Decizia civilă nr. 3096/2013. Pretenții. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ Nr. 3096/R/2013
Ședința publică din data de 18 iunie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: I. T. JUDECĂTOR: D. C. G. JUDECĂTOR: N. M. GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta S. N. T. F. DE M. C. M. SA și S. T. împotriva sentinței civile nr. 758/F din
27 februarie 2013 pronunțate de Tribunalul Bistrița-Năsăud, în dosar nr. _
, privind și pe intimații reclamanți M. L. și T. A., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este declarat și motivat în termen legal, a fost comunicat intimaților și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că intimații reclamanți au formulat întâmpinare în cauză, înregistrată la dosar la data de 6 iunie 2013.
Curtea apreciază că prezenta cauză se află în stare de judecată și, având în vedere și solicitarea părților de judecată în lipsă, o reține în pronunțare în baza actelor aflate la dosar.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 758/F din_ pronunțată de Tribunalul Bistrița- Năsăud în dosar nr._ a fost respinsă excepția prescrierii dreptului la acțiune invocată de pârâta S. N. de T. F. de M. "C. M. ";
S.A. București.
A fost admisă acțiunea civilă formulată de reclamanții M. L. și T. A. împotriva pârâtelor S. N. de T. F. de M. "C. M. "; S.A. București, reprezentată în proces de S. T. a Societății Naționale de T.
F. de M. "C. M. "; SA și S. T. a Societății Naționale de T. F. de M. "C. M. "; SA și, în consecință:
- au fost obligate pârâtele, în solidar, să plătească reclamanților salariul suplimentar aferent anului 2010, echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului 2010, prima aferentă sărbătorii de Ziua F. ului pe anul 2010, ajutorul material de Paște pentru anul 2010 și ajutorul material pentru Crăciun 2010, toate stabilite la nivelul clasei I de salarizare, sume actualizate cu rata inflației, pe perioada cuprinsă între data scadenței fiecărui drept și data plății.
A fost respinsă cererea de obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut următoarele:
Î n privința excepției prescrierii dreptului la acțiune
a constatat că este neîntemeiată.
S-a avut în vedere că obiectul acțiunii îl constituie plata salariului suplimentar, acordat pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic (adică salariul al 13-lea), echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului pentru care se acordă, ajutoarele de Paști, Crăciun, Ziua F. ului.
S-a reținut că, conform art. 55 alin. 1 din Codul fiscal, sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani și/sau în natură obținute de o persoană fizică ce desfășoară o activitate în baza unui contract individual de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acordă, inclusiv indemnizațiile pentru incapacitate temporară de muncă, astfel că pornind de la această reglementare legală, rezultă că toate drepturile solicitate de reclamant sunt venituri asimilate salariilor.
Au fost invocate dispozițiile art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii care stabilesc un termen de prescripție de 3 ani pentru formularea cererilor care au ca obiect soluționarea conflictelor de muncă constând în plata unor drepturi salariale ori despăgubiri bănești către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.
S-a menționat că termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. e din Codul muncii a fost instituit pentru a asigura restabilirea, cu celeritate, a situației de legalitate în care trebuie să se desfășoare raporturile de muncă, având în vedere natura specifică a acestora.
S-a precizat că, contractul colectiv de muncă cuprinde dispoziții diverse, referitoare la salarizare, la contractul individual de muncă, la drepturile și obligațiile părților, inclusiv la modalitatea de contestare a deciziilor unilaterale ale angajatorului. În consecință, sunt sau pot fi clauze în contractul colectiv de muncă dispoziții relative la toate drepturile la acțiune pentru care art. 283 alin.
(1) lit. a) - d) din Codul muncii a reglementat termene speciale distincte de prescripție. Dacă s-ar accepta susținerile pârâtei, aceste termene nu ar avea aplicabilitate, în condițiile în care nerespectarea oricăruia dintre drepturile menționate anterior constituie o neexecutare a contractului colectiv de muncă.
S-a concluzionat că ori de câte ori obiectul conflictului individual de muncă îl constituie plata unor drepturi salariale neacordate, indiferent de izvorul lor, termenul de prescripție este cel prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii, prevederile art. 268 alin. 1 lit. e din Codul muncii fiind incidente numai în situația neexecutării unor clauze ale contractului colectiv de muncă, altele decât cele privitoare la drepturi salariale neacordate.
Cu privire la fondul cauzei au fost avute în vedere următoarele:
În primul rând instanța a reținut că reclamanții își întemeiază pretențiile pe prevederile Contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități și pe cel la nivel de ramură și nu pe contractul colectiv de muncă valabil la nivel de unitate.
S-a apreciat că chiar dacă în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate plata drepturilor pretinse de reclamant au fost suspendate sau pentru salariul suplimentar se prevede doar posibilitatea acordării lui pentru anul 2010, dispoziția nemaifiind una imperativă, tribunalul a analizat pretențiile reclamanților prin prisma dispozițiilor din cele două contracte colective de muncă încheiate la nivel superior, pe care reclamantul le-a invocat.
A fost reținut că reclamanții au fost salariații pârâtelor până în anul 2011(f.19-36) când contractele lor individuale de muncă au încetat urmare a concediere dispuse în cadrul unei concedieri colective.
