Decizia nr. 251/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M A N I A CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA I CIVILĂ
D.r nr. (...)
D. CIVILĂ Nr. 251/R/2012
Ședința publică din data de 24 ianuarie 2012
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: D. C. G.
JUDECĂTOR: I. T. JUDECĂTOR: G.-L. T. GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții C. I., O. L., D. C., F. I., H. D., C. T., B. M., C. D., O. D., O. R., P. A., P. N. împotriva sentinței civile nr.
2653 din 18 aprilie 2011 pronunțate de Tribunalul Sălaj în dosar nr. (...), privind
și pe pârâtul intimat C. J. S., având ca obiect litigiu de muncă - calcul drepturi salariale
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentanta intimatului - consilier juridic C. G. F., lipsind recurenții.
Procedura de citare este realizată.
S-a făcut referatul cauzei după care reprezentanta intimatului depune la dosar la acest termen de judecată cererile de concediu de odihnă ale reclamanților și arată că nu are alte cereri de formulat în probațiune.
Nefiind formulate cereri prealabile sau de altă natură, Curtea declară închise dezbaterile și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta intimatului solicită respingerea recursului ca nefondat, menținerea hotărârii pronunțate de prima instanță ca fiind temeinică și legală, fără cheltuieli de judecată.
Curtea reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 2653/(...), pronunțată de Tribunalul Sălaj în dosar nr.
(...), s-a respins ca nefondată acțiunea reclamanților C. I., O. L., D. C., F. I., H. D., C. T., B. M., C. D., O. D., O. R., P. A. și P. N., privind obligarea pârâtului C. J. S.la calcularea, alocarea și plata drepturilor salariale de 25% reținute.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că reclamanții sunt personal contractual care își desfășoară activitatea în cadrul C. J. S., iar în baza prevederilor art. 1 din L. nr. 1., începând cu data de 3 iulie 2010, drepturile salariale ale acstora s-au redus cu 25%.
Prin D. nr. 872/(...), „Curtea Constituțională a apreciat că amenințarea la adresa stabilității economice continuă să se mențină, astfel încât Guvernul este îndrituit să adopte măsuri corespunzătoare pentru combaterea acesteia. Una dintre aceste măsuri este reducerea cheltuielilor bugetare, măsură concretizată, printre altele, în diminuarea cuantumului salariilor/ indemnizațiilor /soldelor cu
25%.
Curtea constată totodată că măsura legislativă criticată este aplicată în mod nediscriminatoriu, în sensul că reducerea de 25% se aplică tuturor categoriilor de personal bugetar în același cuantum și mod" și totodată că sunt respectate prevederile art. 53 din Constituție.
La data de 28 decembrie 2010 a fost publicată în Monitorul Oficial L. nr.
285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, la art. 1 stabilindu-se că „începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%.
Deși se susține că prin adoptarea acestei legi, care prevede o majorare doar de 15% a salariilor, se încalcă dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. 872/(...) a C. C. care a reținut caracterul temporar al măsurii de diminuare cu 25% al salariilor, instanța a reținut că anterior promulgării L. nr.285/2010, ca și în cazul L. nr.1., Curtea Constituțională a efectuat controlul de constituționalitate în condițiile art.15 alin.1 din L. nr.47/1992, pronunțând D. nr. 1655/(...).
Astfel, prin această decizie Curtea a reținut că „O atare modalitate de stabilire a cuantumului concret al salariilor/soldelor - indemnizațiilor brute nu este de natură să încalce cele stabilite prin deciziile C. C. nr. 872 și 874 din 25 iunie 2010. Curtea a impus o obligație de rezultat legiuitorului, aceea ca după 1 ianuarie 2011 să revină la „. salariilor/indemnizațiilor și soldelor de dinainte de adoptarea acestor măsuri de diminuare, în condițiile încadrării în politicile sociale și de personal, care, la rândul lor, trebuie să se încadreze în nivelul cheltuielilor bugetare". Este în același timp o obligație sub condiție care va duce la revenirea etapizată a cuantumului drepturilor salariale la nivelul anterior L. nr. 1.. Stabilirea modalității concrete de realizare a acestui proces este o prerogativă a legiuitorului, care va decide, în funcție de situația economico-financiară a țării, momentul îndeplinirii cât mai rapid a obligației sale de rezultat stabilite prin deciziile C. C. nr. 872 și 874 din 25 iunie 2010, în sensul revenirii cel puțin la cuantumul salariilor/indemnizațiilor și soldelor de dinainte de adoptarea L. nr.
1..
