Decizia civilă nr. 9/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 9/R/2011
Ședința 10 Ianuarie 2011
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE : S. D.
JUDECĂTOR : L. D. JUDECĂTOR : S. C. B. GREFIER : A. B.
S-au luat în examinare recursurile declarate de pârâții CURTEA DE APEL CLUJ, M. J. și M. E. SI F. reprezentant prin D. G. A F. P. C., împotriva sentinței civile nr. 2146 din 14 iunie 2010 a T.ui C., pronunțată în dosarul nr. (...), în contradictoriu cu reclamanții - intimați S. F., M. A., C. M., F. I. și pârâtul - intimat TRIBUNALUL CLUJ, având ca obiect drepturi salariale ale personalului din justiție.
La apelul nominal, făcut la prima și la a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursurile au fost declarate și motivate în termenul legal, au fost comunicate părților și sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că prin motivele de recurs, pârâții - recurenți au solicitat judecarea cauzei în lipsă în conformitate cu prevederile art. 242 al.2 cod procedură civilă.
C. constată recursurile în stare de judecată și reține cauza în pronunțare în baza actelor de la dosar.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr.2146 din 14 iunie 2010 pronunțată în dosarul nr.(...) al T.ui C., s-a admis acțiunea formulată de reclamanții S. F., M. A., C. M. și F. I. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și L. C., C. de A. C., Tribunalul Cluj și Ministerul Finanțelor Publice C. și în consecință:
Au fost obligați pârâții Ministerul Justiției și L. C., C. de A. C. și
Tribunalul Cluj să calculeze și să plătească reclamanților sumele de bani reprezentând sporul de confidențialitate în procent de 15% calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, începând cu data de (...) și până la intrarea în vigoare a Legii nr.330/2009, sume ce vor fi reactualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
Au fost obligați pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul
Justiției și L. C. să aloce și să vireze fondurile necesare plății drepturilor salariale acordate prin prezenta hotărâre.
Au fost obligați pârâții C. de A. C. și Tribunalul Cluj să efectueze modificările corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanții sunt personal de specialitate conex la Tribunalul Cluj astfel că instanța estecompetentă material să soluționeze cauza, deoarece conform art. 27 alin.1 din O.G nr.137/2000, în calitatea reclamanților de persoane discriminate, aceștia au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun. A. în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care sunt încadrate în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii.
Instanța a reținut că reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități bugetare care sunt finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de C. muncii, conform dispozițiilor art. 1 și art. 295 alin. 2 din acest cod. În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea sporului de confidențialitate, instanța urmează să cerceteze situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate, conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare.
În speță, reclamanților le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art. 99 lit. d din L. nr. 303/2004 și art. 4 alin. 1 din L. nr. 303/2004 raportat la art. 15 din C. deontologic art.78 alin. 1 din L. nr. 567/2004 și art. 9 din C. deontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă.
Prin însăși natura sa, activitatea desfășurată de reclamanți implică contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind: arestări, interceptări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal de justițiabililor și colegilor de serviciu (art. 2 alin. 4 și alin. 5 din L. nr. 677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art. 18 lit. c din L. nr. 108/1999), veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală etc.
Reclamanții nu îndeplinesc o funcție de demnitate publică (numită sau aleasă), ori nefiind demnitari publici, reclamanții se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare.
Însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial.
Astfel, conform art. 13 din OUG nr. 57/2000, art. 30 alin. 3 din O.G nr. 137/2000, art. 3 din O.G nr. 38/2003, art. 13 alin. 1 din OUG nr.
123/2003, art. 3 din O.G nr. 19/2006, art. 15 alin. 1 din O.G nr. 6/2007, art. 20 alin. 3 din L. nr. 656/2002, art. 15 din O.G nr. 64/2006, art. 13 din O.G nr. 10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de C. muncii, toate prestează o muncă și, ca efect al acestor premise, se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio- profesională (funcția deținută). Într-adevăr, conform art. 26 raportat la art.1 și art. 295 alin. 2 din C. muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează munca îi revine obligația de confidențialitate, aceasta reprezentând o clauză legală a raportului de muncă al acestora, o clauză obligatorie (iar nu facultativă ca în dreptul comun almuncii). Însă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.
Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatică profesională
(de muncă) de confidențialitate în sarcina reclamanților, implicit și de drept a instituit și o obligație de plată (o contraprestație salarială), pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial). În caz contrar, ar fi încălcate și principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată ( potrivit art. 16 alin. 1 și art. 41 alin. 2 din Constituție, prevederi dezvoltate de art. 5, art. 6 și art. 154 din C. muncii).
Reclamanții se află sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, ba chiar și cu personalul din unitățile private, deoarece și reclamanții sunt parte a unui raport de muncă și îndeplinesc, în urma executării acestui raport, o obligație de confidențialitate., dar nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate. Din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal și nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.
În concluzie, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului. Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților a rezultat și din dispozițiile: art.7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin D. nr. 2. (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art. 14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv P. nr. 12 la această C. (care interzic discriminările); art. 4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin L. nr. 7.) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin.1 lit. a, art. 40 alin. 2 lit. c și lit. f, art.154 alin. 3, art. 165 și art. 155 raportat la art. 1 din L. nr.
53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art. 16 alin. 1, art. 53 și art. 41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art. 16 alin.1 și 2 din Constituția R., cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art. 269 C. muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată întemeiată.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța a aplicat, doar prin analogie, procentul sporului de confidențialitate prevăzut de art. 13 alin. 1 din OUG nr.123/2003, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din C. civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs la data de 23 iulie 2010 C. de A . C. solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii reclamanților pentru plata sumelor de bani reprezentând sporul de confidențialitate în procent de 15% calculat la indemnizația brutălunară.
În dezvoltarea motivelor de recurs se învederează faptul că nu există temei legal pentru acordarea către reclamanți a acestor drepturi salariale reprezentând spor de confidențialitate, pentru perioada menționată în acțiune, acest drept nefiind prevăzut de O. privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției.
Contrar reținerilor instanței de fond, reclamanții nu sunt discriminați față de alte categorii de personal care primesc acest spor, întrucât în exercitarea atribuțiilor lor de serviciu ei nu au acces la informații confidențiale sau secrete de serviciu. O. de respectare a secretului cu privire la informațiile obținute în cursul îndeplinirii îndatoririlor lor și care nu sunt accesibile publicului, la care se referă reclamanții, este subînțelesă dacă are în vedere necesitarea ca reclamanții să-și îndeplinească atribuțiile de serviciu cu onestitate și profesionalism.
Argumentul legat de discriminarea reclamanților nu poate fi acceptat pentru admiterea pretențiilor acestora, după cum în mod repetat Curtea Constituțională a statuat asupra prevederilor O.G.nr.137/2000, că sunt neconstituționale dispozițiile legale din care se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Recurenta mai arată că prin decizia nr.46/2008 a Î. - S. U., s-a stabilit că au dreptul la sporul de confidențialitate judecătorii, procurorii, magistrații asistenți și personalul auxiliar de specialitate or, conform art.3 alin.(3) din L. nr.567/2004, funcția de șofer este una conexă personalului auxiliar de specialitate.
La data de 26 iulie 2010 a declarat recurs și Ministerul Justiției solicitând admiterea recursului, casarea sentinței civile pronunțată de Tribunalul Cluj, iar pe fond respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
Recurentul arată că un prim motiv de recurs incident în cauză este cel prevăzut de art.304 pct.4 din C.proc.civ., conform căruia se poate cere casarea unei hotărâri în situația în care instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.
Astfel, cum a învederat instanței de fond, nu a existat și nu există nici un act normativ în vigoare care să prevadă ori să garanteze dreptul la sporul de confidențialitate pentru personalul conex din sistemul justiției, iar prin mai multe decizii (care sunt obligatorii), Curtea Constituțională statuează căinstanțele judecătorești trebuie să aplice și să interpreteze strict actele normative, în speță cele care reglementează salarizarea personalului respectiv.