Referitor la salariul suplimentar pentru anul 2010 tribunalul a reținut că potrivit contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, așa cum a fost modificat pentru anul 2010 acordarea salariului suplimentar este o facultate și nu o obligație pentru angajator, potrivit art.30, însă pentru anul 2010 devine incident, contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008 nr. 2836/2006 care, la art. 30, prevedea dreptul salariaților la plata salariului suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv, contract în vigoare până la data de 31 ianuarie 2011, precum și CCM la nivel de ramură transporturi în vigoare până la 31 ianuarie 2011.
A fost precizat că potrivit art. 3 alin. 1 al contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar, clauzele acestui contract produc efecte față de toți salariații încadrați în unitățile care fac parte din grupul de unități feroviare (pârâta S. N. de T. F. M. C. M. S.A. București fiind menționată la pct. 3 din anexa 4 la contractul colectiv la nivel de grup de unități) și pentru perioada în care din diverse motive nu există contract colectiv de muncă la nivel de unitate, indiferent de structura capitalului acesteia.
S-a apreciat că în raport de dispozițiile contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități, incident pentru anul 2010, reclamanții sunt îndreptățiți să primească salariul suplimentar pentru anul 2010.
În privința ajutorului material pentru sărbătorile de Paști, Crăciun și premierea pentru Ziua F. ului, toate aferente anului 2010,
instanța a reținut că aceste drepturi salariale sunt cuvenite reclamantului în temeiul art.71 alin. 1 și 2 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar, cele anterior reținute cu privire la incidența acestui contract colectiv, cu ocazia analizării îndreptățirii la salariul suplimentar, fiind valabile și cu privire la aceste drepturi.
S-a considerat de instanță că nu poate fi reținută apărarea pârâtei în sensul că aceste drepturi au fost suspendate potrivit Contractului colectiv de muncă la nivel de unitate și prin urmare nu trebuie acordate întrucât, așa cum a reținut anterior instanța reclamanții sunt îndreptățiti să le primească în temeiul contractelor colective de muncă încheiate la nivel superior.
Dată fiind neplata la timp a sumelor cuvenite instanța a apreciat că potrivit art.166 alin.4 din Codul muncii, sumele ce urmează a fi achitate vor fi actualizate cu indicele inflației la data plății efective, pentru perioada cuprinsă între data scadenței fiecărei sume și data plății efective.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta S. N. DE
T. F. M. "C. "; M.
solicitând admiterea recursului, desființarea hotărârii atacate, în temeiul art. 304 pct. 8, 9 C.pr.civ. și rejudecând cauza să se respingă acțiunea reclamanților.
Motivându-se recursul s-au arătat următoarele:
Î n privința excepției dreptului la acțiune
a fost reținut că incidente sunt dispozițiile art. 268 din Codul Muncii lit. e potrivit cărora "cererile privind soluționarea unui conflict de muncă, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, pot fi formulate, în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiunii";, astfel că acțiunea este prescrisă raportat la momentul formulării cererii.
Referitor la fondul cauzei
recurenta a precizat că hotărârea este criticabilă întrucât omite faptul că pe perioada în care se solicită drepturile bănești, plata primei de Paști și Crăciun pentru 2010, plata primei de Ziua F. ului pe anul 2010 și salariul suplimentar pe anul 2010, C. M. SA a avut contract valabil încheiat la nivel de unitate pe anul 2010 ale cărui prevederi sunt obligatorii pentru părți, și în care drepturile solicitate sunt suspendate.
S-a învederat că, la încheierea CCM la nivel de unitate negocierile au fost purtate între reprezentanții salariaților (respectiv federațiile sindicale reprezentative: Federația Mecanicilor de Locomotivă-FML, Federația N. F. ă Mișcare Comercial-FNFMC, Federația Sindicatelor Ramura Vagoane-FSRV) și reprezentanții conducerii executive a S. "C. M. "; SA
A reținut instanța că reprezentanții salariaților - sindicatele reprezentative, au cunoscut prevederile Contractului Colectiv de Muncă la nivel de ramură, au avut cunoștință și de posibilitățile financiare, maxime, ale societăților din calea ferată și, de comun acord, au finalizat negocierile Contractului Colectiv de Muncă la nivel de unitate prin semnarea acestuia și implicit prin semnarea tuturor Anexelor lui.
Referitor la temeiul legal în baza căruia reclamanții și-au întemeiat cererea, respectiv Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Grup de Unități F. e, s-a arătat că, potrivit art, 229 alin. 4 din Codul Muncii "Contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților", de unde recurenta a subînțeles că se pot respecta clauzele acestora doar în condițiile compatibilității lor cu legislația României.
Ori, C. M. S.A. este o societate cu capital de stat aflata sub autoritatea
M. ui T. urilor și unul dintre agenții economici monitorizați în baza prevederilor OUG nr.79/2008, privind întărirea disciplinei economico-financiare și alte dispoziții cu caracter financiar. Până în anul 2008 a fost în vigoare OUG 79/2001, prin care societatea era obligată la respectarea acelorași dispoziții.
S-a precizat că în aplicarea acestor prevederi legale, recurentei i-a revenit obligația de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aferente anilor 2007,2008 și 2009, 2010, aprobate prin OMM nr.959/2007, HG 532/2008 și. HG 28/2010.
