, cu dobânda legală de la data de 28 mai 2010, până la plata efectivă, suma rezultată urmând a fi actualizată cu rata indicelui de inflație la data plății.
S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții Buz A. D. și P. F. V. în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Sălaj, C. de A. C., Ministerul Justiției, Ministerul Finanțelor Publice și C. N. pentru Combaterea Discriminării și în consecință:
Au fost obligați pârâții de rândul 1-3 să achite acestora diferența dintre indemnizațiile brute lunare încasate de procurorii care își desfășoară activitatea în cadrul Direcției N.e A. și în cadrul Direcției de I. a I. de C. O. și T. și veniturile brute ale reclamantelor, pentru perioada 1 iulie 2008 și până la data de 15 octombrie 2009 pentru reclamantul P. F. V. și pentru perioada 1 iulie 2008 și până la data de 1 iunie 2011, pentru reclamantul Buz A. D., cu dobânda legală de la data de 28 mai 2010, până la plata efectivă, suma rezultată urmând a fi actualizată cu rata indicelui de inflație la data plății.
A fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să aloce sumele necesare efectuării acestor plăți
A fost obligat pârâtul Tribunalul Sălaj să facă cuvenitele mențiuni în carnetele de muncă ale reclamanților
S-a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamantele M. R. și R. D. G. având același obiect, formulată împotriva pârâților Tribunalul Sălaj, C. de A. C., Ministerul Justiției, Ministerul Finanțelor Publice și C. N. pentru Combaterea Discriminării.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut următoarele:
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice instanța a reținut că potrivit L. nr.5. și a H.G nr.34/2009, Ministerul Finanțelor Publice coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea G. cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. A., rolul M. F. P., este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
De asemenea, calitatea procesuală a M. F. P. se justifică și prin dispozițiile art.1 din O.G nr.2., aprobată prin L. nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Excepția autorității de lucru judecat cu privire la cererea formulată de reclamanta H. B. M. a fost admisă, instanța constatând că între acțiunea formulată în prezenta cauză și acțiunea formulată de aceeași reclamantă în dosarul nr. (...) a T. S., există identitate de părți, obiect și cauză.
Prin sentința civilă nr. 9. a T. S., acțiunea reclamantei formulată pentru acordarea unor despăgubiri egale cu diferența dintre indemnizațiile primite de procurorii din cadrul DNA și DIICOT și cea pe care reclamanta o încasează, a fost respinsă ca nefondată.
Prin decizia civilă nr. 2. , C. de A. C. a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta C. de A. C. împotriva sentinței civile nr. 958/(...) a T. S., pe care a menținut-o.
Văzând așadar că sunt întrunite condițiile art. 1201 C.civ., precum și dispozițiile art. 166 C.pr.civ., instanța a admis excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și a respins în consecință acțiunea formulată de reclamanta H. B. M.
Cât privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, aceasta a fost respinsă având în vedere că, acțiunea a fost promovată în data de 28 mai
2010, iar, cu excepția reclamantei H. B. M. pentru care acțiunea urmează a fi respinsă pentru autoritate de lucru judecat, reclamanții solicită drepturi bănești din anul 2008, respectiv 2009. Față de aceste date, termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art.3 din D.-L. nr. 167/1958 , precum și de art. 283 C. M., nu a fost împlinit la data promovării acțiunii.
Cu privire la fondul cauzei, instanța a reținut următoarele:
Prin O. nr. 2. a fost reglementată salarizarea judecătorilor, procurorilor, asistenților judiciari și a altor categorii de personal din sistemul justiției. Conform art. 11 alin. 1 din O. nr. 2. și a art. II din L. nr.45/2007, procurorilor din cadrul Direcției N.e A. și celor din cadrul Direcției de I. a I. de C. O. și T. li se acordă o salarizare corespunzătoare P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (nr.6-
13 de la lit. A din anexă), precum și toate celelalte drepturi de salarizare stabilite numai pentru aceștia, prin alte acte normative.
Cercetând sistemul de salarizare instituit prin O. nr. 2., este de remarcat faptul că, potrivit art. 3 alin. 1 din această ordonanță, salarizarea personalului prevăzut de acest act normativ a fost stabilită în raport: cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură (noțiune definită de art. 86 din L. nr. 303/2004), toate aceste criterii reflectându-se în mod unitar în coeficienții de multiplicare prevăzuți în anexa ordonanței.
Însă, conform prevederilor acestei anexe, elementele mai sus menționate de stabilire a salarizării nu au o existență și o aplicabilitate de sine stătătoare și izolată. Dimpotrivă, aceste elemente sunt unitare, interdependente și se intercondiționează reciproc.
A., în primul rând, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor își pierde orice relevanță fără criteriul vechimii în magistratură, care reprezintă condiția
„sine qua non"; pentru promovarea sau numirea într-o funcție judiciară la o instanță sau la un parchet de un anumit nivel (de exemplu, pentru numirea în funcția de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, este necesară o vechime minimă de cel puțin 8 ani, conform art. 44 alin. 1 lit. c din L. nr.303/2004). De asemenea, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor nu are nicio relevanță pentru salarizarea funcționarilor publici de specialitate juridică, precum cei din aparatul administrativ al M. J., Școlii N.e de G. și I. N. de
C., funcționari care sunt doar asimilați magistraților numai strict pe durata îndeplinirii funcției lor (conform art. 87 din L. nr.303/2004), și care în mod evident nu funcționează în cadrul instanțelor sau parchetelor, dar sunt salarizați în baza O. nr. 27/2007 (în funcție de vechimea în magistratură).
În al doilea rând, nici criteriul funcției deținute nu are o relevanță proprie, deoarece este posibilă o salarizare identică, în baza OUG nr.2., pentru funcții diferite.
Rezultă că vechimea în magistratură reprezintă criteriul definitoriu, omniprezent și esențial în stabilirea salarizării personalului prevăzut de O. nr.2., acest element explicit sau implicit, de la caz, aflându-se în corelație directă, necesară și obligatorie cu celelalte două criterii: nivelul instanțelor sau parchetelor, respectiv funcția deținută.