Arată că prin acțiunile în justiție pot fi valorificate drepturi recunoscute
și ocrotite de lege. C. vreme drepturile solicitate de intimații-reclamanți nu au fost și nu sunt prevăzute de legislația în vigoare, ținând cont și de principiul separației puterilor în stat, apreciază că o astfel de cerere nu putea fi soluționată favorabil de către instanța de fond, care prin acordarea unor drepturi neprevăzute de lege a depășit limitele puterii judecătorești și a legiferat acordarea unui drept salarial neprevăzut în legislația specifică categoriei profesionale a personalului conex.
Pârâtul-recurent menționează că pronunțarea unei hotărâri prin care să se acorde drepturi salariale peste cele prevăzute expres de lege a fost considerată de Curtea Constituțională ca depășire a puterii judecătorești.
Astfel, în ședința din data de 27 mai 2009 Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională din autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, cerere formulată de P. R. în temeiul art.146 lit.e) din Constituție.
Un alt motiv de recurs care trebuie reținut în cauză este cel prevăzut la pct.9 al art.304 din C.proc.civ., potrivit căruia hotărârea este lipsită de temei legal.
Recurentul arată că nu există nici un act normativ în vigoare care să prevadă ori să garanteze dreptul la sporul de confidențialitate pentru personalul conex din sistemul justiției, iar argumentul discriminării este greșit folosit având în vedere deciziile nr.818/819/820/(...) publicate în Monitorul Oficial al R., partea I, din (...), prin care Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepțiilor de neconstituționalitate ridicate de Ministerul Justiției referitor la unele dispoziții din Ordonanța guvernului nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată.
De asemenea, arată că prin decizia 1. decembrie 2008 Curtea
Constituțională a statuat că „...dispozițiile Ordonanței guvernului nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative";.
Așadar, stabilirea sistemului de salarizare pentru sectorul bugetar este un drept și o obligație a legiuitorului.
Pârâtul-recurent solicită instanței să constate că intimații reclamanți nu au fost niciodată beneficiari ai sporului de confidențialitate.
Potrivit art.1 din OG nr.8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției, „prezenta ordonanță reglementează salarizarea și alte drepturi ale personalului auxiliar de specialitate și personalului conex din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, astfel cum este definit la art.3 din L. nr.567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, cu modificările și completările ulterioare";.
De asemenea, art.3 alin.3 din L. nr.567/2004 prevedea: ";sunt conexe personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, funcțiile de agent procedural și aprod";.
Ulterior, acest text a fost modificat prin art.1 pct.3 alin.3 din L. nr.17/2006, care prevede că „sunt conexe personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, funcțiile de agent procedural, aprod și șofer";.
Ministerul Finanțelor Publice prin recursul declarat la data de 27 iulie 2010solicită admiterea recursului, modificarea sentinței atacate și, pe cale de consecință, respingerea cererii de chemare în judecată față de Ministerul Finanțelor Publice.
În ceea ce privește excepțiile invocate și respinse solicită a se avea în vedere că, Ministerul Finanțelor Publice nu a avut nici un fel de raporturi juridice cu reclamanții, astfel încât acestea să fie îndreptățite să se îndrepte direct împotriva acestuia pe calea acțiunii ce face obiectul prezentului dosar.
Pe de altă parte, potrivit art.20 și 21 din aceeași lege sus menționată,
Ministerul Finanțelor Publice nici nu are calitatea de ordonator de credite, această calitate având-o ministrul, respectiv conducătorul pârâtului de rândul
3. Motivele reținute de către instanța de fond, în ceea ce privește admiterea acțiunii față de Ministerul Finanțelor Publice, țin de executarea unui titlu executoriu.