De asemenea, Curtea a reținut că, potrivit Opiniei nr.598 din 20 decembrie
2010 a Comisiei de la V., opinie care a fost adoptată la cea de-a 85-a sesiune plenară a Comisiei de la V. din 17 - 18 decembrie 2010, „în lipsa unei interdicții constituționale exprese, o reducere a salariilor judecătorilor poate fi justificată în situații excepționale și în anumite condiții stricte, fără a fi privită ca o încălcare a independenței autorității judecătorești" în continuare. În opinia invocată se arată că o asemenea situație excepțională există atunci când statul suferă în mod considerabil de pe urma unei crize economice și pentru motive întemeiate legiuitorul găsește necesar să reducă salariile tuturor oficialilor statului.
Prin urmare, în urma analizei efectuată, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile L. nr. 285/2010 sunt constituționale și, mai mult, aceste dispoziții nu sunt de natură să încalce cele stabilite prin decizia C. C. nr. 872 și 874 din 25 iunie 2010.
În privința aplicării dispozițiilor art.1 din Protocolul 1 adițional la C. pentru apărarea drepturilor omului, invocate de către reclamant în susținerea acțiunii, trebuie să se rețină că în situația în care pe parcursul aprecierii instanței, răspunsul la una dintre aceste trei întrebări este negativ, analiza trebuie să se oprească si să se constate că nu există o încălcare a art.1 din Protocolul 1.
Cu privire la prima problemă, se poate constata că partea de 25% din salariu ca neintrând sub incidența art. 1 din Protocolul 1, după intrarea în vigoare a L. nr. 1..
În principiu, dreptul la salariu este într-adevăr apt a cădea sub incidența protecției instituite de art. 1 din Protocolul 1, însă aprecierea trebuie sa se realizeze în concret avându-se în vedere principiile stabilite de C. în jurisprudența sa referitoare la situații similare sau apropiate.
De subliniat este că analiza nu trebuie să se limiteze la considerarea dreptului la salariu în general ca posesie sau bun in sensul convenției, ci să se axeze asupra caracterizării cotei de 25% din salariul reclamantului pentru perioada ulterioară intrării în vigoare a legii ca bun în sensul convenției.
În raport de jurisprudența C. E. a D. O. - H. K. c. U. din 8 noiembrie 2005, H. Lelas versus Croația, hotărârea Vilho Eskelinen și alții versus Finlanda, instanța a reținut că se desprinde principiul potrivit căruia conturarea unei posesii sau bun în sensul convenției, în ceea ce privește drepturi salariale, are loc atunci când acesta are un fundament solid în dreptul intern, când dreptul este prevăzut în ordinea de drept a statului. În momentul în care dreptul salarial este abrogat sau suspendat, iar această operațiune se realizează prin lege, nu se mai poate reține în continuare existența unei posesii sau bun.
Principiul este exprimat de altfel explicit în hotărârea K. versus Ucraina "....este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. S. poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare. Totuși, dacă printr-o dispoziție legală în vigoare se stabilește plata unor sporuri și condițiile pentru aceasta au fost îndeplinite, autoritățile nu pot, în mod deliberat, să refuze plata lor, atâta vreme cat dispozițiile legale sunt în vigoare".
Prin urmare, în cazul de față, prin art.1 alin.1 din L. 1. se înlătură temeiul legal pentru plata după intrarea în vigoare a acestui act normativ a procentului de 25% din salariu.
Cu privire la a doua chestiune, existența unei ingerințe.
În cazul în care s-ar aprecia că partea de 25% din salariu, fără un temei legal, intră în sfera de aplicare a art.1 din Protocolul 1 analiza existenței unei ingerințe nu poate fi analizată în abstract, ci exclusiv în cazuri concrete.
Totuși, ca ilustrare a jurisprudenței C. în ceea ce privește existența unei exproprieri sau a unei limitări a folosinței, menționăm cauza Sporrong și
Lonnroth vs Suedia în speță cei doi reclamanți erau proprietarii unor terenuri foarte valoroase care au fost afectate de niște permise de expropriere si interdicții de construire emise de autoritățile locale pentru perioade foarte lungi de timp. A. dacă a existat sau nu o expropriere Curtea a constatat că limitările aduse dreptului de proprietate al reclamanților de către autoritățile statale au făcut ca acesta să devină „precar", cu consecințe asupra valorii bunurilor care formează obiectul acelui drept; totuși, deși în situația dată dreptul a pierdut din substanța sa, instanța europeană a constatat că el nu a dispărut din patrimoniul celor interesați, (paragraf 63 din hotărâre).
