Decizia nr. 1345/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. (...)*
DECIZIA CIVILĂ NR. 1345/R/2012
Ședința publică din data de 14 martie 2012
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: C. M. JUDECĂTORI: D. C. G. I.-R. M.
GREFIER: G. C.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții I. C. G., ș.a. și intervenienții în nume propriu F. D. R., C. M. L., S. A. împotriva sentinței civile nr. 6. decembrie 2011, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr. (...)*, privind și pe pârâții intimați MINISTERUL JUSTIȚIEI, CURTEA DE APEL CLUJ, TRIBUNALUL CLUJ și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin D. G. A F. P. C., având ca obiect drepturi salariale ale personalului din justiție - valoare sectorială de referință.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat și motivat în termenul legal, a fost comunicat părților și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 1 martie
2012, prin serviciul de registratură al instanței, s-a depus la dosar întâmpinare din partea pârâtului intimat Ministerul Justiției prin care solicită respingerea recursului ca nefondat.
De asemenea, se constată că la data de 13 martie 2012, prin serviciul de registratură al instanței, s-a depus întâmpinare și din partea pârâtei intimate C. de A. C. prin care se solicită respingerea recursului și judecarea în lipsă.
Cauza fiind în stare de judecată rămâne în pronunțare.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 6. decembrie 2011, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr. (...)* s-a admis excepția prescripției extinctive a acțiunii pentru pretențiile aferente perioadei (...) - (...).
S-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive și a inadmisibilității acțiunii invocate de pârâtul MINISTERUL FINANȚELOR
PUBLICE B.
S-a respins acțiunea și cererea de intervenție în interes propriu formulate de reclamanții I. C. G., ș.a. și intervenienții în nume propriu F. D. R., C.U M. L., S. A. împotriva pârâților MINISTERUL JUSTIȚIEI, CURTEA DE APEL CLUJ, TRIBUNALUL CLUJ și M. F. P.
Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că reclamanții și intervenienții în interes propriu au calitatea de judecători și pers onal auxiliar de specialitate din sistemul judiciar, făcând parte din categoria personalului din unitățile din justiție, unități bugetare care sunt finanțate de la bugetul de stat. R. juridice de muncă ale acestora sunt guvernate de C. muncii, conform dispozițiilor art. 1 și art. 295 alin.2 din acest cod.
Reclamanții și intervenienții în interes propriu care au calitatea de magistrat au fost salarizați în perioada 2005 - 2007 potrivit dispozițiilor OUG nr. 177/2002, respectiv ale OUG nr. 2. privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată prin L. nr. 4., cu modificările și completările ulterioare, iar personalul auxiliar din sistemul de justiție a fost salarizat
Potrivit art.1 și art.2 din OUG nr. 2., salarizarea judecătorilor și procurorilor se stabilește prin act normativ special - OUG nr. 177/2002, aprobată prin L. nr. 4. - cu luarea în considerare a locului și rolului justiției în statul de drept, a răspunderii, complexității și riscurilor funcției, a incompatibilităților și interdicțiilor prevăzute de lege pentru magistrați.
Valoarea de referință sectorială pe baza căreia s-a stabilit salariul magistraților în perioada de referință a fost de 257 lei, această valoare fiind majorată cu 2% prin OG nr. 1.. Coeficientul de multiplicare a valorii de referință sectorială a fost stabilit de legiuitor între 7,000 și 26,000, în funcție de nivelul funcției exercitate de către magistrați.
Potrivit art. 28 al. 1 lit. a) din L. nr. 1., cu modificările și completările ulterioare, legea nu se aplică „personalului de specialitate juridică prevăzut în nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, cu modificările și completările ulterioare, cu excepția funcțiilor de demnitate publica numite, altele decât cele ocupate de judecători și procurori detașați";.
Dispozițiile Legii nr. 1. având ca obiect sistemul de stabilire a salariilor în sectorul bugetar și a persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică au operat atât cu valori de referință sectorială (anexa I), cât și cu indemnizații stabilite în cuantum fix (anexa II/1). Așadar, nici în cadrul aceleiași categorii nu s-a utilizat un singur criteriu de calcul a valorii salariului ori a indemnizației.