Totuși, în cazul procurorilor din D., a fost în mod privilegiat eliminată corelație obligatorie dintre criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor și criteriul vechimii minime necesare accesului la respectivul nivel al parchetelor, deoarece aceștia sunt salarizați la nivelul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție, chiar dacă nu au vechimea minimă (de 8 ani prevăzută de art.44 alin.1 lit. c din L. nr. 303/2004) corespunzătoare acestui nivel, ci dispun de o vechime de doar 5 ani (potrivit art. 87 alin. 2 și art. 75 alin. 4 din L. nr.304/2004).
Ca urmare a acestui fapt, s-a instituit, sub aspectul criteriilor de salarizare, un dublu sistem de salarizare, atât în raport cu interiorul aceluiași nivel al P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și în raport cu personalul de la celelalte nivele, nemairespectându-se criteriile de tratament egal în salarizare, deoarece procurorilor din cadrul D. li s-a acordat în mod privilegiat o salarizare corespunzătoare nivelului P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu toate că nu îndeplinesc condiția de vechime minimă necesare acestui nivel.
Din acest motiv, restul personalului, salarizat prin OUG nr.2., este pus în imposibilitate, în mod discriminatoriu, de a beneficia de această salarizare majorată, sub pretextul că nu are vechimea necesară pentru a accede la nivelul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dar în același timp, pentru alte persoane (procurorii din cadrul D. și D.) li se recunoaște această salarizare majorată, deși nu li se mai solicită vechimea minimă necesară pentru acest nivel.
În plus, nu toți procurorii din cadrul D. și D. funcționează efectiv în aparatul propriu al P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ci doar în structuri teritoriale, această teritorialitate fiind analogă structurii celorlalte instanțe și parchete (potrivit art.5 alin.1 din O. nr.43/2002 și art.4 alin.3 din L. nr.508/2004). De asemenea, competența, în instrumentarea actelor acestor structuri, revine de regulă, în primă instanță, tribunalelor, iar nu Înaltei Curți de C. și J.
Pe de altă parte, trebuie subliniat faptul că D. și D. sunt persoane juridice distincte, iar Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este o altă unitate cu altă personalitate juridică distinctă, deci este vorba de instituții diferite conform alin.1 din OUG nr.43/2002 și art.1 din L. nr.508/2004.
Mai trebuie arătat și faptul că apartenența procurorilor D. și D. la aceste structuri este doar temporară, conform art.87 alin.9 și art.75 alin.11 din L. nr.304/2004, deci acești procurori nici nu dispun în mod real și definitiv de gradul profesional de procuror al P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție.
Rezultă în mod evident faptul că, în realitate, salarizarea procurorilor din
D. și D. are ca și criteriu de bază domeniul specializat de activitate (urmărirea penală a faptelor de corupție și criminalitate organizată), iar nu nivelul instanțelor sau parchetelor, deoarece acest din urmă criteriu este imposibil de disociat de elementele sale constitutive, și anume: vechimea minimă necesară posibilității de a accede la respectivul nivel al instanței sau parchetului și, implicit, la nivelul corespunzător de salarizare; numirea efectivă și reală în aparatul propriu al instanței sau parchetului respectiv; numirea reală și definitivă în instanța sau parchetul de nivelul respectiv, cu păstrarea definitivă a gradului profesional corespunzător nivelului).
Într-adevăr, în realitate, salarizarea procurorilor din cadrul D. și D. se face doar prin procedeul asimilării cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pelângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar nu pe baza acelorași criterii care se aplică direct și nemijlocit procurorilor din cadrul P. de pe lângă Î.C.C.J. (persoană juridică distinctă de D. și D.) care au gradul profesional definitiv aferent acestui nivel.
Însă, în aceste condiții, este discriminatorie asimilarea salarizării doar a procurorilor din cadrul D. și D. cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în detrimentul celorlalte persoane salarizate în baza OUG nr.2., care au aceeași vechime minimă în magistratură ca și cea cerută procurilor din D. și D.
În acest sens, s-a reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție prin D. nr.
V., a statuat că sunt discriminatorii criteriile de diferențiere de tratament salarial constând în apartenența la categoria celor implicați în soluționarea unor cazuri de o anumită natură (cum sunt cazurile privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și terorism) ori în doar includerea în anumite structuri pe scara ierarhică sau în anumite segmente restrânse de realizare a justiției. Întocmai acest lucru s-a produs în cazul procurorilor din cadrul D., care sunt salarizați prin asimilare, datorită criteriului implicării în soluționarea unor cauze de o anumită natură, precum și datorită includerii lor temporare în anumite structuri pe scara ierarhiei corespunzător anumitor segmente restrânse de realizare a justiției.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de îndeplinire a sarcinilor de serviciu (care revine întregului personal salarizat în baza O. nr. 2.), produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională și de locul de muncă.
Prevederile din O. nr.2. privind salarizarea procurorilor din cadrul D. și D. cărora li se aplică indici de multiplicare superiori comparativ cu ceilalți magistrați au un caracter discriminatoriu și nu sunt justificate obiectiv de un scop legitim
(diferit de cel al activității desfășurate de toți magistrații) și nu se poate susține că aceste prevederi cuprind metode adecvate și necesare.
Tot astfel, nu se poate, legal și moral, susține că procurorii din cadrul D. și
D. își asumă un risc mai mare decât judecătorii, care, în fond, înfăptuiesc justiția prin hotărârile pe care le pronunță.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă.
E. discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin D. nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art.14 din C. europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv P. nr.12 la această C. (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeanărevizuită (ratificată prin L. nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și lit.f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din L. nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor O.G nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările de ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă achitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin art.2 al.1 O.G nr.137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc., care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Ori, criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, este categoria socio-profesională și locul de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate) criterii de diferențiere injuste a personalului salarizat în baza O. nr.2. și cu vechime în funcțiile deținute de cel puțin 6 ani, față de procurorii D. și D.
Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într- o societate democratică.
Art.2 pct.2 din C. nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea salarizării solicitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece procurorii D. și D. nu primesc salarizarea superioară (prin asimilare) pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că salarizarea acestora este asimilată, în mod arbitrar, cu cea a procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație
și Justiție, asimilare care are la bază criteriul naturii cauzelor instrumentate.
Dacă legiuitorul ar fi prevăzut că, pentru a beneficia de asimilarea salarială superioară în speță, este necesară o calificare superioară, un volum de muncăridicat, s-ar fi justificat diferența de tratament, dar aceste condiții nu au fost prevăzute de legiuitor pentru procurorii D.