Atât în situația din speța mai sus prezentată, cât și în materia drepturilor sociale și salariale în general nu s-a pus problema încălcării art.1 din Protocolul 1 prin constatarea unei exproprieri (art. 1, alin 1 teza a doua) sau a unei îngrădiri a dreptului de folosință (art. 1 alin 2), ci exclusiv cu referire la norma generală a alin. 1 teza 1 a articolului, respectiv atingerea proprietății în sens larg.
Cu privire la justificarea ingerinței.
În cazul în care s-ar aprecia că suntem în fața unui bun protejat de art.1 din Protocolul 1 si că a existat din partea statului o ingerință vă solicităm să observați că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, statul având o largă marjă de apreciere în ceea ce privește anumite limitări ce pot fi aduse acestui drept.
În legătură cu aceste limitări, atât C. cât și jurisprudența C. impune respectarea anumitor condiții și principii, care au fost avute în vedere.
Scopul măsurii - apărarea interesului public.
Potrivit expunerii de motive a L. nr.1. pentru edictarea acesteia a existat un obiectiv principal major, respectiv salvarea economiei naționale aflată în fața unei crize economice severe, prin aceasta apărându-se concomitent ordinea publică și siguranța națională. Astfel, se constată că în expunerea de motive a L. 1. se arată că, potrivit evaluării Comisiei E., "activitatea economică a R. rămâne slabă și, contrar așteptărilor inițiale, cel mai probabil, creșterea economică s-a menținut negativă în primul trimestru al anului 2010. [...] Până la sfârșitul anului 2010, se așteaptă ca inflația să scadă în continuare la aproximativ 3,75% datorită cererii interne slabe și implementării unei politici monetare prudente. Redresarea mai slabă a cererii interne a diminuat importurile, prognozându-se acum un deficit de cont curent de circa 5% din PIB pentru 2010, comparativ cu 5,5% inițial".
Prin urmare, prin acest obiectiv se urmărește echilibrarea bugetului de stat având în vedere interesul public de a asigura sustenabilitatea plății obligațiilor statului atât către pensionari cât și către salariați sau beneficiari de orice alte tipuri de indemnizații, precum și de a asigura derularea în condiții optime a acordurilor internaționale ale R. care vor asigura stabilitatea macroeconomică pe termen mediu. De asemenea, se poate constata că Guvernul a avut și are la îndemână mai multe pârghii pentru atingerea acestor deziderate, însă reducerea salariilor din sistemul bugetar nu a putut fi în niciun fel evitată, întrucât deficitele create în situația menținerii acestora, așa cum rezultă din analize independente ar fi fost imposibil de finanțat.
Proporționalitatea măsurii.
Se impune de asemenea, analiza compatibilității măsurii de reducere a salariilor cu 25% cu criteriul proporționalității între scopul urmărit și mijloacele de realizare.
Prin măsura adoptată reclamanții nu au încetat să beneficieze de dreptul la salariu, ci au suferit doar de o diminuare temporară.
În acest sens s-a menționat hotărârea C. Kjartan Asmunsson vs Islanda, situația de fapt analizată de curte referindu-se la încetarea totală a plății pensiei de invaliditate pentru reclamant. Curtea reține " ...ca individ reclamantul a fost pus în situația de a purta o povară disproporționată care, chiar având în vedere larga limită de apreciere de care se bucură statul în domeniul legislației din domeniul protecției sociale, care nu poate fi justificată de interesul legitim al comunității, prezentat de autorități. S. ar fi fost alta dacă reclamantul ar fi pus doar în situația de a îndura o reducere rezonabilă și comensurabilă și nu privarea totală de drepturi".
Se poate constata că în jurisprudența sa Curtea recunoaște dreptul la o amplă apreciere a statului în ceea ce privește sistemul de drepturi sociale, arătând expres că acest drept are un conținut mai vast decât în alte domenii și pe de altă parte, că măsura încalcă principiul proporționalității în special atunci când are loc o privare totală.
