Decizia civilă nr. 3906/2013. Salarii și drepturi bănești. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ NR. 3906/R/2013
Ședința publică din data de 08 octombrie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: I. T. JUDECĂTOR: D. C. G. JUDECĂTOR: N. M. GREFIER: A. B.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul V. S. împotriva sentinței civile nr. 9565 din 03 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr._, privind și pe pârâtele intimate S. N. DE T.
F. DE M. "C. M. " SA și S. N. DE T. F. DE M. "C. M. " SA S. T., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut la prima și a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților litigante de la dezbateri.
P. edura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este declarat și motivat în termen legal, a fost comunicat pârâtelor intimate este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care Curtea constată că la data de 27 august 2013, reclamanta intimată S. N. de T. F. de M. "C.
M. " SA S. T. a depus la dosar întâmpinare prin care solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii atacate.
De asemenea se constată că prin motivele de recurs, reclamantul recurent a solicitat judecarea cauzei în lipsă, în temeiul prev. art. 242 al.2 C.pr.civ.
Curtea constată prezentul recurs în stare de judecată și reține cauza în pronunțare în baza actelor de la dosar.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 9565 din 03 iunie 2013 a Tribunalului C., pronunțată în dosar nr._ a fost respinsă acțiunea formulată de către reclamanta GALOȘ M. în contradictoriu cu pârâții S. N. DE T. F. DE M. "C. M. "; S.A. și S. "C. M. "; T. .
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Reclamantul a fost angajat al pârâtei și a fost concediat prin dec. nr. 4A_ din_, începând din data de_, conform Programului de Restructurare și Reorganizare și a Proiectului de Concediere Colectivă instituite pentru a se încerca redarea pe piață a companiilor feroviare românești.
În privința capătului de cerere prin care se solicită plata diferenței de la un salariu minim brut de 570 lei, până la 700 de lei, instanța a constatat că acesta este neîntemeiat întrucât art. 41 alin. 3 din Contractul colectiv de muncă unic la nivelul ramurii transporturi pe anul 2008-2010 stabilește această suma ca pe una orientativă, de la care pornesc negocierile, iar nu ca pe un salariu
minim brut obligatoriu în domeniul transporturilor și sub al cărui prag nu s-ar putea ajunge, astfel cum rezultă din textul articolului:
"a) Salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
b) Părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lu a c a b az ă de l a c are pornesc negocierile
valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 41, pct. (3), lit. a), pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41, pct. (1) din prezentul contract colectiv de muncă.";
Instanța a apreciat din aceste reglementări că în cadrul negocierilor la nivel inferior, părțile vor lua suma de 700 lei "ca bază de la care pornesc negocierile"; iar nu ca pe o valoare imperativă, negocierea putând conduce la stabilirea atât a unui nivel superior cât și a unui nivel inferior al salariului, în funcție de abilitățile partenerilor la negociere și de împrejurările obiective avute de către aceștia în vedere la purtarea tratativelor, așa cum s-a procedat și în cadrul Contractului colectiv de muncă la nivel de unitate atunci când s-a stabilit, ca urmare a negocierilor, un salariu minim brut de 570 lei, respectiv de 600 de lei.
Referitor la cel de-al doilea capăt de cerere, s-a constatat că în cuprinsul deciziei de concediere se indică expres, la art. 7, că reclamantul va beneficia, în conformitate cu prevederile OG nr. 9/2010, de următoarele măsurile de protecție socială: o compensație gală cu de două ori salariul mediu net pe economie din luna ianuarie 2010, indemnizația de șomaj, venit lunar de completare stabilit odată cu indemnizația de șomaj, calculat conform art. 8 al. 1 și 2 din OG nr. 9/2010, venit lunar de completare acordat după expirarea perioadei de acordare a indemnizației de șomaj, calculat conform art. 8 al. 3 din OG nr. 9/2010.
Raportându-se la scopul ordonanței și la art. 1 din ordonanță instanța a concluzionat că atâta vreme cât măsurile de protecție socială pentru persoanele disponibilizate prin concedieri colective, ele nu pot fi reglementate prin acorduri cu caracter contractual încheiate între persoane care nu au atribuții cu privire la liniile bugetare din care se plătesc aceste sume de bani.
În aprecierea instanței a fost că, companiile naționale și societățile comerciale cu capital majoritar de stat din domeniul feroviar care sunt în subordinea Guvernului, prin M. T. urilor, inițiator al OG nr. 9/2010 iar ministrul transporturilor are calitatea de ordonator principal de credite cu privire la compensațiile care se acordă persoanelor indisponibilizate, nu pot conveni cu terții acorduri de plată a unor sume de bani către persoanele indisponibilizate, fără aprobarea ordonatorului principal de credite și, mai mult, în condițiile în care legea (OG nr. 9/2010) a reglementat, exhaustiv, această materie, acest raționament fiind în sensul dispozițiile art. 236 alin. 4 din Codul muncii (forma aplicabilă) care stabilesc expres că numai contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților, contractele colective de muncă care nu respectă dispozițiile legale în vigoare nu au valoare obligatorie pentru părți.