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală munca pentru soluționarea unor cauze de o anumită natură (cum ar fi cea din domeniul combaterii corupției și al criminalității organizate) nu poate fi considerată ca superioară celei restului personalului salarizat în baza O. nr. 2..
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește, la art. 19 pct. 3, că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unei salarizări superioare (prin asimilare), doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice
Prin L. nr. 3., la anexa V. , coeficienții de ierarhizare pentru procurorii care funcționează în cadrul DNA și DIICOT sunt identici cu coeficienții de ierarhizare a procurorilor cu grad de P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, discriminarea invocată de reclamanți continuând să existe și în urma adoptării acestei legi.
De asemenea, L. nr. 2., de abrogare a L. nr. 3., prevede la anexa VI, cap.
VIII, art. 9 alin.4 că indemnizațiile de încadrare ale judecătorilor cu grad corespunzător Înaltei Curți de C. și Justiție, ale procurorilor cu grad corespunzător P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și ale procurorilor din cadrul Direcției N.e A. și Direcției de I. a I. de C. O. și T. se stabilesc pe baza unor coeficienți de ierarhizare cu 5 clase de salarizare mai mari decât cei prevăzuți la alin. (1).
Așadar, și reglementarea actuală menține tratamentul discriminatoriu susținut în prezenta acțiune, prin asimilarea procurorilor din cadrul DNA și
DIICOT cu procurorii cu grad corespunzător P. de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție.
Cu privire la vechimea necesară pentru numirea ca procuror în cadrul DIICOT, art. 75 din L. nr. 304/2004 prevede că , pentru a fi numiți in cadrul Direcției de I. a I. de C. O. si T. procurorii trebuie sa aibă o buna pregătire profesională, o conduita morala ireproșabila, o vechime de cel puțin 6 ani in funcția de procuror sau judecător si sa fi fost declarați admiși in urma interviului organizat de comisia constituită in acest scop.
Aceeași vechime este impusă și în cazul procurorilor din cadrul DNA, prin articolul 87 din L. nr. 304/2004.
În speță, reclamanții Buz A., P. F. V., au intrat în magistratură la data de 1 iulie 2007, iar reclamantele Ș. M. C. și C. A. S. au intrat în magistratură la data de 29 ianuarie 2009, toți ca și judecători definitivi, cu o vechime recunoscută de cel puțin 5 ani.
Prin urmare, la data promovării acțiunii, toți acești reclamanți aveau deja vechimea de 6 ani, fiind discriminați, așa cum s-a arătat mai sus, față de procurorii din cadrul DNA șu DIIICOT, cu aceeași vechime.
Reclamantul P. F. V. și-a încetat însă activitatea la Tribunalul Sălaj în data de 15 octombrie 2009, fiind transferat la Judecătoria Oradea, iar reclamantul
Buz A. D. la data de 1 iunie 2011, fiind transferat la aceeași judecătorie.
În privința reclamantelor M. R. și R. D. G., cu o vechime în magistratură de mai puțin de 2 ani, instanța a apreciat că nu se impune aplicarea unui tratament identic cu cel al procurorilor din cadrul DNA și DIICOT, situația acestora referitoare la vechime nefiind identică.
Pentru toate aceste considerente, instanța a apreciat că pentru reclamanții
Buz A. D., P. F. V., Ș. M. C. și C. A. S. sunt îndeplinite condițiile prev. de art. 27 alin.1 din O.G. nr.137/2000, iar prin coroborarea acestora cu art. 269 C.M., a admis acțiunea formulată de reclamantele Ș. M. C. și C. A. S. și în parte acțiunea formulată de reclamanții Buz A. D. și P. F. V. conform dispozitivului sentinței. A obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să aloce sumele necesare efectuării acestor plăți, iar pârâtul Tribunalul Sălaj a fost obligat să facă cuvenitele mențiuni în carnetele de muncă ale reclamanților. Dobânda legală urmează a se calcula de la data promovării acțiunii, conform art.1088 C.civ., iar rata inflației s-a acordat în vederea respectării principiului restitutio in integrum, reclamanții neputând fi obligați la suportarea riscului devalorizării monedei.
De asemenea, în baza considerentelor arătate, a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamantele M. R. și R. D. G.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții Ministerul Finanțelor P ublice prin D. G. a F. P. S., Ministerul Justiției și C. de A. C.
1. Prin recursul formulat, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin D. G. a F. P. S. a solicitat modificarea sentinței atacate, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a M. F. P., iar pe fond, respingerea acțiunii formulate de reclamanții Buz A. D. ș.a., ca netemeinică și nelegală.
O primă critică formulată de recurent vizează excepția lipsei calității procesuale pasive a M.F.P., recurentul considerând că instanța de fond a respins această excepție fără a analiza temeiul de drept invocat in cauza.
Arată recurentul că în conformitate cu prevederile art. 3 alin. 1 pct. 6 din
HG nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea M. F. P., Ministerul
Finanțelor Publice "elaborează pe bază de metodologii proprii ...proiectul bugetului de stat, al legii bugetului de stat și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare ".
Recurentul învederează prevederile art. 4 alin. (1) și (2) din L. nr. 5. privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare și arată că pronunțarea unei hotărâri prin care Ministerul Finanțelor Publice să fie obligat la alocarea fondurilor către Ministerul Justiției ar duce la nesocotirea L. nr. 5., prin care este reglementată procedura bugetară și totodată ar pune instituția în imposibilitatea punerii în executare a acestei hotărâri.
Raporturile de muncă sunt între reclamant pe de o parte și instituția în care își desfășoară activitatea, pe de altă parte. Pretenția reclamanților solicitată prin cererea de chemare în judecată reprezintă drepturi de personal, care nu pot fi plătite decât de către angajator, din bugetul propriu pe care și l-a întocmit.
Potrivit procedurii bugetare, reglementată de L. nr. 5., decizia finală privind conținutul bugetului nu aparține M. F. P., acesta fiind un atribut exclusiv al legiuitorului, recurentul invocând în acest sens dispozițiile art.17 alin.(1), art.18 alin. 2 , art. 19 lit. g) și lit. k, art.35 alin.(1) din L. nr.5. privind finanțele publice.
Potrivit dispozițiilor art. 6 "legile bugetare anuale pot fi modificate în cursul exercițiului bugetar prin legi de rectificare, elaborate cel mai târziu până la data de 30 noiembrie. Legilor de rectificare li se vor aplica aceleași proceduri ca si legilor bugetare anuale inițiale, cu excepția termenelor din calendarul bugetar".
