Decizia nr. 4662/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ Nr. 4662/R/2012
Ședința publică din data de 13 noiembrie 2012
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: I. T.
JUDECĂTOR: D. C. G. JUDECĂTOR: G.-L. T.
GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta S. C. M. SA PRIN S. M. I. împotriva sentinței civile nr. 1. din 9 iulie 2012 pronunțate de T. B.-N. în dosar nr. (...) privind și pe intimații reclamanți U. I. și V. S., având ca obiect drepturi bănești
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este declarat și motivat în termen legal, a fost comunicat intimaților și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei după care se constată că la data de 8 noiembrie
2012 reclamanții intimați au înregistrat la dosar întâmpinare.
Curtea apreciază că prezenta cauză se află în stare de judecată și, având în vedere și solicitarea părților de judecată în lipsă, o reține în pronunțare în baza actelor existente la dosar.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 1. din (...) a T.ui B.-N. pronunțată în dosar nr. (...), au fost respinse ca neîntemeiate excepțiile prescripției dreptului la acțiune și a lipsei de obiect invocate de pârâta S. N. de T. F. de M. „. M. SA - S. M.
A fost admisă acțiunea formulată de reclamanții U. I. și V. S. împotriva pârâtelor S. N. de T. F. de M. „. M. SA B. și S. N. de T. F. de M. „. M. SA - S. M. și în consecință au fost obligate pârâtele să plătească fiecărui reclamant suma ce reprezintă echivalentul a 6 (șase) salarii de bază brute negociate, sumă actualizată cu rata inflației, pe perioada cuprinsă între data concedierii și data plății efective, cu titlu de plată compensatorie.
Au fost obligate pârâtele să plătească reclamanților salariul suplimentar proporțional cu activitatea desfășurată pentru anii 2009 și 2010, precum și prima aferentă pentru Z. F. pentru anul 2009 și prima de P. pentru anul 2009, sume ce vor fi actualizate cu indicele inflației de la scadență la data plății efective.
A fost respinsă ca nefondate celelalte pretenții formulate de reclamanți.
Au fost obligate pârâtele să plătească reclamantului suma de 300 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Raportat la excepția prescripției dreptului material la acțiune, s-a reținutincidența dispozițiilor art. 268 alin. 1 lit. c C. muncii, față de natura salarială a pretențiilor, iar cu privire la excepția lipsei de obiect privind pretențiile referitoare la plata a 6 salarii compensatorii, motivată cu aceea că reclamanții solicită acordarea acestora suplimentar pe lângă sumele încasate cu ocazia concedierii în temeiul unor prevederi din contractul colectiv de muncă, s-a reținut că în mod evident nu se poate reține că aceste pretenții ar fi lipsite de obiect, având un izvor juridic diferit, impunându-se cercetarea pe fond a îndreptățirii reclamanților la plata unor plăți compensatorii pe lângă cele încasate deja cu ocazia concedierii.
Pe fond, s-a reținut că reclamantul U. I. a fost salariatul pârâtei din (...) și până în data 23 martie 2010 potrivit deciziei de concediere emise de pârâtă, acesta având suspendat contractul de muncă în perioada 09.11-(...) în baza art.52 lit.d C. muncii, conform carnetului de muncă depus.
Reclamanta V. S. a fost salariata pârâtei din (...) și până în data 24 martie
2010 potrivit deciziei de concediere emise de pârâtă, acesta având suspendat contractul de muncă în perioada (...) - (...) și 14-(...) în baza art.52 lit.d C. muncii, conform carnetului de muncă.
T. a apreciat întemeiate pretențiile reclamanților privind plata a 6 salarii compensatorii potrivit următoarelor argumente.
Reclamanții au fost concediați potrivit deciziilor de concediere din data 19 martie 2010, în cadrul unei proceduri de concediere colectivă, concediere colectivă care a avut loc în baza Programului de restructurare și reorganizare a SC C. M. SA și ale proiectului de concediere colectivă aprobate de H. AGA nr.38/2009, nr.1/2010, nr.3/2010 și H. CA nr.12/2009, fiind emisă decizia de concediere individuală din data de 10 martie 2010, în drept, concedierea fiind motivată pe dispozițiile art.58, 65 și 68 din C. muncii, art. 58 fiind textul legal care definește concedierea în general, ca fiind încetarea contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului, art.65, reglementând concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului, determinată de desființarea locului de muncă, art.68 reglementând concedierea colectivă.