Totodată, s-a menționat că valorile de referință sectorială stabilite prin L. 1. și prin O. nr. 2. nu sunt singurele elemente în funcție de care se stabilește salariul magistraților și al persoanelor expres prevăzute în L. nr.
1., iar aceste valori nu sunt interdependente, astfel încât modificarea valorii dintr-un act normativ nu atrage modificarea valorii din cel de-al doilea act normativ.
În mod similar, anumite drepturi cu caracter salarial prevăzute pentru magistrați în actul normativ special nu sunt aplicabile demnitarilor publici prevăzuți în L. nr. 1..
Drepturile salariale ale magistraților au fost stabilite printr-un act normativ special, act care le-a reglementat într-o manieră exhaustivă, fără a cuprinde norme de trimitere la actele normative privind salarizarea altor categorii.
În ceea ce privește caracterul de demnitate publică al funcției de magistrat, invocat de către reclamanți în susținerea acțiunii, se observă că dispozițiile Legii nr. 1. stabilesc salarizarea prin indicarea fără echivoc a funcțiilor la care se referă, nefiind tratată generic categoria demnitarului public. Această noțiune este folosită în titlul actului normativ deoarece aceste trebuie să se caracterizeze prin generalitate.
În ceea ce privește salarizarea reclamanților care au calitatea de personal auxiliar, s-a reținut că personalul auxiliar este salarizat potrivit dispozițiilor legale speciale iar acestui personal nu i se aplică prin analogie dispozițiile legale privind salarizarea magistraților ori a demnitarilor publici, acest personal nedeținând nici funcții de demnitate publică și nici funcția deorgan judiciar, rolul său fiind plasat în afara acestor categorii. Prin urmare, nu se pune problema vreunei discriminări în raport cu salarizarea demnitarilor ori a magistraților deoarece între aceste categorii de personal nu există similitudini care să atragă aplicarea analogiei.
Pentru a opera o discriminare este necesar ca titularii drepturilor supuse comparației să se afle în situații identice sau similare, iar diferențierea să nu aibă la bază o justificare (obiectivă, rațională). Instanța apreciază că reclamanții și intervenienții în interes propriu care au calitatea de magistrat nu sunt plasați într-o situație discriminatorie în condițiile existenței unei diferențe minime de salarizare. E. unor diferențe de valoare minimă este rezonabilă și se plasează în sfera marjei de apreciere a statului care acționează prin autoritatea legislativă.
Prin actele normative speciale de salarizare invocate de către reclamanți și intervenienții în interes propriu s-a avut în vedere necesitatea asigurării unui echilibru între puterile în stat, chiar dacă nu s-a asigurat o egalitate matematică între indemnizațiile reprezentanților acestora. Indemnizațiile obținute de către reprezentanții celor trei puteri ale statului în perioada 2005 - 2007 sunt sensibil egale și deci comparabile, fiind respectate dispozițiile art. 1 al. 4 din Constituția României, revizuită, conform cărora puterile statului trebuie să se afle într-un just echilibru. A., la data de 1 februarie 2006 indemnizația unui senator sau a unui deputat era în cuantum de 31.295.000 lei vechi, iar în anul 2007 aceasta a fost de
4.714 lei, cuantumul acestora fiind similar cu cuantumul indemnizației unui magistrat.
Având în vedere prevederile art. 283 alin. 1 lit. c) din C. muncii, constatând că data înregistrării acțiunii este data de (...), instanța va admite excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei (...) - (...).
Cu privire la excepțiile lipsei calității procesuale și a inadmisibilității acțiunii, invocate de pârâta M. E. și F., instanța a reținut că potrivit prevederilor art. 15 din HG nr. 83/(...) și art. 118 din L. nr. 304/2004, activitatea instanțelor judecătorești este finanțată de la bugetul de stat, iar pârâtul M. E. și F. coordonează acțiunile privind alocarea fondurilor bugetare, respectiv pregătește proiectele legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție, astfel că instanța a respins excepțiile formulate de pârâtă.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții I. C. G., ș.a.
