Decizia civilă nr. 1714/2013. Cotestație decizie concediere
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1714/R/2013
Ședința publică din data de 2 aprilie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: D. C. G. JUDECĂTOR: G. -L. T. JUDECĂTOR: I. T. GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, recursul declarat de pârâta
S.C. M. M. S. împotriva sentinței civile nr. 9073 din_ pronunțate de Tribunalul Cluj în dosar nr._, privind și pe intimata reclamantă C. A.
C., având ca obiect contestație împotriva deciziei de concediere.
Concluziile părților prezente s-au consemnat în încheierea ședinței publice din data de 26 martie 2013, când s-a amânat pronunțarea pentru data de 29 martie 2013, încheieri care fac parte integrantă din prezenta decizie.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 9073 din_ a Tribunalului C., pronunțată în dosar nr._, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta C. A.
C. în contradictoriu cu pârâta SC M. M. S. B. și în consecință s-a dispus anularea deciziei de concediere nr.684/_ și a fost obligată pârâta la repunerea reclamantei în situația anterioară emiterii actului concediere.
A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și actualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat în calitate de salariat al societății, de la data de_ și data reintegrării efective.
A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a 1240 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele
:
În fapt, reclamanta C. A. C. a încheiat cu pârâta SC M. M. S. contractul individual de muncă pe durată nedeterminată înregistrat sub nr. 6192/IV T/_, reclamanta urmând să ocupe funcția de reprezentant tehnic comercial, cu o durată a timpului de lucru de 8 ore pe zi, 40 de ore pe săptămână pentru care salariul de bază lunar brut a fost negociat la suma de 5000 de lei, reclamanta urmând să beneficieze de un echipament individual de muncă constând într-un autoturism și un telefon.
În cuprinsul acestei convenții, la capitolul IV, părțile au stabilit că activitatea angajatului se desfășoară la sediul companiei angajatorului din B.
, iar în lipsa unui loc de muncă fix, activitatea angajatei C. A. C. va consta în aceea că va prezenta produsele M. M. în județele C. -N., Bihor, Sălaj, Satu Mare, M. mureș, Bistrița Năsăud, Mureș și Alba Iulia.
Totodată, potrivit punctului 3 din capitolul XV, părțile s-au înțeles ca mașina proprietatea angajatorului să fie utilizată de către angajat exclusiv în interes de serviciu.
Astfel cum reiese din fișa postului ocupat de reclamantă, fișă însușită de reclamantă, prin semnare, la data de_, aceasta avea ca obiectiv vizitarea permanentă a medicilor, farmaciștilor și în vederea realizării targetelor și promovării produselor firmei. Printre sarcinile specifice enumerate în cuprinsul acestei fișei, se regăsesc și acelea vizând vizitarea zilnică a partenerilor de afaceri în scopul prezentării produselor și serviciilor oferite de firmă, desfășurarea activității cu menținerea în stare optimă de funcționare a echipamentului de lucru utilizat, întocmirea și transmiterea rapoartelor de decontare cu toate documentele justificative conform cerințelor companiei.
La data de_, astfel cum reiese din tabelul depus de pârâtă la dosar, reclamanta a semnat, la poziția 4, de luarea la cunoștință a prevederilor regulamentului intern al societății pârâte.
În cuprinsul acestui regulament depus, este menționată obligația de a se preda deconturile de cheltuieli departamentului financiar-contabil înainte de data de 4 a lunii în curs pentru luna anterioară, fiecărui salariat revenindu-i obligația de întocmire lunară a decontului de cheltuieli. Totodată, se menționează că deconturile care ajung după data de 3 nu vor fi luate în considerare și vor fi returnate expeditorilor, iar cei care nu vor deconta în timp util vor fi penalizați cu 10% din salariul pentru luna în care s-au constatat astfel de abateri.
Potrivit capitolului III, punctele 12 și 13 din același regulament intern, autoturismul aparținând pachetului de lucru al angajatului va fi condus numai de angajat în interes de serviciu, cu respectarea tuturor prevederilor în vigoare, utilizarea necorespunzătoare a mașinii dând dreptul angajatorului de a dispune măsuri disciplinare împotriva angajatului. De asemenea, se reține că salariații companiei au obligația de a aduce la cunoștința angajatorului intenția de a folosi mașina în week-end sau în concediu, mașinile putând fi utilizate în aceste perioade cu acordul directorului general, cu obligația de plată a combustibilului în aceste perioade de către angajat.
Prin referatul nr. 10/_, s-a adus la cunoștința conducerii societății pârâte o prezumtivă conduită de încălcare de către reclamantă a obligațiilor de serviciu prevăzute în fișa postului, contractul individual de muncă și regulamentul intern.
