Decizia nr. 5140/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 5140/R/2012
Ședința publică din data de 18 decembrie 2012
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: S.-C. B.
JUDECĂTORI: I.A-R. M.
C. M. GREFIER: G. C.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul B. I. împotriva sentinței civile nr. 10193 din 8 octombrie 2012, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr. (...), privind și pe pârâta intimată R. A. DE T. C., având ca obiect drepturi bănești.
Mersul dezbaterilor și susținerile părților prezente au fost consemnate în încheierile de ședință din 5 și, respectiv 11 decembrie 2012, încheieri care fac parte din prezenta decizie.
C U R T E A
Prin Sentința civilă nr. 10193 din (...) a T.ui C., pronunțată în dosar nr. (...), a fost respinsă acțiunea formulată de către reclamantul B. I. în contradictoriu cu pârâta R. A. DE T. C.-N.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Reclamantul a fost angajatul pârâtei în perioada 2000 - (...), când s-a dispus încetarea raporturilor de muncă din motive neimputabile salariatului, conform prevederilor art. 65 Codul Muncii coroborat cu prevederile Contractului colectiv de muncă, la nivel de unitate în vigoare.
Pe parcursul executării raporturilor de muncă, privitor la drepturile de natura celor solicitate de către reclamant a intervenit în condițiile legii actul adițional nr.1/(...) la contractul individual de muncă.
În cursul anului 2011, la nivelul R. A. de T. C.-N. a fost încheiat contractul colectiv de muncă care prevede la art. 45 că „în situația în care unitatea trebuie să facă concedieri individuale sau colective pentru motive care nu țin de persoana salariatului, salariații RAT vor beneficia de prevederile cuprinse în acordul social care face parte integrantă din acest contract colectiv de muncă";.
Acordul social din acest contract colectiv de muncă prevede că salariații
RAT care vor fi concediați individual sau colectiv, pe motive care nu țin de persoana acestora vor primi 12 compensații în valoare de 50% din salariul de bază avut la data concedierii și aceste compensații se vor acorda eșalonat în mod egal pe parcursul a 12 luni, începând cu luna concedierii, în fiecare lună, plătindu-se echivalentul a câte 50% din salariul de bază lunar brut avut la data concedierii, din care vor fi deduse taxele și contribuțiile legale.
La data emiterii deciziei de concediere, acest contract colectiv de muncă era în vigoare la nivelul pârâtei, iar după emiterea deciziei pârâta a început să plătească reclamantului lunar câte 674 lei net, ceea ce reprezintă jumătate din compensația lunară după deducerea taxelor și contribuțiilor legale.
Așa fiind, petitul 1 al cererii reclamantului a fost considerat neîntemeiat și a fost respins, întrucât pârâta respectă plata compensațiilor la nivelul cuprins în contractul colectiv de muncă aplicabil.
Conform prevederilor contractului colectiv de muncă la nivelul pârâtei pe anul 2010 și 2011, zilele de 1 și 2 ianuarie, prima și a doua zi de P., 1 Mai, 1 decembrie, 25 și 26 decembrie sunt zile de sărbătoare legală în care nu se lucrează. Părțile au stabilit în aceste contracte, că data de 24 decembrie este zi liberă plătită, iar în cazul în care în aceasta se lucrează salariații vor beneficia de un spor la salariu de 1..
Având în vedere această prevedere, așa cum rezultă din statele de plată aferente acestor zile, pârâta a plătit reclamantului drepturile bănești corespunzătoare zilelor de sărbătoare legală în care nu s-a lucrat.
Întrucât pârâta a plătit drepturile bănești corespunzătoare acestor zile, petitul II al cererii reclamantului a fost respins.
Din aceleași contracte de muncă colective existente la nivelul pârâtei rezultă că reclamantul a beneficiat de concediu de odihnă în funcție de vechimea în muncă, respectiv 27 de zile în anul 2010 și 25 de zile în anul 2011.
Din fluturașii existenți la dosar, rezultă că în fiecare din anii indicați în petitul III, reclamantul a efectuat concediul legal de odihnă stabilit prim acordul părților, astfel că și acest petit a fost respins.