Citind textul art. 80 din contractul colectiv de muncă nr. 722/2008 a apreciat că acest contract nu vizează concedierile colective la care se referă OG nr. 9/2010, fiind încheiat anterior acestei ordonanțe care extrage concedierile efectuate conform Programului de Restructurare și Reorganizare și a Proiectului de Concediere Colectivă a societăților feroviare din sfera oricărui alt tip de
reglementare sau acord, stabilind la nivel legislativ regulile de urmat în cursul acestui proces de concediere colectivă.
Instanța a înlăturat apărarea pârâtei făcută prin întâmpinare referitor la aplicabilitatea în cauză a art. 30 din Legea nr. 329 întrucât Contractul Colectiv de Muncă nr. 722/2008 invocat a fost încheiat anterior intrării în vigoare a acestei legi.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul V. S.
solicitând rejudecarea cauzei, casarea hotărârii atacate și admiterea acțiunii introductive astfel cum aceasta a fost formulata.
Prin motivele de recurs hotărârea a fost criticată sub mai multe aspecte. Un prim aspect vizează modul de soluționare a petitului privind diferențele salariale, critica vizând nerespectarea ierarhiei contractelor colective
de muncă. Dezvoltând critica a făcut următoarele precizări:
Pentru anii 2008-2010 au fost negociate și incheiate contracte colective de munca la nivel de unitate, stabilindu-se drepturi salariale, prime și sporuri, mentionandu-se ca salariul de baza minim brut este de 570 lei. în perioada decembrie 2009 - martie 2010, reclamantului i s-au calculat drepturile salariale cuvenite pentru munca prestata, avandu-se în vedere un salariu de baza minim brut de 570 lei ( cu incepere din luna iulie 2008) la care s-a aplicat coeficienți de ierarhizare specific, sporuri permanente sau nepermanente, etc.
In aceeași perioada de referința supusa analizei (decembrie 2009 - martie 2010) era insa în vigoare și Contractul Colectiv de Munca Unic la Nivel de Ramura T. uri pe anii 2008-2010 nr. 722/2008. Potrivit art. 41 alin. (3) litera
a) din acesta "salariul de baza minim brut la nivelul ramuri transporturi valabil din data de_ și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/luna, este de 700 lei, adică 4,12 lei/ora, salariul fiind stabilit fara alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta".
Acest din urmă contract prevedea la art. 41 alin. (3) lit. b) din CCM Ramura că: "părțile implicate în negocieri colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca baza de la care pornesc negocierile valoarea salariului de baza minim brut la nivel de ramura transporturi, stipulate 8a art. 41, pct. (3) lit. a), pentru stabilirea salariului de baza minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de baza minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienți minimi de ierarhizare stabilit la art. 41 pct. (1) din prezentul contract colectiv de munca".
Rezultă că acest text nu stabilește coeficienți pentru fiecare clasă în parte, ci doar coeficienții de pornire în negocierea la nivelul unității.
În cadrul criticii s-a subliniat că deși temeiul de drept al acțiunii sale cu privire la capătul de cerere în discuție a fost contractul de muncă la nivel de ramură pe anii 2008-2010 totuși instanța a dat eficiență CCM la nivel de unitate, încălcând astfel dispozițiile art. 8 și art. 30 alin. 1 din Legea nr. 130/1996.
S-a arătat că din coroborarea dispozițiilor art. 37 și 38 din Codul Muncii și art. 24 alin. 1 din Legea nr. 130/1996 rezultă că clauzele cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu încălcarea prevederilor art. 8 sunt lovite de nulitate. Continuând considerațiile a arătat că, orice contract colectiv de munca se încheie nu numai în considerarea legii, dar și în considerarea clauzelor contractelor colective de munca încheiate la nivel superior, iar în cazul în care, din diferite motive, părțile au incheiat contracte colective prin care au negociat, în favoarea angajatului, drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele încheiate la nivel superior, clauzele celor dintâi sunt lovite de nulitate, în condițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 130/1996, în vigoare la datele analizate în prezenta cauza.
În sprijinul criticii a invocat Deciziile Curții Constituționale nr. 380/2004, nr. 294/2007, definitive și general obligatorii care au statuat că, "Contractul colectiv de munca încheiat la nivel național sau la nivel de ramura constituie izvor de drept (ca și legea) la încheierea contractele colective de munca la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale"
S-a susținut că contractul colectiv de munca, astfel cum este prevăzut de Legea nr. 130/1996 și de Codul muncii, este un act sui generis, fiind în același timp un act juridic (contract), sursa de drepturi și obligații subiective și reciproce ale pârtilor și totodată, izvor de drept, fiind sub acest aspect o norma convenționala negociata, clauzele fiecărui contract de munca au valoare normativa; ele alcătuiesc un "drept al muncii" propriu celor care il încheie, dupa încheierea și intrarea lor în vigoare ele urmează a se executa, având putere de lege intre părțile contractante (art. 246 alin. (4) Codul muncii coroborat cu art. 7 alin. (2) din Legea nr. 130/1996).