Astfel cum reiese din înscrisul depus la dosar, reclamantei i s-a comunicat la data de_, semnând în acest sens de luare la cunoștință, că este convocată să se prezinte la data de_, ora 13,30, la sediul societății în vederea desfășurării procedurii de cercetare disciplinară prealabilă prevăzută de art. 267 din Legea nr. 53/2003.
Prin decizia nr. 682/_, decizie comunicată reclamantei, pârâta a decis suspendarea contractului individual de muncă al reclamantei pe perioada efectuării cercetării disciplinare, începând cu data de_ până la finalizarea cercetării disciplinare.
La data de_, comisia de disciplină întrunită, constatând că reclamanta nu s-a prezentat, trimițând însă o adresă în cuprinsul căreia a arătat că înțelege să se folosească în apărare de aspectele invocate în această adresă, a decis să treacă la analizarea faptelor săvârșite de angajată, încheind un proces- verbal în acest sens. Membrii comisiei au arătat în termeni generalei că apreciază că angajata a încălcat prevederile din contractul individual de muncă, fișa postului și regulamentul de ordine interioară, săvârșind în acest fel o abatere
disciplinară pentru care se impune aplicarea unei sancțiuni disciplinare, astfel că, având în vedere gravitatea abaterii disciplinare săvârșite, întreaga conduită a angajatei de la data angajării, faptul că abaterea disciplinară a fost săvârșită cu vinovăție s-a propus ca sancțiunea disciplinară ce se va aplica să constea în desfacerea contractului individual de muncă.
La data de_, angajatorul SC M. M. S. a emis decizia nr. 684/_
, prin care a dispus încetarea contractului individual de muncă al reclamantei, temeiul de drept al deciziei fiind art. 61 lit. a din Legea nr. 53/2003. Această decizie a fost comunicată reclamantei prin poștă, astfel cum reiese din copia plicului cu care a fost expediată, copie depusă de reclamantă.
În cuprinsul acestei decizii s-a reținut că angajata a săvârșit cu vinovăție mai multe abateri disciplinare, respectiv că nu a depus la timp deconturile de cheltuieli, nu a realizat target-ul de vânzări, nu a recuperat soldurile scadente și a folosit autoturismul de serviciu în scop personal autoturismul, exploatându-l necorespunzător.
Instanța a mai reținut că între părți s-au încheiat cu ocazia predării- primirii autoturismului în vederea folosirii acestuia de către reclamantă, precum ți cu ocazia predării acestuia societății pârâte, procese-verbale în care se consemnează starea în care se predă, respectiv preia acest bun. Astfel cum se observă din ambele procese-verbale de predare -primire, autoturismul a fost preluat de reclamantă și a fost predat de aceasta cu aceleași dotări accesorii și prezentând aceleași prejudicii estetice, respectiv zgârieturi.
În cauză au fost audiate martorele Pascu M. I. și Florea Melania, în calitate de foste angajate ale pârâtei, care au arătat că, la data angajării, reprezentanții societății și-au manifestat acordul verbal în sensul efectuării a circa 300 de km lunar în interes personal, iar în ceea ce privește situația reclamantei, pârâta a fost notificată că aceasta nu locuiește în C. -N. și că va face naveta cu autoturismul de serviciu, reprezentanții societății neridicând nicio obiecție. S-a mai arătat de către martore că nu era posibil ca zilnic să fie vizitați toți clienții de către reclamantă, aceasta având de acoperit un număr de 8 județe. În ceea ce privește deconturile, martorele au indicat că nu exista o procedură strictă privind deconturile, dar acestea se realizau la început de lună.
Privitor la targetul de vânzări, martora Florea Melania a învederat că nu a existat un target fixat întrucât trebuia ca angajații să își creeze un portofoliu de clienți.
Martora Pascu M. I. a menționat că în poziția pe care a ocupat-o în societate, identică cu a reclamantei, nu avea dreptul de a opera cu chitanțe și numerar și că, la momentul la care și-a dat demisia, i s-a comunicat că nu realizează punctaj de vânzări similar cu al reclamantei, care era apreciată.
În drept
, instanța a reținut că, potrivit art. 78 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută.
Conform art. 61 lit. a din Codul Muncii, angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care țin de persoana salariatului în cazul în care salariatul a săvârșit o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii ori de la cele stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul intern, ca sancțiune disciplinară.
Potrivit art. 62 alin. 2 din același act normativ, în cazul în care concedierea intervine pentru motivul prevăzut la art. 61 lit. a, angajatorul poate emite decizia
de concediere numai cu respectarea dispozițiilor art. 247-252, respectiv cu respectarea procedurii prevăzute de lege pentru răspunderea disciplinară.
