Decizia civilă nr. 2212/2013. Pretenții. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. 331._ *
DECIZIA CIVILĂ NR. 2212/R/2013
Ședința publică din 29 aprilie 2013 Instanța constituită din: PREȘEDINTE: D. G. JUDECĂTOR: L. D. JUDECĂTOR: S. D.
GREFIER: C. M.
S-au luat în examinare recursurile declarate de pârâta SC O. P. SA și de chemata în garanție A. N. DE A. F. împotriva sentinței civile nr. 405/F din 01 februarie 2013, pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud în dosarul nr. 331._ *, privind și pe reclamanta intimată U. L. V. și pe pârâtele intimate A. F. P. B., D. G. A F. P. B.
-N., precum și pe chemata în garanție - intimată A. - D. G. DE A. A M. C., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, se prezintă reprezentanta pârâtei recurente SC O. P. SA, avocat Moroșan N. Agapia A., în substituirea domnului avocat Bilan G. I., lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursurile au fost declarate și motivate în termenul legal, au fost comunicate reclamantei intimate și pârâtelor - chematelor în garanție - intimate și sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 23 aprilie 2013, prin serviciul de registratură al instanței, reclamanta intimată U. L. V. a depus la dosar întâmpinare la care a anexat împuternicirea avocațială a domnului avocat Moruțan I. n Alin, un exemplar înmânându-se reprezentantei pârâtei recurente SC O. P. SA.
De asemenea, se constată că la data de 26 aprilie 2013, prin serviciul de registratură al instanței, pârâta intimată D. G. a F. P. B. N. a depus la dosar întâmpinare.
Totodată, se constată că la data de 26 aprilie 2013, prin serviciul de registratură al instanței, reclamanta intimată U. L. V. a depus la dosar întâmpinare, într-un singur exemplar, iar singurul aspect evidențiat în această întâmpinare este acela că dispozițiile din codul fiscal, respectiv art. 55 alin. 3 lit. h intră în vigoare începând cu luna iulie 2010 privind impozitarea plăților compensatorii, astfel că apreciază că fiind vorba de o plată compensatorie anterioară nu ar opera aceste dispoziții legale.
Reprezentanta pârâtei recurente SC O. P. SA depune la dosar delegație de substituire și solicită lăsarea cauzei la a doua strigare pentru a se prezenta la cauză și reprezentantul reclamantei intimate.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la a doua strigare a cauzei, se prezintă reprezentanta pârâtei recurente SC O. P. SA, avocat Moroșan N. Agapia A., în substituirea domnului avocat Bilan G. I. și reprezentantul
reclamantei intimate U. L. V., avocat Moruțan I. n Alin, lipsă fiind celelalte părți.
Atât reprezentanta pârâtei recurente cât și reprezentantul reclamantei intimate arată că nu mai au alte cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, Curtea declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursurilor.
Referitor la recursul declarat de pârâta SC O. P. SA reprezentanta pârâtei recurente SC O. P. SA solicită admiterea acestuia așa cum a fost formulat pentru considerentele arătate în motivarea acestui recurs, în principal solcitând modificarea hotărârii recurate și rejudecând pe fond pricina să se dispună respingerea acțiunii formulate de către reclamanta intimata.
Reprezentanta pârâtei recurente SC O. P. SA opinează că în mod nelegal
instanța de fond a admis acțiunea, aceasta în condițiile în care potrivit la normele fiscale incidente în cauză sumele acordate foștilor angajați sunt sume impozabile, astfel că nu se impunea restituirea acestui impozit de către pârâta recurentă și de către chemata în garanție.
De asemenea, arată că a criticat hotărârea recurată și cu privire la acordarea dobânzii legale și apreciază că această dobândă poate fi acordată doar de la data promovării acțiunii și nu de la momentul efectuării acestei plăți.
În ceea ce privește recursul formulat de chemata în garanție - recurentă Agenția N. de A. F., reprezentanta pârâtei recurente SC O. P. SA solicită respingerea acestuia apreciind corectă soluția instanței de fond de admitere a cererii de chemare în garanție și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată în favoarea pârâtei recurente SC O. P. SA.
Referitor la cheltuielile de judecată, reprezentanta pârâtei intimate SC O.
P. SA arată că își rezervă dreptul de a le solicita separat pe calea unei acțiunii distincte.
Reprezentantul reclamantei intimate solicită respingerea ambelor recursuri ca neîntemeiate, considerând că a răspuns prin întâmpinare la toate aspectele.
Referitor la recursul declarat de chemata în garanție - recurentă Agenția N. de A. F., reprezentantul reclamantei intimate arată că a expus pe larg în întâmpinare motivele pentru care solicită respingerea recursului.
În ceea ce privește recursul declarat de pârâta recurentă SC O. P. SA privitor la excepția termenului de prescripție de 30 de zile invocată, reprezentantul reclamantei intimate solicită respingerea acestei excepții, arătând că acest termen de 30 de zile poate fi invocat doar în ceea ce privește măsura concedierii. În ceea ce privește drepturile salariale și pretențiile materiale consideră că acest termen este de cel puțin 3 ani cu toate că ar fi chiar de 5 ani fiind vorba de un impozit.
Privitor la reducerea cheltuielilor de judecată, reprezentantul reclamantei intimate solicită respingerea acestei cereri, argumentând că pârâta recurentă SC
O. P. Sa nu justifică și nu prezintă un interes în ceea ce privește reducerea cheltuielilor de judecată, având în vedere că drepturile salariale, dobânda și cheltuielile solicitate și încuviințate de către instanță prin admiterea cererii de chemare în judecată sunt recuperate de la chemata în garanție, astfel că pârâta recurentă SC O. P. SA nu este prejudiciată. Mai mult, aceasta va beneficia de cheltuieli de judecată de la chemata în garanție în cuantum de 262,06 lei, fiind într-adevăr un cuantum redus cu 50% datorită faptului că și cererea de chemare în garanție a fost admisă doar parțial. De asemenea, arată că acest cuantum reprezintă aproximativ jumătate din cuantumul solicitat de reclamanta intimata, astfel că se justifică reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată.
Pe fond, reprezentantul reclamantei intimate consideră că cererea reclamantei intimate este întemeiată. Menționează că așa cum a arătat și în întâmpinarea depusă la dosar la data de 26 aprilie 2013, până în luna iulie 2010 drepturile salariale pretinse nu erau impozitate, impozitarea plăților compensatorii fiind stabilită doar prin OUG nr. 58/2010.
Concluzionează reprezentantul reclamantei intimate că pe fond cererea de chemare în judecată este întemeiată și depune la dosar factura justificativă a cheltuielilor de judecată.
Curtea reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
În urma deliberării, reține că prin sentința civilă nr. 405/F/_, pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud în dosar nr. 331._ *
, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților D. G. a F. P.
B. -N. și A. F. P. B. și Agenția N. de A. F. -
D. G. de A. a M. C., în calitate de pârâtă.
S-a respins acțiunea formulată de reclamantul/a U. L. V. împotriva acestor pârâte ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
S-au respins ca nefondate excepțiile tardivității, prescripției dreptului la acțiune și lipsei calității procesuale pasive a pârâtei invocate de pârâta SC O. P. SA.