În considerarea acestor dispozițiile legale, art. 5 lit. e) din Hotărârea G. nr.
39/2009 prevede ca în îndeplinirea atribuiților sale, este autorizat sa refuze cererile de finanțare de la bugetul de stat, de suplimentare si de virare acreditelor bugetare, în cazurile în care acestea nu îndeplinesc condițiile legale sau se abat de la reglementările în vigoare.
Din coroborarea dispozițiilor legale invocate, rezulta ca responsabilitatea
Ministerul Finanțelor Publice privește faza de proiect bugetar, pe care îl întocmește pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, respectând procedura reglementata de L. nr. 5. privind finanțele publice.
În cursul exercițiului bugetar anual, potrivit art. 14 alin. (3) din lege, nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajata, ordonată si plătită, daca nu este aprobata potrivit legii si nu are prevederi bugetare.
In ceea ce privește eventualele rectificări de buget, acestea sunt supuse procedurilor privind elaborarea bugetelor anuale inițiale, ordonatorii principali de credite putând formula în condițiile art. 49 cereri de deschidere de credite.
Ministerul Finanțelor Publice, deși are un rol de sinteza în activitatea privind finanțele publice, este la rândul sau un ordonator principal de credite cu buget propriu, care nu poate, potrivit art. 4 din legea menționata, depăși limitele maxime ale sumelor aprobate la capitolul cheltuieli în bugetul sau. Dispozițiile art. 47 alin. (4) din lege reglementează principiile de execuție bugetara.
De altfel, printre atribuțiile M. F. P. cuprinse în Hotărârea G. 39/2009, nu se regăsește si aceea de a aloca fonduri din bugetul de stat, ci doar atribuții legate de întocmirea proiectelor de legi, pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite.
În consecința, în speța, Ministerul Finanțelor Publice, ordonator principal de credite, nu poate fi obligat sa aloce fonduri în vederea efectuării plaților decurgând din drepturi salariale ale angajaților altui ordonator principal de credite, respectiv Ministerul Justiției, neavând potrivit dispozițiilor legale atribuții în acest sens.
Pe de alta parte, Ministerul Finanțelor Publice nu are încheiate raporturi juridice sau de alt natura obligaționale nici cu reclamanta, nici cu pârâtul
Ministerul Justiției, calitatea procesuala pasiva nefiind dovedita.
Ordonatorul principal de credite, în speța Ministerul Justiției, are obligația sa depună la Ministerul Finanțelor Publice propunerile pentru proiectele de buget.
De asemenea, conform art. 4 alin. (1) din O.G. nr. 2. privind executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, ordonatorii principali de credite bugetare au obligația sa dispună toate masurile necesare pentru asigurarea în bugetele proprii si ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plații sumelor stabilite prin asemenea titluri.
În concluzie, inițiativa proiectului rectificării bugetare cu sumele de bani datorate reclamanților nu aparține M. F. P., ci ordonatorului principal de credite, prin consultarea cu ordonatorii secundari. Până la efectuarea unui asemenea demers din partea M. J., Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi obligat sa întocmească un proiect de rectificare bugetara.
Recurentul critică hotărârea și pe fondul cauzei arătând că diferența dintre reclamanți și categoriile profesionale menționate constă în conținutul diferit al raporturilor juridice de muncă ce rezultă din existența unor statute profesionale distincte, care reglementează drepturi și obligații specifice fiecărei categorii; în desfășurarea activității în favoarea unor instituții diferite.
În raport cu aceste criterii se impune constatarea că reclamantele nu se află într-o situație comparabilă cu categoriile profesionale beneficiare ale indemnizațiilor invocate, lipsind prin urmare premisa existenței unei discriminări.
Principiul egalității de tratament nu presupune uniformitate de reglementare, fiind opțiunea exclusivă a legiuitorului de a adopta soluții legislative diferite în favoarea unor categorii de salariați diferite, în considerarea situațiilor deosebite în care se găsesc.
Solicită a se avea în vedere și D. Curții Constituționale pronunțată în data de (...) prin care Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și
Parlamentul României și Guvernul României, pe altă parte.
2. Pârâtul Ministerul Justiției, prin recursul declarat, a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 4 și pct. 9, coroborat cu art. 312 din Codul de procedură civilă, casarea sentinței pronunțate de Tribunalul Sălaj, iar pe fond respingerea cererii de chemare în judecată în primul rând ca inadmisibilă și în subsidiar ca neîntemeiată.
În dezvoltarea motivelor de recurs recurentul arată că prin acordarea unor drepturi neprevăzute de lege, instanța a depășit limitele judecătorești, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C.pr.civ.
Recurentul invocă în acest sens D. nr. 838/27 mai 2009 prin care Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte.
Instituirea unor drepturi în beneficiul unei categorii profesionale salarizate de la bugetul de stat, și neprevederea ori prevederea în alt cuantum, în beneficiul altei categorii profesionale reprezintă o problemă de legiferare, fiind vorba despre opțiunea legiuitorului, numai acesta având dreptul să reglementeze criteriile de determinare a cuantumului indemnizațiilor sau al salariilor personalului retribuit de la bugetul de stat, precum și a sporurilor sau adaosurilor la indemnizațiile și salariile de bază, legiuitorul este cel care poate aprecia și stabili dacă și ce drepturi se acordă anumitor categorii de salariați.
Învederează că printr-o acțiune în justiție pot fi valorificate drepturi recunoscute și ocrotite de lege. Prin urmare, ținând cont și de principiul separației puterilor în stat, apreciază că o astfel de cerere nu putea fi soluționată de către instanța de judecată, care, prin acordarea unor drepturi neprevăzute de lege, a depășit limitele puterii judecătorești și a legiferat acordarea unui drept salarial neprevăzut în legislația specifică categoriei profesionale a magistraților.
În același sens recurentul mai invocă și D. nr. 818/(...) a Curții
Constituționale, privind excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin (1) din OUG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, precum și D. nr.
1325/(...) a Curții Constituționale.
De aici posibilitatea stabilirii unor reguli diferite de organizare și funcționare a instanțelor judecătorești comparativ cu parchetele, precum și adoptării unor prevederi diferite în ceea ce privește raporturile de serviciu ale celor două categorii profesionale, fără a se aduce atingere principiului nediscriminării, care în niciun caz nu presupune uniformitate.