Cererile reclamantului cu privire la acordarea diferenței dintre prima de vacanță cuvenită și cea acordată efectiv, diferența dintre prima de P. cuvenită și cea acordată efectiv și diferența dintre prima de C. cuvenită și cea acordată efectiv, în procent de câte 20% din valoarea acestor ultime două pe anii 2009 -
2010 - 2011 au fost respinse, întrucât în anul 2009 reclamantul a beneficiat de prima de vacanță de 90% din salariul de bază, în conformitate cu dispozițiile art. 42 din contractul colectiv de muncă și apoi a beneficiat în condițiile aceleași reglementări de prima de vacanță și în anii 2010 și 2011, așa cum rezultă din statele de plată existente la dosar și în aceeași ani a beneficiat de premiile de P. și de C. în procent de 60% din salariul minim pe ramură sau unitate în funcție de nivelul cel mai mare.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul B. I., solicitândmodificarea în totalitate a sentinței civile atacate, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulata și precizată.
Menționează recurentul că a depus la dosar la data de (...) o precizare de acțiune prin care a arătat pretențiile formulate la petitul II al acțiunii privește acordarea a 15 zile de concediu de odihnă neefectuat, iar nu 14.
De asemenea, învederează că din întreaga motivare a instanței de fond nu reiese temeiul legal pentru care aceasta a acordat, cu privire la drepturile de natura celor solicitate, eficienta juridica prevederilor contractului colectiv de munca aplicabil in detrimentul prevederilor mai favorabile din contractual individual de munca încheiat in condițiile legii.
Arată recurentul că drepturile de natura celor solicitate decurg din Actul adițional la contractul individual de munca nr. 1/(...) încheiat intre părți, iar restrângerea unor drepturi recunoscute prin contractual individual de munca in cadrul negocierii colective finalizate cu încheierea unui CCM pe anul 2011 nu poate avea loc, contractul colectiv de munca având forța juridica superioara doar in situația in care clauza din contractual individual de munca cuprinde drepturi mai restrictive decât cele din contractual colectiv, iar nu si in situația contrara.
Face trimiteri la prevederile art. 17 alin. 3-5, art. 41, art. 38 din C.Muncii, susținând că daca drepturile de natura celor solicitate nu ar fi fost inserate in mod expres in conținutul contractului individual de munca al reclamantului anterior negocierii colective, acordarea acestora s-ar fi stabilit exclusiv in raportde prevederile CCM in vigoare la data nașterii dreptului la acțiune al reclamantului, fiind drepturi câștigate colectiv, însă, în situația dedusa judecății, fiind in prezenta unui concurs de norme legale, cele individuale si colective, obligativitatea acordării drepturilor de natura celor solicitate se stabilește raportat la prevederile contractului individual de munca și care stabilește drepturi superioare celor încheiate la nivel colectiv negociate ulterior negocierii individuale materializata in CIM sau in act adițional la acesta.
În privința plăților compensatorii, recurentul arată că acestea i se cuvin lunar, timp de 12 luni, în procent de 1. din salariul de bază, conform punctului nr. 9 din Act Adițional nr.1/(...). Cu toate acestea, societatea intimată i-a acordat aceste compensații în procent de 50% din salariul de bază, raportându-se la contractul colectiv de muncă încheiat ulterior.
Potrivit pct.13 din Actul adițional nr. 1/(...), societatea intimată era obligată sa-i plătească contravaloarea a 15 de zile libere plătite, respectiv, ziua de 1 si 2 ianuarie din anul 2010 si 2011, precum si prima, a 2-a si a treia zi de P., 1 mai din anul 2010 si 2011, ziua de 1 decembrie, 25- 26 decembrie din anul 2010, obligație pe care aceasta nu și-a îndeplinit-o.
Fiecare dintre aceste zile erau considerate zile libere plătite potrivit pct.13 din Actul adițional nr. 1/(...), nemodificat pana la desfacerea contractului de munca, in timp ce potrivit prevederilor art. 43 alin.1 din CCM la nivel de unitate
2010 si 2011 aceste zile au fost transformate în zile de sărbătoare legală (astfel cum sunt prevăzute de lege), în care nu se lucrează și prin urmare acestea nu au fost nici plătite, așa cum de altfel se poate observa din fluturașul de salarii depuse la dosarul cauzei.
Ceea ce diferențiază aceste zile nu este doar terminologia folosita ci și consecințele legale ce decurg din natura acestora, respectiv, atunci când anumite zile sunt considerate zile libere plătite ele urmează sa fie plătite corespunzător cu un spor la salariu de 1. corespunzător perioadei în care au fost acordate, în timp ce dacă sunt zile de sărbătoare legală în care nu se lucrează acestea, conform prevederilor legale in materie, nu se plătesc (dovada în acest sens este si fluturașul de salariu de unde reiese ca acestea nu au fost plătite pentru perioada în care au fost solicitate).