Un alt aspect criticat este cel referitor la cererea de acordare a sumelor reprezentând 6 salarii de bază brute ca urmare a concedierii.
În susținerea criticii s-a arătat că drepturile angajatului sunt protejate atat de Codul muncii cat și de Contractul Colectiv de Munca la nivel de Ramura a transporturilor pe anii 2008-2010 și totodată de Contractul individual de munca. Baza pentru acordarea dreptului în discuție este Contractul Colectiv de Munca la nivel de ramura a transporturilor pe anii 2008-2010 nr. 722/2008, din_, publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 3 din_ . încheiat la_ care la art. 10 și art. 11 din Legea nr. 130/1996, republicata. înregistrat la M. Muncii, Familiei și Egalității de Șanse sub nr. 722/03/_ . în cap. VI, art. 80 alin. (1) prevede că: "părțile convin ca la desfacerea contractului individual de munca, din inițiativa angajatorului, salariații sa primească pe lângă celelalte drepturi la zi cuvenite pentru activitatea prestata, și o plata compensatorie în valoare de minim 6 salarii de baza brute negociate", iar la alin. (2) se precizează cazurile de aplicabilitate ale alineatului precedent, în ceea ce îl privește pe reclamant, incidența este ipoteza prevăzuta la litera a), atunci "cand unitatea isi reduce personalul prin desființarea unor posturi de natura celui ocupat de cel în cauza, ca urmare a reorganizării", or, reclamantul a fost disponibilizat tocmai ca urmare a aplicării Programului de Restructurare și Reorganizare al societății, datorat dificultăților economice și financiare ale acesteia.
S-a precizat că, potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (3) din Legea nr. 130/1996, republicata, "contractele colective de munca nu pot conține clauze care sa stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de munca încheiate la nivel superior", iar executarea contractului colectiv este obligatorie pentru parti potrivit art. 30 din Legea nr. 130/1996, republicata, acest contract producând efecte fata de toti salariații indiferent de data angajării, conform art. 11 alin. (1) din Legea nr. 130/1996, republicata, constituind și legea părților potrivit art. 236 alin. 4 din Codul muncii.
În privința aplicării dispozițiilor prevăzute de O.G. nr. 9/2010, reclamantul a făcut următoarele precizări:
Beneficiul măsurilor compensatorii din partea statului, prevăzute de OG 9/2010, art. 7, trebuie cumulate cu cele prevăzute de CCM, care se acorda din fondurile angajatorului. În acest sens s-a arătat că art. 67 din Codul muncii instituie în favoarea salariaților concediați din motive care nu tin de persoana salariatului dreptul de a beneficia de masuri de combatere a șomajului și de compensații în condițiile prevăzute de lege și de contractul colectiv de munca, angajatorului revenindu-i obligația de a lua masuri de protecție fata de acești angajați, potrivit art. 69 lit. b) din Codul muncii. Este vorba în acest caz despre o
obligație a angajatorului, asumata prin contractul colectiv de munca, în speța, cel la nivel de ramura.
A apreciat că această măsura de protecție prevăzuta și în CCM, nu are caracterul unei clauze, rezultat ai negocierii pârtilor, întrucât obligația angajatorului este izvorata din lege, părțile negociind doar condițiile și cuantumurile, scopul fundamental ai acestor clauze fiind de a stipula drepturi la un nivel superior fata de cel prevăzut în normele legale, pentru a fi atenuate consecințele concedierilor colective pentru motive ce nu tin de persoana salariatului.
Critica a fost susținută și de invocarea dispozițiilor art. 7 din OG nr. 9/2010 care prevede că "persoanele concediate în condițiile prezentei ordonanțe beneficiază de următoarele drepturi: a) ia data incetarii contractului individual de munca, ca urmare a concedierii colective, de o suma egala cu de doua ori salariul mediu net pe economie din luna ianuarie a anului în care s-a efectuat concedierea, comunicat de Institutul National de Statistica; b) indemnizație de șomaj, stabilita potrivit reglementarilor legale în vigoare; c) venit lunar de completare.", iar art. 18 alin. (1) din OG nr. 9 / 2010 prevede că sumele necesare pentru acordarea drepturilor prevăzute la art. 7 se suporta din bugetul asigurărilor pentru șomaj.