Totodată, în decizia de concediere s-a făcut mențiunea că reclamantul beneficiază de drepturile prevăzute în OG nr.9., respectiv: o sumă egală cu de două ori salariul net pe economie din luna ianuarie a anului 2. indemnizație de șomaj; un venit lunar în completare. Rezultă astfel că reclamanții au fost concediați din inițiativa angajatorului, pentru motive care nu țin de persoana lor, urmare a desființării locului de muncă determinată de restructurarea și reorganizarea angajatorului. Sumele necesare pentru acordarea acestor drepturi se suportă din bugetul asigurărilor pentru șomaj și din dispozițiile art.21, coroborat cu cele ale art.8 din OG nr. 9., rezultă că aceste drepturi sunt plătite de A. de ocupare și formare profesională și nu din fondurile proprii ale fostului angajator.
S-a invocat prin întâmpinare că plata compensatorie prevăzută în CCM, solicitată de reclamant nu poate fi cumulată cu drepturile de care acesta a beneficiat în temeiul OG nr.9., dar acest argumente nu pot fi însușite de instanță, față de prevederile art. 67, art. 69 lit. b) C. muncii.
Salariatul concediat din motive care nu țin de persoana sa, poate beneficiacumulativ atât de compensațiile prevăzute de lege, cât și de cele prevăzute în CCM,în speță, pe lângă măsurile de protecție conferite de lege, care este OG nr.9. și suportate din bugetul asigurărilor de șomaj, reclamantul este îndreptățit săbeneficieze și de compensații bănești individuale din partea angajatorului, din resursele financiare ale acestuia, dacă astfel de compensații sunt prevăzute în CCM aplicabil. În cazul de față prin CCM la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008-2010, nr.722/2008, contract care se aplică și la nivelul S. C. M. SA, pârâtă în cauză, potrivit anexei 5 a contractului și care, în art.80 alin.1, se prevede că la desfacerea contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului, salariații vor primi, pe lângă celelalte drepturi la zi cuvenite pentru activitatea prestată și o plată compensatorie în valoare de minimum 6 salarii de bază brute negociate, în alin.2 fiind stipulate situațiile în care se aplică alin.1, la litera „a"; fiind prevăzută desfacerea contractului de muncă a intervenit urmare a faptului că unitatea își reduce personalul prin desființarea unor posturi de natura celui ocupat de cel în cauză, ca urmare a reorganizării.
În ce privește solicitarea reclamanților privind acordarea salariului suplimentar aferent anilor 2009 și 2010, tribunalul a constatat că potrivit art.30 alin.1 din acest contract colectiv de munca, „. munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății va primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv. Prin articolul 30 se creează între contractanți drepturi și obligații corelative prin norme cu caracter imperativ de la care părțile nu pot abzice, iar pârâta este ținută să-și îndeplinească obligația, cu atât mai mult cu cât aceste categorii de drepturi se încadrează în categoria de adaosuri la salariul de bază, ce intră în componența noțiunii de salariu conform art.160 C. muncii. Așa fiind, tribunalul, observând că aceste drepturi nu au fost acordate reclamanților, a reținut că aceste pretenții formulate de reclamanți au fost întemeiate, astfel că le-a admis și a obligat pârâta să plătească fiecărui reclamant salariul suplimentar pentru anii 2009 și 2010 proporțional cu activitatea lucrată, ținând cont de data concedierii acestora.
De asemenea întemeiate sunt și pretențiile privind obligarea pârâtei la plata primei cu ocazia sărbătorilor de P. aferentă anului 2009, echivalent cu un salariu de baza la nivelul clasei unu de salarizare, și a premiului anual acordat de „. feroviarului"; aferent anului 2009, ce se serbează pe 23 aprilie, echivalent cu un salariu de baza la nivelul clasei unu de salarizare, întrucât sunt aplicabile pentru aceste pretenții prevederile art.64 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, dar și contractul colectiv de muncă la grup de unități, respectiv art.71 ce este aplicabil pentru anul 2009, aspect necontestat, prevederi ale contractelor colective ce sunt obligatorii pentru angajator în condițiile art.40 alin.2 lit.c și art.229
C. muncii și care prevăd expres că salariații au dreptul anual la un ajutormaterial cu ocazia sărbătorilor de P. și respectiv la un premiu anual acordat de „. feroviarului";, echivalent cu un salariu de baza la nivelul clasei unu de salarizare, iar pârâta nu a executat această obligație asumată pentru anul 2009, dată la care reclamanții erau salariați activi, neavând suspendate contractele de muncă.