Cu excepția celei de a treia zi de paste, toate zilele menționate anterior sunt reglementate legal ca zile de sărbătoare legala în care nu se lucrează, și prin urmare nu sunt plătite, consemnarea acestor zile în Actul adițional ca zile libere plătite este o prevedere convențional mai favorabila decât minimul legal, perfect valabila.
Cat privește a treia zi de paste din anul 2010 si 2011, aceasta a fost plătită pentru ca reclamantul a lucrat în acea zi, iar solicitarea plății contravalorii acestor zile este legală având în vedere ca acestea trebuia sa fie zile libere plătite, deci în care salariatul nu lucrează.
Apreciază recurentul că societatea intimată trebuie obligată să îi plătească
și contravaloarea a 4 zile de concediu de odihna cuvenite si neacordate, respectiv cate o zi aferent anului 2009 si 2010, și 2 zile aferent anului 2011, această solicitare întemeindu-se pe pct. 1 din Actul Adițional nr. 1/(...).
Corespunzător vechimii pe care o are, recurentul arată că este îndreptățit la acordarea unui concediu de odihnă de 27 zile. Aferent anului 2009 si 2010 acesta a efectuat câte 26 de zile de concediu de odihna anual, iar in anul 2011 aferent perioadei lucrate a efectuat si beneficiat de 18 zile de concediu de odihna, în condițiile în care trebuiau acordate un număr de 20 zile.
Rezulta astfel o diferența de 4 zile de concediu de odihna neefectuat aferent anilor 2009-2011 și care la data desfacerii raporturilor de munca nu au fost compensate în bani, în condițiile prevăzute de art.146 alin. 4 din C.Muncii.
Obligația paratei de a-i plăti suma de 641 lei reprezentând diferența dintre prima de vacanta cuvenită și cea acordată efectiv, aferentă anului 2011, decurge din prevederile punctului nr.3 din Act Adițional nr. 1/(...), care stabilește că, pe lângă indemnizația de concediu de odihna, reclamantului i se acordă și o primă de vacantă de 90% din salariul de baza la plecarea in concediu.
Aferent anului 2011 aceasta a fost stabilita și acordată potrivit prevederilor art. 49 din CCM 2011 la nivelul a 50% din salariul de baza al angajatului, astfel că rezultă astfel o diferență de primă de vacantă de 40% din salariul de bază al salariatului, cuvenită și neacordată, reprezentând suma de 641 lei (40% din
1.603 lei).
Conform punctului nr. 5 din Actul Adițional nr. 1/(...), societatea intimată s-a obligat sa-i plătească o primă de P. de 60% din salariul minim pe ramura sau unitate, in funcție de valoarea cea mai mare.
Cu toate acestea, plata acestei prime s-a făcut doar în procent de 40%, așa cum prevedea contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, diferența dintre Prima de P. cuvenita si cea acordata efectiv, reprezentând cate 20% din valoarea acesteia pentru anul 2011.
Consideră că pretențiile formulate trebuie acordate în raport de prevederile contractului individual de muncă, actualizate cu indicele de inflație de la data scadenței până la data plății efective
În drept, se invocă prevederile art. 304 pct. 9, art. 3041 și art. 312 C.pr.civ.. Prin întâmpinarea înregistrată la data de 4 decembrie 2012 pârâta R. A. DE T. C.-N., a solicitat respingerea recursului formulat, cu consecința menținerii întotalitate a sentinței atacate ca fiind temeinică și legală. În esență, se susține că drepturile solicitate au fost stabilite și acordate reclamantului conform prevederilor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate pentru anii 2010-2011, care este o reglementare ulterioară celei stabilite de părți prin actul adițional la contractul individual de muncă și care are o forță juridică superioară ca urmare a faptului că este rezultatul unei negocieri colective, iar nu individuale. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Curtea reține că recursul este fondat în parte, având în vedere considerentele ce vor fi expuse în continuare: Prin prezentul demers reclamantul solicită plata unor diferențe de drepturi salariale, reprezentând plăți compensatorii, contravaloarea unor zile libere plătite, contravaloarea zilelor de concediu de odihnă neefectuat, primă de vacanță, prima de P. Fundamentul acestor pretenții îl constituie Actul adițional nr. 1/(...) la contractul individual de muncă, prin care părțile au convenit ca Drepturile de natură salarială menționate să fie acordate într-un anumit cuantum corespunzător prevederilor cuprinse în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate în vigoare la data încheierii actului adițional. Societatea pârâtă nu contestă îndreptățirea reclamantului recurent de a beneficia de drepturile