În aprecierea reclamantului din coroborarea acestui text de lege cu dispozițiile cuprinse în art. 21 din ordonanța citata, rezulta ca aceste drepturi sunt plătite de Agențiile de ocupare și formare profesionala și nu din fondurile proprii ale fostului angajator, întrucât art. 21 alin. (1) prevede ca "debitele create la bugetul asigurărilor pentru șomaj de persoanele care au beneficiat în mod necuvenit de drepturile prevăzute de prezenta ordonanța se recuperează în termenul legal de prescripție, pe baza deciziilor emise de agențiile pentru ocuparea forței de munca, ce constituie titluri executorii", în cauză compensațiile s-au plătit de către Agenția de ocupare și formare profesionala, care astfel si-a executat obligația ce decurge din lege ca urmare a concedierilor colective, iar angajatorul nu si-a îndeplinit nicidecum obligațiile ce decurg din contractele colective de munca, tocmai acesta fiind și scopul acțiunii în instanța a reclamantului. S-a precizat că unitatea pârâtă este menționată în HG nr. 155/2010 care "aproba Lista societăților naționale, companiilor naționale și societăților comerciale cu capital majoritar de stat din domeniul feroviar care vor beneficia de prevederile Ordonanței Guvernului nr. 9/2010 privind masuri pentru diminuarea consecințelor restructurării și reorganizării unor societăți naționale, companii naționale și societăți comerciale cu capital majoritar de stat din domeniul feroviar, prevăzuta în anexa ce face parte integranta din prezenta hotărâre".
Reclamantul a concluzionat că salariații concediați din motive ce nu tin de persoana lor, situație în care se încadrează și el, beneficiază cumulativ atat de compensațiile prevăzute de lege și suportate din bugetul asigurărilor de șomaj cat și de compensații bănești individuale din partea angajatorului, din resursele financiare ale acestuia, daca astfel de compensații sunt prevăzute în CCM, iar în ceea ce îl privește pe reclamantul din prezenta cauza sunt aplicabile prevederile art. 80 din CCM la nivel de ramura. Iar în urma admiterii primului petit solicită recalcularea acestor salarii conform celor precizate la pct I din prezentul script.
Tinand cont de faptul ca de la data la care reclamantul trebuia sa primească sumele arătate anterior și pana în prezent a survenit o depreciere a puterii monedei naționale, potrivit principiului reparării integrale a prejudiciului, s-a subliniat că pentru o reparare integrală a prejudiciului e impune ca pârâta să plătească sumele cuvenite intr-un cuantum reactualizat în raport de indicele de inflație.
In acest sens s-a precizat că, prin acordarea către creditor a unei sume de bani reactualizate, acesta nu primește o valoare mai mare decât acesta avea dreptul, daca plata s-a efectuat la termen, caci tocmai acesta este mecanismul deprecierii valorii unității monetare. în fapt, sumele ce trebuiau plătite la data scadentei și sumele reactualizate ce trebuie plătite au aceeași valoare economica, în sensul ca reclamantul sa poată cumpăra aceeași cantitate de bunuri sau servicii.
În apărare, pârâta intimată S. N. de T. F. de M.
"C.F.R. M. " SA, cu sediul procedural ales, la sediul sucursalei T. a formulat întâmpinare
prin care solicită respingerea recursului formulat de către
V. S. și menținerea Sentinței civile nr.9565/_, pronunțata de Tribunalul Cluj în dosarul nr._, ca fiind temeinica și legala.
În motivarea întâmpinării pârâta a arătat următoarele:
În perioada în care a fost salariat la C. M. reclamantul a fost retribuit în mod legal în conformitate cu grila și clasa de salarizare în care a fost încadrat, conform CCM C. M. aplicabil pentru fiecare perioada, aceasta fiind totodată salarizat în conformitate cu prevederile contractului individual de munca (si/sau actele adiționale) pe care le-a semnat fara obiectiuni sau observații .
S-a arătat că prevederile art.41 alin.3 lit.a din CCM la Nivelul Ramurii T. uri, care prevăd că: "Salariul de baza minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de 170 ore medie /luna, este de 700 lei, adică 4,12 iei/ora, salariul fiind stabilit fara alte sporuri, adausuri ori indemnizații incluse în acesta," nu sunt aplicabile pârâtei.
În sprijinul acestei susțineri s-a arătat că, prin bugetele aprobate prin hotărâri de guvern, la SNTFM C. M. SA București, nu s-a permis creșterea nivelului salariului minim la nivelul celui prevăzut în contractul colectiv pe ramura, pârâta fiind obligata sub sancțiunea legii, sa respecte bugetul aprobat (cu limitarea fondului de salarii) SNTFM C. M. SA - fiind sub monitorizarea FONDULUI MO. AR INTERNATI. AL ( FMI ) asa cum rezulta din dispozițiile OUG nr.99/2009.
În dezvoltarea acestei apărări a subliniat faptul ca SNTFM C. M. este o societate comerciala având ca acționar unic statui roman, ori în calitate de acționar, statul roman isi exercita drepturile și obligațiile prin M. T. urilor, asa incat pentru anul financiar 2008, M. T. urilor a comunicat operatorilor economici monitorizați ca fondul de salarii prevăzut de BVC nu poate depasi o creștere de 8 la suta fata de fondul realizat în 2007. De altfel prevederile art.40 alin.3 din CCM la Nivelul Ramurii T. uri încheiat pentru anul 2006- 2007, menționează ca "salariul de baza minim brut la nivel de ramura transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2006 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 de ore medie/luna, este de 540 lei RON/luna,reprezentând 3,18 RON/ora."