T. nu a găsit întemeiate apărările pârâtei invocate potrivit cărora drepturile în discuție au fost suspendate prin acordul părților pentru anul 2009 și că nu ar fi întrunită nici condiția suspensivă a adoptări unei hotărâri de consiliul de administrație al pârâtei, întrucât suspendarea plății acestor drepturi nu înseamnă anularea acestora, ori exonerarea totală a pârâtei, ci faptul că nu se plătesc în cursul anului respectiv, trebuind fi plătite ulterior atât timp cât contractul colectiv este producător de efecte juridice, pe de o parte, iar pe de altă parte, pârâta e în culpă în ce privește faptul că nu s-a adoptat o hotărâre de consiliul de administrație, caz în care această apărare trebuie înlăturată pe considerentul că nimeni nu poate să-și invoce propria culpă în neexecutarea unui act juridic valid și asumat. Nici argumentul pârâtei privind lipsa posibilităților financiare nu este în măsură să atragă respingerea acestor pretenții pentru cădacă s-ar accepta acest raționament ar însemna ca angajatorul ce nu obține profit să fie exonerat de la plata unor drepturi asumate prin contractele colective de muncă, în timp ce cel ce realizează profit ar trebui să plătească, ori în lipsa unor prevederi contractuale asumate expres, acest lucru este inacceptabil.
Potrivit art. 49 C. muncii republicat, suspendarea contractului individual demuncă are ca efect suspendarea prestării muncii de către salariat și a plății drepturilor de natură salarială de către angajator. Cu alte cuvinte pentru perioada cât este suspendat contractul de muncă salariatul nu este îndreptățit la acordarea drepturilor salariale convenite, iar angajatorul nu trebuie să le plătească, acesta neputând fi obligat.
Așadar, tribunalul a statuat că pretențiile deduse judecății pentru perioada în care a operat suspendarea contractelor de muncă ale fiecărui reclamant, anterior precizate, ce constituie drepturi de natură salarială nu pot fi acordate acestora ținând cont de aceste prevederi legale imperative, motiv pentru care tribunalul a respins ca nefondate cererile fiecărui reclamant privind plata primei cu ocazia sărbătorilor de C. aferent anului 2009, întrucât aceste drepturi ar fi trebuit plătite ulterior suspendării contractelor de muncă, ori acestea nu mai pot fi achitate ținând cont de art.49 alin.2 din actul normativ evocat.
Având în vedere considerentele evocate, tribunalul în baza art.269, art.40 alin.2 lit.c C. muncii, a admis în parte acțiunea, conform dispozitivului, iar în temeiul art.274 C.proc.civ., reținând culpa procesuală a pârâtelor, a obligat pârâtele să plătească reclamantului suma de 300 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat potrivit chitanței depuse la dosar.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs S. N. DE T. F. DE M. „. M. SA - S. M., solicitând modificarea în parte a sentinței, cu admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fond, respingerea cererii ca neîntemeiată și nelegală, pentru motivele prevăzute de art.309 pct.9 C.proc.civ.
În motivare s-a arătat, în esență, că excepția prescripției dreptului material la acțiune trebuia soluționată din perspectiva dispozițiilor art. 268 alin 1 lit. e C. M..
Dreptul de natura salariala este definit de art.159 al. 1: „. prestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă"; și se plătește nu în baza altor criterii: sociale, organizatorice, pentru maximizarea profitului sau pentru cointeresarea materiala/disciplinara a salariaților ori ce țin de politica salariala și care sunt prevăzute în contractele colective de munca.
Nu se poate numi plata salariala prestarea unei activități extracontractuale ori în baza altui temei legal decât a contractului individual de munca.
Se evocă art. 160 din C. M.: „salariul cuprinde salariul de baza, indemnizațiile, sporurile precum și alte adaosuri" cu mențiunea ca acele „. se datorează obligatoriu tot ca rezultat al muncii depuse efectiv.
Drepturile solicitate în temeiul contractelor colective de munca nu pot fi confundate cu drepturi de natura salariala, scopul acordării lor fiind cointeresarea salariaților, bonificarea acestora sau alte situații, iar nu pentru munca efectiv depusa. Nu se pot considera că toate drepturile salariale, indiferent de temeiul lor de acordare și oriunde ar fi ele prevăzute ar fi prescriptibile la modul universal, în termenul general de 3 ani de zile, bazându-se în mod nelegal pe asimilarea tuturor drepturilor ca fiind drepturi de natura salariala.
În sprijinul acestui raționament vine și definiția contractelor colective de munca, de la art. 1 din L. dialogului social nr.6.: „.ctul colectiv de muncă - convenția încheiata în forma scrisa intre angajator sau organizația patronala și reprezentații angajaților, prin care se stabilesc clauze privind drepturi și obligații ce decurg din relațiile de munca";, ori aceasta definiție elimina posibilitateaconfuziei dintre termenii „salarizare"; și „clauze privind drepturile ce decurg din relațiile de munca"; fiind aici foarte clar diferențiate.