și intervenienții în nume propriu F. D. R., C. M. L., S. A. solicitând modificarea sentinței, iar pe fond admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.
În motivarea recursului consideră că în mod nefondat instanța a respins acțiunea reclamanților.
În speță, dreptul reclamanților la egalitate de tratament față de situația similară în care se află comparativ cu celelalte categorii de salariați din sistemul bugetar, trebuie constatat prin trimitere la art.2 pct.l și art.29 pct.2 din Declarația Universală a D. O., la art.7 și art.23 din Declarația Universală a D. O. ( care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o renumerație echitabilă și satisfăcătoare) art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin D. nr. 2. (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament in salarizare, (fără nici o distincție); art.14 din C. europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv P. nr.12 laaceastă C. (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită - ratificată prin L. nr. 7. (care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5,art.6, art.8, art.39 alin.1lit.a, art.40 alin.2 lit. c și lit.art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din L. nr. 53/2003 ( care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări; art. 20, art.16 alin.l , art.53 și art.41 din Constituția României ( care garantează aplicarea principiului nediscriminării și in raport cu dreptul la salariu, drept care face din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii, astfel încât verificarea tratamentului diferențiat la care au fost supuși în raport de categoriile sociale luate ca termen de comparație, se impune în lumina prevederilor legale din legislația internațională, care leagă instanțele potrivit art.20 din Constituția României.
Totodată, despăgubirile solicitate sunt datorate și prin raportare la dreptul comun al muncii ( art.269 raportat la ali.295 al in.2 și art.1 din C. muncii, conform art.1 alin.5 raportat la art.21 alin 1-3 din Constituție).
Aceasta, cu atât mai mult cu cât instanțele române sunt obligate în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor P.ui nr.12 la C. europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art.20 din Constituție, în sensul verificării existenței unui act de discriminare, indiferent de natura lui.
Or, conform prevederilor P.ui 12 la C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ce reglementează "interzicerea generală a discriminării"
,,1. Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare bazată, in special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație.
2. Nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele menționate la paragraful 1."
Se observă astfel că, deși alin.l al articolului statuează garanția cetățeanului european de a nu fi discriminat în exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, alin. 2 nu mai limitează asigurarea împotriva discriminării la drepturile prevăzute de lege, ci o extinde la toate situațiile în care cetățeanul intră în contact cu o autoritate publică. Prin urmare, interpretarea acestui al doilea alineat este în sensul că atitudinea nediscriminatorie a autorităților publice ale statelor semnatare trebuie să se manifeste în toate relațiile cu cetățenii, nu doar în punerea în executare a drepturilor acestora. Consecința este că trebuie interpretată garanția menționată ca extinzându-se și asupra situațiilor în care cetățeanul se consideră discriminat prin acordarea unor drepturi în favoarea unei categorii comparabile cu cea de care aparține, drepturi ce nu au fost prevăzute prin lege și în favoarea acestei din urmă categorii. A., ar fi să se interpreteze într- un mod care nu ar avea sens, anume printr-o repetiție nenecesară, stipulațiile alin.2 al art.I din Protocol ul 12 la C., dacă s-ar considera că acesta nu face decât să reia ideea transmisă la alin.l al art.l, aceea a garantării nediscriminării cu ocazia exercitării drepturilor prevăzute de lege.
În concluzie, acțiunea dedusă judecății este admisibilă pe temeiurile invocate, mai ales prin prisma dispozițiilor art.6 paragraful 1 al C.i europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, care garantează" dreptul la acces la instanță." Deci instanța română trebuie sădea dovadă de o jurisdicție deplină, fiind obligată să aplice competența sa de a analiza toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei(în acest sens Hotărârile Terra Woningen B.V. Contra Olandei și R. contra României).
Ca atare, instanțelor de judecată le revine deplina competență de a face aplicarea principiului egalității în drepturi, în situațiile concrete supuse judecății, și de a aplica prevederile art.5 din C. muncii, precum și dispozițiile prevalente ale art.14 din C. pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, împreună cu cele ale P.ui nr.12 la aceasta. C. instanței de contencios constituțional se rezumă doar la soluționarea unor aspecte de drept (stabilirea compatibilității doar cu Constituția a unor acte normative, potrivit art.2 din L. nr.47/1992), iar nu la interpretarea și aplicarea legilor și convențiilor internaționale în cauzele deduse judecății (această competență revenind exclusiv instanțelor de judecată, potrivit art.126 alin.l și alin.3 din Constituție ).