Aceste prevederi și dispozițiile M. ui T. urilor în aprecierea pârâtei duc la concluzia ca salariul de baza minim brut la nivel de Ramura T. uri, pentru societățile de stat monitorizate și aflate în subordinea MT, ar putea fi pentru anul 2008 de 584 RON/luna și nu 700 RON/luna, astfel cum a fost stabilit în CCM la Nivelul Ramurii T. uri pentru anii 2008-2010, asa cum a fost negociat, semnat și inregistrat.
În cadrul aprecierilor pârâta a considerat că reclamantul face confuzie Intre valoarea salariului de baza minim brut, prevăzuta în CCM Unic la Nivel de Ramura T. uri 2008-2010, cu valoarea corespunzătoare clasei 1 de salarizare din Grila de salarizare specificata în anexa la CCM C. M. SA.
În acest sens a arătat că, în CCM la Nivelul Ramurii T. uri 2008- 2010, la art.41 alin.l sunt prevăzuți coeficienții minimi de ierarhizare, aceștia variind de la 1,0 la 2,0, iar conform grilei de salarizare prevăzuta în anexa nr.l din CCM C. M. SA, coeficienții de ierarhizare variază intre 1,0 și 4,061 reclamantul fiind retribuit pe baza unui salariu de baza care depășește cu mult nivelul valorii determinate exclusiv pe baza prevederilor CCM Unic la Nivel Ramura T. uri, aceasta fiind remunerata pe baza grilei și clasei de salarizare specifica funcției sau meseriei ocupate.
Pentru a-și argumenta susținerea pârâta a înțeles să facă o prezentare a evoluției în timp a salariului de baza minim și a modului de reglementare a acestuia atat la nivelul CCM C. M. SA cat și la nivelul CCM Grup de Unități din
ul F. 2006-2008, în rândurile următoare prezintă evoluția acestui salariu minim brut.
În acest sens a arătat următoarele:
CCM la Nivel de Grup de Unități din T. ul F. 2006-2008, prevedea la art.9 lit.c ca "salariul de baza minim brut la nivelul grupului de unități, valabil de la data înregistrării prezentului contract, pentru un program complet de lucru este de 450 Ier, iar ultimul alin. din acest articol menționează ca "in fiecare an de valabilitate a prezentului CCM la Nivel de Grup de Unități F. e se va negocia salarizarea la unitățile componente ale grupului, pe baza prevederilor minimale ale prezentului contract."
Prin Actul Adițional la CCM la Nivel de Grup de Unități din T. ul
F. 2006-2008 nr.370/_, se modifica art.4, respectiv se prelungește valabilitatea acestuia cu 48 de luni (pana la_ ) și de asemenea se modifica art.9 alin.4 lit.c, în sensul ca: ""Salariul de baza minim brut la nivelul grupului de unități, valabila de la_, pentru un program de lucru complet este de 570 lei. în fiecare an de valabilitate a prezentului CCM la nivel de Grup de Unități F. e (inainte de fundamentarea BVC la unități) se va negocia salarizarea."
- Prin Actul Adițional din_, CCM ia Nivel de Grup de Unități din
ul F. 2006-2008, prevede ca acest contract isi prelungește valabilitatea pana la data de 31 ianuarie 2011. Celelalte prevederi ale acestuia raman neschimbate";
II. CCM C. M. SA încheiat pentru anii 2007-2008, înregistrat la M. Muncii sub nr. 1632/_, prevede la art.7 alin,3, ca "salariile de baza corespunzătoare flecarei clase de salarizare se stabilesc în funcție de coeficienții de ierarhizare și de formula de calcul din Anexa nr.l", ori, în anexa nr. 1 salariul de baza minim brut are prevăzuta valoarea de 407 lei.
Ulterior prin Actul Adițional nr.2093/_ la CCM C. M. 2007- 2008, acest contract isi prelungește valabilitatea pana la data de_, și de asemenea anexa nr.lA se modifica în sensul ca începând cu data de_, salariul de baza minim brut are valoarea de 500 lei, iar potrivit anexei 1B, începând cu_, salariul de baza minim brut are valoarea de 570 lei.
În perioada_ -_, la nivelul SNTFM C. M. SA, nu a existat CCM pe unitate, aplicandu-se dispozițiile din CCM la Nivel de Grup de Unități din T. ul F. 2006-2008.
CCM C. M. SA "încheiat pentru anii 2009-2010, înregistrat la M. Muncii sub nr.2584/_, prevede la art.7 alin.3, ca "salariile de baza corespunzătoare fiecărei clase de salarizare se stabilesc în funcție de coeficienții de ierarhizare și de formula de calcul din Anexa nr.l", ori, în anexa nr.l salariul de baza minim brut are prevăzuta valoarea de 570 lei, cu specificarea în nota de la finalul anexei ca "Salariile de baza brute din aceasta grila de salarizare sunt valabile pana la data de_ ".