Acordarea drepturilor salariale solicitate, ar echivala cu stabilirea de către instanța de judecată a altor drepturi salariale decât cele prevăzute de lege, instituindu-se astfel pe o cale judiciară, sisteme de salarizare paralele cu cele prevăzute prin actele normative și încălcându-se astfel, rolul P.ului de autoritate legiuitoare a țării.
În acest sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin D. nr.821/(...), declarând neconstituționale prevederile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din Ordonanța guvernului nr.137/2000, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară.
Raportat la cele mai sus expuse, solicită admiterea recursului și respingerea cererii de chemare în judecată formulate de către reclamanți față de Ministerul Finanțelor Publice.
Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, C.de A. reține următoarele:
Referitor la recursul declarat de pârâta C. de A. C., ale cărei critici pot fiîncadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, se reține că prin D. nr.46/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și
Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii s-a statuat că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. (1) lit. d) din L. nr.
303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la 16 alin. (1) și (2) din C. deontologic al magistraților, și ale art. 78 alin. (1) din L. nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la 9 din C. deontologic al acestora, judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de
15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
Deși decizia în interesul legii nu se referă în mod expres la personalul conex personalului auxiliar de specialitate, C. constată că în considerenteledeciziei se reține că în conformitate cu dispozițiile art. 78 alin. (1) din L. nr.
567/2004, cu modificările și completările ulterioare, și art. 9 din C. deontologic al personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, personalul auxiliar de specialitate este obligat să păstreze secretul profesional, confidențialitatea, în legătură cu faptele și informațiile despre care ia cunoștință în executarea funcției, cu privire la procese aflate în curs de desfășurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat parchetul. Întrucât în conformitate cu art. 901 din L. 567/2004 prevederile acestei legi se aplică în mod corespunzător și personalului conex al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, cu excepția dispozițiilor art. 68, 68^2, 68^3 și 68^4, rezultă că obligațiile prevăzute de art. 78 alin. (1) din acest act normativ și art. 9 din C. deontologic al personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea sunt aplicabile și personalului conex. În consecință, pentru identitate de rațiune, în raport de decizia în interesul legii, obligatorie conform dispozițiilor art. 3307 alin.(4) Cod procedură civilă, personalul conex personalului auxiliar de specialitate este îndreptățit la acordarea sporul de confidențialitate întrucât are obligațiile care justifică în opinia Î. C. acordarea acestui spor pentru personalul auxiliar de specialitate.
Referitor la al doilea aspect invocat în recurs, se reține că în considerentele Deciziei nr. 46/2008 Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că este discriminatorie acordarea sporului de confidențialitate numai unor categorii de funcționari, respectiv cadrele militare în activitate, funcționarii publici cu statut special, militarii angajați pe bază de contract și personalul civil din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională; funcționarii publici din aparatul de lucru al G. funcționarii publici din cadrul Administrației Prezidențiale, Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, M. Afacerilor Externe, M. I. E., direcțiilor subordonate ministrului delegat pentru comerț din cadrul M. E. și Comerțului, Consiliului Legislativ; personalul din aparatul Consiliului Național pentru C.a Discriminării, funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare care lucrează cu cifru, personalul din aparatul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, personalul Oficiului Național de P. și C. a S. B., personalul contractual din aparatul de lucru al G. și al M. I. E., precum și personalul contractual din instituțiile și autoritățile publice. Constatându-se incidența dispozițiilor art. 1 alin. (2) lit. i) și 2 alin. (3) din Ordonanța G. nr. 137/2000, respectiv 41 alin. (4) din Constituție și 6 alin. (3) din C. muncii s-a apreciat că indiferent de nivelul studiilor, importanta, complexitatea și atribuțiile de serviciu, funcția (postul), meseria îndeplinită, cantitatea, calitatea și valoarea muncii, ramura, domeniul sau nivelul de activitate și cuantumul salariului (indemnizației) de bază ale unui salariat, acestuia trebuie să i se dea un anumit spor dacă lucrează efectiv în condițiile prescrise de lege pentru acordarea acelui spor.