salariale pretinse, ci contestă cuantumul acestora, apreciind că în vederea determinării acestui cuantum sunt incidente prevederile contractului colectiv de muncă înregistrat la ITM sub nr. 2956/(...), prin care, în urma negocierilor colective s-a stabilit, că acestea se vor acorda salariaților într- un anumit procent, diminuat față de cel indicat în actul adițional la contractul individual de muncă. Susține societatea pârâtă că trebuie valorificate prevederile din contractul colectiv de muncă evocat și care produce efecte față de toți salariații, de la data înregistrării, iar nu dispozițiile actului adițional la contractul individual demuncă, care a fost încheiat anterior și care este rezultatul unei negocieri individuale. Cu alte cuvinte, societatea pârâtă susține teza forței juridice superioare a contractului colectiv de muncă încheiat ulterior, respectiv obligativitatea aplicării imediate a acestuia și la contractele individuale de muncă/actele adiționale ale salariaților unității, indiferent de momentul în care acestea s-au încheiat, anterior sau ulterior contractului colectiv de muncă, respectiv indiferent de faptul că noile prevederi sunt inferioare. Curtea nu poate valida o astfel de susținere întrucât aceasta se întemeiază pe un raționament eronat. Astfel, reține că într-adevăr contractul colectiv de muncă are un caracter normativ, respectiv, că acesta produce efecte față de toți salariații unității, constituind legea părților în conformitate cu art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 și art. 236 alin. 4 din C.muncii (în forma în vigoare în perioada pentru care se solicită acordarea drepturilor). Însă o asemenea forță juridică este recunoscută numai în măsura în care la încheierea acestuia au fost respectate normele legale în vigoare, deci inclusiv prevederile art. 38 din C.Muncii prin care se statuează că salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt conferite prin lege. Or, prin prevederile art. 41 din C.Muncii legiuitorul a impus interdicția de a modifica unilateral elementele esențiale ale contractului, cu excepția unor situații clar individualizate, care însă nu intră în discuție în cauza dedusă judecății. Printre elementele esențiale ale contractului se regăsește și salariul, această noțiune incluzând atât salariul, cât și sporurile, adaosurile și alte asemenea beneficii. Drepturile pretinse de către reclamantul recurent au natura unor drepturi salariale, ca urmare a faptului că se întemeiază pe raportul de muncă intervenit între părți, derivând din acesta. Odată inserată în contractul individual de muncă, clauza privitoare la drepturile salariale pretinse și la condițiile de plată a acestora, aceasta capătă o forță juridică superioară, ce rezultă tocmai din caracterul individual al negocierii, specifică încheierii contractului individual de muncă. Prin urmare, modificarea contractului individual de muncă apare ca justificată numai în măsura în care părțile semnatare își exprimă consimțământul în acest sens, acesta fiind efectul aplicării principiului simetriei. Or, în cauza dedusă judecății modificarea cuantumului drepturilor salariale pretinse a intervenit fără acordul expres al salariatului, apărând, ca atare, drept o modificare unilaterală a contractului individual de muncă. Practic, modificarea a intervenit în urma negocierilor colective, la care au participat partenerii sociali, respectiv patronatele, pe de o parte, și sindicatele, în reprezentarea salariaților, pe de altă parte. Or, sindicatele au calitatea de terți față de contractul individual intervenit între societate și reclamant. Este real că, contractul colectiv de muncă este o excepție de la principiul relativității actelor juridice, sens în care produce efecte cu privire la toți salariații, însă nu se poate admite că un asemenea contract poate să modifice un contract individual de muncă ce este rezultatul unei negocieri individuale, decât în situația în care prevederile pe care le conține sunt superioare celor din contractul colectiv de muncă. În acest sens, sunt și dispozițiile art. 238 C.Muncii, care statuează că, contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective, iar acestea, la rândul lor, nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferiorcelui stabilit prin contractele colective încheiate la nivel superior. Clauzele tuturor contractelor colective trebuie stabilite numai în limitele și în condițiile legii. per a contrario, dispozițiile contractelor colective de muncă au efect imediat asupra contractelor individuale de