Prin urmare, având în vedere faptul că procurorii de la DNA și DIICOT ocupă aceste funcții pe o perioadă de timp limitată și că primesc drepturi salariale similare cu cele ale unui procuror de la P. de pe lângă Î. numai pe perioada desfășurării activității în cadrul acestor structuri, consideră că criteriul esențial avut în vedere de legiuitor în acest caz este cel al nivelului instanței sau al parchetului.
Recurentul face referire si la practica judiciară a altor instanțe prin care au fost respinse acțiunile cu asemenea obiect.
3. Prin recursul declarat pârâta C. de A. C. a solicitat modificarea hotărâriiîn sensul respingerii acțiunii reclamanților Ș. M., C. A. S., Buz A. D., P. F. V.
În motivarea recursului pârâta a arătat că nu există temei legal pentru obligarea sa la calcularea și plata despăgubirilor egale cu diferențele între drepturile salariale încasate de reclamanții judecători la nivelul judecătoriilor și cele ale procurorilor DNA și DIICOT, nici sub imperiul O.G. nr. 2., respectiv al L. nr. 3. sau al L. nr. 2..
Cu privire la stabilirea drepturilor salariale în baza L. nr. 3., este de observat că în conformitate cu art. 18 din Anexa VI la L., cei nemulțumiți de modul de stabilire a drepturilor salariale trebuiau conteste in termen de 15 zile de la comunicare actul administrativ de stabilire a drepturilor, în procedura prescrisă de textul menționat, în fața forurilor sau instanțelor competente. Cum invocata stare de discriminare ce rezultă din reglementare le-a fost cunoscută reclamanților încă de la publicarea legii în M. O., iar din motivarea hotărârii nu rezultă că s-a făcut dovada urmării acestor proceduri expres reglementate de lege, pretențiile reclamanților la acordarea unor despăgubiri după intrarea în vigoare a L. nr. 3. nu sunt admisibile. Aceleași precizări sunt valabile și în cazul stabilirii drepturilor salariale pe anul 2011 conform Legilor nr. 284 și 285/2010, prin ordinul M. J.
Nu poate fi reținut un tratament diferențiat discriminatoriu între procurorii din cadrul D. și D. și magistrații de la nivelul judecătoriilor, tribunalelor și curților de apel, deoarece nu poate fi reținută o situație comparabilă sau analoagă între cele două categorii de magistrați, nici din punctul de vedere al structurilor în cadrul cărora aceștia funcționează, și nici din punctul de vedere al activității și atribuțiilor date prin lege în sarcina lor.
Din dispozițiile O. nr. 43/2002 și ale L. nr. 508/2004, precum și ale art. 75 din L. nr. 304/2004 republicată, rezultă că D. și D. sunt structuri în cadrul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, ca atare, salarizarea procurorilor ce își desfășoară activitatea în cadrul acestora trebuie să fie identică cu cea a procurorilor de la P. de pe lângă Î. Curte de C. si J.
Salarizarea procurorilor din cadrul DNA și DIICOT s-a realizat în considerarea nivelului parchetului unde funcționează aceștia, respectiv Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. O. legiuitorului se conturează și se justifică și prin prevederile legale referitoare la condițiile pentru selecția procurorilor care urmează a fi numiți în cadrul acestor structuri, precum și pentru menținerea lor în funcție (L. nr. 304/2004, republicată, art. 75 alin.(4)- (11)).
Cu privire la cerințele pentru numirea în cadrul DNA, respectiv DIICOT, este de observat că vechimea minimă de 6 ani nu reprezintă singura condiție, ci, conform art. 7") alin. 4-10, cei care doresc a accede în aceste functii vor fi selectați de o comisie de procurori din cadrul DIICOT, care urmează a-i evalua. În cadrul DNA se urmează o procedură asemănătoare de selecție, conform art. 87 alin.1-8 din aceeași lege.
A. reținerea instanței de fond, cu privire la analogia structurilor teritoriale ale DNA și DIICOT cu parchetele de pe lângă tribunale sau curți de apel este nefondată și fără relevanță în cauză.
În plus, această salarizare a fost și este una condiționată de apartenența la structurile DNA și DIICOT, căci conform art. 75 alin. 11/1, respectiv 87 alin. (9/1) din L. nr. 304/2004 (introduse prin O. nr. 5.), de la data revenirii la parchetul de la care provin sau la care au dreptul să funcționeze potrivit legii respectivii procurori revin la salarizarea corespunzătoare anterior promovării. Conform art. 11 din Anexa VI la L. nr. 3., pe durata exercitării funcției, procurorii din cadrul DNA/DIICOT beneficiază de o indemnizație de încadrare bruta lunara stabilita pe baza coeficienților de ierarhizare prevăzuți la nr. crt. 4 si 6 - 10 dinanexa nr. VI/l, in raport cu funcțiile pe care le dețin sau cu care sunt asimilați potrivit legii.
D. nr. V. a Î. Secțiile Unite a fost pronunțată fără a se ține seama de aceste elemente introduse în lege în anul 2009, astfel că nu este cazul a se face aplicarea ei mutatis mutandis, așa cum a facut-o instanța de fond, având în vedere modificările suferite de cadrul normativ incident (O. nr. 5., L. nr. 3., L. nr.
2.), precum și în contextul lămuririlor date de Curtea Constituțională prin D. nr.
8..
Admiterea pretențiilor reclamanților reprezintă o modificare nepermisă a legii, instanța acordând sub titlu de "despăgubiri" drepturi salariale unei categorii în favoarea căreia legea nu le-a prevăzut, într-o manieră care prin efectele sale nesocotește și modifică în fapt chiar și normele pe care pretinde că înțelege să le aplice pentru compensarea discriminării, nesocotind întru totul caracterul temporar al salarizării speciale a procurorilor DNA și DIICOT, căci, prin acordarea diferențelor salariale cu titlu de "despăgubiri pentru discriminare" se ajunge în fapt la acordarea lor perpetuă, cu eludarea deci a condițiilor prevăzute de lege, menționate mai sus.
O. legiuitorului cu privire la salarizarea procurorilor din cadrul unor structuri cu personalitate juridică din cadrul P. de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție nu este supusă cenzurii instanței de judecată, în felul în care s-a solicitat de reclamanți și cum a admis instanța de fond, fără ca prin admiterea pretențiilor acestora să se facă o adăugire la lege, atribut exclusiv al puterii legiuitoare.