Ulterior prin Actul Adițional nr.1713/_ la CCM C. M. 2009- 2010, acest contract isi prelungește valabilitatea pana la data de_, și de asemenea anexa nr.l se modifica în sensul ca, salariul de baza minim brut are valoarea de 600 lei, cu specificarea în nota de la finalul anexei ca "Salariile de baza brute din aceasta grila de salarizare sunt valabile pana la data de_ ".
S-a arătat că societatea pârâtă a aplicat reclamantului întocmai dispozițiile arătate în perioada în care a fost salariatul pârâtei, societatea având obligația legala de a respecta și a se încadra în prevederile CCM al unității sau în cele prevăzute în contractul colectiv imediat superior (CCM Grup de Unități) astfel incat prevederile CCM la Nivel de Ramura T. uri nu pot fi aplicabile în speța, fiind incidente cele la nivel de unitate și grup de unități feroviare. S-a subliniat că reclamantului i s-a stabilit și aplicat salariul, pornindu-se de la grila de salarizare minima prevăzuta în contractul colectiv al unității aplicabil fiecărei perioade reclamate, acestuia fiindu-i aplicat salariul corespunzător clasei de salarizare în care a fost încadrat, conform grilei de salarizare prevăzuta în anexa 1, la CCM C.
M. aplicabil, pt.fiecare perioada menționata. S. pârâtă a aplicat reclamantului coeficientul de salarizare prevăzut în CCM C. M., acesta fiind cel puțin egal (sau mai mare) cu coeficientul prevăzut în CCM încheiat la nivel imediat superior, respectiv cel încheiat la nivelul Grupului de Unități F. e.
Pârâta a mai făcut și alte precizări în argumentarea apărărilor. Astfel a arătat că art.8 alin.3 din Legea nr.130/1996, prevede "Contractele individuale de munca nu pot conține clauze care sa stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de munca" prevedere căreia i s-a dat eficiență având în vedere ca potrivit art.37 alin.6 din CCM C. M. încheiat pentru anii _
/2010 și 2011/2012, se prevede în mod expres și neechivoc ca; "Contractul individual de munca NU POATE SA CONȚINĂ CLAUZE CONTRARE CONTRACTULUI COLECTIV DE MUNCA și altor reglementari legale în vigoare", motiv pentru care pârâta a aplicat reclamantului dispozițiile din contractul colectiv încheiat la nivelul unității.
În același sens s-a arătat că în CCM la Nivel de Grup de Unități din T. ul F. 2006-2008, se menționează la art.2 alin.4 faptul ca: "Contractele colective de munca la nivel de unități vor respecta prevederile minimale stabilite prin prezentul contract", iar la art.3 alin.l se specifica faptul ca, "Clauzele prezentului contract colectiv de munca produc efecte pentru toti salariații încadrați în unitățile care fac parte din grupul de unități feroviare pentru care s-a încheiat prezentul contract colectiv de munca și pentru perioada cand din diverse motive nu exista CCM la nivel de unitate .... Părților le revine obligația de a respecta prevederile cuprinse în prezentul contract colectiv de munca" .
Pârâta a accentuat faptul că în cauză s-a dat eficiență CCM la nivel de grup de unități invocând dispozițiile art. 13 din Legea nr. 130/1996, faptul că societatea pârâtă este parte în acest contract care prevede caracterul lui obligatoriu pentru părțile contractante, precum și împrejurarea că au fost respectate și dispozițiile CCM la Nivel Național pe anii 2007-2010 întrucât acest contract are un caracter normativ larg fiind general aplicabil și având stipulate chiar drepturi mai mici decât cele acordate de pârâtă. De asemenea s-a arătat că trebuie avută în vedere și necesitatea respectării dispozițiilor legale care prevăd obligația pârâtei de a se încadra în dispozițiile legale în materia salarizării respectiv Legea nr. 330/2009, precum și a dispozițiilor art. 153 din Legea nr. 62/2011 care prevede caracterul obligatoriu al CCM inclusiv la nivel de unitate, care nu a fost contestat.
Referitor la capătul de cerere privind acordarea a 6 salarii de bază brute ca urmare a concedierii, pârâta a arătat că deciziile de concediere emise de către SNTFM C. M. SA, au avut ca temei, în ceea ce privește măsurile de protecție
socială, prevederile OG nr.9/2010 privind măsuri pentru diminuarea consecințelor restructurării și reorganizării unor societăți naționale, companii naționale și societăți comerciale cu capital majoritar de stat din domeniul feroviar, act normativ care reglementează măsurile de protecție socială de care beneficiază persoanele disponibilizate prin concedieri colective efectuate ca urmare a restructurării și reorganizării unor societăți naționale, companii naționale și societăți comerciale cu capital majoritar de stat din sectorul feroviar și filialele acestora.
S-a apreciat de pârâtă că prin instituirea măsurilor de protecție socială prin OG nr. 9/2010 s-au instituit norme speciale cu caracter derogator de la prevederile generale ale Contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, conform principiului specialia generalibus derogant fiind inadmisibilă cumularea acestora.