Pe fondul cauzei, pârâta reiterează starea de fapt și arată că potrivit art. 7 din decizie s-a acordat în conformitate cu prevederile O. nr. 9/(...) la încetarea contractului individual de munca al reclamanților o suma egala cu de doua ori salariul net pe economie din luna ianuarie 2010. Cum intimații au fost salariați până în data de 23/(...), sunt aplicabile dispozițiile C. colectiv de munca încheiat la nivel de unitate din anul 2009-2010 și nu cel încheiat la nivel de ramura transporturi: atât timp cât unitatea avea un contract colectiv de munca valabil, potrivit art. 229 alin.4 C. M. acesta constituie legea părților. Or acesta nu conține nici o clauza care sa oblige unitatea la acordarea a 6 salarii suplimentare.
Raportul de munca dintre reclamanții intimați și unitatea a încetat prin concedierea colectiva ca urmare a dificultăților financiare întâmpinate de societate, motiv pentru care s-a impus restructurarea și reorganizarea activității.
Pentru diminuarea consecințelor concedierii colective Guvernul României a adoptat Ordonanța nr. 9. privind masuri pentru diminuarea consecințelor restructurării și reorganizării unei societăți naționale, companii naționale și societăți comerciale cu capital majoritar de stat din domeniul feroviar, printre care se afla și unitatea pârâtă, potrivit H.G. nr. 155/(...).
O. nr. 9. cuprinde masuri complete de protecție socială, normele instituite având caracter derogator de la prevederile generale ale C. colectiv de munca la nivel de ramura transporturi, iar conform principiului „speciali generalibus derogant";, este inadmisibila cumularea prevederilor O.9. cu cele ale art.80 din CCM la nivel de ramura transporturi.
În ce privește capetele de cerere privind salariul suplimentar aferent anilor
2009 și parțial pe 2. P. cu ocazia sărbătorilor de P. și premiul anual acordat de „.
F., aferente anului 2009, justificat de lipsa mijloacelor financiare, nu a mai existat posibilitatea acordării acestora pentru anul 2009 și a fost suspendata acordarea acestora: prin P. verbal încheiat la data de (...), anexa la C. colectiv de munca pentru anul 2009. înregistrat la D. Ia nr. 2584/(...), de comun acord s-a hotărât suspendarea acordării pe anul 2009 a ajutoarelor materiale acordate salariaților cu ocazia P.lui, C.ului, Z. F. iar pentru anul 2010, ajutoarele susmenționate nu s-au acordat.
Astfel, prin A. A. la C. C. de M. pentru anul 2009. înregistrat sub nr. 1713 la D. M. B., la data de (...), s-au modificat prevederile art.64 și art.74 din C.C.M., în sensul ca pentru anul 2010 nu se acorda ajutoarele materiale cu ocazia sărbătorilor de P. și C., P. pentru Z. F., tichetele de masa și S. suplimentar.
Premiul anual pentru „. F. și Ajutorul material pentru sărbătorile de P., pentru anul 2009, reprezintă un sprijin financiar care poate fi acordat numai în momentul existentei unei decizii a Consiliului de A., în urma analizei indicatorilor financiar-economici pentru fiecare an, împreună cu partenerii de dialog social.
Dacă aceste sume ar fi asimilate veniturilor salariale, în conformitate cu art. 154 alin. l din C. muncii, ele trebuie să reprezinte contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă, or aceste drepturi nu fac obiectul contractului individual de munca.
Drept urmare, statutul acestor drepturi nu poate fi altul decât acela de ajutor financiar, fiind o libertate a societății în raport cu angajații, având caracter de plata aleatorie condiționata de condițiile financiar economice ale societății.
În lipsa posibilităților financiare societatea nu poate să asigure sprijinul suplimentar al veniturilor salariaților în afara clauzelor obligatorii ale contractelor individuale de muncă prin care se stabilesc drepturile și obligațiile ambelor părți, inclusiv drepturile salariale ale angajatului.
În ce privește situația salariul suplimentar pentru anul 2009 și parțial pe anul 2010, reiterează că potrivit art.30 din C.C.M. din 2008-2009, dreptul este afectat de condiția obținerii unor venituri suficiente pentru a constitui fondul necesar alocării acestuia.
Acordarea acestuia este sub condiție potestativa numai în cazul în care societatea are profit.
În speța, aceasta condiție nu este îndeplinita întrucât așa cum reiese din datele publicate la R. C. și D. privind impozitul de profit, societatea nu a mai înregistrat nici un fel de profit în ultimii ani, dimpotrivă a avut pierderi și datorii la bugetul de stat.
Clauza contractuala prevăzuta la art.30 din C.C.M. - din veniturile realizate
- a fost pusă în acord cu dispozițiile O. 8. pentru reglementarea plății premiilor anuale, a celui de-al 13-lea salariu sau a altor sume de aceasta natura, suportate din fondul de salarii, care de regula se acorda la finele anului, prin care se prevăd ca regiile autonome și societățile comerciale cu capital majoritar de stat și care potrivit balanțelor de verificare și declarațiilor pentru impozitul de profit au înregistrat pierderi sau plăți restante fata de bugetul de stat, nu au dreptul de a plăți la finele anului premiul anual, al 13-lea salariu sau orice alte sume de aceasta natura suportate din fondul de salarii.