"...Curtea accepta reduceri substanțiale ale cuantumului pensiei și/sau ale altor beneficii de asigurări sociale fără a ajunge la concluzia încălcării articolului
1 a! Protocolului nr. 1: aprox. 43% (T. c. Suediei - reducere de la 8625 coroane la
4950 coroane - neîncălcare): aprox 38% (Jankovic c Croația, 12 octombrie 2000);
5% (Lenz c. Germaniei); pierderea statutului de veteran cu avantajele ce decurgeau din acesta (10% din salariul mediu lunar: reduceri de 50% din prețul transportului consumului de electricitate, căldura, gaz etc. 50% din prețul asigurării pentru automobile - Domalewski c. Polonia, 15 iunie 1999). reducerea cu 66% a pensiei principale (reclamantul mai primea alte 2 pensii, si reducereafusese necesara pentru ca suma celor 3 pensii sa nu depășească un plafon maximal stabilit de lege pentru pensiile publice -Callejas c. Spaniei, 18 iunie
2002); reduceri intre 30 si 50% din cuantumul unei alocații speciale pentru văduve (A. C. Goudswaard-Van Der Lans c. Olandei, decizie de inadmisibilitate din 22 septembrie 2005).1
În această ordine de idei, s-a reținut că din jurisprudența C. speța Hasani vs. Croația, în care reclamanta a susținut că i-a fost încălcat dreptul de proprietate, deoarece la data nașterii copilului legea prevedea o indemnizație de maternitate până la împlinirea de către copil a vârstei de 3 ani. După ce copilul a împlinit un an, legea a fost modificată în sensul că indemnizația se acorda doar până la împlinirea vârstei de 1 an, situație în care reclamantei i-a încetat plata acestei indemnizații. în cauză s-a reținut că nu se exclude dreptul statului de a adopta, în domeniul civil, prevederi legale noi care să reglementeze drepturi ce decurg din legislația veche, modificările legislative afectând într-adevăr dreptul reclamantei de a mai primi în continuare indemnizația de maternitate, dar nu au fost afectate drepturile plătite până atunci. Reclamanta nu a fost privată de dreptul la indemnizație ci aceasta a fost limitată, neputându-se susține că esența dreptului la indemnizație a fost afectat.
Acordarea de compensații corespunzătoare.
Având în vedere că în situația drepturilor sociale s-a pus problema încălcării art.1 din Protocolul 1 exclusiv în ceea ce privește teza 1 a alin 1, respectiv o atingerea a dreptului de proprietate în sens larg nu se poate pune problema acordării de despăgubiri sau compensații.
Menționăm în acest sens cele reținute de Curte în speța Aizpurua Ortiz si alții împotriva Spaniei paragraful 48 "Curtea apreciază că modificarea sau suprimarea drepturilor la prestații complementare de pensionare, pe baza convenției colective din anul 2000 validată de hotărârea definitivă a T.ui suprem din 8 aprilie 2005, constituie o atingere a dreptului de proprietate al reclamanților și că aceasta nu echivalează cu o expropriere și nici cu o măsură de restrângere a folosinței bunurilor; ea trebuie deci examinată din punctul de vedere a primei fraze a primului alineat al art. 1. Astfel interesează a se determina dacă un just echilibru a fost menținut între exigențele referitoare la interesul general al societății și imperativele legate de protecția drepturilor fundamentale ale individului".
De asemenea, în această materie, a drepturilor salariale, acordarea de despăgubiri sau compensații, în afară de faptul că nu poate fi susținută din punctul de vedere al dispozițiilor convenției, este de neconceput, orice acordare de compensații ducând la imposibilitatea atingerii scopului pentru care măsura a fost adoptată, lipsind-o de orice sens.
Măsura să respecte principiul legalității
În situația de față reducerea salariilor cu 25%, s-a realizat printr-o lege organică, L. 1.. Mai multe, legea a fost adoptată prin procedura angajării răspunderii Guvernului, asupra acestei legi existând o decizie fermă atât la nivelul executivului cât și la nivelul legislativului. Prin urmare emiterea actelor administrative atacate au un solid temei legal, potrivit exigențelor C.i.
Măsura nediscriminatorie.
Măsura reducerii cu 25% a salariilor a vizat, potrivit dispozițiile L. 1. întreaga categorie a angajaților din sistemul public, categorie din care fac parte reclamanții.
Raportat la această jurisprudență, instanța a constatat că drepturile reclamanților prevăzute de C. E. a D. O. nu au fost afectate în substanța lor prin adoptarea L. nr. 1..
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții C. I., O. L., D. C., F. I., H. D., C. T., B. M., C. D., O. D., O. R., P. A., P. N., solicitând casarea hotărârii atacate și pe cale de consecință admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.
În motivarea recursului recurenții au arătat că măsura neacordării drepturilor salariale integrale (prin reducerea cu 25% a salariului) este nelegală sub următoarele aspecte:
1. În ce privește legislația muncii și raportul de muncă al salariaților reclamanți, precizează că aceștia sunt încadrați cu contract individual de muncă în aparatul de specialitate al C. J. S., astfel încât le sunt aplicabile prevederile comune dreptului muncii.