În susținerea aprecierii pârâta a arătat că prin Decizia nr.223/2006 Curtea Constituțională a precizat că plata compensatorie nu constituie un drept constituțional și că legiuitorul dispune de marja necesară pentru a stabili măsuri de protecție socială, sens în care acesta prin OG 9/2010 și HG 155/2010 a stabilit drepturile de care beneficiază persoanele disponibilizate prin concedieri colective, fiind prevăzute în mod expres la art.7 din actul normativ, măsuri preluate și în decizia de concediere emisă pe seama reclamantului.
De asemenea a invocat și decizia nr.1280 din_ a Curții Constituționale, în care se arată că: "încheierea convențiilor colective nu se poate face decât cu respectarea legii. în consecință, convențiile colective sunt garantate în măsura în care nu încalcă prevederile legale în materie", în caz contrar "s-ar încălca un principiu fundamental al statului de drept și anume primordialitatea legii în reglementarea relațiilor sociale", drept urmare pârâta a considerat că negocierea convențiilor colective nu se poate face decât cu respectarea dispozițiilor legale existente.
A apreciat pârâta că prima instanță a reținut corect că art.80 din contractul colectiv de muncă nici nu vizează ipoteza concedierilor colective la care se referă OG nr.9/2010 fiind încheiat ulterior acestui act normativ care extrage concedierile efectuate conform Programului de Restructurare și Reorganizare și a Proiectului de Concediere Colectivă a societăților feroviare din sfera oricărui alt tip de reglementare sau acord, stabilind la nivel legislativ regulile de urmat în cursul acestui proces de concediere colectivă".
Analizând sentința atacată prin prisma criticilor din motivele de recurs și a apărărilor formulate, Curtea constată că recursul este fondat pentru motivele ce se vor arăta în continuare.
Criticile aduse hotărârii se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art.304 pct. 9 din C.pr.civ. și sunt axate pe două aspecte. Un prim aspect este cel privind modul în care a înțeles prima instanță să dea eficiență Contractului Colectiv de Muncă la nivel de grup de unități și de unitate, în privința stabilirii salariului de bază minim negociat și a coeficienților aplicabili în raport de prevederile Contractului Colectiv la nivel de ramură în privința acestor aspecte.
Un al doilea aspect este cel referitor la interpretarea și aplicarea dispozițiilor OG nr. 9/2010.
Analizând criticile se constată următoarele:
Este neîntemeiată prima critică întrucât instanța de fond a făcut o corectă aplicare atât a dispozițiilor legale aplicabile cât și a clauzelor contractuale din contractele colective de muncă.
Reclamantul se prevalează în cauză de dispozițiile art. 41 alin. 3 lit.a) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramură T. uri nr.722/2008, încheiat pe anii 2008-2010, potrivit cărora salariul de bază minim brut la nivelul
ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră,
salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
Se constată însă, așa cum reține tribunalul, că reclamantul nu solicită aplicarea simplă a dispozițiilor din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură privitoare la salariul de bază minim brut la nivelul ramurii, ci a se lua în considerare numai acest element, în stabilirea drepturilor lor salariale.
În acest context, trebuie notat că în cuprinsul contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, sunt stabilite minimele de la care trebuie să se pornească în calcularea salariilor angajaților, anume, coeficienții minimi de ierarhizare pe categorii de salariați și salariul de bază minim brut la nivel de ramură. Aceste două elemente, prin înmulțire, conduc la stabilirea salariilor minime pentru fiecare categorie de salariați din cadrul ramurii.
Aceste dispoziții contractuale trebuie avute în vedere în ansamblu, prin raportare și la prevederile literei b) a art.41 alin.3, potrivit cărora părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 41, pct. (3), lit.a), pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41, pct. (1) din prezentul contract colectiv de muncă.
În mod evident, aceste prevederi impun o dublă obligație părților ce vor negocia contractele colective de muncă la niveluri inferioare, anume, de a porni în negocieri atât de la salariul minim brut la nivel de ramură, cât și de la coeficienții minimi de ierarhizare.
În situația în care această obligație nu a fost respectată, cu ocazia negocierii contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități și respectiv, la nivel de unitate, obligația de a se lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, ci s-a prevăzut un salariu de bază minim brut negociat mai mic, de 570 lei, Curtea constată că nu poate fi sancționată această omisiune a părților contractante prin admiterea acțiunii.
Aceasta, în primul rând, în contextul în care salariul concret de bază al fiecărui angajat apare ca fiind rezultanta înmulțirii celor două elemente, a salariului de bază aplicat în unitate și a coeficientului de ierarhizare.
Or, reclamantul nu se prevalează de o diferență salarială ce să se contureze din comparația rezultantei înmulțirii elementelor de stabilire a salariului din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură cu rezultanta înmulțirii acelorași elemente din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități, respectiv de unitate.