În cauză, asupra motivului de nulitate absolută invocat de reclamantă, ca urmare a neindicării în cuprinsul deciziei de concediere a motivelor pentru care apărările formulate de angajat au fost înlăturate, instanța a constatat că pârâta s-a limitat să menționeze că angajata sa, C. A. C., a trimis prin fax adresa nr. 352/_ prin care a răspuns în scris la toate faptele care au făcut obiectul cercetării disciplinare, fără a depune niciun înscris în susținerea apărării și fără a solicita amânarea cercetării disciplinare pentru administrarea de probe.
Ori, instanța a reținut că pârâta avea obligația, independent de manifestarea de voință a reclamantei în sensul de a nu se prezent la cercetarea disciplinară, de a analiza apărările acesteia, chiar și în lipsa administrării de probe, cu atât mai mult cu cât, în cele 4 pagini de apărări formulate de aceasta se găsesc menționate și împrejurări de fapt cunoscute de pârâtă și care rezultă din evidențele acesteia.
Fiind încălcate dispozițiile imperative ale art. 252 alin. 2 din Codul Muncii, prevăzute sub sancțiunea nulității absolute, instanța a constatat că se impune în cauză anularea deciziei de concediere.
Instanța a subliniat că, deși o astfel de exigență legală poate părea excesivă, aceasta este justificată prin prisma asigurării salariatului unui drept efectiv la apărare, drept a cărui respectare să poată fi supus verificării instanței. Ori, dacă nu se arată în cuprinsul deciziei de ce apărările salariatului au fost înlăturate, nu există certitudinea că aceste apărări au fost verificate efectiv de către angajator, putându-se chiar presupune că certarea prealabilă nu și-a atins scopul prevăzut de art. 251 alin. 4 din Codul muncii.
În ceea ce privește temeinicia faptelor reținute în cuprinsul deciziei de concediere, instanța a constatat că, privitor la abaterea imputată reclamantei constituind în aceea că nu a depus la timp deconturile de cheltuieli, scriptic exista în cuprinsul regulamentului de ordine interioară menționată amănunțit procedura depunerii deconturilor de cheltuieli, însă, astfel cum reiese din declarațiile martorelor, această procedură nu era clară angajaților și era considerată ca nefiind strictă.
Mai mult însă, instanța a constatat că însăși societatea angajatoare nu a respectat procedura instituită prin regulamentul de ordine interioară, care prevede că, în situația în care deconturile ajung după data de 3 a lunii, acestea nu vor fi luate în considerare, fiind returnate expeditorilor, prevăzându-se totodată că cei care nu vor deconta în timp util vor fi și penalizați cu 10% din salariul pentru luna în care s-au constatat astfel de abateri. Astfel, aceasta a tolerat în mod repetat depunerea cu întârziere chiar de către reclamantă a deconturilor de cheltuieli, fără a proceda la refuzul decontării acestora și fără a proceda la sancționarea disciplinară a acesteia.
Ori, în raport de această conduită a pârâtei, a fost întemeiată apărarea reclamantei în sensul că sancționarea sa nu corespunde uzanțelor interne ale angajatorului, nefiind admisibil ca acesta să utilizeze dispozițiile regulamentului de ordine interioară preferențial sau temporar, eventual în scopul înlăturării unui angajat indezirabil, astfel că, sub acest aspect, pentru motivele arătate, decizia de concediere a apărut ca fiind lipsită de temeinicie.
Referitor la abaterea disciplinară reținută în sarcina reclamantei C. A.
constând în nerealizarea target-ului de vânzări, instanța a constatat că, în cuprinsul contractului individual de muncă, a fost menționată obligația generală
de a realiza norma de muncă sau, după caz, de a îndeplini atribuțiile ce-i revin conform fișei postului.
Potrivit fișei postului ocupat de reclamantă, aceasta avea ca obiectiv vizitarea permanentă a medicilor, farmaciștilor în vederea realizării targetelor și promovării produselor firmei, fără ca, în cuprinsul acestui document să fie stabilit în mod expres un nivel al performanțelor de comenzi solicitat de angajator a fi atins.
În conformitate cu prevederile art. 40 alin. 1 lit. f din Codul muncii, angajatorul are, printre altele, dreptul de a stabili obiectivele de performanță individuală, precum și criteriile de evaluare a realizării acestora. Astfel cum reiese din art. 132 și art. 40 alin. 12 lit. b din același act normativ, normele de muncă se elaborează de angajator, care are totodată obligația de a asigura permanent condițiile tehnice și organizatorice avute în vedere la elaborarea normelor de muncă.
Instanța a reținut că angajatorul nu a depus la dosar niciun înscris, comunicat angajaților, prin care li se impunea acestora, deci și reclamantei, un anumit număr de comenzi sau o anumită valoare financiară a acestora. Deși este real că între reclamantă și superiorii acesteia au fost purtate discuții privind atingerea unor anume obiective, aceste discuții s-au realizat prin intermediul unor e-mail-uri, fără însă a se stabili clar în sarcina angajaților obligația de realizare a performanțelor de target, precum și sancțiunile pe care aceștia le pot suporta în situația în care nu ating aceste performanțe.