În raport de prevederile art. 10 din Codul muncii, recurenții susțin că în contractul individual de muncă, convenție negociată și liber consimțită, sunt prevăzute, în limitele stabilite de legislație și de contractele colective de muncă, toate elementele necesare pentru cunoașterea condițiilor de desfășurare și de încetare a raportului de muncă, drepturile, obligațiile și răspunderile ambelor părți, inclusiv salariul, una din obligațiile esențiale ale angajatorului fiind plata salariului pentru munca prestată, așa cum a fost el stabilit prin contractul individual de muncă. Conform art. 41 alin. (1) din L. nr. 53/2003 privind Codul
Muncii și următoarele "Contractul individual de muncă poate fi modificat numai prin acordul părților.", cu excepțiile expres și limitativ prevăzute de aceeași lege. În consecință, nici salariul, ca o componentă de bază a contractului individual de muncă, nu poate fi modificat în mod unilateral și arbitral de către una dintre părți.
Chiar dacă sectorul bugetar cunoaște o particularitate, aceea că salariul personalului plătit din fonduri publice este stabilit prin lege, cu consultarea obligatorie a organizațiilor sindicale reprezentative (ceea ce însă nu este cazul în ceea ce privește L. nr. 1.) cuantumul și nivelul stabilit de lege acestuia face parte integrantă, în mod direct, din contractul individual de muncă al salariatului personal bugetar, și mai mult, se impune ca un drept câștigat pentru salariat și nu poate fi modificat și diminuat în mod unilateral fără consimțământul salariatului.
Mai mult, statul, un terț raportat la contractul individual de muncă încheiat între angajatorul C. J. S. și salariații săi, nu poate modifica ceea ce părțile au convenit și stabilit, respectiv nu poate diminua salariile acestora în mod direct prin edictarea unei legi în acest sens, căci protecția juridică, stabilitatea și securitatea raportului de muncă stabilit contractual sau statuat prin lege este același atât pentru personalul bugetar, cât și pentru cel încadrat la angajatori privați. Căci nu se poate vorbi de o protecție a legii mai mare în cazul angajaților privați.
Deși nu au fost încheiate acte adiționale convenționale la contractele individuale de muncă de micșorare a salariilor reclamanților, angajatorul pârât a reținut o parte din salariile datorate conform legii și contractului individual de muncă.
2. Raportat la invocarea de către angajator și de către ordonatorii de credite a faptului că aceștia au reținut sumele solicitate în baza și în aplicarea dispozițiilor L. nr. 1., solicită să se constate însăși neconstituționalitatea și neconformitatea acestei legi cu prevederile tratatelor internaționale la care R. este parte, în speță încălcarea prevederilor Declarației Universale a D. O. și pe cele ale art. 1 alin. (1) din Primul protocol adițional la C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Într-adevăr, în ce privește salariații din sectorul bugetar, acestora le este stabilit salariul de bază prin lege, care se aplică direct și face parte direct din raportul lor de muncă și din contractul individual de muncă, un anumit cuantumal salariului stabilit fie și prin lege, fiind considerat un drept câștigat ori cel puțin o speranță legitimă pentru salariați. Acest drept și implicit nivelul salarizării nu poate fi modificat și redus în mod unilateral nici de către angajator, dar nici de stat.
Solicită să se constate că măsura reducerii salariilor cu 25%, luată de angajatorul pârât, în baza și având ca temei legal L. nr. 1., încalcă în mod vădit mai multe dispoziții ale Constituției R., pe de-o parte, dar mai ales ale C.i pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care privesc protecția proprietății și a salariului ca "bun" în sensul C.i.
Raportat la C. R., apreciază că măsura diminuării salariului personalului bugetar cu 25% și implicit L. nr. 1.. încalcă dispozițiile art. 11, art. 16 alin. (I), art. 20, art. 41, art. 42, art. 44, art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi ori al unor libertăți, art. 120 privind principiile administrației publice locale
În ceea ce privește faptul că, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra constituționalității L. nr. 1., arată că instanța constituțională a analizat L. nr. 1. prin prisma unui singur articol al legii fundamentale, fără a-l corobora cu celelalte enumerate mai sus, și pe de altă parte, subliniază că judecătorul român și instanțele judecătorești sunt obligați, în temeiul prevederilor art. 20 din C. R. și a obligațiilor pe care R. și le-a asumat în urma ratificării acestor pacte, convenții și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, să ignore sau să cenzureze atât legile interne cât și interpretările C. C. a R. care contravin reglementărilor internaționale și interpretărilor date acestora de organele abilitate, aplicând cu prioritate dispozițiile internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care R. este parte și interpretările acestor dispoziții și reținerile obligatorii ale forurilor internaționale competente, în speță ale C..