muncă încheiate deja sau care urmează a fi încheiate, însă numai în măsura în care dispozițiile negociate colectiv sunt mai favorabile salariaților. În acest sens și prevederile de la punctul II din Actul adițional la contractul individual de muncă al reclamantului, care stabilesc expres că în cazul în care la nivelul unității se va încheia un contract colectiv de muncă pentru anul 2008- 2009, iar acesta va avea clauze mai favorabile pentru salariați cu privire la salariu și alte drepturi bănești, acestora li se vor acorda drepturile mai favorabile. Cu alte cuvinte, dacă, contractul colectiv de muncă ulterior reglementează drepturi inferioare celor prevăzute prin contractul individual de muncă, primul va fi înlăturat de la aplicare, prin prisma art. 38 C.Muncii coroborat cu art. 238 C.Muncii. Dacă acest contract colectiv de muncă prevede drepturi mai favorabile, salariatului i se aplică cel din urmă contract, consecință ce derivă tocmai din poziția de favoare conferită de legiuitor salariatului în actuala reglementare. Nimic nu împiedică angajatorul ca ulterior negocierii și înregistrării unui contract colectiv de muncă la nivel de unitate, cuprinzând prevederi inferioare celor stabilite printr-un contract colectiv de muncă anterior la același nivel să procedeze la modificarea contractelor individuale de muncă în concordanță cu rezultatul negocierii, prin încheierea de noi acte adiționale. Deși, în ceea ce îl privește pe reclamant au fost încheiate anterior mai multe acte adiționale, o asemenea convenție nu s-a materializat ulterior înregistrării contractului colectiv de muncă invocat. Prin urmare, câtă vreme actul adițional al reclamantului nu a fost modificat, acesta a continuat să producă efecte juridice, inclusiv sub aspectul drepturilor pretinse de către acesta. În concluzie, Curtea apreciază că în cauză își găsesc aplicarea prevederile Actului adițional nr. 1/(...) la contractul individual de muncă al reclamantului, iar nu cum greșit susține societatea pârâtă, cele ale contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate. Reținând aspectele evocate, Curtea va analiza punctual fiecare dintre pretențiile deduse judecății: În ceea ce privește plățile compensatorii: Conform Actului adițional nr. 1/(...) la contractul individual de muncă, părțile semnatare au convenit ca în cazul concedierii pentru motive neimputabile salariatului, acesta să beneficieze de o compensație în valoare de 12 salarii de bază avute la data concedierii. Ca modalitate de acordare, s-a stabilit că aceasta se va face eșalonat pe parcursul a 12 luni, începând cu data concedierii, în fiecare lună plătindu-se câte un salariu de bază, lunar, avut la data concedierii. Aplicând cu prioritate aceste prevederi contractuale, Curtea constată că plățile compensatorii cuvenite reclamantului trebuie stabilite și acordate prin raportare la procentul de 1. din salariul de bază. Cum acest beneficiu a fost plătit doar în procent de 50% din salariul de bază, reclamantul este îndreptățit să i se acorde o diferență de 50%. Referitor la zilele libere plătite: Temeiul acestor pretenții îl constituie pct. 13 din Actul adițional nr. 1/(...), potrivit cărora „Părțile stabilesc totodată ca fiind zile libere plătite următoarele: 1 și 2 ianuarie, 8 martie, pentru femei, prima, a doua și a treia zi de paște, 1 Mai, 1, 24, 25, 26 D. Ceea ce prezintă relevanță cu privire la aceste pretenții, este faptul că părțile au convenit acordarea unor drepturi superioare celor prevăzute în C.Muncii, intenția expresă a acestora fiind aceea ca zilele menționate să fie libere, dar în același timp acestea să fie plătite. Astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, în perioada de referință, se confirmă pretențiile reclamantului doar pentru 13 zile libere plătite - 1 și 2 ianuarie din anul 2010 și 2011, prima și a 2-a zi de P., 1 mai, pentru anii 2010 și 2011, 1 decembrie, 25 - 26 decembrie pentru anul 2010 - din cele 15 solicitate, întrucât cea de-a treia zi de P. pentru anii 2010 și 2011 a fost plătită. În privința zilelor de concediu de odihnă neefectuate: Conform actului adițional la contractul individual de muncă, reclamantul este îndreptățit la acordarea unui concediu de odihnă anual de 27 zile lucrătoare. Analizând documentele de la dosar, f. 129 și urm dosar fond, Curtea constată că reclamantul a beneficiat în anul 2010 de un număr de 27 de zile de concediu de odihnă, cât i se cuvenea potrivit actului adițional, iar în anul 2011 de un număr de 25 de zile, mai mult decât i se cuvenea, având în