Ori, în raport de aceste constatări, se impune concluzia că reclamanta nu avea stabilită clar și fără echivoc obligația de a atinge un anumit target de vânzări, obligație suficient determinată pentru ca aceasta, în calitatea sa de angajat, să fie în măsură să își ajusteze conduita pentru a atinge rezultatul așteptat.
În ceea ce privește fapta de nerecuperare a soldurile scadente, instanța a reținut că reclamanta nu avea astfel de atribuție expres prevăzută în contractul individual de muncă, în fișa postului sau în regulamentul de ordine interioară, întrucât, în cuprinsul acestor documente nu se face nicio referire de natură a conduce la concluzia că reclamanta putea și chiar ar fi fost obligată a colecta debitele cuvenite societății pârâte. Mai mult, una dintre martorele audiate în cauză a arătat că nu aveau dreptul de a opera cu chitanțe și numerar. Instanța mai reține, asupra acestui aspect că, deși pârâta a răspuns la interogatoriu la întrebarea nr. 10, în sensul că reclamanta a avut în posesie un chitanțier până când societatea a stabilit ca modalitate unică plata prin ordin de plată, nu a făcut dovada predării către reclamantă a unui asemenea instrument de încasare sau a existenței vreunui duplicat, obligatoriu potrivit reglementărilor contabile, a eventualelor chitanțe emise de reclamantă.
Pârâta invocă, în răspunsul său, că reclamanta avea obligația de a verifica onorarea comenzilor. Ori, deși este real că există o astfel de obligație menționată în fișa postului reclamantei, aceasta este formulată în sensul că angajata trebuie să transmită comenzile la depozite și să urmărească onorarea acestora, astfel că instanța reține că interpretarea firească a acestei obligații a reclamantei nu este în sensul de a se asigura achitarea de către debitorii clienți a comenzilor făcute de aceștia, ci de a se asigura de promptitudinea cu care societatea pârâtă onorează comenzile ce îi sunt adresate.
Instanța a reținut că, și în ipoteza în care ar corespunde realității susținerile pârâtei în sensul că reclamanta avea obligația recuperării creanțelor de la clienții debitori, în acest scop susținându-se că aceasta ar fi dispus de
chitanțier, în cauză nu s-a probat că, deși clienții au dorit achitarea debitelor lor, reclamanta a refuzat încasarea sumelor de bani și emiterea unei chitanțe cu privire la aceste sume.
Cât privește abaterea disciplinară de folosire în scop personal a autoturismului de serviciu în sensul efectuării zilnice de drumuri între C. -N. și o localitate la aproximativ 15-20 km fără a anunța compania, instanța reține că, din declarațiile martorelor audiate în cauză a reieșit împrejurarea că reclamanta a anunțat conducerea societății, cu ocazia angajării, că locuiește în afara municipiului C. -N., fiind nevoită a face naveta, iar societatea pârâtă a fost de acord cu folosirea autoturismului de serviciu în acest scop.
Mai mult, astfel cum reiese din prevederile regulamentului de ordine interioară, interdicția de folosire a autoturismului de serviciu în interes personal este relativă, întrucât, chiar în cuprinsul acestui regulament se menționează că angajații pot folosi autoturismele în week-end-uri, de sărbători sau în vacanțe, cu acordul directorului general, acord pe care aceasta l-a avut, după cum învederează martorele.
Instanța a reținut că sunt, de asemenea, lipsite de temeinicie susținerile pârâtei în ceea ce privește exploatarea necorespunzătoare a autoturismului, în raport de cuprinsul proceselor de predare primire întocmite între părțile litigiului de față, care nu relevă nicio defecțiune în plus a autovehiculului în cauză la momentul restituirii acestuia de către reclamantă pârâtei raportat la momentul preluării acestuia în vederea desfășurării activității prevăzute în contractul individual de muncă.
Alegațiile pârâtei privitoare la încălcarea normelor legale vizând limita maximă legală admisă de viteză pe tronsonul de drum sunt de asemenea lipsite de temeinicie, în raport de împrejurarea că înscrisurile depuse în dovedirea acestei susțineri reprezintă doar informații stocate pentru pârâtă de o societate comercială cu profil de monitorizare a autovehiculelor prin sistemul GPS, care nu pot avea valoare probatorie în prezenta cauză, neconstituind înscrisuri autentice sau înscrisuri sub semnătură privată, în sensul legii.