De asemenea, C. E. D. O. a statuat că diferența de tratament devine discriminare, în sensul art.14 din CEDO referitor la interzicerea discriminării, numai atunci când autoritățile statale introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă, ceea ce C. apreciază că este cazul în speță.
A., trebuie remarcat faptul că O. nr. 8. și L. nr. 247/2007 nu cuprind creșteri salariale echivalente ca semnificație cu cele solicitate prin acțiune. A., prin O. nr. 8. și L. nr.247/2007 sunt prevăzuți anumiți coeficienți de multiplicare pentru calcularea salariilor de bază, mai mari decât cei luați în considerare anterior, în baza Legii nr.50/1996 în timp ce prin O. nr. 1., actul normativ luat ca termen de comparație de către reclamanți pentru a se constata discriminarea sa, se acordă creșteri salariale pentru acoperirea creșterii indicelui prețurilor bunurilor de consum în anul 2007 față de anul
2006.
Or, această creștere a indicelui prețurilor bunurilor de consum se reflectă în egală măsură asupra salariului reclamanților, situație în care, în lipsa acordării unei echivalente sume care să acopere și în cazul acestora creșterea indicelui prețurilor bunurilor de consum, creșterea salarială acordată prin O. nr. 8. ar deveni iluzorie. În mod evident, acordarea unor coeficienți de multiplicare mai mari decât cei avuți anterior, prin O. nr. 8., a fost determinată de o reevaluare a salarizării personalului auxiliar de specialitate al instanțelor în raport cu celelalte categorii salariale de la bugetul de stat, nicidecum ca o măsură de prevenire a scăderii relevanței economice a salariului raportat la inflație.
Cât privește susținerea că nu ar exista analogie între situația reclamanților și cea a celorlalte categorii profesionale salarizate de la bugetul de stat, aceasta nu poate fi reținută. Chiar dacă fiecare categorie profesională astfel salarizată are specificul muncii și deci importanța acesteia, diferită, reflectată astfel în salariul primit, un numitor comun este dat tocmai de faptul că toate aceste categorii sunt salarizate de la bugetul de stat, astfel încât trebuie ca în egală măsură să fie protejate de efectele inflației, pentru ca, respectându-se modul diferit de salarizare, să se mențină semnificația economică a salariului fiecărei atare categorii.
În mod eronat instanța de fond a reținut că acțiunea reclamanților personal auxiliar este nefondată; singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de bază (partea fixă a salariului), nu
și în sporurile, adaosurile sau indexările salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare.
În concluzie, prin neacordarea adaosurilor salariale constând în majorările anuale, curenții au fost în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează adaos salarial și pentru restul personalului din sistemul bugetar.
De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
Sub raportul actualizării sumelor datorate pentru trecut cu rata inflației, trebuie apreciat că sumele datorate cu titlu de drepturi salariale și neacordate sunt supuse actualizării pentru a se asigura deplina reparare a prejudiciului creat prin neplata unor drepturi legale, în conformitate și cu prevederile art. 78 alin.1 C. muncii, text de lege cu valoare de principiu în ceea ce privește situația nelegalei neacordări a unor drepturi salariale, și care stipulează că în cazul concedierii efectuate în mod netemeinic și nelegal, instanța va obliga angajatorul la plata unor despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate. Or, chiar dacă nu este vorba în speță de o nelegală concediere, rațiunea legii este aceeași, anume, integrala reparare a prejudiciului creat printr-o injustă neplată a unor drepturi salariale; știut fiind că salariul reprezintă de principiu sursa traiului zilnic al angajatului, apare ca legitimă solicitarea de a se actualiza cu rata inflației aceste sume, astfel încât puterea de cumpărare să se prezerve iar neplata la termen să nu diminueze importanța economică a acestor sume. De astfel, plata salariului este cel puțin lunară, astfel încât cu privire la orice drepturi de natură salarială, angajatorul este de drept în întârziere, potrivit art.161 alin.1 coroborat cu art.155 C. muncii, situație în care actualizarea sumei de natură salarială neplătită la timp apare ca imperativă.