Din perspectiva actelor și prevederilor internaționale încălcate, menționează: - Declarația Universală a D. O., și anume art. 17 cu privire la dreptul de proprietate, art. 23 pct. 3 cu privire la dreptul la o retribuire echitabilă și la protecție socială și art. 25 pct. 1 privind dreptul la un nivel de trai decent; - Carta socială europeană, și anume art. 1 pct. 2 și 4 privind dreptul la muncă, art. 4 privind dreptul la o salarizare echitabilă, art. 20 privind egalitate a de șanse a lucrătorilor; - dispozițiile art. 1 din Primul protocol adițional la C. pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale.
Nu în ultimul rând, prin această măsură se încalcă și Jurisprudența C. E. a D. O. de la S. (C.), obligatorie pentru S. român.
Recurenții solicită a se constata că măsura diminuării drepturilor salariale ale personalului bugetar cu 25% dispusă de S. român prin L. nr. 1. încalcă prevederile C.i și ale art. 1 din Protocolul nr. 1, arătând că salariul este un "bun", un drept de proprietate în sensul C.i și a jurisprudenței C.; că există o ingerință, o privare a dreptului de proprietate; că ingerința nu este una conformă și justificată, în sens larg, ea neîndeplinind toate condițiile care s-ar circumscrie unei exproprieri, restrângeri sau limitări, justificate și admise, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
Subliniază recurenții că reducerea salariului cu 25% pe o perioadă de 6 luni și lipsirea acestora de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani aferente acestui procent reprezintă, o ingerință ce a avut ca efect privarea reclamanților de bunul lor - salariul în integralitatea lui ca o retribuire a muncii efectiv depuse, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Deși este prevăzută de lege, iar în ceea ce privește scopul legitim de interes general, Curtea Constituțională s- a pronunțat în mod expres, apreciind că situația de criză și instabilitatea economică sunt elemente ce atentează la siguranța națională, considerărecurenții că este evidentă încălcarea celei de-a treia condiții, referitoare la proporționalitatea ingerinței cu scopul urmărit, adică a asigurării "justul echilibru" între interesul general protejat prin respectiva măsură de restrângere, de privare, și dreptul fundamental de proprietate lezat.
Curtea a statuat în sensul că, în absența unei indemnizări, art. 1 din
Protocolul nr. 1 n-ar asigura decât o protecție iluzorie și ineficace a dreptului de proprietate, în totală contradicție cu dispozițiile C.i. Privarea de proprietate impune, așadar, statului obligația de a despăgubi pe proprietar, pentru că, fără plata unei sume rezonabile, raportate la valoarea bunului, ea constituie o atingere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor sale, prevăzut de arte 1 din Protocolul nr. 1. Imposibilitatea de a obține fie și o despăgubire parțială, dar adecvată în cadrul privării de proprietate, constituie o rupere a echilibrului între necesitatea protecției dreptului de proprietate și exigențele de ordin general.
L. nr. 1. nu oferă reclamanților posibilitatea de a obține despăgubiri pentru privarea de proprietate în cauză și îi lipsește total de contravaloarea muncii lor. Caracterul temporar al măsurii, și faptul că aceasta a fost limitată în timp la 6 luni, dar pe aceste 6 luni în mod definitiv și ireversibil, nu asigură "justul echilibru", atâta timp cât această lipsire este totală și salariații nu au nici măcar speranța că își vor recupera vreodată sumele neacordate, atâta timp cât nu există o compensare a acestei măsuri.
Prin L. nr. 1. și prin reținerile C. C. în cele două decizii, au fost invocate circumstanțe excepționale și respectiv justificată necesitatea luării acestei măsuri, dar nu și lipsa totală a despăgubirilor. Lipsa totală a despăgubirilor le-a impus reclamanților o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul lor de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. Consideră că reducerea salariilor bugetarilor cu 25% și imposibilitatea acestora de a-și mai recupera vreodată sumele de bani aferente acestui procent au dus la ruperea, în defavoarea salariaților, a justului echilibru ce trebuie păstrat între protecția proprietății și cerințele interesului general. Procedându-se în acest fel, s-a adus atingere chiar substanței dreptului de proprietate al reclamanților, atingere care, în concepția instanței europene, este incompatibilă cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.