Prin întâmpinare, reclamanții au solicitat respingerea recursului caneîntemeiat..
În motivare s-a arătat, în esență, că în ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța de fond în mod corect a respins-o ca neîntemeiata deoarece potrivit art. 38 alin. (1) CCM, prin salariu se înțelege retribuția muncii depuse de salariat în baza contractului individual de munca, iar potrivit alin. (2) prin salariu se înțelege salariu de baza, precum și orice indemnizație, spor sau adaos. Aceleași elemente ale salariului sunt cuprinse și în CIM. Mai departe, art. 43 alin. (1) CCM definește adaosurile la salariul de baza brut negociat al salariatului, astfel: a) adaosul de acord; b) premiile acordate din fondul de premiere, calculate într-o proporție de minimum 3,0% din fondul de salarii realizat brut lunar sau cumulat pe o perioada de maxim 6 luni; c) alte adaosuri, cuvenite la nivelul unităților și instituțiilor.
Astfel, nu doar salariul plătit lunar de societate către salariat se încadrează în categoria drepturilor salariale ci și sumele primite cu titlu de salarii compensatorii. S. evocate și dispozițiile art. 55 alin. (1) Cod Fiscal, ce definește ca venituri din salarii toate veniturile în bani si/sau în natura obținute de o persoana fizica ce desfășoară o activitate în baza unui contract individual de munca sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se refera, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acorda, inclusiv indemnizațiile pentru incapacitate temporara de munca sau salariile compensatorii.
Pe fondul cauzei, referitor la acordarea celor 6 (sase) salarii compensatorii, drepturile angajatului sunt protejate atât de C. muncii cât și de C. C. de M. la nivel de R. a transporturilor pe anii 2008-2010 și totodată de C. individual de munca. Mai mult, potrivit art. 8 alin. (3) din L. nr. 130/1996, „.ctele colective de munca nu pot conține clauze care sa stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de munca încheiate la nivel superior";.
În ceea ce privește aplicarea dispozițiilor prevăzute de O. nr. 9., reclamanții precizează faptul că, dacă ar fi beneficiat de masuri compensatorii din partea statului, prevăzute de O. nr. 9., art. 7, astfel de compensații trebuie cumulate cucele prevăzute de CCM, care se acorda din fondurile angajatorului, sens în care stipulează art. 67 și art. 69 lit. b) C. muncii.
Aceasta măsura de protecție este prevăzuta și în CCM, dar nu are caracterul unei clauze, rezultat al negocierii părților, întrucât obligația angajatorului este izvorâta din lege, părțile negociind doar condițiile și cuantumurile, scopul fundamental al acestor clauze fiind de a stipula drepturi la un nivel superior față de cel prevăzut în normele legale, pentru a fi atenuate consecințele concedierilor colective pentru motive ce nu țin de persoana salariatului.
Invocând prevederile art. 7, 18 alin. (1) și 21 din O. nr. 9., rezulta ca aceste drepturi sunt plătite de A. de ocupare și formare profesionala și nu din fondurile proprii ale fostului angajator. A. si-a executat obligația ce decurge din lege ca urmare a concedierilor colective, iar angajatorul nu si-a îndeplinit nicidecum obligațiile ce decurg din contractele colective de munca.
S. citate art. unic din HG nr. 155/2010 alin. (1) și punctul 11 din anexă. Referitor la primele acordate, suspendarea la care face referire pârâta recurentă a intervenit doar la nivel de unitate, prin semnarea și înregistrarea unui Act A. la CCM la nivel de unitate, înregistrat la A. pentru prestații Sociale a Municipiului B. sub nr. 1713/(...). Dar, la data de (...), drepturile acestora la plata sumelor reprezentând prima de P., Z. F., C., și salar suplimentar aferent anului
2009, respectiv P., Z. F. pe anul 2010 erau deja născute.
Prin urmare, acest act adițional nu poate retroactiva și cu atât mai mult sa stingă drepturi deja născute, fiind aplicabil principiul neretroactivității legii.
În al doilea rând, executarea contractului colectiv este obligatorie pentru părți potrivit art. 30 din L. nr. 130/1996, iar prevederile acestor contracte produc efecte fata de toți salariații indiferent de data angajării, conform art. 11 alin. (1) din L. nr. 130/1996. CCM la nivelul unității suspenda plata acestor drepturi, dar CCM ierarhic superior păstrează intacte dispozițiile incidente, sens în care invocă art. 71 și art. 30 din CCM la nivel de grup de unități, art. 236 alin. (4) și art. 238
C. muncii, art. 8 și art. 30 alin. (1) din L. nr. 130/1996, cu evocarea deciziilor
Curții Constituționale nr. 380/2004 și nr. 294/2007.