Chiar și acordarea dobânzii nu semnifică o dublă reparare a aceluiași prejudiciu, întrucât reprezintă beneficiul nerealizat, pe când actualizarea cu rata inflației corespunde principiului reparării integrale a pierderii suferite.
Ministerul Justiției prin întâmpinare (f.7-10) solicită respingerearecursului ca nefondat.
Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a apărărilor pronunțate, C., deliberând, reține următoarele:
Prin decizia în interesul legii nr. 25/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a stabilit că stabilit că dispozițiile G. nr. 1. privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanței de urgenț ă a G. nr. 2. privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar și personalului salarizat potrivit anexelor nr. II și III la nr. 1. privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică se interpretează în sensul că nu se aplică și magistraților.
Potrivit art. 330^7 alin. 4 din C. de procedură civilă decizia pronunțată ca urmare a promovării unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, acestea fiind ținute de dezlegările de drept din cuprinsul acesteia.
În considerentele deciziei menționate, s-au reținut următoarele:
„Cu titlu prealabil, Î. Curte reține că recursul în interesul legii aduce în discuție reglementări înscrise în următoarele acte normative:
- art. 16 alin. (1) din Constituția României, republicată, care, sub denumirea marginală "Egalitatea în drepturi", arată că cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări;
- art. 20 din Constituția României, republicată, care, sub denumirea marginală "Tratatele internaționale privind drepturile omului", prevede că dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a D. O., cu pactele și cu celelalte tratate la care R. este parte [alin. (1)]. Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care R. este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile [alin. (2)];
- art. 20 din Carta socială europeană revizuită, adoptată la S. la 3 mai
1996, ratificată de R. prin nr. 7., care, sub denumirea marginală "Dreptul la egalitate de șanse și de tratament în materie de angajare și profesie, fără discriminare în funcție de sex", prevede că în vederea exercitării efective a dreptului la egalitate de șanse și de tratament în materie de angajare și de profesie, fără discriminare în funcție de sex, părțile se angajează să recunoască acest drept și să ia măsurile adecvate pentru a asigura și a promova aplicarea sa în următoarele domenii: a) accesul la angajare, protecția împotriva concedierii și reintegrarea profesională; b) orientarea și formarea profesională, recalificarea și readaptarea profesională; c) condițiile de angajare și de muncă, inclusiv salarizarea; d) evoluția carierei, inclusiv promovarea.
La rândul său, sub denumirea marginală "Nediscriminarea", art. E prevede că respectarea drepturilor recunoscute în prezenta cartă trebuie asigurată fără deosebire de rasă, sex, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională ori socială, sănătate, apartenență la o minoritate națională, naștere sau orice altă situație;
- art. 14 din C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de R. prin nr. 3., care prevede că exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională ori socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație;
- art. 7 din Declarația Universală a D. O., care prevede că toți oamenii sunt egali în fața legii și au, fără nicio deosebire, dreptul la o egală protecție a legii. Toți oamenii au dreptul la o protecție egală împotriva oricărei discriminări care ar viola prezenta declarație și împotriva oricărei provocări la o asemenea discriminare.
Art. 23 pct. 2 din același act normativ prevede că toți oamenii, fără nicio discriminare, au dreptul la salariu egal pentru muncă egală;
- art. 5 din L. nr. 53/2003 - C. muncii, conform căruia în cadrul relațiilor de muncă funcționează principiul egalității de tratament față de toți salariații și angajatorii [alin. (1)]. Orice discriminare directă ori indirectă față de un salariat, bazată pe criterii de sex, orientare sexuală, caracteristici genetice, vârstă, apartenență națională, rasă, culoare, etnie, religie, opțiune politică,origine socială, handicap, situație sau responsabilitate familială, apartenență ori activitate sindicală, este interzisă [alin. (2)]. Constituie discriminare directă actele și faptele de excludere, deosebire, restricție sau preferință, întemeiate pe unul ori mai multe dintre criteriile prevăzute la alin. 2, care au ca scop ori ca efect neacordarea, restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării drepturilor prevăzute în legislația muncii [alin. (3)].