Apoi s-a făcut mențiunea că raportat la dispozițiile art. 247 din Codul muncii obligația legala de a aplica dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior incumbă doar în cazul în care la nivel de angajator nu există Încheiat contract colectiv de muncă. De asemenea, dispozițiile art. 37 din Codul Muncii dispun faptul că "drepturile și obligațiile privind relațiile de muncă dintre angajator și salariat se stabilesc, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă și al contractelor individuale de muncă";.
Examinând temeiul legal invocat de către reclamante, respectiv art. 30 din Contractul Colectiv la nivel unitate C. M. recurenta a tras concluzia că "pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății "poate primi"; un salariu suplimentar și nu "va primi"; (cum susțin reclamanții) echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv și aceasta din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar din cadrul fondului de salarii, în procent de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar";.
Recurenta a opinat în sensul că din cuprinsul textului de mai sus, convenția dintre părți a prevăzut posibilitatea acordării unui salariu suplimentar, specificându-se una dintre condițiile în care posibilitatea primirii salariului suplimentar devine drept efectiv, respectiv obținerea unor venituri și constituirea din acestea a unui procent de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar.
În aceste condiții s-a apreciat că părțile nu au înțeles să stabilească in termeni preciși, lipsiți de orice echivoc, dreptul la acordarea a celui de-al 13-lea salariu(salariu suplimentar), respectiv obligația societății de a plăti aceste sume, indiferent de circumstanțe, ci au reglementat cadrul în care s-ar putea achita astfel de drepturi, făcându-se trimiteri la posibilitatea primirii salariului suplimentar și la sursa fondurilor din care s-ar putea plăti acest salariu.
Având în vedere considerentele expuse recurenta a apreciat că interpretarea ce poate fi data dispozițiilor art.30 din contractul colectiv la nivel de unitate pe anul 2010, este în sensul ca dreptul la acordarea celui de-al 13-lea salar era afectat de condiție, respectiv, sub condiția obținerii unor venituri suficiente pentru a constitui fondul necesar alocării acestui salariu suplimentar, ceea ce nu a fost cazul, întrucât veniturile societății sunt constituite exclusiv din venituri proprii și nu din alocații bugetare, iar în anii 2009 și 2010 veniturile nu au asigurat nici măcar acoperirea tuturor cheltuielilor, astfel încât anii fiscali în cauză au fost încheiați în pierdere.
S-a concluzionat că potrivit actului adițional la Contractul Colectiv de Muncă pe anul 2009/2010, înregistrat la Direcția de Muncă și Protecție Socială a Municipiului București sub. Nr.1713/_, act semnat și însușit de către reprezentanții administrației și de cei ai salariaților, toate aceste drepturi nu se acordă pe anul 2010.
Față de aceste considerente solicită respingerea cererii ca prescrisa și inadmisibilă.
Prin întâmpinarea depusă intimații
au solicitat respingerea recursului.
În privința criticii aduse de recurentă cu privire la soluționarea excepției dreptului material la acțiune s-a arătat că instanța a aplicat corect legea respingând-o.
În acest sens a arătat că aplicabile sunt dispozițiile art. 268 lit. c din Codul Muncii drepturile solicitate de reclamanți fiind de natură salarială, potrivit art. 55 din Codul fiscal, astfel termenul de prescripție este de 3 ani.
Intimații au apreciat că ori de câte ori conflictul individual de muncă îl constituie plata unor drepturi salariale neacordate ori plata unor diferențe salariale rezultate din recalcularea salariului de bază, indiferent de izvorul lor, termenul de prescripție este cel prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. c din Codul Muncii, prevederile art. 268 lit. e din același cod fiind aplicabile numai în situația neexecutării unor clauze ale contractului colectiv de muncă, altele decât cele privitoare la drepturi salariale neacordate.
Referitor la fondul cauzei
s-a reținut că nu poate fi reținută susținerea că existând un contract colectiv de muncă la nivel de unitate, obligatoriu pentru părți, astfel că nu ar avea aplicabilitate Contractul Colectiv de Muncă la nivel de grup cât timp există un contract de muncă la nivel de angajator.
S-a avut în vedere și dispozițiile art. 247 din Codul Muncii care prevede că
"în cazul în care le nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură nu există un contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
S-a arătat că instanța de fond a acordat corect primele solicitate bazându- se pe dispozițiile art. 11 alin. 1 din Legea nr. 130/1996 deoarece clauzele contractului colectiv de muncă produc efecte după cum urmează:
pentru toti salariații din unitate, in cazul contractelor colective de munca incheiate la acest nivel;
pentru toti salariații încadrați in unitățile care fac parte din grupul de unități pentru care s-a incheiat contractul colectiv de munca la acest nivel;
pentru toti salariații incadrati in toate unitățile din ramura de activitatepentru care s-a incheiat contractul colectiv de munca.
Potrivit art. 8 alin. (1) din aceeași lege, contractele colective de munca pot fi stabilite numai in limitele si in condițiile prevăzute de prezenta lege, iar potrivit alin. (2), contractele colective de munca nu pot conține clauze care sa stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de munca incheiate la nivel superior.
Potrivit art. 238 alin. (1) din Codul Muncii, contractele colective de munca nu pot conține clauze care sa stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractile colective de munca incheiate la nivel superior.
Potrivit art. 40 alin. (2) din Codul muncii, angajatorului ii revin in principal, următoarele obligații:
c) sa acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de munca aplicabil si din contractele individuale de munca.