S-au respins excepțiile inadmisibilității și lipsei calității procesuale pasive în calitate de chemată în garanție, invocate de Agenția N. de A. F. -
D. G. de A. a M. C. .
S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de D. G. a F. P. B. -N., în calitate de chemată în garanție și s-a respins cererea de chemare în garanție față de aceasta.
S-a admis acțiunea civilă precizată formulată de reclamant/ă U. L. V.
, împotriva pârâtei SC O. P. SA.
A fost obligată pârâta să plătească reclamantului/ei suma de 3.993 lei reprezentând impozit pe venit reținut, precum și dobânda legală de la data reținerii și până la data restituirii integrale.
A fost obligată pârâta SC O. P. SA să plătească reclamantului/ei suma de 1.690 lei cheltuieli de judecată.
S-a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC O. P. SA împotriva Agenția N. de A. F. - D. G. de A. a M.
C. și-n consecință a fost obligat chematul în garanție să plătească pârâtei suma la plata căreia pârâta a fost obligată în favoarea reclamantei cu titlu de impozit pe venit și cheltuieli de judecată anterior indicate.
A fost obligat chematul în garanție Agenția N. de A. F. - D.
G. de A. a M. C. să plătească pârâtei SC O. P. SA suma de 522,92 lei cheltuieli de judecată.
Soluția menționată a avut la bază următoarele considerente:
Prin sentința civilă nr.529/2012 a Tribunalului B. N., Secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. 331._ a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive cu privire la pârâtele D.
G. a F. P. B. -N., A. F. P. B. și SC O. P. SA, și, în consecință, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul/a U. L.
V. față de acestea ca fiind introdusă împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, au fost respinse, ca neîntemeiate, excepțiile inadmisibilității invocate de pârâta Agenția N. de A. Fiscal, a fost
admisă acțiunea, ulterior completată, formulată de reclamantul/a U. L. V. împotriva pârâtei Agenția N. de A. F. - D. G. de A. a
M. C., și, în consecință: a fost obligată pârâta Agenția N. de A.
F. - D. G. de A. a M. C. să restituie reclamantului/ei suma de 3.993 lei, reprezentând impozit pe venit, precum și dobânda legală de la data reținerii impozitului și până la data restituirii efective; a fost respinsă cererea de chemare în garanție precizată formulată de pârâta SC O. P. SA
împotriva chematelor în garanție Agenția N. de A. F. - D. G. de A. a M. C., D. G. a F. P. B. -N. și A.
P. B. ; a fost obligată pârâta Agenția N. de A. F. - D.
de A. a M. C. să plătească reclamantului/ei cheltuieli de
judecată în cuantum de 1.190 lei; a fost obligată reclamantul/a să plătească pârâtei SC O. P. SA cheltuieli de judecată în cuantum de 488,76 lei.
Prin decizia civilă nr. 8780/2012 a Curții de apel C., Secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, a fost admis recursul declarat de pârâta Agenția N. de A. F. împotriva sentinței civile menționate, care a fost casată și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului B. N., Secția I civilă, în compunerea specifică soluționării litigiilor de muncă.
În considerentele acestei decizii, ce sunt obligatorii pentru instanța de rejudecare potrivit art.315 alin.1 Cod procedură civilă, instanța de recurs a calificat litigiul promovat de reclamant/ă ca fiind unul de dreptul muncii, în condițiile în care reclamantul/a este nemulțumit de faptul cum angajatorul a înțeles să interpreteze și să aplice dispozițiile legale atunci când a efectuat plata sumelor datorate ca urmare a concedierii, motiv pentru care nu există vreo rațiune a califica litigiu ca fiind unul de contencios fiscal. S-a mai indicat că angajatorului îi revine obligația de a calcula, reține și vira către bugetul de stat sumele datorate de angajați cu titlu de impozit, prin stopaj la sursă, dar această obligație îi revine și din perspectiva prevederilor art.40 alin.2 lit.f Codul muncii, potrivit cărora angajatorul are obligația de a plăti toate contribuțiile și impozitele aflate în sarcina sa, precum și de a reține și vira contribuțiile și impozitele datorate de salariați în condițiile legii.
Cauza trimisă spre rejudecare a fost înregistrată sub nr. de mai sus. Examinând în prealabil excepțiile invocate în cauză în condițiile art.137
Cod procedură civilă, Tribunalul a reținut următoarele:
În cadrul procesului de reorganizare a activității Zonei PECO B. conform Programului de reorganizare a P. SA, aprobat prin Hotărârile Consiliului de Administrație al P. SA din data de_ și respectiv_, în temeiul prevederilor art. 65-67 și art. 73-75 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, a fost emisă Decizia nr. 273 din_ privind încetarea contractului
individual de muncă al reclamantei, înmânată personal acestuia, care a și semnat-o cu acea ocazie. Potrivit art.6 al menționatei decizii, valoarea netă a indemnizației de concediere acordată salariatului cu respectarea prevederilor art. 50 din contractul colectiv de muncă, completate cu prevederile Planului Social, ținând cont de vechimea acestuia în P., este de 18.104 lei (RON).
D. cuantumul brut al acestei indemnizații, s-a reținut și virat de către pârâta O. P. SA (în calitate de mandatar al instituțiilor financiare în temeiul art. 58 din Codul fiscal), bugetului general consolidat administrat de pârâta Agenția N. de A. F., alături de contribuțiile pentru bugetul de asigurări sociale (CAS, CASS, șomaj), suma de 3.993 lei cu titlu de impozit pe venit în procent de 16%, aspect atestat de fișa fiscală și confirmat unitar de litiganți. Prin cererea colectivă înregistrată la D. G. A F. P. B. -
N. sub nr. 1559 din_ și adresată deopotrivă și ADMINISTRAȚIEI F.
P. B., nerezolvată favorabil anterior demarării procesului, reclamanta/ul a
solicitat restituirea impozitului și a contribuțiilor pentru bugetul de asigurări sociale reținute și plătite de către angajator pentru sumele compensatorii primite în urma disponibilizării colective, sume care, în opinia petiționarilor, nu sunt incluse în categoria veniturilor salariale și nu sunt impozabile conform legislației în vigoare.
Obiectul cererii deduse judecății, așa cum a fost acesta stabilit în aplicarea principiului disponibilității, vizează doar impozitul pe venit reținut și virat bugetului general consolidat
Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor D. G. a F.
P. B. -N., A. F. P. B., Agenția N. de A. F.
- D. G. de A. a M. C. este întemeiată, fiind respinsă acțiunea formulată de reclamant/ă împotriva acestora ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. În condițiile în care în litigiul de muncă demarat de fostul angajat împotriva pârâtei angajator și a celor trei organe fiscale, calificare stabilită de instanța de recurs în decizia de trimitere a cauzei spre rejudecare, nu există un raport juridic direct decât între angajat și angajator, lipsește legitimarea procesual pasivă a celor trei organe fiscale în raport de pretenția concretă dedusă judecății prin acțiunea principală de achitare a contravalorii impozitului reținut aferent compensației de concediere acordată, pârâtul angajator neaflându-se într-un raport de solidaritate sau indivizibilitate cu pârâtele-organe fiscale.