Constituie discriminare indirectă actele și faptele întemeiate în mod aparent pe alte criterii decât cele prevăzute la alin. (2), dar care produc efectele unei discriminări directe [alin. (4)];
- art. 2 alin. (1) din Ordonanța G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor faptelor de discriminare, republicată, cu completările ulterioare, prevede că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop ori efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.
A.. (3) al textului arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare;
- art. 1 din Ordo n anța G. nr. 1. , conform căruia în anul 2007 salariile de bază ale personalului contractual din sectorul bugetar, stabilite potrivit
Ordonanței de urgență a G. nr. 2. privind sistemul de stabilire a salariilor debază pentru personalul contractual din sectorul bugetar, aprobată prin nr.
3., cu modificările și completările ulterioare, precum și indemnizațiilepersonalului care ocupă funcții de demnitate publică, stabilite potrivit anexelor nr. II și III la nr. 1. privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică, cu modificările și completările ulterioare, astfel cum au fost majorate potrivit Ordonanței G . nr. 3/2006, aprobată cu modificări prin nr. 3., avute la data de 31 decembrie 2006, se majorează în 3 etape, astfel: a) cu 5%, începând cu data de 1 ianuarie 2007, față de nivelul din luna decembrie 2006; b) cu 2%, începând cu data de 1 aprilie 2007, față de nivelul din luna martie 2007; c) cu 11%, începând cu data de 1 octombrie 2007, față de nivelul din luna septembrie 2007;
- art. 35 din Ord onanța de urgență a G. nr. 2. privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, conform căruia drepturile de salarizare prevăzute de prezenta ordonanță de urgență sunt brute și impozabile. Acestea vor fi actualizate prin aplicarea indexărilor acordate în conformitate cu prevederile legale.
Î. Curte consideră că trebuie avută în vedere și jurisprudența Curții
Constituționale.
Prin deciziile nr. 818-820 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Ministerul Justiției și a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art.
27 alin. (1) din Ordonanța G. nr. 137/2000 privind prevenirea șisancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicareaunor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
În considerentele deciziilor s-a reținut că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța G. nr. 137/2000 lasă posibilitatea desprinderii unui înțeles neconstituțional, în virtutea căruia instanțele judecătorești au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății.
Art. 2 alin. (3) din ordonanță caracterizează ca discriminatorii, între altele, prevederile care dezavantajează anumite persoane față de alte persoane, fără să facă vreo distincție cu privire la natura juridică a acestor prevederi, ceea ce poate fi înțeles că se referă și la acte normative cu putere de lege, cum sunt cele adoptate de P. și ordonanțele G., emise în virtutea delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituție.
Luând în considerare și dispozițiile art. 27 alin. (1) din ordonanță, prin care se instituie dreptul persoanei care se consideră discriminată de a cere instanței de judecată, între altele, restabilirea situației anterioare și anularea situației create prin discriminare, deci și a prevederilor cu caracter discriminatoriu, instanța de judecată poate să înțeleagă că are competența să anuleze o dispoziție legală pe care o consideră discriminatorie și pentru a restabili situația de echilibru între subiectele de drept, să instituie ea însăși o normă juridică nediscriminatorie sau să aplice dispoziții prevăzute în acte normative aplicabile altor subiecte de drept, în raport cu care persoana care s-a adresat instanței se consideră discriminată.
Un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. (1), conform cărora P.ul este unica autoritate legiuitoare a țării.
În virtutea textelor constituționale menționate, P.ul și, prin delegare legislativă, în condițiile art. 115 din Constituție, Guvernul au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția - art. 126 alin. (1) din L. fundamentală -, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.
În contextul expus, rezultă că este corectă opinia potrivit căreia magistrații nu pot beneficia de drepturile G. nr. 1..