Mai mult, instanța a reținut că obligația stabilită de regulamentul de ordine interioară asupra acestui aspect prevedea că autoturismul aparținând pachetului de lucru al angajatului va fi condus numai de angajat în interes de serviciu, cu respectarea tuturor prevederilor în vigoare. Ori, în aplicarea prezumțiilor bunei- credințe și nevinovăției, o persoană care nu a fost sancționată pentru încălcarea unor norme legale, este prezumată că nu a săvârșit nicio faptă antisocială prin care să aducă atingere acestor norme. Legiuitorul prevede, în cuprinsul O.U.G. nr. 195/2002, că faptele contravenționale de încălcare a regimului legal de viteză se pot constata cu mijloace tehnice omologate și verificate metrologic, iar în cauză, pârâta nu a probat că organele abilitate ale statului au stabilit că reclamanta și-a încălcat obligațiile legale în materia regimului legal de viteză, astfel că și sub acest aspect, decizia de sancționare disciplinară a reclamantei apare ca fiind arbitrară.
Privitor la încălcarea, de către reclamantă, a obligația de a vizita zilnic clienții din portofoliu și de a prezenta anumite produse clienților, instanța constată că, în cuprinsul deciziei de concediere nr. 684/_, nu s-a făcut nicio mențiune referitoare la reținerea în sarcina reclamantei a săvârșirii și a acestei abateri disciplinare, astfel că, în aplicarea dispozițiilor art. 79 din Codul Muncii, potrivit cărora angajatorul nu poate invoca în fața instanței alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere, se constată că nu se mai impune analiza acestor aspecte în cauză.
Pentru aceste considerente, instanța a admis în parte acțiunea, a dispus anularea deciziei de concediere nr. 682/_ emisă de către pârâtă, a dispus reîncadrarea reclamantei în postul deținut anterior emiterii deciziei și a obligat pârâta la plata unei despăgubiri egale cu drepturile salariale indexate, majorate și reactualizate de care ar fi beneficiat reclamanta începând cu data de_, dată de la care a solicitat reclamanta, și până la reîncadrarea efectivă.
În baza art. 274 alin.1 C.proc.civ., având în vedere că în cauză a fost formulată de către reclamantă o cerere expresă în acest sens, iar pârâta este partea căzută în pretenții, s-a dispus obligarea acesteia la plata sumei de 1240 de lei către reclamanta C. A. C. cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta SC M. M. S. B.
, solicitând modificarea în tot a sentinței prin respingerea acțiunii.
În motivare s-a arătat că față de situația de fapt și de dispozițiile legale în vigoare, legalitatea deciziei de concediere se raportează la două elemente esențiale:
Motivele de fapt sunt reglementate în mod detaliat prin decizia de concediere iar abaterile angajatei justifică decizia de concediere.
Societatea a analizat atitudinea generala a angajatei în desfășurarea relațiilor de munca, respectarea obligațiilor sale menționate în Contractul Individual de Munca, Fisa Postului și Regulamentul de Organizare și observarea atribuțiilor limitative aflate în sarcina acesteia; fiecare dintre abaterile constatate au fost verificate sub aspectul repetitiv al acestora și, totodată, raportat la consecințele produse. Concluzia a fost ca, raportat la prevederile incluse în mod expres în documentația interna a societății (comunicata salariatei) și a celei încheiate direct cu angajata, aceasta a încălcat cu intenție indubitabila obligațiile ce îi revin, atât în luna iunie cât și în perioada anterioara.
Decizia de concediere îndeplinește condițiile legale stipulate de art. 61 lit. a din Codul Muncii și conține, în acord cu dispozițiile art. 252 din Codul Muncii, toate elementele care compun motivarea de fapt și de drept.
Contrar afirmațiilor reținute de către instanța de fond în sensul ca decizia de concediere ar fi trebuit sa cuprindă mențiuni privind apărările formulate de către angajat, arată că aceasta din urma nu a fost prezenta la procedura de concediere, ignorând sub acest aspect convocarea transmisa de către societate. Or, rațiunea legii este aceea de a proteja angajatul atâta vreme cât și acesta își exercita drepturile în acord cu prevederile legale.
II. Instanța de fond a reținut în mod netemeinic afirmațiilor martorilor audiați în cauza în contra documentației necontestate, depuse la dosarul cauzei.
În condițiile în care reclamanta a prezentat o situație contrara realității instanței, respectiv ca acesteia nu i s-ar fi prezentat actele în baza cărora și-a desfășurat activitatea contractuala, societatea a depus la dosar toate înscrisurile care au stat la baza concedierii și pe cele care au constituit documentația de angajare. Astfel, reclamanta a cunoscut toate drepturile sale și limitările unor atare drepturi. Or, tocmai astfel de limitări au fost încălcate de către angajata si, ulterior, sancționate de către societate.
În concret, nedepunerea la timp a deconturilor de cheltuieli, în sensul necomunicării pe data de 5 a fiecărei luni a modalității în care au fost cheltuiți cei 2000 acordați de societate, a fost recunoscută chiar în cuprinsul contestației.