Totodată s-a avut în vedere că potrivit art. III din Hotărârea Guvernului nr.1171/2007 prin care a fost modificata Hotărârea Guvernului nr.495/2007 privind organizarea si funcționarea A. N. de A. F., "începând cu data de 1 octombrie 2007, D. generală de administrare a marilor contribuabili se reorganizează ca direcție generală în cadrul A. N. de A. F., fără personalitate juridică, prin comasare. Comasarea se face prin absorbția Direcției generale de administrare a marilor contribuabili de către Agenția N. de A. F., in condițiile Decretului nr.31/1954 cu privire la persoanele fizice si persoanele juridice, cu modificările ulterioare."
În privința excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei O. P. SA, invocată din oficiu de Tribunal în primul ciclu procesual, soluția este diferită.
Prin prisma verificărilor ce se impun a fi făcute, sunt relevante și obligatorii considerentele instanței de recurs în decizia de casare prin care s-a menționat că litigiul promovat de reclamant/ă este unul de dreptul muncii, în condițiile în care reclamantul/a este nemulțumit de faptul cum angajatorul a înțeles să interpreteze și să aplice dispozițiile legale atunci când a efectuat plata sumelor datorate ca urmare a concedierii, angajatorului revenindu-i obligația de a calcula, reține și vira către bugetul de stat sumele datorate de angajați cu titlu de impozit, prin stopaj la sursă, și din perspectiva prevederilor art.40 alin.2 lit.f Codul muncii, potrivit cărora angajatorul are obligația de a plăti toate contribuțiile și impozitele aflate în sarcina sa, precum și de a reține și vira contribuțiile și impozitele datorate de salariați în condițiile legii. Față de aceste dezlegări de drept obligatorii pentru instanța de rejudecare, în condițiile art.315 alin.1 Cod procedură civilă, tribunalul reținând și faptul că pârâta a fost angajatorul reclamantei/ului și că a procedat la reținerea și virarea sumei solicitate prin acțiune, a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale a pârâtei angajator.
Neîntemeiată este și excepția inadmisibilității acțiunii, apărare invocată de pârâte-chemate în garanție, prin prisma lipsei procedurii prealabile, față de pretențiile concrete deduse judecății. Reclamanta a acționat în calitate de fost salariat al pârâtei angajator, invocând expres prevederile Codul muncii ce reglementează scopul jurisdicției muncii, părțile conflictului de muncă și
termenul pentru formularea cererilor în materie dintre salariați și angajatori. Acțiunea reclamantei nu este inadmisibilă față de angajator, chiar dacă, prin dispoziții legale speciale se reglementează o procedură specială de restituire a sumelor reținute în plus cu titlu de contribuții și impozit, atunci când acestea se solicită a fi restituite de către organul fiscal, deoarece această procedură nu este prevăzută pentru litigiile de muncă, caz în care acțiunea reclamantei împotriva pârâtei este admisibilă, fiind exercitată în condițiile dreptului la acces liber la justiție prevăzut de art. 21 din Constituție. Procedura invocată de organele fiscale, reglementată de art. 117 din Codul de procedură fiscală, nu este una prealabilă care să înlăture accesul liber la justiție al pârâtei, ci ea se referă la anumite proceduri administrative uzitate în cazul restituirii unor sume de bani încasate necuvenit la buget. Se observă că la alin. 1 lit. f se menționează ca și temei al restituirii și hotărârile judecătorești, așa că ar fi greu de conceput cum ar putea exista astfel de hotărâri în cazul în care cererile de restituire ar fi
inadmisibile în instanță. Pe de altă parte, pct. 3 din anexa nr. 1 la Ordinul MFP nr. 1899/2004 prevede că la cererea de restituire adresată organului fiscal trebuie anexate și documente din care să rezulte că suma solicitată nu este datorată la buget. Or, în lipsa unei hotărâri judecătorești, restituirea sumelor respective nu poate fi solicitată, cu atât mai mult cu cât, în speță, între reclamantă, pe de o parte, și pârâta O. P., respectiv chematele în garanție, pe de altă parte, există divergențe referitoare la interpretarea textelor legale incidente în materie. În ce privește invocarea de către pârâta A. a prevederilor art. 7 din Legea nr. 554/2004, în sensul în care impută reclamantei faptul neurmării procedurii plângerii prealabile, tribunalul a reținut că nu își găsește fundament câtă vreme aceasta nu a solicitat revocarea unui act administrativ unilateral tipic, dimpotrivă, în cauză ne aflăm în situația refuzului nejustificat de soluționare a cererii de restituire a sumelor de bani reținute cu titlu de impozit pe venit, astfel încât, și din perspectiva prevederilor art.7 alin. 5 din Legea nr. 554/2004, excepția inadmisibilității apare ca nefondată.
Neîntemeiată este și excepția tardivității introducerii acțiunii, invocată de pârâta angajator SC O. P. SA. Contrar susținerilor acesteia, nu este aplicabil termenul de 30 de zile de la data comunicării deciziei de încetare a contractului individual de muncă, ținând cont de obiectul acțiunii civile deduse judecății prin care nu se atacă măsura încetării raporturilor de muncă între părți, ci se solicită plata unor sume de bani reținute și virate cu titlu de impozit de către pârâtă. Acest termen de 30 de zile invocat de pârâtă era aplicabil doar dacă se contesta măsura concedierii, ori nu acesta este obiectul litigiului dedus judecății, situație în care se impune respingerea acestei excepții.
Tribunalul nu a găsit întemeiată și a respins ca atare și excepția prescripției dreptului la acțiune. Reclamantul/a a solicitat prin acțiune restituirea sumei reținute și virate cu titlu de impozit din suma acordată de pârâta angajator cu ocazia concedierii ca indemnizație de concediere. Cum înainte s-a menționat, în prim ciclu procesual instanța de recurs a calificat litigiul dedus judecății ca fiind unul de muncă, dezlegări de drept obligatorii pentru instanța de rejudecare, în condițiile art.315 alin.1 Cod procedură civilă. Așa fiind, în cauză sunt aplicabile prevederile art.283 alin.1 lit.c Codul muncii în forma existentă la data sesizării instanței, în prezent art.268 alin.1 lit.c Codul muncii republicat, ce stabilește că cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau despăgubiri către salariat. În cauză nu este aplicabil termenul de prescripție de 6 luni, conform art. 283 alin. 1 lit. e) Codul muncii (actualul art.268 alin.1 lit.e), așa cum a susținut pârâta angajator,
obiectul concret al pretențiilor deduse judecății nereferindu-se la neexecutarea unor clauze din contractul colectiv de muncă, ci la restituirea unor sume reținute și virate de angajator cu titlu de impozit din indemnizația de concediere acordată, ce au natura juridică a unor drepturi salariale neacordate integral. În cauză nu este aplicabil nici termenul de prescripție de 5 ani de la data încheierii anului financiar, așa cum s-a susținut de reclamant/ă în răspunsul la întâmpinare, deoarece fiind calificat litigiul ca fiind unul de muncă de către instanța de recurs, incidente devin prevederile din legislația muncii inclusiv în ce privește termenul de prescripție, iar nu dispozițiile din Codul de procedură fiscală. Astfel, tribunalul constată că acțiunea civilă pendinte a fost depusă și înregistrată în data de 08 aprilie 2010, înainte de expirarea termenului de prescripție de 3 ani pentru drepturile bănești solicitate de reclamant/ă care curge de la data comunicării (_
) deciziei de încetare a raporturilor de muncă în cuprinsul căreia se indică expres cuantumul net al sumei acordate angajatului, după reținerile făcute de angajator cu titlu de impozit și alte contribuții datorate statului, decizia fiind semnată de reclamant/ă.
