Decizia civilă nr. 3603/2013. Obligație de a face. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ NR. 3603/R/2013
Ședința publică din 23 septembrie 2013 Instanța constituită din: PREȘEDINTE: S. D.
JUDECĂTOR: I. -R. M. JUDECĂTOR: D. G. GREFIER: C. M.
S-a luat în examinare - în vederea pronunțării - recursul declarat de pârâta SC A. S. E. S. împotriva sentinței civile nr. 1315 din 11 martie 2013, pronunțată de Tribunalul Sălaj în dosarul nr._, privind și pe reclamantul intimat SS S. Z., în numele membrului de sindicat K. A.
, având ca obiect obligație de a face.
Mersul dezbaterilor, susținerile și concluziile părților au fost consemnate în încheierea ședinței publice din 16 septembrie 2013, când s-a dispus amânarea pronunțării recursului pentru data de azi, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie.
C U R T E A
În urma deliberării, reține că
prin cererea sa precizată reclamantul S.
S. "Salubrizare"; Z., în numele membrului/ei de sindicat K. A. a chemat în judecată pârâta SC A. E. S. solicitând instanței: să constate nulitatea Procesului verbal nr.2584/_ și Actul Adițional nr.1/_ la Contractul Colectiv de Muncă al SC A. E. S. 2007- 2010; obligarea pârâtei de a calcula și a plăti contravaloarea sporului de 10% pentru condiții deosebite de muncă, grele, periculoase sau penibile din salariul de baza, pentru perioada septembrie 2009 - august 2012 conform clauzelor Contractului Colectiv de Muncă; obligarea pârâtei de a calcula și a plăti contravaloarea sporului de 10% pentru condiții nocive de muncă, din salariul minim negociat la nivel de unitate, perioada septembrie 2009 - august 2012; obligarea pârâtei de a calcula și a plăti contravaloarea sporului de vechime, în procent de 25%, pentru perioada septembrie 2009 - august 2012; obligarea pârâtei la plata sumelor reactualizate cu indicele de inflație de la data datorării efective a acestora până la data plății efective; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă nr. 1315/_ a Tribunalului S., pronunțată în dosar nr. _
, s-a luat act de renunțarea paratei la judecarea cererii reconvenționale formulate de aceasta și la excepția lipsei calității procesuale active, excepție invocata de parata.
S-a admis excepția tardivității cererii formulata de reclamant privind constatarea nulității procesului verbal nr. 2584/_ și a actului adițional nr. 1/_ la Contractul Colectiv de munca al SC A. E. S. pentru anii 2007- 2010, excepție invocata din oficiu de instanța.
S-a admis în parte cererea precizata a reclamantului SS S.
, în numele membrului/ei de sindicat K. A. în contradictoriu cu pârâta SC A. E. S.R.L.
A fost obligată parata sa calculeze și sa plătească membrului/ei de sindicat contravaloarea sporului de 10% din salariul de baza, pentru condiții deosebite de munca, grele, periculoase sau penibile, sporul de 10% din salariul minim negociat la nivel de unitate pentru condiții nocive de munca, și sporul de vechime in munca in procent de 25 %, toate cuvenite aferent perioadei septembrie 2009- august 2012.
A fost obligată parata sa plătească membrului/ei de sindicat suma de 300 lei, reprezentând cheltuieli de judecata.
Pentru a pronunța soluția menționată Tribunalul a avut în vedere următoarele:
Potrivit prevederilor alin.1 art.246 Cod procedură civilă ,,Reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, fie verbal în ședință, fie prin cererea scrisă.";
Având în vedere această prevedere legală, precum și cererea de renunțare la judecarea cererii reconvenționale depusă la dosar și renunțarea verbală la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, instanța a luat act de renunțările formulate de pârâtă.
În privința excepției tardivității cererii formulată de reclamant privind constatarea nulității procesului - verbal nr. 2584/_ și a actul adițional nr. 1
/_ la Contractul Colectiv de Muncă al SC A. E. S. 2007- 2010 instanța a constatat faptul că aceste acte au modificat prevederile art.41 alin.3 lit. a și b din contractul colectiv de muncă menționat și în consecință se solicită constatarea nulității unei clauze din acest contract.
Potrivit prevederilor art.268 alin.1 lit.d C. muncii, republicat "Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate.... d) pe toată durata existenței contractului în cazul în care se solicită constatarea nulității unui contract individual sau colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia";.
Potrivit prevederilor art.4 din contractul colectiv de muncă la nivel de SC A. E. S. 2007- 2010:
Prezentul contract se încheie pe o perioadă de patru ani, cu posibilitatea revizuirii anuale.