Cu privire la plata salariului suplimentar, apărările recurentei vizând caracterul acestuia de facultate și condiționarea de existența unei hotărâri a Consiliului de A. și de înregistrarea unui profit nu pot fi reținute întrucât vizează prevederile CCM la nivel de unitate, însă reclamanții și-au întemeiat pretențiile pe dispozițiile prevăzute de CCM la nivel de grup de unități.
Neînregistrarea de profit ci pierderi nu exonerează recurenta de la executarea obligațiilor contractuale inserate la nivel de grup de unități din transportul feroviar. Daca aceasta ar fi fost într-adevăr voința angajatorului la negociere, atunci constituirea fondurilor necesare acordării salariului suplimentar nu ar fi fost realizata din totalul veniturilor realizate - așa cum s-a stipulate, ci din profitul realizat.
Atâta timp cât prin contractele colective de munca încheiate la nivel superior (în cauza la nivel de grup de unități) s-au stabilit anumite drepturi în favoarea salariaților, aceștia nu pot renunța la ele, negocierea clauzelor contractului colectiv de munca încheiat la nivel inferior - la nivel de unitate, de grup de unități - fiind posibila numai peste nivelul minimal al drepturilor recunoscute în contractual colectiv de munca încheiat la nivel superior.
Potrivit art. 3 alin. (1) și (4) al C. colectiv de munca la nivel de grup de unități din transportul feroviar, clauzele acestui contract produc efecte fata de toți salariații încadrați în unitățile care fac parte din grupul de unități feroviare și pentru perioada în care din diverse motive nu exista contract colectiv de munca la nivel de unitate, indiferent de structura capitalului acesteia. Părților le revineobligația respectării prevederilor cuprinse în contractul colectiv de munca încheiat la nivelul grupurilor de unități din transportul feroviar. Art. 4 alin. (14) prevede astfel: „părțile se obliga ca, în perioada de aplicare a prezentului contract colectiv de munca, sa nu promoveze și sa nu susțină proiecte de acte normative a căror adoptare ar conduce la diminuarea drepturilor ce decurg din contractile colective de munca, oricare ar fi nivelul la care acestea au fost încheiate";.
Reiese caracterul superior al CCM-lui la nivel de grup de unități și prioritatea în ceea ce privește aplicabilitatea acestuia.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate și a apărărilor invocate, Curtea reține următoarele:
Recursul este nefondat și urmează a fi respins ca atare, cu consecința menținerii ca temeinică și legală a sentinței pronunțate.
Raportat la excepția prescripției dreptului la acțiune, Curtea apreciazăcorectă interpretarea primei instanțe, care a considerat că drepturile solicitate se subsumează categoriei de drepturi salariale, conform art. 160 C. muncii, care enumeră ca fiind componente ale salariului salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri. Or, drepturile litigioase constituie tocmai astfel de alte adaosuri. Dincolo de modul de organizare a contractului colectiv de muncă, un ajutor bănesc acordat în considerarea calității de angajat nu poate reprezenta decât un drept salarial, deci o contravaloare a activității profesionale prestate, fiind de la sine înțeles că angajatorul nu procedează la stipularea unui atare drept decât în considerarea acestei activități pe care angajatul o prestează în beneficiul său, deci ca o bonificație prin care să sporească pachetul salarial și astfel, să facă mai atractiv postul, sau să își fidelizeze angajații, sau să mențină salariile la un nivel competitiv pe piață. De altfel, chiar recurenta acceptă calificarea acestor drepturi ca atare, în condițiile în care, în cuprinsul recursului, arată că „nu se pot considera că toate drepturile salariale, indiferent de temeiul lor de acordare și oriunde ar fi ele prevăzute ar fi prescriptibile la modul universal, în termenul general de 3 ani de zile";.
Potrivit art. 171 alin. 1 și art. 268 alin. 1 lit. c) C. muncii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune este de 3 ani de la data nașterii acestui drept, în cazul în care obiectul conflictului individual de muncă este plata unor drepturi salariale neacordate.
Art. 268 alin. 1 lit. e) C. muncii stipulează termenul de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, însă acest text de lege are caracter de normă generală, reglementând în general situația litigiilor generate de nerespectarea unor clauze din contractele colective de muncă, pe când art. 268 alin. 1 lit. c) C. muncii dobândește, comparativ, caracter de normă specială, atunci când se referă la drepturi salariale reglementate prin contractul colectiv de muncă, astfel încât se va aplica norma specială, în conformitate cu dictonul specialia generalibus derogant, deci dispozițiile de la litera c), atunci când drepturile salariale neplătite sunt reglementate într-un contract colectiv de muncă.