De asemenea, în opinia instanței supreme nu există nicio justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă ca, în cazul a 2 salariați, care nu se găsesc în situații juridice identice sau similare, sub aspectul posturilor ocupate, atribuțiilor de serviciu, răspunderii ș.a., dar care amândoi lucrează - cu titlu de exemplu - în aceleași condiții deosebite de muncă, grele, periculoase sau vătămătoare, numai unul dintre ei să primească sporul corespunzător, iar cel de-al doilea să nu-l primească pentru motivul că legea sau ordonanța în baza căreia este retribuit acest din urmă salariat nu prevede acordarea acestui spor.
În consecință, reținând că argumentele instanței de fond referitoare la discriminare sunt conforme cu cele din decizia în interesul legii, C. urmează să înlăture criticile contrare ale pârâtei-recurente.
Pentru aceste considerente, întrucât motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă este neîntemeiat, în temeiul dispozițiilor legale menționate anterior și a art. 312 alin. (1) și (3) Cod procedură civilă se va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta C. de A. C.
În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției seapreciază referitor la primul motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.4 Cod procedură civilă că prima instanță în temeiul art.27 alin. (1) din O.G nr.137/2000 instanțele judecătorești nu a adăugat la lege, nu a legiferat și nu și-a depășit atribuțiile, ci a acordat despăgubiri conform art. 269 C. muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă, iar art. 3 din C. civil interzice denegarea de dreptate.
De asemenea, instanțele de judecată sunt independente în aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 1 alin. 2 și art. 295 alin.(1) din C. muncii, ale art. 14 din
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și ale P.ui nr. 12 la această convenție, acestea din urmă având prioritate față de legile interne (inclusiv față de decizia nr. 8. a C. C.), conform art. 11 și art. 20 din Constituție.
Mai mult, art. 6 paragraful 1 al C.i europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile, consacrând astfel dreptul la un tribunal, instanța română trebuind să aibă jurisdicție deplină, respectiv să analizeze toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei, așa cum a statuat constant C. Europeană a Drepturilor Omului (de exemplu, Hotărârile Terra Woningen B.V. contra Olandei din 17 decembrie 1966 și R. contra R. din 29 martie 2000).
Referitor la incidența în cauză a Deciziei C. C. nr. 838 din (...) se constată că în considerentele acestei decizii se reține că „sesizarea C. pentru îndeplinirea atribuției referitoare la soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, la analiza conduitei părților de către Curte, sub aspectul îndeplinirii competențelor conform prevederilor constituționale, precum și decizia prin care se stabilește existența unui conflict și modul de soluționare a acestuia nu pot constitui elementele exercitării unei căi de atac, ce ar avea ca scop lipsirea de efecte juridice a unor hotărâri judecătorești. Astfel, asimilarea atribuției prevăzute de art. 146 lit. e) din
Constituție cu efectuarea de către Curtea Constituțională a unui control de legalitate/constituționalitate asupra hotărârilor judecătorești, transformând C. într-o instanță de control judiciar, ar echivala cu o deturnare a dispozițiilor constituționale privind soluționarea conflictelor juridice și o încălcare flagrantă a competenței C. C..
Așa fiind, apare ca evident că decizia pronunțată de Curtea Constituțională în soluționarea conflictului juridic de natură constituțională nu poate produce niciun efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în exercitarea atribuției consacrate de art. 329 din C. de procedură civilă";.
Așa cum s-a arătat anterior, prin D. nr. 46 din 2008 pronunțată în Dosarul nr. 27/2008 de S. U. ale Î. C. de C. și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. 1 lit. d din L. nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completărileulterioare, raportat la art. 16 alin. 1, 2 din codul deontologic al magistraților și a art. 78 alin. 1 din L. nr. 567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din codul deontologic al acestora, s- a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază lunar.
În consecință, întrucât D. nr. 46 din (...) pronunțată de Înalta Curte de
Casație și Justiție este anterioară Deciziei C. C. nr. 838 din (...) această din urmă decizie nu poate produce nici un efect cu privire la decizia Î. C. de C. și
Justiție menționată anterior.