Dacă niciuna din părți nu denunță contractul cu 30 zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungește până la încheierea unui nou contract, dar nu mai mult de 12 luni.";
Potrivit prevederilor art.107 din același contract colectiv de muncă ,, Prezentul contract colectiv de muncă își produce efectele începând cu data de_ .";
Părțile nu au putut face dovada denunțării acestui contract și în concluzie acesta și-a încetat valabilitatea la data de_ .
Având în vedere faptul că acțiunea reclamantului a fost introdusă la data de_, deci după încetarea valabilității contractului colectiv de muncă la nivel de SC A. E. S. pentru anii 2007- 2010, cererea reclamantului privind constatarea nulității procesului verbal nr.2584/_ și a actului adițional nr.1/_ este tardiv introdusă.
În privința fondului cauzei instanța a reținut faptul că potrivit art.41 alin.1 și 2 și alin.3 lit. a, b și d din contractul colectiv de muncă la nivel de SC A. E. S.R.L.
Părțile contractate sunt de acord ca în perioada următoare să acționeze pentru includerea unor sporuri în salariul de bază, care să reprezinte retribuția pentru muncă prestată și condițiile de la locul de muncă, astfel încât salariul de bază să aibă pondere majoritară în salariu.
Sporurile se acordă numai la locurile de muncă unde acestea nu sunt cuprinse în salariul de bază.
Sporurile minime ce se acordă în condițiile prezentului contract sunt:
pentru condiții deosebite de muncă, grele, periculoase sau penibile 10% din salariul de bază
pentru condiții nocive de muncă, 10% din salariul minim negociat la nivel de unitate.
………
d) pentru vechime în muncă minimum 5% pentru 3 ani vechime și maximum 25% la o vechime de peste 20 de ani din salariul de bază.";
Aceste sporuri sunt acordate pentru categoriile de locuri de muncă prevăzute la art.23 și 24 din contractul colectiv de muncă, respectiv locurile de muncă cu condiții deosebite, cu condiții speciale, cu condiții grele, periculoase, nocive, penibile și altele asemenea, sporuri și condiții stabilite prin negocierea părților care au încheiat contractul colectiv de muncă, și care constituie legea părților ( art.7 alin.2 din Legea nr.130/1996, în vigoare la data respectivă).
La data de_ s-a încheiat procesul verbal înregistrat sub nr. 2584/_ în care se consemnează faptul că în urma întâlnirii avute la aceeași dată între patronatul SC A. E. S. și sindicatul Salubrizare Z. ,,s-a căzut de acord cu modificarea art. 41 alin. 3 lit. a și b din contractul colectiv de muncă al SC A. E.
S. .";
Acest acord a fost materializat prin încheierea actului adițional nr. 1/_ la Contractului colectiv de muncă al SC A. E. S. prin care se stabilea în urma negocierilor că: ,,Începând cu data înregistrării prezentului Act adițional se modifică și va produce efecte art. 41 alin. 3 lit. a și b din contractul colectiv de muncă care în urma modificării, va avea următorul conținut: "Sporurile cuprinse la art. 41 alin. 3 lit. a și b se consideră introduse în salariu, și fac parte din contractul de bază.";
Acest act adițional a fost înregistrat la Direcția de Muncă și Incluziune Socială S. sub nr.350 din_ și conform prevederilor art.31 alin.2 din Legea nr.130/1996 și-a produs efect de la data înregistrării.
Prin urmare, începând cu această dată, salariul de bază lunar al salariaților trebuia majorat cu procentul sporurilor incluse în acesta, fapt ce nu s-a realizat după cum reiese din înscrisurile din carnetul de muncă al salariatului de la rubrica "salariu de bază lunar";.
Conform prevederilor art.1 alin.1 din Decretul nr.92/1976 (în vigoare la acea dată) ,,Carnetul de muncă este actul oficial prin care se dovedește vechimea în muncă, vechimea neîntreruptă în muncă, vechimea neîntreruptă în aceeași unitate, vechimea în funcție, meseria sau specialitatea, timpul de muncă lucrat în locurile de muncă cu condiții deosebite, retribuția tarifară de încadrare și alte drepturi ce se includ în aceasta"; iar potrivit art.6 alin.1 ,,Modificările intervenite în executarea contractului colectiv de muncă, după întocmirea contractului de muncă, se înscriu în acesta în termen de 15 zile de la data producerii lor.";
În acest termen prevăzut de normele legale în vigoare nu s-a făcut nici o înscriere în carnetul de muncă al salariatului care să reflecte majorarea salarială ca urmare a încheierii Actului adiționale nr.1/_ .