Prin instituirea prin lege a unei salarizări diferite a procurorilor DNA si
DIICOT nu poate fi reținut un tratament diferențiat nelegal între procurorii din cadrul acestora și judecătorii de la nivelul judecătoriilor, deoarece nu poate fi reținută o situație comparabilă sau analoagă între cele două categorii de magistrați. E. unei situații de discriminare se apreciază pentru drepturi ale persoanelor aflate în situații comparabile, ceea ce nu este cazul nici din punctul de vedere al activității categoriilor interesate, în spețe de față.
Deși, raportat la activitatea desfășurată și alți magistrați de la alte instanțe efectuează în parte activități similare celor desfășurate de procurorii
DNA/DIICOT, este de observat că activitatea desfășurată de procurorii din cadrul DNA și DIICOT este o activitate ce implică dobândirea unor cunoștințe de specialitate deosebite, care să permită acestora conducerea, supravegherea și controlul nemijlocit, conform art. 10 din L. nr. 508/2004 asupra specialiștilor cu înaltă calificare în domeniul prelucrării și valorificării informațiilor, economice, financiare, bancare, vamale, informație. În această situație, în cauză nu poate fi în discuție o încălcare a prevederilor privind interzicerea discriminării întrucât diferența de tratament săvârșită de stat trebuie să fie între indivizi aflați în situații analoge, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, în cauză justificându-se tratamentul diferențiat stabilit de lege, activitatea de urmărire penală a procurorilor din cadrul DNA și DIICOT fiind una specifică, specializată în sensul că efectuează urmărirea penală pentru anumite infracțiuni, dar au în atribuții și aspecte ce nu țin de activitatea de judecată, de atribuțiile unor magistrați judecători sau procurori de la alte instanțe, cum ar fi studierea cauzelor care generează săvârșirea infracțiunilor de criminalitate organizare, trafic de droguri, criminalitate informatică și terorism și a condițiilor care le favorizează, elaborarea propunerilor în vederea eliminării acestora, precum și pentru perfecționarea legislației penale în acest domeniu (art. 2 din lege).
Recurenta a mai invocat și D.ziile nr. 818, 819, 820 și 821 din anul 2008 ale Curții Constituționale, precum și cele statuate asupra exigențelor separației puterilor în stat, de către Curtea Constituțională prin D. nr. 8.
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale incidente C. de A. reține următoarele:
Recursul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice este fondat, pentruurmătoarele considerente:
Prin sentința pronunțată instanța de fond a obligat pârâtul Ministerul
Finanțelor Publice să aloce sumele necesare plății drepturilor bănești stabilite în favoarea reclamanților, reținând în acest sens că potrivit L. nr. 5. și a H.G nr.
34/2009, Ministerul Finanțelor Publice răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete. Totodată, s-a reținut că în cauză, calitatea procesuală a M. F. P. se justifică și prin dispozițiile art.1 din O.G nr.2., aprobată prin L. nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Raportat la considerentele reținute de instanța de fond în soluționarea acțiunii formulate de reclamant împotriva pârâtului recurent Ministerul
Finanțelor Publice, C. de A. reține că prin D. nr. 10 din 19 septembrie 2011, pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, publicată în M. O. nr.
786 din 4 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, a statuat cu caracter obligatoriu conform art.3307 alin.4 C.pr.civ., următoarele: "În aplicarea dispozițiilor art. 60 din codul de procedură civilă raportat la 19 din L. nr. 5. privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, și art. 1-4 din Ordonanța G. nr. 2. privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările și completările ulterioare, cererea de chemare în garanție a M. F. P. formulată de către instituțiile publice angajatoare sau ordonatorii de credite cu privire la drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar ori la ajutorul financiar prevăzut în favoarea cadrelor didactice titulare și/sau suplinitoare calificate din învățământul preuniversitar de nr. 3. privind stimularea achiziționării de cărți sau de programe educaționale pe suport electronic, necesare îmbunătățirii calității activității didactice, în învățământul preuniversitar, nu îndeplinește cerințele prevăzute de textul de lege.";
În considerentele acestei decizii Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că „Pretențiile menționate pe calea chemării în garanție de către instituția bugetară pârâtă (de exemplu, alocările de fonduri sau rectificările bugetare) nu pot forma obiectul unei cereri de chemare în judecată formulate pe cale incidentală sau al unei acțiuni ulterioare în instanță, în considerarea celor ce succedă.
Între instituțiile publice pârâte chemate în judecată pentru plata drepturilor de natură salarială ori a ajutoarelor financiare și Ministerul Finanțelor Publice există raporturi juridice de drept administrativ, care iau naștere în virtutea obligațiilor legale reciproce și specifice ce le revin în procesul bugetar, iar între Ministerul Finanțelor Publice și instituțiile respective nu există nicio obligație de garanție sau de despăgubire în cazul neexecutării de către o instituție publică a obligației ce îi incumbă fie în baza raportului juridic de muncă, fie în baza dispozițiilor L. nr. 3..
E. adevărat că, în cadrul procesului bugetar, Ministerul Finanțelor Publice repartizează ordonatorilor principali de credite sumele alocate acestora prin bugetul de stat, îndeplinind un rol de administrator al acestui buget, dar nu are atribuția de a vira acestora alte sume decât cele prevăzute în legea bugetului de stat și cu respectarea acesteia.
Procedura legală de executare de către instituțiile publice a obligațiilor stabilite prin titluri executorii este reglementată de G. nr. 2., cu modificările și completările ulterioare, în cadrul căreia ordonatorii principali de credite au obligația de diligență de a efectua demersurile legale în vederea asigurării în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare efectuării plății sumelor stabilite prin titluri executorii, iar Ministerul Finanțelor Publice are rolul de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de a elabora proiectele de rectificare a acestor bugete, rol care se realizează prin atribuțiile prevăzute de 19 lit. a), g), h) și i) din L. nr. 5., cu modificările și completările ulterioare, respectiv de 3 alin. (1) pct. 6-8, 11 și 13 din Hotărârea G. nr.
34/2009, cu modificările și completările ulterioare.
În plus, art. 3 din Ordonanța G. nr. 2., cu modificările și completările ulterioare, dispune în sensul că, în situația în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut de art. 2 din ordonanță, creditorul va putea recurge la procedura executării silite în conformitate cu dispozițiile C. de procedură civilă și ale altor dispoziții legale aplicabile în materie.