Analizând fondul cauzei, Tribunalul a reținut următoarele:
Cu ocazia reorganizării angajatorului, în temeiul prevederilor art. 65-67 și art. 73-75 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, a fost emisă Decizia nr. 273 din_, comunicată reclamantei/ului sub semnătură la data de_ privind încetarea contractului individual de muncă al reclamantei/ului f.12-14. Potrivit art.6 al ultimei decizii, valoarea netă a indemnizației de concediere acordată salariatului cu respectarea prevederilor art. 50 din contractul colectiv de muncă, completate cu prevederile Planului Social, ținând cont de vechimea acestuia în P.
, este de 18.104 lei. Angajatorul și-a îndeplinit obligația legală de plată a sumei menționată, concomitent reținând și virând la bugetul consolidat al statului impozitul de 16% în cuantum de 3.993 lei și contribuțiile datorate cu titlu de asigurări sociale, potrivit art.40 alin.2 lit.f Codul muncii.
În ceea ce privește impozitul reținut reclamantului/ei conform art. 55 alin. 4 lit. j din Codul fiscal (Legea nr. 571/2003), în forma în vigoare la momentul plății, nu sunt incluse în veniturile salariale și nu sunt impozabile, în înțelesul impozitului pe venit sumele reprezentând plățile compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective. Pct. 68 lit. l al Normelor metodologice de aplicare a Codului fiscal (H.G. nr. 44/2004) statuează în sensul că veniturile din salarii sau asimilate salariilor cuprind totalitatea sumelor încasate ca urmare a unei relații contractuale de muncă, precum și orice sume de natură salarială primite în baza unor legi speciale,
indiferent de perioada la care se referă, și care sunt realizate din compensații bănești individuale, acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, potrivit dispozițiilor prevăzute în contractul de muncă, însă acestea nu au în vedere plățile compensatorii ci alte compensații bănești, și oricum o prevedere cuprinsă într-un act normativ (Hotărâre a Guvernului) adoptat în executarea unei legi nu poate contraveni legii, act normativ cu forță juridică superioară, care poate fi modificat numai printr-un act de aceeași forță juridică. Ca atare, se impune a se acorda prioritate dispozițiilor art. 55 alin. 4 lit. j cuprinse în Legea nr. 571/2003, act normativ cu o forță juridică superioară. În acest sens trebuie reliefat că potrivit art. 4 (3) din Legea nr.24/2000, actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă. Relevante în sensul că dispozițiile legale edictate cu titlu de norme de aplicare a unui act normativ reprezentat de o lege nu pot modifica însăși prevederile legale ce fac obiectul aplicării, sunt și prevederile art. 75 din Legea nr. 24/2000 privind normele de
tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, potrivit cu care "ordinele cu caracter normativ, instrucțiunile și alte asemenea acte ale conducătorilor ministerelor și ai celorlalte organe ale administrației publice centrale de specialitate sau ale autorităților administrative autonome se emit numai pe baza și în executarea legilor, a hotărârilor și a ordonanțelor Guvernului";. Totodată, potrivit art. 76 din același act normativ, "ordinele, instrucțiunile și alte asemenea acte trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza și în executarea cărora au fost emise și nu pot conține soluții care să contravină prevederilor acestora";.
Tribunalul a constatat că reclamantul/a a primit suma de la pârâta angajator cu ocazia încetării raporturilor de muncă ca urmare a procesului de concediere colectivă, că suma încasată denumită indemnizație de concediere are natura juridică a unor plăți compensatori în sensul legii, iar nu a unei compensații bănești individuale, situație în care ținând cont de faptul că plățile compensatorii sunt exceptate expres de la plata impozitului, textul prevăzând expres că aceste sume "nu sunt impozabile";, astfel că în mod nelegal pârâta angajator a reținut și virat la bugetul de stat impozitul aferent sumei de care a beneficiat reclamantul/a. În concluzie, toate drepturile bănești indiferent de modul în care sunt denumite(plată compensatorie, compensații bănești, indemnizație pentru concediere) reprezintă o măsură de protecție socială la care sunt îndreptățiți salariații concediați, pentru motive care nu țin de persoana lor, în vederea atenuării consecințelor concedierii individuale sau colective, pentru motive care nu țin de persoana salariatului. Astfel art. 67 din Codul muncii instituie, în favoarea salariaților concediați din motive care nu țin de persoana salariatului, dreptul de a beneficia de măsuri active de combatere a șomajului și de compensații în condițiile prevăzute de lege și de contractul colectiv de muncă, angajatorului revenindu-i obligația corelativă de a lua măsuri de protecție față de acești angajați, potrivit art. 69 lit. b) din același cod. Prin urmare, chiar dacă această măsură de protecție este prevăzută și în contractul colectiv de muncă, ea nu are caracterul unei clauze, rezultat al negocierii părților contractante, întrucât obligația angajatorului este una izvorâtă din lege, prin contractele colective de muncă, încheiate anual ori pe alte perioade de timp, la nivel de ramură și nivel de unitate, părțile contractante negociind numai condițiile și cuantumurile acestora, scopul fundamental al unor astfel de clauze fiind acela de a stipula drepturi la un nivel superior față de cel prevăzut în normele legale, pentru a fi atenuate consecințele concedierilor individuale sau colective pentru motive care nu țin de persoana salariatului.
În consecință, plățile compensatorii sunt acordate în temeiul legii, indiferent de faptul că sunt acordate efectiv din fondul de salarii, de către angajator sau sunt acordate salariaților prin acte normative și suportate de stat.
Pentru considerentele expuse, tribunalul a admis acțiunea civilă precizată formulată de reclamant/ă împotriva pârâtei angajator ca fiind întemeiată și în consecință a obligat pârâta să plătească reclamantei/ului suma de 3.993 lei reprezentând impozit pe venit reținut nelegal.
În privința cererii de acordare a dobânzii legale, cerere formulată de reclamant/ă prin precizarea ulterioară de acțiune, aceasta se impune a se acorda acesteia în temeiul prevederilor OG nr. 9/2000, în perioada de aplicabilitate a acestui act normativ, iar ulterior în baza OG nr. 13/2011 și respectiv a Noului Cod civil, întrucât numai astfel se poate concepe o justă reparație a prejudiciului suferit de reclamant/ă prin acțiunea pârâtei angajator de a reține nelegal din indemnizația de concediere impozitul pe venit, motiv pentru care a fost obligată pârâta angajator să plătească și dobânda legală de la data reținerii și până la data restituirii integrale.
În temeiul art.274 Cod procedură civilă, tribunalul a constatat că pârâta angajator se află în culpă procesuală raportat la admiterea acțiunii reclamantului/ei, motiv pentru care a fost obligat/ă pârâta SC O. P. SA să plătească reclamantului/ei suma de 1690 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial achitat de pârâtă în toate fazele procesuale, potrivit înscrisurilor justificative depuse la dosar, respectiv primă instanță.