Această modificare salarială nu presupune încheierea unui act adițional la contractul individual de muncă care să justifice începerea curgerii termenului de la o altă dată deoarece art.7 alin.4 din Legea nr.53/2003 în vigoare la acea dată prevedea faptul că modificarea este posibilă fără încheierea unui act adițional dacă rezultă din contractul colectiv de muncă aplicabil.
Prin urmare, instanța a constatat faptul că pârâta a încălcat prevederile art.30 din Legea nr.130/1996 și ale art.243 din Legea nr.53/2003 potrivit cărora
,,Executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți";.
În consecință instanța a admis cererile reclamantului privind obligarea pârâtei la calculul și plata către salariat a contravalorii sporului de 10% din salariul de bază pentru condiții deosebite de muncă, grele, periculoase sau penibile și sporul de 10% din salariul minim negociat la nivel de unitate pentru condiții nocive de muncă.
Pârâta nu a respectat obligativitatea executării clauzelor contractului colectiv de muncă nici în privința acordării către salariat a sporului pentru vechimea în muncă.
Pârâta justifică neacordarea acestui spor prin faptul că nu s-a procedat la negocierea lui individuală cu fiecare salariat în parte, ci doar a fost stabilit între limita minimă și maximă în contractul colectiv de muncă.
În această situație angajatorul își invocă propria culpă deoarece potrivit prevederilor art.40 alin.2 lit. c Codul muncii acesta are obligația să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă.
Din moment ce în urma negocierilor cu sindicatul s-a obligat să plătească salariaților, conform art. 41 alin. 3 lit. d din Contractul Colectiv de Muncă pentru 2007- 2010, un spor pentru vechimea în muncă de minim 5% pentru 3 ani vechime și maximum 25% la vechimea de peste 20 ani, din salariul de bază, acesta era obligat să individualizeze cuantumul sporurilor cuvenite salariaților pentru a le putea acorda și a nu lăsa lipsită de substanță prevederea contractuală.
Neprocedând astfel, instanța a considerat că aceste sporuri se cuvin în procentul prevăzut de legislația în materie privind acordarea sporului de vechime salariaților din sectorul bugetar având în vedere faptul că limitele minime și maxime ale acestui spor au fost preluate din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național pentru anii 2007 - 2010.
Astfel, la data încheierii Contractului Colectiv de Muncă la nivel de SC A.
S. pentru anii 2007 - 2010 era în vigoare H.G. NR.281/1993 care la art.7 prevedea acordarea tranșelor de vechime calculate la salariul de bază astfel: între 3-5 ani - 5%, între 5-10 ani - 10%, între 10-15 ani - 15%, între 15-20 ani - 20%, peste 20 ani - 25%.
Prevederile acestui articol au fost abrogate de Legea nr.330/2009 care prevedea includerea sporului pentru vechime în muncă în salariul de bază și care la art.16 prevedea aceleași tranșe de vechime pentru calcularea sporului de vechime.
Prin urmare, instanța a considerat că aceste criterii de stabilire a procentului sporului de vechime cuvenit salariatului sunt aplicabile în speță și având în vedere vechimea acestuia în muncă a obligat pârâta să-i plătească acest spor de vechime raportat la salariul de bază.
Având în vedere aceste considerente, instanța a admis cererile reclamantului și a obligat pârâta să calculeze și să plătească membrului de sindicat contravaloarea sporului de 10% din salariul de bază pentru condiții deosebite de muncă, grele, periculoase sau penibile, sporul de 10% din salariul minim negociat la nivel de unitate pentru condiții nocive de muncă și sporul de vechime în muncă în procent de 25%, toate cuvenite pentru perioada septembrie 2009 - august 2012.
În baza art.274 C.pr.civ., a fost obligată pârâta să plătească membrului de sindicat suma de 300 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta
solicitând, în principal, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar modificarea sentinței cu reținerea cauzei spre rejudecare, cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată în ambele instanțe.
În temeiul art. 300 alin.2 C.pr.civ. a solicitat suspendarea executării hotărârii recurate până la soluționarea recursului, cerere la care s-a renunțat.
În motivarea recursului s-a arătat, în esență, că instanța nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, motiv de casare potrivit art. 3041,art. 312 alin 3 și 5 Cod de procedură civilă.