Ca urmare, recurenții apreciază că sunt îndreptățiți să li se restituie sumele de bani aferente acestui procent de 25% reținute de la intrarea în vigoare a L. nr. 1. până la pronunțarea definitivă și irevocabilă a instanței, iar pe viitor să li plătească drepturile salariale în procent de 100 %, fără vreo diminuare salarială întemeiată pe un act normativ intern neconform reglementărilor internaționale.
În drept recurenții au invocat prevederile L. nr. 54/2003, ale L. nr.
53/2003, ale L. nr. 168/1999, Constituției R., L. nr. 215/2001, ale Declarației
Universale a D. O., Cartei Sociale E. și C.i pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și a protocoalelor adiționale, Jurisprudența
C. invocată.
Intimatul pârât C. J. S., prin întâmpinarea depusă la dosar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale incidente, Curtea de A. constată că recursul este nefondat, având în vedere următoarele considerente:
Sub aspectul criticilor formulate de recurenți prin prisma legislației muncii, Curtea reține că în anul 2010 drepturile salariale ale reclamanților, personal contractual dintr-o instituție publică din sectorul bugetar, erau stabilite de L. cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.
Caracteristic personalului din autoritățile și instituțiile publice și din celelalte unități bugetare este faptul că salariile acestuia se suportă din fondurile special defalcate de la bugetul statului, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale sau bugetele fondurilor speciale și, drept consecință, salariul nu este negociabil, libertatea contractuală a părților fiind în cea mai mare parte suplinită de legiuitor. A. în raporturi de muncă în mediul bugetar sunt legați, în mod esențial, din punctul de vedere al sursei din care sunt alimentate salariile/indemnizațiile sau soldele, de bugetul public național, de încasările și de cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putând avea consecințe în ceea ce privește diminuarea cheltuielilor din acest buget.
Astfel cum a reținut Curtea Constituțională în D. nr. 872 din (...), salariul este o componentă a dreptului la muncă și reprezintă contraprestația angajatorului în raport cu munca prestată de către angajat în baza unor ra- porturi de muncă. Efectele raporturilor de muncă stabilite între angajat și anga- jator se concretizează în obligații de ambele părți, iar una dintre obligațiile e- sențiale ale angajatorului este plata salariului angajatului pentru munca presta- tă.
Stabilind că dreptul la salariu este corolarul unui drept constituțional, și anume dreptul la muncă, Curtea Constituțională a constatat că diminuarea sa se constituie într-o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă. O atare măsură se poate realiza numai în condițiile strict și limitativ prevăzute de art. 53 din Constituție. Curtea Constituțională a constatat că L. nr. 1. este constituțională, reținând că restrângerea prevăzută de legea criticată este necesară într-o societate democratică tocmai pentru menținerea democrației și salvgardarea ființei statului și că există o legătură de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul legitim urmărit și că există un echilibru echitabil între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului.
Curtea mai reține că angajații din sectorul public nu se găsesc într-o poziție comparabilă cu cei din sectorul privat, elementele de diferențiere fiind multiple, și în primul rând, sursa de finanțare a cheltuielilor cu salariile. În mediul privat raporturile de muncă sunt guvernate întotdeauna de contractul individual de muncă încheiat între un angajat și un angajator.
În sectorul public salariile sunt stabilite în baza legii, ca act al legiuitorului originar sau delegat, legea este cea care oferă o marjă angajatorului public ca eventual să acorde anumite sume de bani, acesta neavând competența de a acorda drepturi salariale numai în baza și în temeiul unei manifestări discreționare de voință. Manifestarea sa de voință este condiționată și, totodată, limitată de lege.
Toate aceste considerente demonstrează că angajatorul public prin natura cheltuielilor angajate în legătură cu plata drepturilor salariale, respectiv cheltuieli bugetare, și prin temeiul stabilirii sistemului de salarizare, respectiv legea, nu este în aceeași situație cu cel privat și nici măcar într-o situație analogă și comparabilă, astfel încât unei situații de fapt diferite îi corespunde un tratament juridic diferențiat. Egalitatea nu presupune uniformitate, astfel încât este evident că angajatorul din sfera publică se conduce, în privința modului de stabilire a drepturilor salariale și a marjei de apreciere de care dispune în privința stabilirii salariilor, după alte reguli față de angajatorul privat.
În ce privesc susținerile recurenților în sensul că reducerea salariului brut cu 25%, în temeiul dispozițiilor art. 1 din L. nr.1., încalcă prevederile art.1 alin.1 din Primul protocol adițional la C. pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale, care privesc protecția proprietății, Curtea de A. reține că prin D. pronunțată la 6 decembrie 2011 de Curtea E. a D. O. în cauzele cunumerele 4. și 4., s-au declarat inadmisibile cererile prin care s-a invocat de către reclamanții F. M. și A. G. S., pentru aceleași considerente ca și în prezenta cauză, încălcarea dreptului de proprietate.