Cât privește nerealizarea targetului de vânzări dat fiind ca nu a respectat limitele ariei geografice determinata în contractul individual de muncă, tribunalul în mod greșit a reținut ca societatea nu i-ar fi stabilit angajatei targeturi clare pe fiecare luna de activitate; dimpotrivă, aceasta a fost în permanent informata cu privire la nivelul de atins în vânzări din culpa exclusiva a acesteia întrucât nu a respectat obligațiile pe care și le-a asumat prin semnarea contractului de munca.
Independent de susținerile martorilor, actele de angajare semnate și însușite de către contestatoare stabileau în mod clar interdicția privind utilizarea autoturism ului în scop personal. Or, aceasta a parcurs zilnic 16 km pe zi, fără să înștiințeze reprezentanții societății și fără să solicite acordul acestora, aspect care constituie o încălcare a Regulamentului de ordine interioara al societății.
Instanța de fond a încălcat dreptul de apărare al societății, garantat de Constituție și de Convenția Europeana a Drepturilor Omului, înlăturând toate susținerile acesteia și lipsind de efecte actele comune însușite de angajata prin aplicarea de prezumții ilogice și menținerea unor mărturii care nu lămuresc cu nimic situația de fapt și nu respectă realitatea rezultată din documente.
Prin întâmpinare, reclamanta
a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocat.
În mod corect prima instanță a stabilit că decizia a fost data cu nerespectarea prevederilor art. 252 alin. 2 Codul muncii, deoarece intimata nu a ținut seama de apărările formulate de către angajată, prin memoriul de 4 pagini de apărări formulate față de convocator. Absența fizică a angajatei din cadrul cercetării disciplinare s-a datorat distanței și costurilor de deplasare de la C. spre B. și retur, societatea nedecontând aceste costuri.
Declarațiilor de martori audiați în cauză nu sunt deloc contradictorii cu înscrisurile depuse în probațiune de către pârâtă, ci le completează.
Din întregul probatoriu administrat (interogatorii, înscrisuri, declarații de martori) a reieșit că:
societatea nu a stabilit nici un fel de criterii de performanță față de reclamantă, respectiv nivel minim de vânzări la care să se raporteze activitatea profesională sau nivelul de salarizare al acesteia;
folosința mașinii încredințate angajatei de către societate s-a realizat corect, strict în interes de serviciu, iar deplasările pe teritoriul desemnat reclamantei s-a realizat de la domiciliul acesteia, care este la 8 km de centrul orașului C. -N., deci nu se poate reține o exploatare în interes personal a mașinii de către reclamantă; nu se poate lua ca reper locul de muncă al angajatei, ca fiind o adresă concretă din C. -N., deoarece societatea nu a avut un punct de lucru sau orice structură de funcționare în C. -N. ;
acuzația că angajata nu și-a vizitat zilnic toți clienții este neîntemeiată, fiind fizic imposibil ca orice angajat să acopere zilnic întregul teritoriu al celor 8 județe, iar această frecvență zilnică este contrazisă chiar de actele interne depuse de către intimată; în plus, corect a observat tribunalul că în cuprinsul deciziei de sancționare nu s-a făcut nici o mențiune privind o asemenea faptă;
nedepunerea la timp a deconturilor este nesusținută de probele administrate: din intervalul calendaristic analizat, singura lună în care decontul s-a depus cu întârziere a fost luna iunie 2011, pentru care documentele justificative s-au transmis la_, iar pentru acest unic episod, sancțiunea prevăzută chiar de angajator era neluarea în considerare a acestora și o penalitate de 10% din salariul lunii respective;
obligația de recuperare a soldurilor, prezumat nerespectată de către reclamantă, a fost în mod corect înlăturată de către prima instanță, de vreme ce angajata nu avea asemenea atribuții de serviciu, potrivit chiar fișei postului depusă de către intimată.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate și a apărărilor invocate, Curtea reține următoarele:
Recursul este întemeiat și urmează a fi admis, cu consecința modificării sentinței în sensul respingerii contestației formulate împotriva deciziei de concediere.
Se constată, în aceste sens, temeinicia motivelor de recurs vizând atât legalitatea deciziei de concediere din punctul de vedere al conținutului acesteia, cât și temeinicia acestei decizii.
Astfel, raportat la reținerea tribunalului privitoare la absența din decizia de concediere a motivelor pentru care apărările formulate de angajat au fost înlăturate, Curtea constată că textul de lege pe care s-a întemeiat (art. 252 alin. 2 lit. c) Codul muncii) cuprinde două teze: cea potrivit căreia, în ipoteza în care salariatul s-a prezentat la convocarea făcută în vederea desfășurării cercetării disciplinare și a formulat apărări, trebuie arătate în decizia de sancționare motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate, și cea potrivit căreia, în ipoteza în care salariatul nu s-a prezentat la convocarea făcută, trebuie arătate motivele pentru care, în condițiile prevăzute la art. 251 alin. 3 Codul muncii, nu a fost efectuată cercetarea.