Drept urmare, se apreciază că tribunalul nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești nici prin raportare la deciziile C. C., motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.4 Cod procedură civilă fiind astfel neîntemeiat.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă este similar cu cel invocat de pârâta C. de A. C. și pentru considerentele expuse anterior este apreciat ca fiind nefondat.
În consecință, în temeiul dispozițiilor legale menționate anterior și a art. 312 alin. (1) și (3) Cod procedură civilă se va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.
În ceea ce privește recursul M. F. P. se reține că art.118 din L.nr.304/2004 privind organizarea judiciară, stipulează că activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.
Totodată, potrivit art.19 din L. nr.500/2002, privind finanțele publice,
Ministerul Finanțelor Publice coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea G. cu privire la sistemul bugetar și anume pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție, iar potrivit art.3 alin.1 pct. 6 din HG 34/2009 privind organizarea și funcționara M. F. P. (dispoziție care este similară cu reglementarea anterioară din HG 386/2007) „elaborează pe bază de metodologii proprii, menținând în permanență un echilibru bugetar corespunzător, proiectul bugetului de stat, al legii bugetului de stat și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare";.
Ministerul Justiției, în calitate de ordonator principal de credite, în lipsa aprobării rectificării bugetului cu sumele necesare, se află în imposibilitatea de a dispune de fonduri pentru plata diferențelor bănești solicitate.
M. Ministerul Finanțelor Publice este cel care are rolul de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de elaborare a proiectelor de rectificare a acestor bugete.
Totodată, legea instituie răspunderea M. F. P. pentru realizarea bugetului de stat după aprobarea acestuia de P., precum și pentru luarea măsurilor pentru asigurarea echilibrului bugetar și aplicarea politicii financiare a statului.
Într-adevăr, Ministerul Finanțelor Publice este și ordonator principal de credite pentru bugetul de venituri și cheltuieli proprii și ale unităților subordonate , la fel ca și Ministerul Justiției, calitate care nu îi permite utilizarea creditelor bugetare aprobate pentru finanțarea cheltuielilor altui ordonator principal de credite conform prevederilor art.47 alin.4 din L. nr.500/2002 respectiv plata salariilor altei instituții publice.
Însă Ministerul Finanțelor Publice este chemat în judecată în considerarea calității sale de instituție publică cu rol de sinteză în activitateaprivind finanțelor publice, în temeiul căreia exercită anumite funcții specifice cu privire la derularea procedurii bugetare (întocmirea proiectului bugetului de stat, executarea și încheierea exercițiului bugetar).
Pe cale de consecință, Ministerul Finanțelor Publice are calitatea procesuală pasivă în virtutea calității sale de instituție publică cu rol, de sinteză în activitatea privind finanțele publice și nu în calitate de ordonator principal de credite.
Drept urmare, se apreciază că interpretând corect dispozițiile legale menționate anterior, tribunalul a respins judicios excepția invocată, în cauză nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.9 Cod procedură civilă.
Susținerile din recurs referitoare la incidența în cauză a Deciziei nr. 8. a
C. C. au fost analizate în cadrul primului motiv de recurs invocat de Ministerul
Justiției, iar pentru considerentele expuse anterior sunt apreciate ca fiind nefondate.
A. în vedere aceste considerente, în temeiul dispozițiilor legale menționate anterior și a art. 312 alin. (1) Cod procedură civilă se va respinge ca nefondat și recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.
PENTRU ACESTE MOTIVE IN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții CURTEA DE APEL CLUJ, MINISTERUL JUSTIȚIEI și M. E. și F. prin D. C. împotriva sentinței civile nr.2146 din (...) a T.ui C. pronunțată în dosar nr.(...), pe care o menține.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 10 ianuarie 2011.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
S. D. L. D. S. C. B.
Red.L.D./M.S.
2 ex. (...)
Jud.fond.B. M.;U. P.
A. B.
GREFIER
| ← Decizia civilă nr. 5000/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 194/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