Nu se poate accepta interpretarea făcută în sens invers de către recurenta pârâtă, care susține că dintre cele două, textul special este dat de lit. e). E adevărat că și acesta reprezintă o reglementare cu caracter special, dar în comparație cu stipulațiile art. 268 alin. 2 C. muncii, care prevede un termen de 3 ani de prescripție pentru toate celelalte situații care nu au fost detaliate la alin. 1 din text. În schimb, prin compararea textului lit. c) cu cel de la lit. e) din alin. 1 al art. 268 C. muncii, textul special rămâne cel de la lit. c), acesta distingând din multitudinea de drepturi ce pot fi reglementate în cuprinsul unui contract colectiv de muncă, pe cele salariale, care, dată fiind importanța deosebită, centrală, a salariului, ca element principal în contractul de muncă și care practicîntemeiază cauza încheierii acestui contract din partea angajatului, se bucură de un termen de prescripție mai îndelungat. De altfel, legiuitorul a emis mai multe dispoziții de ocrotire a dreptului angajatului la salariu, dispoziții cu caracter imperativ (art. 164, 165 fostul Cod al muncii), astfel încât interpretarea de mai sus este în consens cu întreaga viziune impusă de ansamblul prevederilor C.ui muncii.
În mod evident, definiția dată prin dispozițiile L. nr. 6. contractului colectiv de muncă nu are relevanța scontată de recurentă în conturarea extensiei sintagmei de „. salariale";, întrucât drepturile salariale pot fi reglementate atât prin contractul individual de muncă cât și prin contractele colective de muncă, neexistând în legislație condiția pe care recurenta încearcă a o impune calificării unui drept ca fiind salarial, anume, ca acesta să fie reglementat prin contractul individual de muncă. În egală măsură, un contract colectiv de muncă poate stabili drepturi salariale, față de dispozițiile art. 160 C. muncii.
Sub raportul motivelor de fond, se reține că, dacă ar putea fi purtate discuții pe marginea modului de interpretare a dispozițiilor art. 30 din CCM la nivel deunitate pe anii 2007 - 2009, care stipulează că personalul poate primi un salariu suplimentar pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, nu același lucru se poate afirma despre dispozițiile art. 30 alin. 1 din C. C. De M. la nivel de G. de unități din T.ul F. pe anii 2006-2010, pe care de asemenea reclamanții și-au întemeiat pretențiile, care statuează: „. munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv";.
În mod evident, dispozițiile din acest din urmă contract colectiv de muncă sunt imperative și nu facultative.
Raportat la motivul de recurs privitor la aplicarea cu prioritate a contractului colectiv de muncă la nivel de societate (referitor la salariul suplimentar proporțional pentru anii 2009 și 2010, prima pentru Z. F. și prima de P. pentru anul 2009) iar nu a contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități, se mai reține că sunt aplicabile prevederile art. 8 alin. 2 din L. nr. 130/1996, conform cărora contractul colectiv de muncă nu poate conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin C. colective de muncă încheiate la nivel superior, respectiv la nivel de grup de unități (în speță).
În același sens sunt prevederile art. 38 C. muncii, conform cărora
„salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute de lege. O. tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi, este lovită de nulitate";, prin drepturi recunoscute de lege trebuind a fi înțelese inclusiv cele aduse de art. 8 alin. 2 din L. nr. 130/1996 citat mai sus, de a beneficia de drepturile superioare conferite prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Art. 8 alin. 2 din L. nr. 130/1996 are valoare de principiu în dreptul muncii, astfel încât nu poate fi eludat prin inserarea unor prevederi contractuale în contractele colective de muncă încheiate la nivel inferior, care tind a se interpune în aplicarea directă a acestui principiu care reflectă ordinea publică în domeniul pe care îl reglementează.
Or, se constată că față de acest principiu, se dovedesc neîntemeiate și motivele de recurs prin care se invocă suspendarea acordării pe anul 2009 a ajutoarelor materiale acordate salariaților cu ocazia P.lui, C.ului, Z. F. prin procesul verbal încheiat la data de (...), anexa la C. colectiv de munca pentru anul
2009. înregistrat la D. Ia nr. 2584/(...), iar pentru anul 2010, modificarea prin A.
A. la C. C. de M. pentru anul 2009. înregistrat sub nr. 1713 la D. M. B., la datade (...), a prevederilor art.64 și art.74 din C.C.M., în sensul că pentru anul 2010 nu se acorda ajutoarele materiale cu ocazia sărbătorilor de P. și C., P. pentru Z. F., tichetele de masa și S. suplimentar.
În mod evident, aceste suspendări/modificări se referă la contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de societate, astfel încât nu impietează asupra obligativității acordării acestor drepturi în temeiul contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior, anume, de grup de unități.