În ce privește cererea de chemare în garanție formulată de pârâta angajator, aceasta este întemeiată împotriva chematei în garanție Agenția N. de A. F. - D. G. de A. a M. C. potrivit următoarele considerente.
Art. 60 alin.1 din codul de procedură civilă instituie pentru pârât posibilitatea de a chema în garanție persoana împotriva căreia s-ar putea îndrepta cu o cerere proprie în garanție sau despăgubire în cazul în care ar cădea în pretenții, însă limitat la obiectul cererii introductive. Scopul cererii de chemare în garanție fiind acela de a rezolva, în cadrul aceluiași proces, și pretențiile pe care partea căzută în pretenții le are față de cel chemat în garanție ce are obligația legală de a răspunde în considerarea raporturilor stabilite între ei, soluția pe care o poate pronunța instanța asupra cererii de chemare în garanție este dependentă de caracterul incidental al acesteia față de acțiunea principală. Aceasta este și limita în care operează prorogarea de competență a instanței investite cu soluționarea acțiunii principale. Rezolvarea pe fond a cererii de chemare în garanție pendinte nu este așadar inadmisibilă, procedura instituită de art. 117 Cod proc. fiscală fiind distinctă de cea reglementată de art. 109 alin. 2 Cod proc civ, titularul dreptului respectând condițiile impuse de legiuitor. Circumstanțele cauzei fixate prin prisma obiectului concret al acțiunii principale, respectiv al cererii de chemare în garanție limitează cercetarea judecătorească strict la obligația fixată de instanța de judecată în sarcina pârâtei angajatoare, chemarea în garanție fiind întemeiată în raportul dintre angajator și organul de specialitate al administrației publice centrale A. care administrează bugetul general consolidat în care au fost virate sumele reținute cu titlu de impozit pe venit, calculat asupra indemnizației de concediere acordată reclamantului/ei, de către angajatorul-mare contribuabil O. P. SA, conform art.114 alin.2/1 din OG nr.93/2003 privind Codul de procedură fiscală. Cum înainte s-a reținut, potrivit art. III din Hotărârea Guvernului nr.1171/2007 de modificare a Hotărârii Guvernului nr.495/2007 privind organizarea si funcționarea A. N. de A.
F., "începând cu data de 1 octombrie 2007, D. generala de administrare a marilor contribuabili, în a cărei administrare se afla angajatorul, s-a reorganizat ca direcție generală în cadrul A. N. de A. F., fără personalitate
juridică, prin comasare. Comasarea s-a făcut prin absorbția Direcției generale de administrare a marilor contribuabili de către Agenția N. de A. F., in condițiile Decretului nr.31/1954 cu privire la persoanele fizice si persoanele
juridice, cu modificările ulterioare. Prin urmare revine A. N. de A.
F. B. sarcina despăgubirii derivată din nelegala impozitare a compensațiilor de concediere, nicidecum celorlalte chemate în garanție A.
F. P. B. și D. G. a F. P. B. -N., în persoana cărora nu poate fi reținută calitatea procesuală pasivă. Având în vedere această situație, reținând că pârâta angajatoare a căzut în pretenții cu privire la suma pe care a reținut-o și virat-o în contul bugetului de stat, cu toate că nu se impunea acest lucru, suma cuvenită reclamantului/ei nefiind impozabilă după cum s-a explicat, că sumele reținute au fost virate de către pârâtă bugetului general consolidat, administrat de chemata în garanție A., tribunalul a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC O. P. SA împotriva chematei în garanție Agenția N. de A. F. și-n consecință a obligat chemata în
garanție să plătească pârâtei suma la plata căreia pârâta a fost obligată în favoarea reclamantei cu titlu de impozit pe venit, dobândă legală și cheltuieli de judecată anterior indicate.
În temeiul art.274 Cod procedură civilă, tribunalul a constatat că chemata în garanție se află în culpă procesuală raportat la admiterea cererii de chemare în garanție, motiv pentru care o va obliga să plătească pârâtei SC O. P. SA suma de 522.92 lei cheltuieli de judecată, reprezentând o parte din onorariu avocațial achitat de pârâtă în toate fazele procesuale, respectiv jumătate, potrivit înscrisurilor justificative depuse la dosar, respectiv primă instanță, recurs și rejudecare. La stabilirea acestei soluții, tribunalul a precizat că pârâta angajator a efectuat apărări atât privind acțiunea civilă, cât și cererea de chemare în garanție, situație în care o parte din cheltuielile efectuate de aceasta au vizat acțiunea civilă ce a fost admisă, soluție față de care e în culpă procesuală, caz în care aceste cheltuieli trebuie suportate de pârâtă, tribunalul acordând o sumă stabilită global și echitabil raportat la poziția pârâtei în proces.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta SC O. P. S.A.,
solicitând, în principal, admiterea recursului modificarea hotărârii recurate cu consecința respingerii acțiunii promovate, iar în subsidiar, admiterea recursului modificarea hotărârii recurate și reducerea cuantumului cheltuielilor de judecata la care a fost obligată recurenta.
În motivarea recursului pârâta arată că această hotărârea atacată este netemeinica și data cu încălcarea a legii.
Astfel, în ceea ce privește excepția tardivității, precizează recurenta că prin decizia de încetare a contractului individual de muncă fiecărui salariat care a făcut parte din procesul de restructurare i s-a comunicat suma neta acordata ca plata compensatorie, această sumă fiind cunoscută de salariat prin semnarea deciziei, astfel că avea posibilitatea să o conteste în termen de 30 de zile, potrivit art. 8 din decizie.
Textul articolului nu face diferențiere între diversele tipuri de contestații care pot fi formulate și nici nu prevede, așa cum în mod eronat se retine prin hotărârea atacata, faptul ca termenul de 30 de zile este aplicabil doar daca se contesta măsura concedierii, astfel că soluția instanței, de respingere a excepției tardivității și de admitere a acțiunii reclamantei, este nelegala, deoarece în acest mod instanța a modificat în mod implicit și dispoziția de încetare a contractului de munca în partea privitoare la despăgubirile acordate, fără ca partea sa o solicite în termenul legal.
Nelegala și netemeinică este și soluția pronunțata de instanța de fond de admitere a acțiunii precizate formulate de reclamant/a.
Așa cum în mod corect reține instanța de fond, potrivit deciziei civile pronunțate de Curtea de Apel C., Secția a II-a civila de contencios administrativ și fiscal, litigiul promovat de reclamant/a este unul de dreptul muncii.
În aceste condiții, instanța de rejudecare urma să analizeze dacă angajatorul (recurenta) a respectat normele fiscale incidente, și mai ales dispozițiile art. 40 alin. 2 lit. f din Codul muncii. Potrivit acestor dispoziții, angajatorul are obligația de a plăti toate contribuțiile și impozitele aferente aflate în sarcina sa, precum și de a retine și vira contribuțiile și impozitele datorate de salariați în condițiile legii.
Câtă vreme s-a stabilit, potrivit înțelegerii părților, a codului muncii și a codului fiscal, reținerea de către angajator a impozitului aferent indemnizației de concediere, este evident ca recurenta nu a făcut altceva decât sa respecte voința părților și normele legale incidente. În acest context, este nelegala și netemeinica soluția instanței de fond de obligare a recurentei la restituirea acestor sume reținute și virate la bugetul de stat.