S-a reținut de către Curtea E. a D. O. că prin C. nu se garantează dreptul unei persoane de a continua să primească un salariu într-un anumit cuantum, așa încât, în condițiile în care prin L. nr. 1. s-a dispus reducerea salariilor angajaților din sectorul public, cu dificultate se poate susține că reclamanții posedau un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional.
De asemenea, s-a mai arătat că și în ipoteza în care Curtea ar concluziona că reclamanții erau titularii unui bun susceptibil de a fi protejat în lumina art. 1 din Primul Protocol adițional, se constată că ingerința era prevăzută de lege, că urmărea un scop de utilitate publică, anume, de a salva echilibrul bugetar în condițiile unei situații de criză economică, că legiuitorul dispune de o largă marjă de apreciere în derularea politicii sale economice și sociale, că măsurile legislative criticate nu au așezat pe umerii reclamanților o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul acestora la respectarea proprietății, garantată de art. 1 din Primul Protocol Adițional la C. și că statul nu a abuzat de marja sa de apreciere și nici nu a încălcat justul echilibru între interesul general și cel particular.
Curtea de A. reține că aceste considerente sunt pe deplin aplicabile în cauza de față, astfel că, având în vedere și faptul că în cauză reclamanții nu au dovedit că prin măsura diminuării cu 25% a veniturilor salariale pe perioada supusă analizei situația lor financiară și a familiei lor a fost grav afectată, ajungându-se la lipsirea de mijloacele de subzistență, constată ca fiind nefondate criticile formulate de recurenți sub acest.
Motivele de recurs prin care se invocă neconstituționalitatea L. nr. 1. urmează a fi înlăturate, în considerarea faptului că prin decizia nr. 8., în cadrul controlului apriori de constituționalitate, Curtea Constituțională a R. a constatat că dispozițiile art. 1-8 și cele ale art. 10-17 din L. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar sunt constituționale, Curtea Constituțională a R. fiind forul decizional în materia constituționalității legilor.
Cât privește dispozițiile din Declarația Universală a D. O.: art. 17 - orice persoană are dreptul la proprietate si nimeni nu va fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa; art. 23 pct. 3 - orice om care muncește are dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare care să-i asigure lui precum și familiei lui o existență conformă cu demnitatea umană; art. 25 - orice persoană are dreptul la un nivel de viață corespunzător asigurării sănătății sale, bunăstării proprii și a familiei, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuința, îngrijirea medicală, precum și serviciile sociale necesare, nu s-au adus argumente în sensul că drepturile fundamentale pe care le garantează, similare celor reglementate prin art. 41, 44,
47 din Constituție, ar avea un conținut mai favorabil decât reglementarea internă sau ar împiedica restrângerea adusă dreptului la salariu, în condițiile art. 53 din Constituție.
Pe de altă parte, Curtea reține că art. 1 pct. 2 din Carta socială europeană revizuită, adoptată în 1996 și ratificată de R. prin L. nr. 7. prevede angajamentul statelor în protecția de o manieră eficientă a dreptului lucrătorului de a-și câștiga existența printr-o muncă liber întreprinsă, iar art. 4 reglementează dreptul la o salarizare echitabilă, pentru a cărui asigurare, statele se angajează, printre altele, să recunoască dreptul lucrătorilor la o salarizare suficientă, care să le asigure acestora, precum și familiilor lor un nivel de trai decent, însă, conform art. G din partea a V a Cartei, exercitarea drepturilor enunțate poate face obiectul unor restricții sau limitări prescrise prin lege și care sunt necesare într-o societate democratică pentru a garanta respectarea drepturilor și libertăților altora saupentru a proteja ordinea publică, securitatea națională, sănătatea publică sau bunele moravuri.
Pentru aceste considerente, Curtea reține că hotărârea atacată este legală
și temeinică, astfel că, în baza dispozițiilor art. 312 alin. 1 C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanți.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L.
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții C. I., O. L., D. C., F. I., H. D., C. T., B. M., C. D., O. D., O. R., P. A. și P. N. împotriva sentinței civile nr. 2653 din (...) a T.ui S. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.
Irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 24 ianuarie 2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
D. C. G. G.-L. T. I. T.
GREFIER
N. N.
Red.GLT/dact.MS
2 ex./(...) Jud.fond: M.K.
| ← Decizia nr. 2423/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă | Decizia nr. 1029/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă → |
|---|