Art. 251 alin. 3 Codul muncii stipulează că neprezentarea salariatului la convocarea făcută în condițiile prevăzute la alin. 2) fără un motiv obiectiv dă dreptul angajatorului să dispună sancționarea, fără efectuarea cercetării disciplinare prealabile.
Prin urmare, susține recurenta, în condițiile în care contestatoarea nu s-a prezentat la convocarea făcută pentru cercetarea disciplinară, nici angajatorul nu avea obligația de a cuprinde în decizia de sancționare motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare.
Modul în care au procedat părțile este diferit de cel reglementat prin lege, în sensul că s-a purtat un dialog scris între părți, convocatorul cuprinzând precizarea faptelor considerate abateri disciplinare, la care angajata a răspuns inițial printr-o solicitare de detalii cu privire la aceste fapte (filele 17-18 dosar fond) la care i s-a răspuns pe larg de către angajator (filele 19-22 dosar fond), după care angajata a trimis un răspuns la convocarea disciplinară prealabilă (filele 23-28 dosar fond), prin care practic și-a formulat apărările față de cercetarea prealabilă, fără a se mai prezenta în persoană la cercetare.
Arată intimata contestatoare că nu a dorit să mai suporte cheltuielile ocazionate de o deplasare la B. pentru cercetarea disciplinară, societatea nedecontând costurile.
Or, acesta în sine, fără alte determinări, nu este un motiv obiectiv care să justifice absența angajatului de la cercetarea disciplinară și să impună totuși angajatorului derularea cercetării prealabile.
Ca atare, devine aplicabilă teza a II-a a art. 252 alin. 2 lit. c) Codul muncii, conform căreia în cuprinsul deciziei de sancționare trebuie arătate motivele pentru care, în condițiile prevăzute la art. 251 alin. 3 Codul muncii, nu a fost efectuată cercetarea, ceea ce decizia contestată cuprinde: se arată în clar că angajata nu s-a prezentat în fața comisiei de disciplină, deși a fost legal convocată și i-au fost comunicate, în termenul solicitat de aceasta, precizările solicitate prin adresa nr. 347/_ .
Faptul că au fost trimise în cuprinsul unui înscris apărările punctuale făcute de angajat față de faptele ce i s-au imputat nu poate conduce la extinderea motivelor de nulitate absolută prevăzute de art. 252 alin. 2 raportat la art. 251 alin. 3 și 4 Codul muncii.
Ca atare, se constată că decizia de sancționare atacată este legală, cuprinzând toate elementele impuse de lege.
În plus, se constată că, de altfel, angajatorul a și expus, în decizia de concediere emisă, motivele pentru care a înlăturat apărările formulate prin înscris de către angajata sa. Astfel, constatând că "la data și ora stabilite pentru cercetarea disciplinară, C. A. C. a trimis prin fax adresa nr. 352/_ prin care a răspuns în scris la toate faptele care au făcut obiectul cercetării
disciplinare";, angajatorul își dezvăluie motivele pentru care apreciază că nu sunt întemeiate aceste apărări: anume, că trimiterea punctului de vedere al reclamantei vis a vis de cercetarea disciplinară s-a făcut "fără a depune niciun înscris în susținerea apărării și fără a solicita amânarea cercetării disciplinare pentru administrarea de probe";. Cu alte cuvinte, s-au considerat neprobate susținerile făcute de contestatoare în acest înscris cu rol de apărare față de cercetarea disciplinară.
Prin urmare, nici chiar în ipoteza în care angajata ar fi formulat aceste apărări prezentă fiind la cercetarea disciplinară, nu s-ar fi putut constata nulitatea absolută a deciziei de concediere pentru motivul invocat prin contestație, fiind indicat, chiar dacă nu în termeni consacrați, motivul pentru care (întemeiat sau nu, ceea ce se verifică odată cu cercetarea temeiniciei sancționării) au fost înlăturate apărările angajatei.
Din punctul de vedere al temeiniciei sancționării, Curtea constată că dintre cele cinci abateri de la disciplina muncii reținute în sarcina reclamantei intimate, cea mai importantă este cea vizând nerealizarea target-ului de vânzări.
Celelalte abateri, așa cum corect a reținut tribunalul, nu se confirmă (este vorba despre nerecuperarea soldurilor scadente, folosirea autoturismului de serviciu în interes personal, respectiv exploatarea necorespunzătoare a autoturismului), sau nu prezintă o gravitate suficientă pentru a justifica sancțiunea aplicată (cazul netransmiterii la timp a deconturilor de cheltuieli pentru luna iunie 2011), fiind în mod evident reținute de angajator în încercarea de a contura o gravitate mai mare a conduitei culpabile a angajatei.