Plățile compensatorii au fost acordate în temeiul Planului Social, care reprezintă legea părților, Patronat și Sindicat, iar acesta prevede în mod clar faptul că impozitul pe venit se va suporta de către angajatul P., debitorul obligației fiscale, prevederile contractuale cuprinse în Planul Social nefiind contrare legislației în vigoare la data concedierii, ci reprezintă tocmai o concretizare a dispozițiilor legale. Astfel recurenta înțelege să facă trimitere la prevederile art. 55 alin. 4 lit. j din codul fiscal și pct. 68 lit. din Normele metodologice de aplicare a Codului Fiscal.
Precizează recurenta că, potrivit Adresei nr. 91968/_ emisă de A., sunt supuse impozitării ,,_ compensațiile bănești individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective_ sunt venituri asimilate salariilor. Astfel veniturile obținute în condițiile mai sus-menționate sunt venituri impozabile, iar determinarea impozitului se face în conformitate cu prevederile art. 57 alin. 2 lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, cu modificările și completările ulterioare. Plătitorii de salarii și venituri asimilate salariilor au obligația de a calcula și retine impozitul aferent veniturilor fiecărei luni la data efectuării plății acestor venituri, precum și de a-l vira la bugetul de stat pana la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se plătesc aceste venituri _";.
Mai mult decât atât, în urma cererii Companiei de clarificare a acestor dispoziții legale, Ministerul Finanțelor Publice - D. G. Juridică, conform adresei nr. 613099/_, consideră că prevederile din Codul fiscal și cele din Normele Metodologice reglementează situații distincte, respectiv cele din Codul Fiscal tratează numai cazul în care plata indemnizațiilor de concediere este reglementată de acte normative, iar cele din Normele Metodologice celelalte situații, astfel că aceste venituri sunt supuse impozitării ca orice venit salarial. :
"(…) Dispozițiile normative menționate anterior (n.r. art.55 alin.4 lit. j) din Codul Fiscal) sunt incidente în situațiile în care acordarea plăților compensatorii este reglementată prin acte normative. De exemplu, plățile compensatorii acordate în temeiul O.U.G. nr. 8/2003 cu modificările și completările ulterioare salariaților concediați colectiv se încadrează din punct de vedere fiscal în dispozițiile art. 55 alin. 4 lit. j) din Codul Fiscal, asupra lor necalculându-se impozit pe venit._ Prin urmare precizam ca veniturilor realizate sub forma de compensații bănești, acordate de compania d-voastră (n.r. O. P. S.A.) cu ocazia concedierii colective în baza contractului colectiv de munca și nu în temeiul unei legi, le sunt aplicabile dispozițiile art. 55 alin. 2lit. k din Codul fiscal și pct. 68 lit. l) referitor la art. 55 din Codul fiscal, din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, aprobate prin HG nr. 44/2004. astfel încât acestea se supun impunerii în condițiile art.57 alin. 2 din Legea nr. 571/2003";.
Prin urmare, interpretarea gramaticală, logică și sistematică a dispozițiilor art. 55 din Codul fiscal, coroborată cu răspunsurile de la autoritățile statului mai sus menționate, duce la concluzia că veniturile din indemnizațiile de concediere care îndeplinesc cumulativ cele doua condiții, respectiv: sunt acordate din fondul de salarii al Companiei, conform prevederilor contractuale ale CCM P. și nu sunt reglementate prin acte normative, reprezintă venituri asimilate salariilor și în consecința sunt supuse impozitării.
O alta critica adusa hotărârii recurate vizează data de la care a fost acordată dobânda legală, recurenta apreciind că aceasta se poate acorda doar de la data introducerii acțiunii.
De asemenea, recurenta înțelege să critice hotărârea primei instanțe și cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată, subliniind faptul că suma la care a fost obligată reprezintă 1/3 din cuantumul pretențiilor, fiind astfel nejustificată în raport de complexitatea redusă a cauzei.
Pe de altă parte, precizează faptul că, prin dispozitivul hotărârii, instanța de fond a obligat-o pe chemata în garanție doar la plata cheltuielilor efectuate de se O. P. SA nefiind obligată și la plata cheltuielilor de judecata la care a fost obligată recurenta fata de reclamanta.
Împotriva aceleiași sentințe a declarat recurs și pârâta - chemată în garanție Agenția N. de A. F.
solicitând modificarea sentinței atacate cu consecința respingerii acțiunii, ca neîntemeiată.
În motivarea recursului se arată de către recurentă că în mod greșit prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a A. N. de A.
F., fără a motiva în niciun fel soluția pronunțata.
Prin urmare, solicită să se retină că instituția a înțeles să invoce excepția lipsei calității sale procesuale-pasive, motivat de faptul că intimatul/a reclamant/a a fost angajatul SC P. SA B., societate comerciala care a calculat și a reținut impozitul pe venit și, prin urmare, între intimatul/a reclamant/a și instituția sa nu a existat nici un raport juridic, astfel ca Agenția
N. de A. F. nu poate fi parte în raportul juridic dedus judecații și de aceea nu exista motive pentru a se pronunța o hotărâre judecătoreasca în contradictoriu cu această instituție.
Totodată, instituția pârâtă nu poate răspunde nici solidar cu intimata parata SC P. SA, întrucât nu are aceleași drepturi și nici aceleași obligații cu aceasta, în prezent nefiind născut nici un raport juridic intre aceasta societate și organele fiscale, cat timp societatea nu a formulat o cerere de restituire în conformitate cu prevederile art. 117 C.proc.fisc..
Mai mult, în raport de prevederile Legii nr. 554/2004 nu exista nici un raport juridic născut între reclamant/a și organele fiscale, având în vedere faptul ca intimata parata SC P. SA a calculat și reținut impozitul pe venit conform declarațiilor fiscale întocmite și depuse de către aceasta la organul fiscal competent.
Având în vedere obligațiile ce-i reveneau intimatei parate SC P. SA, menționate anterior, învederează instanței că atât modul de calcul cât și sumele reținute cu titlu de impozit aferent sumelor compensatorii îi aparține paratei, deoarece această societate comerciala a inițiat procedura concedierilor colective iar sumele acordate cu titlu de compensații bănești individuale au fost acordate din fondul de salarii.
În același context, pârâta susține că instanța de fond a admis în mod greșit excepția lipsei calității procesuale pasive a paratei SC O. P. SA.
În ceea ce privește excepțiile inadmisibilității acțiunii și a cererii de chemare în garanție invocate de către Agenția N. de A. F., acestea au fost respinse în mod greșit de către instanța de fond.
Precizează recurenta că a înțeles să invoce excepția inadmisibilității atât în ceea ce privește acțiunea introductivă de instanță cât și în ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată, întrucât, potrivit dispozițiilor art.117 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, sumele plătite la bugetul de stat se restituie la cererea debitorului.
Intimata pârâta SC P. SA este de fapt debitorul obligațiilor fiscale privind reținerea și virarea la bugetul de stat, a impozitului pe venit aferent compensațiilor bănești acordate în urma desfacerii contractelor individuale de munca ca urmare a concedierilor colective.