Potrivit art. 236 alin. (4) din Codul muncii, contractele colective de munca, incheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea pârtilor.
S-a concluzionat de intimată că având în vedere aceste dispoziții legale, clauzele contractului colectiv de muncă își produc efectele față de toți salariații din unitățile respective.
S-a considerat că nu poate fi acceptată susținerea recurentei în sensul că angajatorul are obligația de a respecta dispozițiile contractului colectiv de muncă la nivel superior doar în cazul în care la nivelul angajatorului nu există un contract colectiv de muncă.
În acest sens a fost arătat că nu exista niciun temei legal care sa dispună ca in situația incheierii unui CCM la nivel de unitate sunt inlaturate clauzele prevăzute in CCM incheiat la nivel superior, ci dimpotrivă, s-ar incalca dispozițiile cu caracter imperativ ale art. 236, art. 238 art. 240 din Codul muncii, precum si dispozițiile Legii nr. 130/1996, respectiv art. 8 si art. 30, potrivit cărora CCM nu pot conține clauze care sa stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin CCM incheiate la nivel superior".
Invocarea prevederilor art. 247 Codul muncii nu isi au aplicabilitatea in prezenta situație, pentru ca legea dispune numai in situația in care Ia nivel inferior nu sunt incheiate contracte colective de munca, dar textul imperativ stabilește ca daca este incheiat CCM la nivel inferior nu pot conține clauze care sa stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin CCM incheiat la nivel superior.
Totodată, clauzele contractuale enunțate nu condiționează acordarea acestor drepturi de preluarea lor in contractul colectiv de munca incheiat la nivel de unitate, prevederile contractelor incheiate la nivel superior sunt obligatorii si au caracter minimal pentru nivelurile inferioare, in caz de neconformitate clauzele contractului colectiv de munca la nivel de unitate contrare clauzelor contractului colectiv de munca incheiat la nivel de ramura sunt ipso jure inlocuite de acestea din urma.
S-a observat de intimată că alături de caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă trebuie reținut principiul aplicabilității directe a efectelor contractelor asupra salariaților din domeniul de referință, potrivit art. 1 din Legea nr. 130/1996 cât și principiul ierarhizării forței obligatorii a contractelor colective de muncă care determină interdicția prevăzută de art. 247 din Codul Muncii.
În raport de asemenea considerații intimata a concluzionat că în situația existenței unor contracte care stabilesc drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, datorită celor două principii, angajatorul are obligația să aplice clauzele cele mai favorabile.
În acest sens a fost invocată și Decizia nr. 511/2006 a Curții Constituționale care a statuat că: "dispozițiile contractului colectiv de munca incheiat la nivel național sau la nivel de ramura constituie izvor de drept (ca si legea) la incheierea contractelor colective de munca la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale. Prin urmare, părțile, cu respectarea acestor obligații firești, au toata libertatea sa negocieze si alte clauze, precum si drepturi superioare".
În privința obligării recurentei la plata salariului suplimentar s-a apreciat că hotărârea este legală.
În acest sens s-a arătat că recurenta a invocat caracterul facultativ al acestui salariu, având în vedere prevederile C.C.M. la nivel de unitate și caracterul lui condiționat de realizarea unui profit, condiție prevăzută de același contract.
S-a precizat că pentru acest aspect ei și-au întemeiat cererea le CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008, prelungit prin acte adiționale până la_ .
Relevându-se conținutul art. 30 din CCM menționat s-a arătat că "pentru munca ireproșabila desfășurata in cursul unui an calendaristic, dupa expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv Salariul suplimentar constituie un drept salarial, fondul necesar pentru acordarea acestuia constituindu-se din fondul de salarii, potrivit art. 32 alin. (3) din CCM menționat: "din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea salariului suplimentar se constituie lunar in cadrul fondului de salarii, in procent de 10 la suta din fondul de salarii realizat lunar". Este vorba așadar despre o prevedere expresa inclusa in contractul colectiv de munca.
Comentând această prevedere intimații au arătat că:
Se poate observa ca prin intermediul art. 30 se creează intre contractanți drepturi si obligații corelative prin norme cu caracter imperativ de la care părțile nu pot abzice, iar parata este ținuta sa isi indeplineasca obligația, cu atat mai mult cu cat aceste categorii de drepturi se incadreaza in categoria de adaosuri la salariul de baza, ce intra in componenta noțiunii de salariu conform art. 160 din Codul muncii.
S-a arătat că criteriile care condiționează acordarea acestui salar sunt expres prevăzute in anexa 6, referindu-se in principal la lipsa unor sancțiuni disciplinare or intimații nu se încadrează in excluderile la care se refera anexa respectiva. Nicăieri in cuprinsul acesteia nu se stipulează necesitatea obținerii de profit de către societate pentru acordarea salariului suplimentar, deoarece este vorba de fapt de o obligație pe care parata si-a asumat-o prin semnarea Contractului Colectiv de Munca la nivel de Grup de Unități din T. ul F., contract cu forța juridica superioara. S-a apreciat că având in vedere acest aspect, nu prezintă importanta faptul ca la nivel de unitate plata acestuia s-ar fi supendat prin incheierea unui act adițional in acest sens, deoarece la nivel de Grup de Unități prevederile legale raman aceleași, in sensul acordării salariului suplimentar, motiv pentru care subsemnații suntem pe deplin indreptatiti la plata acestuia.