În mod corelativ obligației de diligență ce revine instituțiilor publice în temeiul și în executarea dispozițiilor Ordonanței G. nr. 2., cu modificările și completările ulterioare, Ministerul Finanțelor Publice are obligația de a efectua demersurile administrative necesare în vederea rectificării bugetului de stat.
Chiar în ipoteza în care ordonatorii de credite și-ar îndeplini atribuțiile ce le revin în sensul formulării de propuneri de cuprindere în bugetul propriu a sumelor necesare plății obligațiilor stabilite prin titluri executorii, iar Ministerul
Finanțelor Publice, la rândul său, ar întocmi și ar transmite spre aprobare propuneri de rectificare a bugetului de stat, dreptul de decizie aparține legislativului.
În consecință, dispozițiile analizate ale 19 din L. nr. 5., cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 1-4 din Ordonanța G. nr. 2., cu modificările și completările ulterioare, nu pot fi interpretate în sensul că reprezintă temeiul legal al existenței unei obligații de garanție sau de despăgubire ce revine M. F. P. în cazul obligațiilor de plată stabilite în sarcina instituțiilor publice, cu privire la drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar sau la ajutorul financiar prevăzut în favoarea cadrelor didactice titulare și/sau suplinitoare calificate din învățământul preuniversitar de nr. 3. privind stimularea achiziționării de cărți sau de programe educaționale pe suport electronic, necesare îmbunătățirii calității activității didactice, în învățământul preuniversitar.
În concluzie, atât timp cât între debitorul obligației de plată deduse judecății, respectiv instituția publică obligată la plată, și chematul în garanție, respectiv Ministerul Finanțelor Publice, nu există o obligație de garanție sau de despăgubire, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 60 din Codul de procedură civilă.";
Deși obiectul recursului în interesul legii l-a constituit cererea de chemare în garanție formulată împotriva M. F. P., având ca obiect alocarea de fonduri sau rectificări bugetare, iar în prezenta cauză Ministerul Finanțelor Publice are calitate de pârât, având în vedere că prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor
Publice se urmărește aceeași finalitate ca și prin cererile de chemare în garanție formulate de instituțiile publice angajatoare sau ordonatorii de credite, C. de A. constată că sunt pe deplin aplicabile statuările obligatorii ale instanței supreme din D. menționată referitoare la rolul M. F. P. în procesul de execuție bugetară și căile de urmat de salariați pentru executarea creanțelor și cu privire la faptul că pretențiile menționate pe calea chemării în garanție de către instituțiile bugetarepârâte (alocările de fonduri sau rectificările bugetare) nu pot forma obiectul unei cereri de chemare în judecată formulate pe cale incidentală sau al unei acțiuni ulterioare în instanță.
Pentru considerentele expuse, în baza dispozițiilor art. 312 alin. 1-3 raportat la art. 304 pct. 9 C.pr.civ., C. de A. va admite recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice și va modifica în parte hotărârea, în sensul că va respinge acțiunea formulată împotriva pârâtului recurent.
Recursurile declarate de pârâții Ministerul Justiției și C. de A. C. sunt fondateîn parte, având în vedere următoarele considerente:
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C.pr.civ. este nefondat deoarece tribunalul nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești deoarece obiectul prezentei cauze îl reprezintă acordarea unor despăgubiri echivalente cu prejudiciul material suferit prin discriminare. D. nu s-a solicitat instanței să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege și nici să le înlocuiască cu alte norme. Prin acțiune s-au cerut despăgubiri potrivit dreptului comun al muncii (art. 269 raportat la art. 295 alin. 2 și art. 1 din Codul muncii, conform art. 1 alin. 5 raportat la art. 21 alin. 1-3 din Constituție). D., dreptul la acțiunea în despăgubiri nu poate fi îngrădit de nici o decizie a Curții Constituționale. În ceea ce privește aspectul secundar al stabilirii cuantumului despăgubirilor cuvenite, instanța apreciază că, doar prin analogie, ca simplu reper, este aplicabil cuantumul recunoscut altor persoane aflate în situație comparabilă cu reclamanții (dar refuzată în mod discriminatoriu reclamanților), întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri a reclamantului, în condițiile în care art. 3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Instanțele române sunt obligate în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor P.ui nr. 12 la C. europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art. 20 din Constituție, în sensul verificării existenței unui act de discriminare, indiferent de natura lui.
Același raționament judiciar, ca și cel expus anterior, a fost consacrat cu forța obligatorie conform art. 329 alin. 3 C.pr.civ., prin D. nr. X. mai 2007, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în situația similară a dreptului complementar la sporul de vechime. E. foarte important de remarcat faptul că, în considerentele acestei hotărâri judecătorești, a fost reținută existența unei decizii a Curții Constituționale prin care s-a considerat nediscriminatorie eliminarea sporului de vechime, în raport de dispozițiile art.16 alin.1 din Constituție (D. nr.
284/2001). Și totuși instanța supremă a statuat în sensul existenței și înlăturării discriminării, întemeindu-se direct pe dispozițiile C. muncii (lege organică) și ale C.i pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
În concluzie, acțiunea dedusă judecății este admisibilă, mai ales prin prisma dispozițiilor art. 6 paragraful 1 al C.i europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, care garantează „dreptul la acces la instanță";. D. instanța română trebuie să dea dovadă de o jurisdicție deplină, fiind obligată să aplice competența sa de a analiza toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei ( în acest sens Hotărârile Terra Woningen B.V. contra Olandei și Rotaru contra României ).
Ca atare, instanțelor de judecată le revine deplina competență de a face aplicarea principiului egalității în drepturi, în situațiile concrete supuse judecății, și de a aplica prevederile art.5 din Codul muncii, precum și dispozițiile prevalente ale art.14 din C. pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, împreună cu cele ale P.ui nr. 12 la aceasta, aceste instanțe nefiind condiționate de Curtea Constituțională, pentru a putea pronunța hotărâri în acest sens alaplicării principiului egalității în drepturi. Competența instanței de contencios constituțional se rezumă doar la soluționarea unor aspecte de drept (stabilirea compatibilității doar cu Constituția a unor acte normative, potrivit art. 2 din L. nr.47/1992), iar nu la interpretarea și aplicarea legilor și convențiilor internaționale în cauzele deduse judecății (această competență revenind exclusiv instanțelor de judecată, potrivit art.126 alin.1 și alin.3 din Constituție).