Având în vedere ca, intimata parata SC P. SA a calculat și reținut impozitul pe venit aferent compensațiilor bănești individuale acordate ca urmare a concedierilor colective, solicită să se rețină că, această instituție era singura în măsura să solicite restituirea sumelor, în concordanță cu dispozițiile art. 7 din
Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, cu completările și modificările ulterioare.
Astfel, restituirea ar putea fi posibila numai în situația în care sunt îndeplinite condițiile legale, respectiv art. 117 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, cu modificările și completările ulterioare și O.M.F.P. nr. 1899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget.
Intimatul/a reclamant/a nu a formulat o plângere prealabila către organul fiscal competent, în speța către Agenția N. de A. F. - D. G. de A. a M. C., și ca atare, consideră recurenta că instanța de fond a fost în eroare atunci când a reținut ca reclamanta ar fi respectat aceasta procedura.
Prin urmare, recurenta parata - chemata în garanție - A. - a invocat, prin întâmpinările formulate, atât excepția inadmisibilității acțiunii cat și a cererii de chemare în garanție pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, susținând c[ exista, în ceea ce privește instituția, o reglementare legala derogatorie de la dreptul comun care stabilește îndeplinirea unei proceduri speciale în materia restituirii sumelor de la buget, materializata în prevederile art. 117 Cod proc. fiscala și în dispozițiile pct. 2 din Anexa 1 la OMFP nr. 1899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, coroborate cu prevederile art. 33 din O.G. nr. 92/2003.
Pe fondul cauzei, recurenta consideră că instanța de judecata a refuzat aplicarea unei legi în vigoare, în speță, a dispozițiilor art. 55 alin. 2 lit. k) din Codul fiscal coroborate cu dispozițiile punctului 68, lit. I) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin
H.G. nr. 44/2004, cu modificările și completările ulterioare, care prevăd că sumele acordate cu titlu de compensații bănești individuale, acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, potrivit dispozițiilor prevăzute în contractul de muncă, sunt considerate venituri asimilate salariilor și, în consecința, sunt supuse impozitării, aceste sume fiind distincte de plățile compensatorii, astfel cum acestea sunt definite prin dispozițiile art. 28 din OUG nr. 98/1999, și care sunt neimpozabile potrivit art. 55 alin. 4 lit. j) din Codul fiscal.
Referitor la obligarea A. -DGAMC la plata dobânzii legale, de la data reținerii impozitului și până la data restituirii efective, solicită instanței de recurs să constate că soluția primei instanțe este greșită în condițiile în care reclamantul/a nu a formulat o astfel de cerere prin acțiunea inițială ci doar prin întregirea cererii de chemare în judecată care a fost depusă la dosar cu încălcarea dispozițiilor art. 132 alin. 1 și art. 134 C.pr.civ..
Mai mult decât atât, cererea completatoare formulata de către intimatul/a reclamant/a, prin care a solicitat, ulterior, dobânda legala, nu a fost comunicată recurentei, fiind evident că nu a fost respectat principiul contradictorialității.
În ceea ce privește obligarea la plata cheltuielilor de judecată către pârâtă, solicită instanței de recurs să constate că în mod neîntemeiat, instanța de fond a considerat ca sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 274 C.pr.civ..
Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, intimatul/a U. L. V.,
a solicitat respingerea recursurilor cu consecința menținerii ca legală și temeinică a hotărârii atacate(f. 38,44).
Intimata pârâtă D. G. a F. P. B. N. a formulat întâmpinare,
solicitând admiterea recursurilor declarate de Agenția N. de A.
F. și de O. P. S.A., cu modificarea sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii reclamantului/ei, ca neîntemeiate(f. 45).
Recursurile sunt fondate pentru cele ce succed:
În ceea ce privește excepțiile reiterate prin motivele de recurs.
Excepția tardivității
cererii de chemare în judecată, invocată de către recurenta pârâtă SC O. P. SA, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată.
Astfel, este adevărat că, potrivit dispozițiilor art. 283 alin.1 lit. a C.muncii, în forma în vigoare la data emiterii Deciziei nr. 273/_ (f. 12 fond), privind încetarea contractului individual de muncă al reclamantei, modificată prin Decizia nr. 39/_ (f. 15 fond), cererile având ca obiect soluționarea unui conflict de muncă, referitor la încetarea contractului individual de muncă, pot fi formulate în termen de 30 de zile calendaristice de la data la care a fost comunicată decizia unilaterală a angajatorului, însă, în cauza dedusă judecății, după cum corect s-a reținut și de către prima instanță, obiectul litigiului dedus judecății nu îl constituie măsura concedierii reclamantului/ei, astfel că nu este aplicabil termenul de 30 de zile menționat.
Prima instanță, respectând îndrumările date prin decizia de casare, în mod corect a apreciat că obiectul litigiului, astfel cum acesta rezultă potrivit cadrului procesual fixat de reclamant/a prin cererea de chemare în judecată, îl constituie plata unor sume de bani reținute și virate cu titlu de impozit de către pârâtă, reclamantul/a contestând practic modul în care angajatorul a aplicat dispozițiile legale cu ocazia determinării cuantumului indemnizației de concediere.
Este adevărat că termenul de contestare a deciziei emisă de angajator a fost prevăzut în conținutul acesteia, fără a se face distincție între măsura concedierii și alte măsuri luate potrivit aceleiași decizii, însă acest fapt nu poate determina crearea unei legături indisolubile, accesorii, între contestarea măsurii concedierii și contestarea cuantumului indemnizației de concediere, doar pentru simplul motiv că acest cuantum a fost menționat în conținutul aceluiași act emis de angajator. Pentru acest motiv nu pot fi primite nici susținerile recurentei potrivit cărora, prin respingerea excepției tardivității, instanța ar fi modificat implicit și dispoziția de încetare a contractului individual de muncă în partea privitoare la despăgubirile acordate.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de recurenta A.
,
Curtea constată că această instituție a fost chemată în judecată în dublă calitate, aceea de pârâtă, în cererea de chemare în judecată promovată de reclamantă, și de chemată în garanție, în cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC O. P. SA.
Într-adevăr, în ceea ce privește calitatea sa de pârâtă, sunt fondate criticile aduse de recurenta A. hotărârii atacate, în sensul inexistenței unui raport obligațional față de reclamantă, în prezentul cadru procesual, astfel cum acesta a fost determinat de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, în condițiile în care reclamanta nu a formulat o acțiune în contencios fiscal cu respectarea dispozițiilor legale în materie, inclusiv prin urmarea procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 250 din C.pr.fiscală.
Pe de altă parte însă, referitor la cererea de chemare în garanție a A., Curtea constată că față de aceasta se justifică calitatea procesuală pasivă în cauză.
Astfel, potrivit art. 60 alin. 1 C.pr.civ., partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul în care ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau în despăgubire.
Este știut faptul că cererea de chemare în garanție este justificată pe rațiunea că, cel care transmite altuia un drept este obligat să-i garanteze folosul, sub toate formele, potrivit cu natura acelui drept, garanția putând să reiasă din lege sau dintr-un contract încheiat între părți.
Însă, din textul art. 60 alin. 1 C.pr.civ., rezultă faptul că, cererea de chemare în garanție este admisibilă nu numai în cazul drepturilor garantate
legal sau convențional, ci și ori de câte ori partea care ar cădea în pretenții s-ar putea întoarce împotriva altei persoane cu o cerere în despăgubiri.