S-a făcut referire și la prevederile din Codul muncii in vigoare pentru perioada in discuție, si anume art. 236 alin. (4), contractele colective de munca incheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea pârtilor.
S-a considerat că în mod corect a apreciat si instanța de fond respingând apărările paratei recurente potrivit căreia plata acestui salar este condiționata de existenta fondurilor bănești cu aceasta destinație, atâta vreme cat plata salariului suplimentar constituie o obligație instituita in sarcina sa si nicidecum o facultate. S-a arătat că prevederea cuprinsa in contractul colectiv de munca la nivel de grup de unități din transportul feroviar privitoare la plata salariului suplimentar menționează faptul ca salariații vor primi un salariu suplimentar, ceea ce inseamna ca s-a instituit in fapt obligația angajatorului si nu facultatea acestuia de a plați acest salariu. S-a menționat că dacă se dorea ca plata sa constituie o simpla facultate, lăsata la aprecierea angajatorului in funcție de fondurile de care dispune, s-ar fi menționat ca salariații vor putea primi un salariu suplimentar.
Or, in condițiile in care norma este una imperativa, condiționarea recunoașterii dreptului si acordării acestuia de existenta de fonduri, nu poate fi acceptata. S-a subliniat că atâta timp cat prin contractul colectiv de munca s-a prevăzut obligația constituirii fondului, parata trebuia sa indeplineasca aceasta obligație, respectiv sa constituie lunar fondul din care sa acorde salariaților drepturile ce decurg din contractul colectiv de munca aplicabil. În opinia intimaților nu se poate accepta o apărare in sensul ca fiind situația economica din ultimii ani care a creat un dezechilibru grav pe acest plan, societatea nu isi poate permite plata către reclamanți a salariului suplimentar deoarece acordarea acestuia ar ingreuna si mai mult situația economica a companiei.
Argumentul că S. C. M. SA este o societate cu capital de stat aflata sub autoritatea M. ui T. urilor, fiind unul dintre agenții economici monitorizați in baza prevederilor OUG nr. 79/2008 privind intarairea disciplinei economico-financiare si alte dispoziții cu character financiar precum și faptul că pana in anul 2008 societatea a fost obligată la respectarea acelorași dispoziții, prevăzute de OUG nr. 79/2001, in vigoare la acea data, deci in anul 2006, data încheierii si semnării CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar, era in vigoare OUG nr. 79/2001 nu poate fi reținut întrucât recurenta cunoștea prevederile acestuia si totuși s-a obligat prin CCM la plata către subsemnatul a drepturilor bănești care fac obiectul litigiului, condiții în care nu poate fi de acceptat apărarea invocată de recurenta, deoarece si-a dat acordul la semnarea unui CCM iar acum invocarea imposibilității ei de a respecta obligațiile impuse in sarcina sa cu motivarea ca este agent economic monitorizat, tot agent economic monitorizat era si la data semnării Contractului Colectiv de Munca, contract prelungit prin acte adiționale, de asemenea nu poate fi acceptate cele două acte adiționale inregistrate la MMFPS cu nr. 370/_ si nr. 629/_, dar prin niciunul dintre acestea nu s-a suspendat vreodată plata vreunui drept salarial câștigat de angajați. In alta ordine de idei, recurenta nu poate invoca in susținerea intereselor sale propria sa culpa de a fi negociat drepturi salariale cu Încălcarea unor prevederi legale iar, pe de alta parte, susținerea potrivit căreia, acordarea acestor drepturi salariale ar afecta fondul de salarii nu are niciun fundament.
S-a arătat că dispozițiile OUG nr, 79/2001 erau cunoscute reprezentanților patronatului la momentul semnării CCM si se presupune ca, atat vreme cat acordarea acestor drepturi nu a fost condiționata in vreun fel raportat la prevederile legale menționate, inclusiv aceste dispoziții legale au fost avute in vedere la momentul prevederii acestor drepturi. Argumentele recurentei referitoare la monitorizarea sa in baza O.U.G. nr. 79/2001 si 79/2008 precum si la corelarea cheltuielilor salariale cu indicele de creștere a productivității muncii nu pot conduce la privarea salariatilot de niște drepturi salariale, negociate si prevăzute in Contractul Colectiv de Munca.
S-a subliniat și faptul că angajatorul, care susține in cauza limitarea fondului de salarii si imposibilitatea plații drepturilor negociate prin CCM, isi invoca practic propria culpa, intrucat, daca avea cunoștința de monitorizare si de constrângerile financiare respective inca din anul 2001, asa cum se arata in cuprinsul intampinarii, trebuia fie sa refuse semnarea contractelor colective de munca si a actelor adiționale la acesta, fie sa incerce ulterior, de comun accord cu partenerii sociali, modificarea conținutului clauzelor ce prevăd drepturile bănești solicitate prin prezenta acțiune.
In ceea ce privește acordarea primelor aferente sărbătorilor de Paste, Ziua
F. ului si Crăciun solicitate s-au arătat următoarele aspecte:
Parata recurenta invoca faptul ca prin semnarea unui act adițional la niel de unitate, plata acestor drepturi a fost suspendata pentru perioada in discuție.