Textul art. 24 și 41 alin 3 lit. a,b și d din CCM al SC. A. E. S. 2007- 2010 folosește în descrierea locurilor de munca termeni precum: condiții grele de munca, periculoase, penibile și nocive. Acești termeni trebuie interpretați și analizați în contextul legislației muncii și a art. 23 din Contractul colectiv de munca la nivel de unitate, care clasifică locurile de muncă în trei categorii: locuri de muncă normale, cu condiții deosebite și cu condiții speciale și prevede că
legislația în domeniu este cea care stabilește tipul locului de muncă .
Reglementarea specifică în materie se găsește în art. 19 și 20 din Legea 19/2000, art. 3 lit. g și h din Legea 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, care prevăd că locurile de muncă se clasifică în locuri de muncă normale, cu condiții deosebite și cu condiții speciale. Legea nr. 263/2010 abrogă Legea 19/2000, dar în esența acestea conțin dispoziții similare, care definesc categoriile de locuri de muncă. Aplicabilă este și Legea nr. 226/2006 privind încadrarea unor locuri de munca în condiții speciale, care în anexa 1 enumeră activitățile cu locuri de muncă speciale, dar în această anexă nu se regăsește activitatea desfășurata de reclamant.
În anexa 2 sunt enumerate unitățile care au obținut avizul pentru îndeplinirea procedurilor și criteriilor de încadrare în condiții speciale conform HG nr. 1025/2003, iar SC A. E. S. nu se regăsește pe aceasta listă.
Legea nr. 226/2006 este abrogată prin Legea nr. 263/2010, când, la 1 ianuarie 2011, reglementarea acestui domeniu este dată de art. 30 alin 1 lit. e din lege și anexele, precum și de HG nr. 1284/2011 privind modul de obținere a avizului pentru condiții speciale de muncă. Nici în noua reglementare nu se regăsește activitatea desfășurată de reclamant ca fiind în condiții speciale.
Locuri de muncă cu condiții deosebite (categorie ce subsumează caracterul greu, periculos, penibil) se analizează în raport de art. 19 din Legea nr. 19/2000 completată cu H.G. nr. 261/2001 privind criteriile și metodologia de încadrare a locurilor de munca în condiții deosebite.
Conform art. 19 alin 4 din Legea 19/2000, locurile de muncă în condiții deosebite se stabilesc prin contractul colectiv de muncă sau în lipsa contractului colectiv de muncă, prin decizia organului de conducere legal constituit.
Aceste dispoziții sunt completate de pct. 16 din Ordinul nr. 340/2001 pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor Legii 19/2000. Nominalizarea persoanelor care lucrează în locuri de muncă în condiții deosebite, cu respectarea criteriilor prevăzute de HG nr. 261/2001, se face de către angajator în baza avizului acordat de inspectoratul teritorial de muncă. Angajatorul este obligat sa depună la casa teritoriala de pensii, la definitivarea contractului colectiv de muncă, avizul inspectoratului teritorial de muncă prin care se dovedește încadrarea locurilor de muncă în condiții deosebite. Persoanele asigurate pe baza de declarație sau de contract de asigurare, care lucrează în locuri de muncă în condiții deosebite, solicită inspectoratului teritorial de muncă avizul pentru încadrarea locului de muncă în condiții deosebite, cu respectarea prevederilor HG nr. 261/2001.
În speță, reclamantul nu face dovada parcurgerii acestei proceduri obligatorii pentru calificarea locurilor de muncă ca fiind în condiții deosebite.
Instanța nu poate suplini prin hotărâre obligativitatea urmării acestei proceduri și sa acorde retroactiv acest statut pentru locurile de muncă din cadrul unei societăți, întrucât ar depăși atribuțiile puterii judecătorești, exercitând atribuțiile unui organ administrativ.
În ce privește sporul pentru condiții penibile, trebuie aplicate dispozițiile art. 7 din CCM la nivel național 2011-2014, ce reglementează, în situația în care părțile nu se înțeleg asupra interpretării sau aplicării unor clauze contractuale, la solicitarea oricăreia dintre ele, constituirea unei comisii paritare care să stabilească în ce mod urmează a fi puse în aplicare prevederile care au provocat divergența. Instanța nu se poate substitui acordului de voința al părților stabilind, retroactiv, fără dovezi, care sunt locurile de muncă în condiții penibile. Orice convenție a părților privind încadrarea unor locuri de muncă în condiții penibile produce efecte pentru viitor, nu și pentru trecut.