Or, obligația recurentei de garanție față de pârâta O. P. SA, derivă din
lege.
După cum de altfel recunoaște și recurenta A. prin motivele de recurs,
pârâta SC O. P. are calitatea în condițiile art. 117 C.pr.fiscală și ale prevederilor OMFP 1899/2004, să solicite restituirea sumelor reprezentând impozitul aferent sumelor reprezentând indemnizația de concediere, și ar fi justificată o astfel de solicitare în cazul în care, în prezentul litigiu, pârâta ar cădea în pretenții față de reclamant/a.
Prin urmare, chiar dacă în prezentul cadru procesual, astfel cum acesta a fost determinat prin cererea de chemare în judecată, nu există un raport juridic direct între reclamantă și organele fiscale, față de recurentă se justifică participarea sa în proces, având calitate procesuală pasivă în cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC O. P. SA. De altfel, prin sentința instanței de fond, recurenta nu a fost obligată direct către reclamant/a, ci, ca urmare a admiterii cererii de chemare în judecată, și în limitele acesteia, a fost obligată să restituie pârâtei sumele reținute cu titlu de impozit pe venit.
Excepția inadmisibilității acțiunii și a cererii de chemare în garanție, invocată de recurenta A., nu poate fi reținută în cauză, în condițiile în care, potrivit considerentelor anterior expuse, reclamantul/a a înțeles să promoveze un litigiu în contradictoriu cu fostul său angajator, nemulțumit fiind de felul în care acesta a înțeles să-i calculeze cuantumul indemnizației de concediere, litigiul fiind supus soluționării potrivit normelor specifice conflictelor de muncă, și nicidecum procedurii de contencios fiscal.
Pe fondul cauzei
, Curtea constată că sunt fondate criticile aduse de recurente hotărârii atacate, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ..
Astfel, reclamanta a beneficiat cu ocazia concedierii sale de o indemnizație de concediere acordată în temeiul art. 50 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Unitate și pct. 4 din Planul Social, anexă la contractul colectiv de muncă, determinată raportat la vechimea reclamantei în cadrul SC P. SA și la salariul mediu brut pe unitate.
Potrivit dispozițiilor art. 55 alin. 2 lit. k din Codul fiscal coroborate cu dispozițiile pct. 68 lit. l din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, cu modificările și completările ulterioare, sunt asimilate salariilor și, prin urmare, sunt supuse impozitării, "sumele acordate cu titlu de compensații bănești individuale, acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, potrivit dispozițiilor prevăzute în contractul de muncă";.
Este adevărat că, potrivit dispozițiilor art. 55 alin. 4 lit. j din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, reținute de prima instanță ca temei pentru admiterea pretențiilor reclamantului/ei, nu sunt incluse în veniturile salariale și nu sunt impozabile "sumele reprezentând plățile compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective, precum și sumele reprezentând plățile compensatorii, calculate pe baza salariului mediu net pe economie, primite de personalul civil din sectorul de apărare națională, ordine publică și siguranță națională la încetarea raporturilor de muncă sau de serviciu, ca urmare a nevoilor de reducere și de restructurare, acordate potrivit legii";, însă reclamantul/a nu se găsește în ipoteza reglementată de acest text legal.
Astfel, prevederile art. 55 alin. 4 lit. j impun două condiții în ceea ce privește exceptarea de la impozitul pe venit și anume, plățile compensatorii să fie acordate potrivit legii și să fie calculate pe baza salariului mediu net pe unitate, or, reclamantul/a a beneficiat de o indemnizație de concediere în baza prevederilor Contractului Colectiv de Muncă încheiat la Nivel de P., din fondurile proprii ale acestei unități, și nu în temeiul unei dispoziții legale, iar această indemnizație a fost calculată prin raportare la salariul mediu brut pe unitate și nicidecum în funcție de salariul net cum se impune prin cerința textului legal menționat anterior.
Se constată astfel că dispozițiilor art. 55 alin. 2 lit. k din Codul fiscal coroborate cu dispozițiile pct. 68 lit. l din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, cu modificările și completările ulterioare, și dispozițiile art. 55 alin. 4 lit. j) din Codul fiscal, reglementează două situații diferite, neputându-se considera, cum eronat s-a apreciat de către prima instanță, că prin prevederile cuprinse la pct. 68 lit. l din Normele Metodologice se adaugă la actul normativ în baza căruia acestea au fost adoptate.
Fiind vorba de compensații bănești acordate sub forma unei indemnizații de concediere, plătite de către pârâta SC O. P. SA, din fonduri proprii, ele sunt considerate venituri asimilate salariilor și, prin urmare, sunt supuse impozitării, astfel că este neîntemeiată cererea privind restituirea sumelor reținute cu titlu de impozit pe venit, impozitarea fiind în concordanță cu prevederile legale menționate anterior.
Așa fiind, având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 și 3 C.pr.civ., Curtea va admite recursurile declarate cu consecința modificări în parte a sentinței atacate în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a acțiunii formulate de reclamant/a.
Ca urmare a respingerii acțiunii reclamantei, va fi respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă, urmând a fi înlăturată și dispoziția instanței de obligare a pârâtei SC O. P. SA și a chematei în garanție Agenția N. de A. F. - D. G. de A. a M. C. la plata cheltuielilor de judecată la fondul cauzei.
În temeiul dispozițiilor art. 274 C.pr.civ., reclamantul/a va fi obligat/a să plătească pârâtei SC O. P. SA suma de 1045,84 lei, cheltuieli de judecată la fondul cauzei, reprezentând onorariu avocațial, cheltuieli calculate având în vedere toate fazele procesuale ale prezentului litigiu, mai puțin în prezentul recurs în care nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
Vor fi menținute restul dispozițiilor care nu contravin prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâta S.C. O. P. S.A. și de chemata în garanție AGENȚIA N. DE A. F. S.A. împotriva sentinței civile nr. 405/F din_ a Tribunalului B. -N., pronunțată în dosarul nr. 331._
*, pe care o modifică în parte și, în consecință, respinge ca nefondată acțiunea formulată de reclamantul/a U. L. V. împotriva pârâtei S.C. O. P. S.A.
Respinge ca nefondată cererea de chemare în garanție formulată de pârâta
S.C. O. P. | S.A. împotriva chematei în garanție AGENȚIA N. | DE A. | F. |
- D. G. | DE A. A M. C. . |
Obligă reclamantul/a la plata în favoarea pârâtei S.C. O. P. S.A. a sumei de 1045,84 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în primul ciclu procesual și în rejudecare.
Înlătură obligația pârâtei S.C. O. P. S.A. de a plăti reclamantei suma de 1690 cheltuielile de judecată în primul ciclu procesual și în rejudecare.
Înlătură obligația chematei în garanție AGENȚIA N. DE A. F.
- D. G. DE A. A M. C. de a plăti pârâtei S.C. O. P. S.A. suma de 522,92 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în primul ciclu procesual și în rejudecare.
Menține restul dispozițiilor sentinței care nu contravin prezentei. Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din_ .
PREȘEDINTE | JUDECĂTORI | GREFIER | |||
D. G. | L. | D. | S. D. C. | M. |
Red.DG/dact.MS 3 ex./_
Jud.fond: I.S.B.