vedere numărul de zile de concediu calculat proporțional cu perioada din an lucrată până la data concedierii sale conform Deciziei nr. 96/(...). Prin urmare, în anii 2010 și 2011 reclamantul a efectuat concediul de odină integral. În ceea ce privește anul 2009, de la dosarul cauzei lipsesc dovezi din care să rezulte numărul de zile de concediu de odihnă efectuate de reclamant, depunerea unor astfel de dovezi fiind în sarcina angajatorului potrivit dispoziții lor art. 287 C.muncii, astfel că se impune a fi admisă pretenția reclamantului privind acordarea c/v unei zile de concediu neefectuat aferent anului 2009. Referitor la prima de vacanță: Probațiunea administrată confirmă faptul că reclamantului i-a fost plătită prima de vacanță aferentă anului 2011, însă nu în cuantumul cuvenit potrivit actului adițional, ci în raport de prevederile contractului colectiv de muncă. Pentru raționamentul expus anterior, Curtea consideră că reclamantului i se cuvine o primă de vacanță al cărei cuantum să fie determinat prin prisma prevederilor actului adițional. În anul 2011, i s-a acordat o primă de vacanță de 50% din salariul de bază, deși era îndreptățit la un procent de 90% din salariul de bază, prin urmare trebuie acordată diferența. În ceea ce privește prima de P. Conform punctului nr. 5 din Act Adițional nr.10/(...), societatea intimată s- a obligat sa-i plătească reclamantului o primă de P. de 60% din salariul minim pe ramura sau unitate, în funcție de valoarea cea mai mare, dar cu toate acestea i-a achitat doar un procent de 40%, așa cum prevedea contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, diferența dintre prima cuvenita si cea acordata efectiv, reprezentând 20% din valoarea acesteia pentru anul 2011. Așa fiind, având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. 1 - 3 C.pr.civ., raportat la prevederile art. 304 pct. 9 C.pr.civ., Curtea va admite în parte recursul și va modifica în parte sentința atacată, în sensul admiterii în parte a acțiunii reclamantului potrivit dispozitivului prezentei decizii. Constând că prin neexecutarea la scadență a obligațiilor de plată a drepturilor salariale cuvenite, reclamantul a fost prejudiciat, Curtea va obliga societatea intimată să acorde acestuia drepturile menționate actualizate cu indicele de inflație, de la data scadenței și până la data plății efective. Vor fi menținute restul dispozițiilor sentinței atacate. Cheltuieli de judecată nu au fost solicitate. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Admite în parte recursul formulat de reclamantul B. I. împotriva Sentinței civile nr. 10193 din (...) a T.ui C., pronunțată în dosar nr. (...), pe care o modifică în parte în sensul că admite în parte acțiunea formulată de către reclamantul B. I. în contradictoriu cu pârâta R. A. de T. C.-N., și în consecință obligă pârâta să plătească reclamantului: - diferența dintre compensația de 12 salarii de bază avute la data concedierii, în valoare de 1., și cea efectiv plătită, de 12 salarii de bază avute la data concedierii, în valoare de 50%, pentru perioada (...)-(...), actualizată cu indicele de inflație de la data scadenței și până la data plății efective; - contravaloarea a 13 zile libere plătite, respectiv 1 și 2 ianuarie din anul 2010 și 2011, prima și a 2-a zi de P. și 1 mai, pentru anii 2010 și 2011, 1 decembrie, 25-26 decembrie pentru anul 2010, actualizată cu indicele de inflație de la data scadenței și până la data plății efective; - contravaloarea unei zile de concediu de odihnă pentru anul 2009, actualizată cu indicele de inflație de la data scadenței și până la data plății efective; - diferența dintre prima de vacanță de 90% din salariul de bază și cea acordată efectiv, pentru anul 2011, actualizată cu indicele de inflație de la data scadenței și până la data plății efective; - diferența dintre prima de P. de 60% din salariul minim pe ramura sau unitate, în funcție de valoarea cea mai mare, și cea acordată efectiv, de 40% din salariul minim pe ramura sau unitate, în funcție de valoarea cea mai mare, pentru anul 2011, actualizată cu indicele de inflație de la data scadenței și până la data plății efective. Menține restul dispozițiilor sentinței atacate. Decizia este irevocabilă. Dată și pronunțată în ședința publică din (...). PREȘEDINTE JUDECATORI S.-C. B. I.A-R. M. C. M. GREFIER G. C. Red.I.R.M/Dact.S.M 2 ex./(...) Jud. fond: P. U.
| ← Decizia nr. 1749/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă | Decizia nr. 2790/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă → |
|---|