Este esențial în stabilirea caracterului penibil al locurilor de munca faptul că între S. "S. "; Z. și SC. A. S. E. S. s-a încheiat la data de_ contractul colectiv de munca pe anii 2012-2013. Negocierile au fost finalizate în sensul că nu există locuri de muncă cu caracter deosebit, grele, periculoase, penibile, nocive în cadrul societății, în contract neregăsindu-se sporuri pentru astfel de activități. Față de data semnării noului CCM și perioada dedusă judecății nu s-a schimbat nimic în activitatea societății, angajații prestând aceeași muncă, în aceleași condiții.
Instanța de fond nu s-a pronunțat asupra apărărilor formulate sub acest aspect și nu a încuviințat probatoriul solicitat, respectiv interogatoriul reclamantului sub aspectul faptului că organizația sindicala nu a inițiat negocieri pentru a se declanșa procedura specială menționată anterior în vederea obținerii acestor calificative a locurilor de muncă. S., daca ar fi apreciat ca nu se respecta CCM în vigoare, putea declanșa conflictul de drepturi, în sensul art. 67 lit. b din Legea 168/1999. Art. 3 pct. 6 din Legea 130/1996 prevedea posibilitatea sindicatului de a iniția negocieri colective privind drepturile salariale. Chiar dacă instanța de fond a interpretat actul adițional nr. 1/_ la contractul colectiv de muncă în senul că au fost adăugate sporurile prevăzute în art. 41 alin 3 lit. a și b în salariul de bază, aceasta apreciere nu suplinește obligația instanței de a aprecia asupra fondului cauzei, respectiv existenta sau nu
a condițiilor de munca speciale sau deosebite.
În subsidiar, invocă nelegalitatea hotărârii în sensul ca instanța de fond a interpretat greșit actul dedus judecații și a pronunțat o hotărâre lipsita de temei legal, în sensul art. 304 pct. 8 și 9 C.pr.civ..
Instanța de fond a admis acțiunea reclamanților în contextul în care a interpretat actul adițional nr. 1/_ la CCM în sensul ca au fost adăugate sporurile prevăzute în art. 41 alin 3 lit. a și b în salariul de bază, iar salariul de bază lunar al angajaților trebuia majorat cu procentul sporurilor incluse.
Interpretarea excede regulilor în materia dreptului comun (art. 977 și următoarele Cod civil), încălcând prevederile art. 983 și 984 C. civil: "convenția nu cuprinde decât lucrurile asupra cărora se pare că părțile și-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii cu care s-a încheiat», "când este îndoială, convenția se interpretează în favoarea celui care se obligă";.
Câtă vreme în actul adițional nu se utilizează termenul consacrat de
"majorare"; a salariului de bază, instanța nu poate adaugă acest înțeles convenției părților, respectiv nu poate majora salariul de bază stabilit în CCM la art. 40 (4) .
Sensul dat de părți acestei convenții este acela ca salariul de bază stipulat la art. 40 alin 4 din contractul colectiv de muncă reprezintă remunerația adecvată condițiilor de muncă existente în societate.
Actul adițional prevede modificarea cuprinsului art. 41 alin 3 lit. a și b, în sensul că sporurile pentru condiții de muncă deosebite și speciale se consideră cuprinse în salariul de bază deja stabilit la încheierea contractului colectiv de muncă. Dacă părțile ar fi stabilit acordarea acestor sporuri, ar fi stabilit și modificarea art. 40 alin 4 din contractul colectiv de muncă.
De altfel, reclamantul nu și-a întemeiat pretențiile pe cuprinsul actului adițional, dimpotrivă a urmărit denunțarea acestuia, apreciind că acest act este prejudiciabil pentru salariat și a invocat un motiv de nulitate absolută.
Hotărârea instanței este lipsita de temei legal și în ce privește petitul privind obligarea de a calcula și plăti contravaloarea sporului de vechime.
Nu exista nici o similitudine între domeniile reglementate de H.G. nr. 281/1993 și obiectul de activitate al recurentei. În plus art. 7 alin 3 statuează ca trecerea într-o tranșă superioară de vechime se face numai în cazul persoanelor care în ultimii doi ani au obținut cel puțin calificativul "bun";. Alin 4 prevede că nu se iau în calcul perioadele în care persoana respectivă a obținut calificativul slab.
Instanța preia așadar în mod nelegal, părtinitor și doar parțial prevederile HG nr. 281/1993. Aplicarea integrală a acestui act normativ nu ar fi posibilă pentru că nu există o similitudine ca sistem sub aspectul politicii de personal.
Art. 41 alin 3 lit. d invocat de reclamant poate fi interpretat doar ca un acord de principiu al părților pentru negocierea individuala a sporului de vechime, ca un plafon al negocierilor, între 5% și 25%, începând cu 3 până la 20 ani vechime, urmând a se stabili ulterior procentul concret al sporului de vechime pentru fiecare angajat în parte.