Suspendarea la care face referire parata recurenta a intervenit doar la nivel de unitate, prin semnarea si înregistrarea unui Act Adițional la CCM la nivel de unitate, inregistrat la Agenția pentru prestații Sociale a Municipiului București sub nr. 1713/_ . Dar, la data de_, dreptul subsemnaților la plata sumelor reprezentând prima de Paste pe anul 2010 era deja născute.
S-a considerat ca acest Act adițional, prin care de altfel se suspenda drepturile solicitate de către subsemnatul pe ani 2009-2010, nu poate retroactiva si cu atat mai mult sa stingă drepturi deja născute si care trebuiau sa ne fie acordate de către recurenta conform prevederilor legale existente si aplicabile la acea data. In acest caz este vorba despre principiul neretroactivitatiî legii prevăzut de art. 15 al. 2 din Constituția României "legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile", care a fost avut in vedere la pronunțarea soluției de către instanța de fond.
A fost invocat și art. 71 din CCM la nivel de grup de unități care prevede că
"cu ocazia sărbătorilor de Paste si de Crăciun se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare de ajutorul respectiv nu vor beneficia salariații care, in cursul anului respectiv, au absentat nemotivat de la serviciu sau au fost sancționați pentru consum de băuturi alcoolice, precum si salariații unitățile componente ale grupului de unități feroviare care la data acordării ajutoarelor cu ocazia sărbătorilor de Paste si de Crăciun se afla in concediu fara plata cu o durata de un an; pentru Ziua F. ului se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație, la nivelul clasei 1 de salarizare".
A fost menționată forța obligatorie a CCM pentru parti potrivit art. 30 din Legea nr. 130/1996, republicata, iar prevederile acestor contracte produc efecte fata de toti salariații indiferent de data angajării, conform art. 11 alin. (1) din Legea nr. 130/1996, republicata. Iar CCM la nivelul unității suspenda plata acestor drepturi salariale, dar CCM ierarhic superior păstrează intacte dispozițiile referitoare la drepturile salariale ale angajaților.
Curtea, analizând hotărârea din perspectiva criticilor aduse prin motivele de recurs constată că acesta este nefondat, hotărârea fiind legală pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Raportat la excepția prescripției dreptului la acțiune,
Curtea apreciază corectă interpretarea primei instanțe, care a considerat că drepturile solicitate se subsumează categoriei de drepturi salariale, conform art. 155 Codul muncii, care enumeră ca fiind componente ale salariului salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri. Or, drepturile litigioase constituie tocmai astfel de alte adaosuri. Dincolo de modul de organizare a contractului colectiv de muncă, un ajutor bănesc acordat în considerarea calității de angajat nu poate reprezenta decât un drept salarial, deci o contravaloare a activității profesionale prestate, fiind de la sine înțeles că angajatorul nu procedează la stipularea unui atare drept decât în considerarea acestei activități pe care angajatul o prestează în beneficiul său, deci ca o bonificație prin care să sporească pachetul salarial și astfel, să facă mai atractiv postul, sau să își fidelizeze angajații, sau să mențină salariile la un nivel competitiv pe piață. De altfel, chiar recurenta acceptă calificarea acestor drepturi ca atare, în condițiile în care, în cuprinsul recursului, arată că "nu se pot considera că toate drepturile salariale, indiferent de temeiul lor de acordare și oriunde ar fi ele prevăzute ar fi prescriptibile la modul universal, în termenul general de 3 ani de zile";.
Potrivit art. 171 alin. 1 și art. 268 alin. 1 lit. c) Codul muncii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune este de 3 ani de la data nașterii acestui drept, în cazul în care obiectul conflictului individual de muncă este plata unor drepturi salariale neacordate.
Art. 268 alin. 1 lit. e) Codul muncii stipulează termenul de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, însă acest text de lege are caracter de normă generală, reglementând în general situația litigiilor generate de nerespectarea unor clauze din contractele colective de muncă, pe când art. 268 alin. 1 lit. c) Codul muncii dobândește, comparativ, caracter de normă specială, atunci când se referă la drepturi salariale reglementate prin contractul colectiv de muncă, astfel încât se va aplica norma specială, în conformitate cu dictonul specialia generalibus derogant, deci dispozițiile de la litera c), atunci când drepturile salariale neplătite sunt reglementate într-un contract colectiv de muncă.
Nu se poate accepta interpretarea făcută în sens invers de către recurenta pârâtă, care susține că dintre cele două, textul special este dat de lit. e). E adevărat că și acesta reprezintă o reglementare cu caracter special, dar în comparație cu stipulațiile art. 268 alin. 2 Codul muncii, care prevede un termen de 3 ani de prescripție pentru toate celelalte situații care nu au fost detaliate la alin. 1 din text. În schimb, prin compararea textului lit. c) cu cel de la lit. e) din alin. 1 al art. 268 Codul muncii, textul special rămâne cel de la lit. c), acesta distingând din multitudinea de drepturi ce pot fi reglementate în cuprinsul unui contract colectiv de muncă, pe cele salariale, care, dată fiind importanța deosebită, centrală, a salariului, ca element principal în contractul de muncă și care practic întemeiază cauza încheierii acestui contract din partea angajatului, se bucură de un termen de prescripție mai îndelungat. De altfel, legiuitorul a emis mai multe dispoziții de ocrotire a dreptului angajatului la salariu, dispoziții cu caracter imperativ (art. 164, 165 fostul Cod al muncii), astfel încât interpretarea de mai sus este în consens cu întreaga viziune impusă de ansamblul prevederilor Codului muncii.