Cât privește motivul de recurs întemeiat pe prevederile O. nr. 8., se constată de către Curte că prin L. nr. 1. de aprobare a acestei ordonanțe de urgență, s-a modificat titlul acesteia în „Ordonanța de urgență pentru reglementarea plății premiilor anuale pe anul 1997 sau a altor sume de aceasta natura, suportate din fondul de salarii, care, de regula, se acorda la finele anului";, fiind astfel evidentă că este improprie invocarea acestui act normativ pentru anii 2008-2010, pentru care au fost acordate drepturile litigioase.
În conformitate cu dispozițiilor art. 7 alin. 2 din L. 130/1996 și art. 229 din
C. muncii, „.ctele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților";, astfel încât reclamanții erau îndreptățiți la plata drepturilor salariale acordate.
Aspectele invocate de către recurentă privind lipsa fondurilor necesare plății acestor drepturi salariale, nu pot justifica apărarea acesteia în sensul exonerării de răspundere și nici nu atrage netemeinicia pretențiilor reclamanților, deoarece acordarea drepturilor în favoarea salariaților nu a fost condiționată sub acest aspect, fiind stabilite în urma negocierilor purtate cu sindicatele reprezentative. În mod corect instanța de fond a reținut că acordarea acestor drepturi salariale constituie un drept/obligație, și nu o facultate a angajatorului.
Faptul că una din părți întâmpină dificultăți bănești nu constituie o suficientă motivare pentru a solicita exonerarea de răspundere contractuală, principiul pacta sunt servanda fiind consacrat în C. muncii prin dispozițiile art. 159, 160, 162, 229 (fostele art. 154, 155, 157, 236).
Critica recurentei potrivit căreia obligația de a achita drepturile pretinse era condiționată de încadrarea în buget, este nefondată, deoarece în C. colectiv de muncă părțile nu au inserat nici o clauză în care să limiteze sau condiționeze în acest mod acordarea acestor drepturi.
Cât privește motivele de recurs referitoare la modul de soluționare a pretențiilor referitoare la plata salariilor compensatorii datorate la concediere în temeiul contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, Curtea reține următoarele:
Recurenta a susținut că prin O. nr. 9. s-au instituit norme speciale cu caracter derogator de la prevederile generale ale C. C. de M. la nivel de R. T.
Curtea apreciază, așa cum corect a reținut tribunalul, ca fiind nefondate aceste susțineri ale pârâtei, având în vedere că potrivit prevederilor art. 67 din C. muncii salariații concediați din motive care nu țin de persoana lor beneficiază de măsuri active de combatere a șomajului și de compensații în condițiile prevăzute de lege și de contractul colectiv de muncă, angajatorului revenindu-i obligația corelativă de a lua măsuri de protecție față de acești angajați, potrivit art. 69 lit. b) din același cod.
Cum prin OG nr. 9. nu s-a instituit nici o derogare expresă de la aceste prevederi legale, Curtea nu poate reține interpretarea pârâtei în sensul că acest act normativ ar cuprinde exhaustiv măsurile de protecție socială de care puteau beneficia reclamanții ca urmare a concedierii și ar înlătura de la aplicare prevederile contractului colectiv de muncă menționat prin care se instituie dreptul acestora la o plată compensatorie în valoare de minimum 6 salarii de bază brute negociate din resursele financiare ale angajatorului.
Nu poate fi acceptată nici apărarea formulată de pârâtă, privitor la aplicarea cu prioritate a contractului colectiv de muncă la nivel de societate, iar nu a contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi, fiind aplicabile prevederile art. 8 alin. 2 din L. nr. 130/1996 (în vigoare la data concedierii, în condițiile în care doar prin L. nr. 6. a fost abrogată această lege), conform cărora contractul colectiv de muncă nu poate conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin C. colective de muncă încheiate la nivel superior, respectiv la nivel de ramură (în speță).
În consecință, Curtea constată că deși reclamanții au beneficiat de drepturile prevăzute de art. 7 din OG nr. 9., aceștia sunt îndreptățiți și la compensațiile prevăzute de contractul colectiv de muncă menționat.
În drept, se reține incidența prevederilor art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 8 și 9 și art. 3041 C.proc.civ. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE L., D E C I D E: Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S. N. de T. F. de M. „. M. SA B. împotriva sentinței civile nr. 1. din (...) a T.ui B.-N. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține. Decizia este irevocabilă. Dată și pronunțată în ședința publică din 13 noiembrie 2012. PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, I. T. D. C. G. G.-L. T. N. N. GREFIER, Red.I.T./S.M. 2 ex./(...) Jud.fond. B. M. L.
| ← Decizia nr. 3018/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă | Decizia nr. 3678/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă → |
|---|