Așa cum este redactat este imposibil a se stabili care este, spre exemplu, sporul de vechime al unui angajat cu 10, 11, 12 ani vechime etc.
După încheierea contractului colectiv de munca 2007 -2010 angajații au semnat acte adiționale la contractul individual de muncă, în care nu apare menționat vreun spor de vechime, întrucât părțile nu au mai negociat acest spor. acest lucru nefiind imputabil angajatorului. Câtă vreme în CCM sau în contractul individual de muncă nu se stipulează în mod concret procentul acordat ca spor de vechime instanța nu poate impune în sarcina angajatorului obligații decât pentru viitor, nicidecum retroactiv. Instanța omite dispozițiile alin 2 al art. 243 din Legea nr. 53/2003 care instituie răspunderea materială a părților care nu-si respectă obligațiile contractuale. Raportat la acestea, acțiunea apare ca inadmisibila, fiind întemeiată pe prevederile contractuale, putându-se discuta eventuale pretenții ale reclamantului doar intr-un cadru procesual care să supună analizei instanței eventuale daune - interese, antrenate de o răspundere delictuală.
Soluția instanței de fond este nelegală și sub aspectul perioadei pentru care a acordat sporurile septembrie 2009-august 2012 .
Contractul colectiv de muncă 2007-2010 s-a încheiat pe o perioadă de 4 ani (art. 4). Acest contract nu și-a prelungit valabilitatea, fiind denunțat unilateral de către SS Z. . Prin adresele nr. 1526/_, 1859/_ și 1901/_ sindicatul declară că a expirat contractul colectiv de muncă existent între părți la data de_ .
În fine, raporturile de muncă dintre părți au debutat la data de_, astfel încât pârâta nu poate fi obligată la plata unor drepturi salariale anterioare acestui moment.
Deși a fost legal citat, pârâtul intimat nu a depus întâmpinare.
În probațiune s-au depus înscrisuri. Recursul este nefondat.
Nu poate fi sancționată soluționarea cauzei de către prima instanță fără a se raporta la dispozițiile Legii nr. 19/2000, ale Legii nr. 263/2010, ale Legii nr. 226/2006, ale H.G. nr. 1025/2003, ale H.G. nr. 1284/2011 și ale H.G. nr.
261/2001.
Recurenta afirmă aplicabilitatea acestor prevederi legale în stabilirea condițiilor grele de muncă, periculoase, penibile și nocive, aspect dedus din dispozițiile art. 23 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pentru anii 2007-2010 (preluat întocmai în cuprinsul contractului colectiv de muncă la nivel de unitate de care se prevalează reclamantul), unde se statuează că:
"Locurile de muncă se clasifică în locuri de muncă normale, locuri de muncă cu condiții deosebite și locuri de muncă cu condiții speciale, stabilite potrivit reglementărilor legale";.
Or, art. 24 din cele două contracte colective de muncă, pe care se întemeiază pretențiile deduse judecății, prevede că:
"(1) Pentru prestarea activității în locurile de muncă cu condiții grele, periculoase, nocive, penibile sau altele asemenea, salariații au dreptul, după caz, la sporuri la salariul de bază, durata redusă a timpului de lucru, alimentație de întărire a rezistenței organismului, echipament de protecție gratuit, materiale igienico-sanitare, concedii suplimentare, prevăzute de contractele colective de muncă la nivel de ramură, grupuri de unități, unități si instituții; duratele de reducere a vârstei pentru pensionare sunt cele prevăzute în lege";.
Prin urmare, din analizarea comparativă a celor două clauze contractuale rezultă existența a două distincții:
cea între locurile de muncă în condiții speciale/deosebite/normale, cu încadrarea prin aplicarea procedurilor impuse de dispozițiile legale pe care le invocă recurenta și cu efecte asupra modului de calcul a drepturilor de pensie, și respectiv,
cea între locurile de muncă cu condiții grele, periculoase, nocive, penibile sau altele asemenea, fără efecte asupra modului de stabilire a pensiei, fără imperativul aplicării procedurilor pe care in extenso le invocă recurenta în vederea încadrării în aceste categorii, cu unica, consecință indicată în textul clauzelor citate, în cazul în care se regăsesc astfel de condiții la un anumit loc de muncă, a acordării sporurilor la salariu, a reducerii timpului de lucru etc.
Așadar, dispozițiile art. 23 din contractul colectiv de muncă unic la nivel național pentru anii 2007-2010 nu se constituie într-o parte introductivă sau o premisă a art. 24, ci reglementează o altă categorie juridică, cu alte efecte și alte condiții pentru recunoașterea acestora.