Cu privire la fapta constând din nerealizarea target-ului de vânzări, tribunalul a reținut faptul că angajatorul nu ar fi depus la dosar niciun înscris, comunicat angajatei, prin care să i se impună un anumit număr de comenzi sau o anumită valoare financiară a acestora, deși, reține tribunalul, între reclamantă și superiorii acesteia au fost purtate discuții privind atingerea unor anume obiective prin intermediul unor e-mail-uri, fără însă a se stabili clar obligația de realizare a performanțelor de target și sancțiunile pe care le poate suporta dacă nu le atinge.
Curtea notează că din schimbul de scrisori electronice dintre părți se poate contura atât caracterul obligatoriu al target-urilor, cât și caracterul cert sub raport valoric al acestora. Astfel, în e-mail-ul trimis contestatoarei de către angajator la data de 6 mai 201 (fila 155 dosar fond) se cere angajatei să propună varianta care i se pare realizabilă "cu condiția să se realizeze neapărat valoric";, după ce în scrisoarea din 4 mai 2011 îi fusese trimis target-ul pentru luna mai, cu specificarea: "sunt convins că luna asta îl și facem";.
Un alt e-mail din luna ianuarie 2011 (fila 156 dosar fond) conține îndemnul din partea angajatorului: "colegi! Implicați-vă serios și responsabil în realizarea targetelor!";, iar altul, pe cel de a se mobiliza cu tot efortul și seriozitatea pentru îndeplinirea targetului. Într-un e-mail din 5 iulie 2011, i se spune contestatoarei că "astea sunt cifrele minime pentru luna iulie. Targetul valoric, targetul pe Full Fast și Condrotide sunt obligatorii, pentru celelalte e OK o variație de 30 %";.
În decizia de concediere se reține că din targetul valoric de 37687 lei pentru luna mai, contestatoarea a realizat 9537 lei, nefiind realizat nici targetul de 23021 lei pe care contestatoarea a arătat în aprilie 2011 că îl poate realiza, ci realizând doar vânzări în cuantum de 15755 lei, iar din cel de 43793 lei pentru luna iulie 2011, a realizat doar 5354 lei, în condițiile în care salariul brut al acesteia era de 5000 lei lunar.
Punctul de vedere al contestatoarei cu privire la această abatere disciplinară este enunțat în răspunsul scris la convocarea la cercetarea disciplinară (fila 24 dosar fond), arătându-se că obligația de serviciu indicată este
una de diligență, iar nu de rezultat, cu atât mai mult cu cât salariul a fost stabilit în cuantum fix, iar nu în funcție de realizarea target-ului. Se mai arată că vânzările pe luna aprilie au fost de 20854 lei, în condițiile în care în luna aprilie a fost și vacanța de Paști. Se mai arată că produsele din portofoliul M. M. fiind de inovație pentru piața farmaceutică, au nevoie de recomandare și aplicare a personalului medical, sens în care a depus referate pentru achiziție la anumite spitale.
Nu sunt însă explicitate nerealizările de target pentru lunile mai și iulie
2011.
Curtea constată că nu poate fi reținută teza caracterului acestei obligații ca
fiind de diligență, iar nu de rezultat, în condițiile în care din corespondența electronică depusă la dosar reiese tocmai contrariul, deci caracterul obligatoriu al acestor realizări valorice.
Pe de altă parte, nerealizarea targetului trebuie privită în contextul în care activitatea angajatorului este una lucrativă, menită a realiza profit, or dacă angajații nu produc, prin desfășurarea activității profesionale, un plus de valoare (cu alte cuvinte, nu acoperă costurile întreprinderii și să permită formarea profitului), împrejurarea este suficient de gravă pentru a justifica măsura concedierii.
Ca atare, constatând că singură, această abatere face să fie temeinică decizia contestată, Curtea urmează a admite recursul și a modifica sentința în sensul respingerii contestației, omițând, ca fiind superfluu, a cerceta pe larg chestiunile legate de celelalte abateri reținute în sarcina contestatoarei.
Văzând dispozițiile art. 312 alin. 1-3 raportat la art. 304 pct. 9 și art. 304
ind. 1 C.proc.civ.,
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E:
Admite recursul declarat de pârâta SC M. M. S. B. împotriva sentinței civile nr. 9073 din_ a Tribunalului C. pronunțată în dosar nr._ pe care o modifică în tot în sensul că respinge contestația formulată de contestatoarea C. A. C. în contradictoriu cu pârâta S.C. M. M. S.R.L. ca nefondată.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 2 aprilie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
C. G. G. -L. T. I. T.
Transferat de la instanță, semnează președintele Curții de Apel C. ,
judecător V. M.
GREFIER,
N. N.
Red.I.T./S.M.
2 ex./_
Jud.fond. A. M. I.