Sub raportul motivelor de fond, se reține că, dacă ar putea fi purtate discuții pe marginea modului de interpretare a dispozițiilor art. 30 din CCM la nivel de unitate pe anul 2010, care stipulează că personalul poate primi un salariu suplimentar pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, nu același lucru se poate afirma despre dispozițiile art. 30 alin. 1 din Contractul Colectiv De Muncă la nivel de Grup de unități din T. ul F. pe anii 2006- 2010, prelungit până la data de_, pe care de asemenea reclamantul și-a întemeiat pretențiile, care statuează: "pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv";.
În mod evident, dispozițiile din acest din urmă contract colectiv de muncă sunt imperative și nu facultative.
Raportat la motivul de recurs privitor la aplicarea cu prioritate a contractului colectiv de muncă la nivel de societate (referitor la salariul suplimentar pentru anul 2010, prima pentru Ziua F. ului pentru anii 2009- 2010, prima de Paști pentru anul 2010 și prima de Crăciun pentru anul 2010) iar nu a contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități, se mai reține că sunt aplicabile prevederile art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 în vigoare pe perioada solicitării drepturilor, conform cărora contractul colectiv de muncă nu poate conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin Contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, respectiv la nivel de grup de unități (în speță).
În același sens sunt prevederile art. 38 Codul muncii, conform cărora
"salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute de lege. Orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi, este lovită de nulitate";, prin drepturi
recunoscute de lege trebuind a fi înțelese inclusiv cele aduse de art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 citat mai sus, de a beneficia de drepturile superioare conferite prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 are valoare de principiu în dreptul muncii, astfel încât nu poate fi eludat prin inserarea unor prevederi contractuale în contractele colective de muncă încheiate la nivel inferior, care tind a se interpune în aplicarea directă a acestui principiu care reflectă ordinea publică în domeniul pe care îl reglementează.
Or, se constată că față de acest principiu, se dovedesc neîntemeiate și motivele de recurs prin care se invocă suspendarea acordării acestor drepturi la nivel de contract colectiv de muncă pe unitate.
În mod evident, aceste suspendări/modificări se referă la contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de societate, astfel încât nu impietează asupra obligativității acordării acestor drepturi în temeiul contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior, anume, de grup de unități.
Este inexactă susținerea recurentei cum că potrivit prevederilor fostului art. 247 și art. 37 Codul muncii, obligația legală de a aplica dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior incumbă doar în cazul în care la nivel de angajator nu există încheiat contract colectiv de muncă. Aceste texte nu cuprind o atare limitare a aplicabilității unui contract colectiv de muncă încheiat la nivel superior, ci fostul art. 247 Codul muncii indica simplu (anterior abrogării prin dispozițiile Legii nr. 40/2011) faptul că în cazul în care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură, nu există contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior. Art. 37 statuează și în prezent principiul negocierii, fără limitarea indicată de recurentă.
Este inconsistent și argumentul extras din dispozițiile legale privind imperativul înregistrării contractelor colective de muncă încheiate la Direcția de muncă și protecție socială, care verifică îndeplinirea condițiilor legale pentru încheierea valabilă a contractelor, de unde se deduce legalitatea și imperativul aplicării dispozițiilor din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul C. M. .
Cu alte cuvinte, se invocă în apărare faptul că reclamantul cere acordarea unor drepturi suplimentare a căror acordare a fost suspendată la nivel de unitate, punând în acest fel în discuție valabilitatea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate. Or, această apărare nu este eficientă, drepturile salariale neputând fi condiționate sub aspectul protejării lor prin instanță de inițierea unor litigii separate, ci poate fi invocată inclusiv pe cale incidentală sau indirect, așa cum s-a procedat în prezenta cauză, ineficiența unor prevederi contractuale nelegale, pentru considerentele ce preced. Art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 aveau valoare de principiu în dreptul muncii, raportat la perioada în care se datorau drepturile solicitate, astfel încât nu puteau fi eludat prin inserarea unor prevederi contractuale care tindeau a se interpune în aplicarea directă a acestui principiu care reflecta ordinea publică în domeniul pe care îl reglementa.
Se mai invocă incidența art.12 din Legea nr.130/1996, text care, susține recurenta, se aplică prin analogie și salariaților din unitățile în care statul este acționar majoritar, pentru care fondul de salarii este limitat la suma aprobată prin hotărâre de guvern, conform O.U.G. nr. 79/2008, cu consecința, dedusă de recurente din dispozițiile art. 229 alin.(4) Codul Muncii (fostul art. 236), a nelegalității contractului colectiv de muncă care nu se înscrie în limitele legii.
Nu poate fi reținută această modalitate de extindere a aplicabilității unui text de lege special la situația generală în care se regăsește recurenta. Art. 12 din Legea nr. 130/1996 se conturează ca atare în economia legii, deci ca un text de
lege special, care impune o excepție, aplicabilă doar pentru acei angajatori și angajați expres indicați, anume, (cei din) instituțiile bugetare.