Principiul nediscriminării , care este înscris, practic, în toate tratatele și documentele internaționale de protecție a drepturilor omului, presupune aplicarea unui tratament egal tuturor persoanelor care sunt egale în drepturi.
Conform art. 14 din C. pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de C. trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională ori socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.
Legat de acest text, instanța europeană a arătat că art. 14 nu poate fi interpretat în sensul că ar interzice orice discriminare bazată pe criteriile pe care le conține sau pe altele cuprinse implicit în sintagma "orice altă situație" pentru că a distinge nu înseamnă a discrimina.
Diferența de tratament devine discriminare numai atunci când autoritățile statale introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.
Ca atare, dacă art. 14 din C. pentru apărarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale o feră o protecție împotriva oricărei discriminări în
exercițiul drepturilor și libertăților pe c are C. le garantează, orice diferență
de tratament nu semnifică, automat, încălcarea sa.
Pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoane aflate în situații analoage și comparabile beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu își găsește nicio justificare obiectivă sau rezonabilă.
Totuși, instanța europeană a precizat, de asemenea, că statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincțiile de tratament juridic aplicate.
Întinderea acestei marje depinde de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, de domeniul și contextul în discuție.
Prin Ordonanța G. nr. 1. s-a prevăzut majorarea salariului de bază al personalului contractual din sectorul bugetar anume prevăzut în art. 1, magistrații nefigurând în această enumerare.
Împrejurarea că și magistrații sunt bugetari, asemenea celor vizați de actul normativ menționat, nu înseamnă că s-a produs o discriminare între categorii de bugetari, tocmai pentru că situațiile în discuție nu sunt analoage și comparabile. Ar fi fost discriminare numai dacă ordonanța s -ar fi
aplicat unor magistrați, excluzând de la incidența ei alți magistrați. Or,
magistrații fac parte dintr -o categorie profesională diferită de cele care au
beneficiat de majorările salariale anuale, astfel că regulile în ceea ce îi
privește pot fi diferite.
Faptul că art. 35 din Ordonanța de urgență a G. nr. 2. privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, în vigoare la data apariției G. nr. 1., arăta că drepturile de salarizare ale categoriilor de persoane la care se referă vor fi actualizate prin aplicarea indexărilor acordate în conformitate cu prevederile legale nu poate conduce la concluzia exprimată în opinia majoritară. Aceasta, deoarece textul se referă la aplicarea indexărilor acordate în conformitate cu prevederile legale, or prevederile legale invocate sunt tocmai cele care nu recunosc și magistraților dreptul la indexările acordate altor bugetari.
Magistrații beneficiază de drepturile stabilite prin legea specială de salarizare, fără a putea pretinde, în lipsa unor dispoziții legale, alte drepturi.";
Față de cele de mai sus, C. de A. urmează a constata că susținerile recurenților privind încălcarea drepturilor lor din perspectiva aplicării directe a depozițiilor P.ui 12 la C. E. a D. O. nu pot fi reținute, acest aspect fiind dezlegat și el prin decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
În consecință, C. reține că hotărârea instanței de fond prin care au fost respinse pretențiile reclamanților este legală și temeinică, motiv pentru care, în temeiul art. 312 C.pr.civilă va respinge ca nefondat recursul formulat.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE :
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții I. C. G., C. C. L., M. C. I., R. S., B. O. M., B. C., L. L. M., R. C. M., B. D. D., L. M. , S. A. C., C. F. V., I. M. L., T. D. L., H. ANA M., M. L. S., D. V., S. A. M., D. V. A., C. E. M., G. C., C. E. , S. L., P. M. V., P. C. D., P. C. S., C. D., S. E. A., S. M., M. M., M. ANA și intervenienții în nume propriu F. D. R., C. M. L., S. A. împotriva sentinței civile nr. 6421 din 15 decembrie 2011 a T.ui C., pronunțată în dosar nr. (...)*, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 14 martie 2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
C. M. D. C. G. I. R. M.
GREFIER G. C.
Red.DCG Dact.SzM/2ex.
| ← Decizia nr. 4205/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă | Decizia nr. 1068/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă → |
|---|