Față de aceste dezlegări, nu se poate reține că tribunalul nu ar fi intrat în cercetarea fondului cauzei, prin neanalizarea incidenței prevederilor Legii nr. 19/2000, ale Legii nr. 263/2010, ale Legii nr. 226/2006, ale H.G. nr. 1025/2003, ale H.G. nr. 1284/2011 și ale H.G. nr. 261/2001 asupra cauzei, aceste dispoziții nefiind incidente în raport de obiectul cauzei.
Un alt motiv de recurs este întemeiat pe afirmarea inadmisibilității acțiunii în raport de neurmarea procedurii interpretării dispozițiilor contractuale a căror aplicare se solicită prin acțiune, în cadrul comisiei paritare, menționate în cuprinsul art. 7 din contractul colectiv de muncă unic la nivel național pentru anii 2007-2010 (din eroare s-a trecut un inexistent contract colectiv de muncă unic la nivel național pentru anii 2011-2014).
Or, se constată că temeiul contractual pe care îl invocă reclamantul/a prin acțiune este cuprins în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unității,
iar nu în contractul colectiv de muncă unic la nivel național pentru anii 2007- 2010.
Chiar dacă art. 7 din acest din urmă CCM redă întocmai art. 7 din contractul colectiv de muncă unic la nivel național pentru anii 2007-2010 (inclusiv denumirea de contract colectiv de muncă unic la nivel național: "Pentru rezolvarea problemelor ce apar in aplicarea prevederilor prezentului contract precum si pentru monitorizarea aplicării lui, părțile convin sa instituie o comisie de aplicare si monitorizare a Contractului colectiv de munca unic la nivel național. (2) Competenta, componenta, organizarea si functionarea comisiei prevazute la alin. (1) sunt stabilite prin regulamentul din anexa nr. 1 la prezentul contract";), trebuie remarcat că în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate nu se regăsește o anexă și un regulament care să facă operabile aceste dispoziții.
În plus, chiar dacă s-ar accepta aplicabilitatea acestei dispoziții, ea nu trebuie văzută ca impunând o procedură prealabilă sine qua non, a cărei neurmare să poată fi invocată ca un fine de neprimire în cazul unei acțiuni în instanță. Nu există în acest sens nici o dispoziție legală sau contractuală.
Un alt motiv de recurs invocă inexistența caracterului penibil al locurilor de muncă din cadrul societății în condițiile în care prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, încheiat pe anii 2012-2013, nu au fost reglementate aceste sporuri, stabilindu-se în cadru negocierilor că nu există astfel de locuri de muncă în unitate, astfel încât, nefiind schimbate condițiile de muncă și activitatea societății, ele nu s-au regăsit nici anterior, sub auspiciile vechiului contract colectiv de muncă.
Concluzia nu poate fi primită, întrucât tinde a nega o clauză contractuală care a existat în contractul colectiv de muncă de care se prevalează reclamantul/a. Or, nu poate fi acceptată o aplicare retroactivă a noului contract colectiv de muncă, în contra stipulațiilor exprese din vechiul contract a căror interpretare trebuia făcută în sensul în care produce efecte juridice, nicidecum în sensul inexistenței condițiilor grele/penibile de muncă, deoarece, în caz contrar, ar lipsi de rațiune includerea unei asemenea reglementări în contractul colectiv de muncă.
În raport de apărările făcute în recurs în legătură cu actul adițional nr. 1/_, Curtea reține că interpretarea clauzei "sporurile cuprinse la art. 41 alin. 3 lit. a și b se consideră introduse în salariu, și fac parte din contractul de bază"; nu poate fi făcută în sensul indicat de recurentă, prin considerarea că aceste sporuri "se consideră cuprinse în salariul de bază deja stabilit la încheierea contractului colectiv de muncă";.
O atare interpretare ar nega evidența, și anume că în urma acestei modificări a clauzei contractuale, nu au crescut salariile de bază în unitate, ca efect al pretinsei includeri a sporurilor în salariul de bază. Prin urmare, nu poate fi primită o astfel de afirmație nesusținută de probe, care semnifică o renunțare a salariaților la drepturile care li se cuvin legal (în contra interdicției stabilite prin dispozițiile art. 38 Codul muncii, conform căreia salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege), cu atât mai mult cu cât aceste sporuri sunt reglementate și în contractul colectiv de muncă unic la nivel național pentru anii 2007-2010. Chiar în ipoteza în care aceste sporuri nu ar fi fost prevăzute în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, ele ar fi putut fi revendicate în temeiul acestui contract colectiv de muncă la nivel superior, aplicabil în baza dispozițiilor art. 11 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 130/1996, aplicabilă la acel moment.