Or, o societate comercială, chiar dacă are ca unic acționar statul și i se aprobă bugetul prin hotărâre de guvern, nu este o instituție bugetară. De altfel, recurenta nici nu susține o atare afirmație, ci solicită aplicarea în cazul său a acestui text de lege (ce interzice negocierea în cadrul instituțiilor bugetare a unor clauze referitoare la drepturi ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin lege), prin analogie, ceea ce regulile generale de drept interzic. Conform principiilor de drept, aplicarea textelor de lege cu caracter de excepție se face restrictiv, la situațiile expres prevăzute în reglementarea excepției, în restul cazurilor aplicându-se regula: exceptio est strictissimae interpretationis. Ca atare, în cazul recurentei, nu se poate accepta aplicarea prin analogie a dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 130/1996, ci se aplică principiul libertății negocierii, instituit de art. 7 alin. 1 din aceeași lege.
Art. 7 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 reafirmă, și în această materie, principiul specific dreptului contractual al imperativului legalității contractului (adică, acesta să fie încheiat cu respectarea dispozițiilor legale). În corelație cu acesta, recurenta invocă faptul că fondul de salarii este limitat la suma aprobată prin hotărâre de guvern, conform O.U.G. nr. 79/2008, respectiv O.U.G. nr. 79/2001, situație față de care apare ca nelegală orice prevedere contractuală din contractul colectiv de muncă care excede limitei fixate fondului de salarii pe această cale.
Nu este însă imputabilă beneficiarilor contractului colectiv de muncă și nu poate conduce la inaplicabilitatea dispozițiilor invocate din acesta, faptul indicat, având în vedere că prin acest motiv de recurs, practic, recurenta își invocă propria culpă, aceea de a fi încheiat contracte colective de muncă ce se afirmă că nu se încadrează în limitele legale fixate pentru fondurile lor de salarii, or nemo propriam turpitudinem allegans. De altfel, nici nu a fost probată această afirmație, făcută doar în mod generic, fără a se detalia care a fost cuantumul fondului de salarii aprobat, care ar fi fost sumele necesare achitării acestor drepturi salariale litigioase etc.
Aceleași considerente sunt valabile în ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 2 (1) din HG nr. 28/2010 și HG nr. 311/2010.
În plus, din economia O.U.G. nr. 79/2008, nu se poate concluziona o interdicție sau o limitare a libertății de negociere cu privire la cuprinsul contractelor colective de muncă în cazul societăților comerciale la care statul este acționar unic, ci se reglementează doar obligația operatorilor economici destinatari ai acestui act normativ de a prezenta "spre aprobare bugetele de venituri și cheltuieli, după consultarea prealabilă a organizațiilor sindicale"; și faptul că "fundamentarea fondului de salarii anual, prevăzut în bugetul de venituri și cheltuieli al operatorilor economici, se va face pe baza indicelui de creștere a câștigului salarial mediu brut lunar, care nu va putea fi mai mare de 60% din indicele de creștere a productivității muncii, calculat în unități valorice comparabile sau în unități fizice, după caz";, aspecte care nu pot fi interpretate în sensul indicat de recurentă, ca o interdicție imperativă, în sine, de a negocia anumite drepturi salariale prin contractele colective de muncă.
În conformitate cu dispozițiilor art. 7 alin. 2 din Legea 130/1996 în vigoare pe perioada solicitării drepturilor și art. 229 din Codul muncii, "contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților";, astfel încât reclamantul era îndreptățit la plata drepturilor salariale acordate.
Aspectele invocate de către recurentă privind lipsa fondurilor necesare plății acestor drepturi salariale, nu pot justifica apărarea acesteia în sensul
exonerării de răspundere și nici nu atrage netemeinicia pretențiilor reclamantului, deoarece acordarea drepturilor în favoarea salariaților nu a fost condiționată sub acest aspect, fiind stabilite în urma negocierilor purtate cu sindicatele reprezentative. În mod corect instanța de fond a reținut că acordarea acestor drepturi salariale constituie un drept/obligație, și nu o facultate a angajatorului.
Faptul că una din părți întâmpină dificultăți bănești nu constituie o suficientă motivare pentru a solicita exonerarea de răspundere contractuală, principiul pacta sunt servanda fiind consacrat în Codul muncii prin dispozițiile art. 159, 160, 162, 229 (fostele art. 154, 155, 157, 236).
Critica recurentei potrivit căreia obligația de a achita drepturile pretinse era condiționată de încadrarea în buget, este nefondată, deoarece în Contractul colectiv de muncă aplicat părțile nu au inserat nici o clauză în care să limiteze sau condiționeze în acest mod acordarea acestor drepturi.
În raport de cele arătate, urmează ca recursul să fie respins ca nefondat în baza dispozițiilor art. 312 alin. 1 din C.pr.civ.
Nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de S. N. T. F. DE
C. M. SA împotriva sentinței civile nr. 758/F din_ a Tribunalului Bistrița Năsăud pronunțată în dosar nr._, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 18 iunie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
T. D. C. G. N. M. în C.O., semnează pentru în C.O., semnează pentru Președintele Curții de Apel C. Președintele Curții de Apel C. Judecător V. M. Judecător V. M.
GREFIER,
N.
în C.O., semnează pentru PRIM GREFIER,
M. LENA T.
Red.N.M./dact.L.C.C.
2 ex./_
Jud.fond: R. I. B.