Referitor la fondul cauzei se reține că în mod corect tribunalul a apreciat că vechimea în magistratură reprezintă criteriul definitoriu, omniprezent și esențial în stabilirea salarizării personalului prevăzut de O. nr.2., acest element explicit sau implicit, de la caz, aflându-se în corelație directă, necesară și obligatorie cu celelalte două criterii: nivelul instanțelor sau parchetelor, respectiv funcția deținută. În cazul procurorilor din D. și D., a fost în mod privilegiat eliminată corelație obligatorie dintre criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor și criteriul vechimii minime necesare accesului la respectivul nivel al parchetelor, deoarece aceștia sunt salarizați la nivelul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție, chiar dacă nu au vechimea minimă (de 8 ani prevăzută de art. 44 alin.1 lit. c din L. nr. 303/2004) corespunzătoare acestui nivel, ci dispun de o vechime de doar 5 ani (potrivit art. 87 alin. 2 și art. 75 alin. 4 din L. nr.304/2004).
Ca urmare a acestui fapt, s-a instituit, sub aspectul criteriilor de salarizare, un dublu sistem de salarizare, atât în raport cu interiorul aceluiași nivel al P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și în raport cu personalul de la celelalte nivele, nerespectându-se criteriile de tratament egal în salarizare, deoarece procurorilor din cadrul D. și D. li s-a acordat în mod privilegiat o salarizare corespunzătoare nivelului P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție, cu toate că nu îndeplinesc condiția de vechime minimă necesare acestui nivel.
Din acest motiv, restul personalului, salarizat prin OUG nr. 2., este pus în imposibilitate, în mod discriminatoriu, de a beneficia de această salarizare majorată, sub pretextul că nu are vechimea necesară pentru a accede la nivelul
P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dar în același timp, pentru alte persoane (procurorii din cadrul D. și D.) li se recunoaște această salarizare majorată, deși nu li se mai solicită vechimea minimă necesară pentru acest nivel.
Întrucât nu au fost asimilați în ceea ce privește salarizarea deoarece aparțin la o anumită categorie socio-profesională și au un anumit loc de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate), C. apreciază că reclamanții sunt discriminați în sensul art.14 din C. europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv P. nr.12 la această C.
De asemenea, contrar celor invocate de recurentă, dacă legiuitorul ar fi prevăzut că, pentru a beneficia de asimilarea salarială superioară în speță, este necesară o calificare superioară, un volum de muncă ridicat, s-ar fi justificat diferența de tratament, dar aceste condiții nu au fost prevăzute de legiuitor pentru procurorii D. sau D.
Faptul că în urma modificării introduse prin O. nr. 5., de la data revenirii la parchetul de la care provin sau la care au dreptul să funcționeze potrivit legii respectivii procurori revin la salarizarea corespunzătoare anterior promovării nu înlătură considerentele reținute de instanța de fond vizând discriminarea existentă sub aspectul salarizării între reclamanți și procurorii din cadrul D. și D.
C. apreciază ca fiind fondat motivul de recurs referitor la greșita admitere a acțiunii reclamanților pentru perioada ulterioară intrării în vigoare a L. nr. 3..
În acest sens C. reține că prin L. nr. 3. s-a instituit un nou sistem de salarizare pentru personalul instanțelor judecătorești, art. 47 din lege stipulând că aceasta intră în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2010, cu excepțiadispozițiilor art. 49-52 și ale art. 4 alin. (1)-(4) din Anexa nr. VI, care intră în vigoare la 3 zile de la publicarea în M. O., respectiv în (...).
L.-cadru nr. 3. prevede un sistem unitar de salarizare, care a prevăzut expres majorările și sporurile aplicabile categoriilor de personal din sistemul justiției. Prin anexa V. pct. 6-10 și art. 11 din anexa VI din acest act normativ s-a reglementat expres salarizarea procurorilor DNA și DIICOT, astfel că de la această dată salarizarea acestora nu se mai realizează prin asimilare, ci în temeiul unei reglementări legale.
Față de faptul că după intrarea în vigoare a L.-cadru nr. 3. nu se mai recurge la asimilare, ci dimpotrivă salariul procurorilor DNA și DIICOT este prevăzut expres de lege, la un nivel diferit de salariul reclamanților, C. apreciază că nu se mai poate reține discriminarea, deoarece în condițiile în care salariile tuturor procurorilor sunt stabilite expres prin lege la anumite niveluri, schimbarea modului de salarizare al reclamanților ar constitui o anulare, respectiv un refuz al aplicării legii unice de salarizare, ceea ce nu este admisibil.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1-3 cod procedură civilă, raportat la art. 304 pct. 9 cod procedură civilă C. va admite în parte recursurile declarate de pârâții Ministerul Justiției și C. de A. C. și va modifica în parte sentința în sensul că va respinge acțiunea formulată de reclamanții Ș. M. C., C. A. S., Buz A. D. și P. F. V. pentru perioada ulterioară datei de (...).
PENTRU ACE. MOTIVE ÎN NUMELE L.
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin D. G. A F. P. S. și admite în parte recursurile declarate de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI și CURTEA DE APEL CLUJ împotriva sentinței civile nr.
4174 din 4 iulie 2011 pronunțată de Tribunalul Sălaj în dosar nr. (...)*, pe care o modifică în parte în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamanții Ș. M. C., C. A. S., BUZ A. D. ȘI P. F. V. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul
Finanțelor Publice.
Respinge acțiunea formulată de reclamanții Ș. M. C., C. A. S., BUZ A. D. ȘI
P. F. V. în contradictoriu cu ceilalți pârâți având ca obiect plata diferențelor dintre indemnizațiile brute lunare încasate de procurorii care își desfășoară activitatea în cadrul Direcției N.e A. și în cadrul Direcției de I. a I. de C. O. și T. și veniturile brute ale reclamanților, pentru perioada ulterioară datei de (...).
Menține restul dispozițiilor din sentință care nu contravin prezentei decizii.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 7 decembrie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI I .-R. M. G.-L. T. S.-C. B.
GREFIER G . C.
Red.GLT/dact.MS
3 ex./(...)
Jud.fond: A.R.Pop
| ← Decizia civilă nr. 2115/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 4280/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