Aceste repere imperative din legislație nu pot fi înlăturate pe cale de interpretare a clauzei din actul adițional nr. 1/_, situație în care este legală soluția primei instanțe.
Prin însăși încheierea actului adițional se afirmă caracterul datorat al acestor sporuri, întrucât părțile arată că sporurile trebuie considerate incluse în salariul de bază. Interpretarea efectelor actului adițional trebuie făcută însă prin raportare la imperativele legislative indicate în cele ce preced.
Este adevărat că, așa cum subliniază recurenta, reclamantul/a nu s-a întemeiat pe cuprinsul acestui act adițional, însă analizarea acestuia s-a impus în raport de apărările făcute de pârâtă prin invocarea actului. Faptul că
interpretarea actului a adus elemente în susținerea caracterului fondat al acțiunii este un efect al analizei pe care instanța este ținută a o face tuturor chestiunilor de fapt și de drept invocate de părți în susținerea poziției lor procesuale.
Cât privește motivul de recurs formulat în legătură cu modul de soluționare a petitului vizând sporul de vechime, Curtea constată că vechimea în muncă a reclamantului/ei este mai mare de 20 de ani, situație în care s-a acordat în primă instanță sporul de 25 %, prin asimilare cu dispozițiile H.G. nr. 281/1993, act normativ însă abrogat în mod expres prin Legea nr. 330/2009 și, prin urmare inaplicabil în cauză.
Inaplicabilitatea sa rezultă și din nu poate fi aplicat unui raport juridic pe care legiuitorul nu l-a cuprins în sfera de reglementare, anume, contractul individual de muncă încheiat în afara categoriei unităților bugetare, nefiind permisă aplicarea legii prin asimilare.
În absența altor repere legale, trebuie aplicate dispozițiile art. 41 alin. 3 lit.
d) din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate conform cărora: "sporurile minime ce se acordă în condițiile prezentului contract sunt … pentru vechime în muncă, minimum 5 % pentru 3 ani vechime și maximum 25 % la o vechime de peste 20 de ani, din salariul de bază";.
Or, având în vedere că prin contractul colectiv de muncă s-a optat pentru cuantificarea și limitarea sporului de vechime în situația vechimii mai mare de 20 de ani, această clauză are caracter suficient de clar prin sine însăși pentru a constitui temeiul obligării pârâtei la plata unui spor de vechime de 25% din salariul de bază.
Un ultim motiv de recurs este formulat în legătură cu durata de valabilitate a contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, arătându-se de către recurentă că, fiind încheiat pe o perioada de 4 ani (art. 4), a fost denunțat unilateral de către SS Z., cum rezultă din adresele nr. 1526/_
, 1859/_ și 1901/_, prin care sindicatul declară că a expirat contractul colectiv de munca la data de_ .
Or, potrivit prevederilor art. 4 alin. 2 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2007-2010, dacă nici una din părți nu denunță contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungește până la încheierea unui nou contract, dar nu mai mult de 12 luni.
Fiind înregistrat la fosta DMPS S. sub nr. 350/_, durata de valabilitate a contractului, inițial negociată, a fost de 4 ani, deci până la_, astfel încât, pentru a stopa prelungirea automată cu încă 12 luni, trebuia ca una din părți să îl denunțe cel târziu la_ . Or, adresele pe care le invocă pârâta recurentă pentru a afirma că a fost denunțat acest contract colectiv de muncă de către sindicat datează din anul 2012, neputând nici produce efectul de care se prevalează recurenta, nici să suplinească lipsa unei denunțări exprese anterioare împlinirii termenului pentru care a fost încheiat.
De altfel, aceste adrese nu cuprind intenția sindicatului de denunțare a contractului colectiv de muncă, care nici nu poate fi dedusă din solicitarea de a se începe negocierile pentru un nou contract colectiv de muncă, întrucât, în mod
evident, aceste negocieri pot fi de durată și nu implică în mod necesar încetarea anterioară a contractului în ființă.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea de A., în temeiul art. 312 alin. 1 Cod de procedură civilă, va respinge ca nefondat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN N. LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. A. S. E. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1315 din_ a Tribunalului S., pronunțată în dosar nr. _ , pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din_ .
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
S. D. I. -R. M. D. G.
GREFIER
C. M.
Red.DG/dact.MS 2 ex./_
Jud.fond: R.M.P.