Ceea ce solicită este a se aplica salariul de bază minim brut la nivel de ramură transporturi la modul de calcul al salariului aplicat efectiv fiecăruia, mod de calcul ce a avut în vedere elementele din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități, respectiv de unitate. Cu alte cuvinte, a se înmulți valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi cu coeficienții de ierarhizare prevăzuți în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Or, o atare interpretare și aplicare a dispozițiilor contractuale invocate de reclamant nu respectă sensul de ansamblu al contractului, în condițiile în care art. 982 Cod civ. statuează că toate clauzele convențiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul ce rezultă din actul întreg.
Reiese din apărările formulate și nu a fost contestat de către reclamant faptul că în contrapartidă la agrearea unui salariu de bază minim brut mai mic în
contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, la acest nivel s-au stabilit coeficienți de salarizare, aferenți claselor de salarizare, mai avantajoși decât cei minimali din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, cu consecința că dacă s-ar aplica exclusiv prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, ar rezulta salariul de bază mai mic pentru fiecare din salariații reprezentați în cauză.
Concluzia este că negocierea la nivel de grup de unități a avut în vedere, în ansamblu, cele două elemente de salarizare, privite prin prisma rezultantei, astfel încât invocarea prin acțiune doar a acelui element mai avantajos din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, pentru a fi aplicat elementului mai avantajos din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități, nu poate fi primită, semnificând crearea unei legi tertia, pe care părțile nu au avut-o în vedere cu ocazia negocierii.
În plus, trebuie avute în vedere, în interpretarea dispozițiilor art. 41 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, și prevederile de la alineatele 5 și 6, care statuează în sensul că "Pe toată perioada de valabilitate a prezentului contract colectiv, în fiecare an, începând cu luna octombrie, părțile semnatare se vor întruni în vederea negocierii și stabilirii noului salariu de bază minim brut și a altor drepturi salariale ce vor fi aplicate cu începere de la 1 ianuarie a anului următor.
La nivel de unitate și în cadrul fiecărei negocieri anuale, părțile implicate în negocierile colective vor stabili, pentru anul respectiv, limita maximă a fondului de salarii aferent personalului angajat pe bază de contract individual de muncă, stabilit prin bugetul de venituri și cheltuieli aplicabil de la 1 ianuarie";.
Or, o interpretare în sensul cerut de reclamantul, de a se lua în considerare în mod individual și necorelat cu celelalte elemente de salarizare, dispozițiile art.
41 alin. 3 lit. a) din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, este în evidentă contradicție cu aceste dispoziții, care fixează negocierilor și o limită superioară, dată de fondul de salarii negociat, stabilit prin bugetul de venituri și cheltuieli. De îndată ce la nivel de grup de unități din transportul feroviar, respectiv de unitate, s-a agreat un anumit salariu de bază minim brut și anumiți coeficienți de ierarhizare, în mod evident, în raport de aceste elemente și de numărul de salariați s-a stabilit și fondul de salarii din bugetul aferent anilor în discuție, astfel încât o solicitare de felul celei din acțiune, făcută fără considerarea acestui fond de salarii, ignoră dispozițiile contractuale pe care se întemeiază.
Acest mod de interpretare a prevederilor contractuale incidente nu încalcă prevederile art. 8 alin.2 din Legea nr.130/1996, respectiv art.132 alin.3 din Legea nr.62/2011, potrivit cărora contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Interdicția invocată vizează drepturi ale salariaților, or art. 41 alin. 3 lit. a) din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură nu fixează practic un drept în sine al salariaților, format în toate componentele sale, ci doar un element al dreptului la salariu. Dreptul angajatului poartă asupra salariului (art. 39 lit. a) Codul muncii), or nu se afirmă prin acțiune că s-ar fi acordat reclamanților salarii în cuantum mai mic decât cel care ar rezulta, pentru fiecare, din aplicarea elementelor minimale de salarizare din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi.
Este apreciată de Curte ca întemeiată cea de-a doua critică.
Prima instanță a apreciat în esență prin raportare la dispozițiile art. 1 din OG nr. 9/2010 faptul că fiind reglementate măsurile de protecție socială prin acest act normativ, acestea nu mai pot fi obiect de reglementare prin acorduri cu
caracter contractual, între persoane ce nu au atribuții cu privire la liniile bugetare din care se plătesc aceste sume de bani.
În același timp s-a reținut de instanță, reținere susținută și de intimata pârâtă, faptul că concedierile prevăzute de art. 80 din Contractul Colectiv de Muncă, pentru care sunt stabilite măsuri compensatorii au alte cauze decât cele din OG nr. 9/2010.
Prin aceste rețineri practic prima instanță a înlăturat obligația angajatorului prevăzută în art. 67 din Codul muncii, obligație ce constă în respectarea dreptului persoanei concediate de a beneficia de măsuri active de combatere a șomajului și de compensații în condițiile prevăzute de lege și de contractul de muncă.
În condițiile în care măsura de protecție a fost prevăzută în contractul colectiv de muncă ca o consecință a dispozițiilor legale arătate, pârâta nu poate invoca ca temei existența unui cumul de compensații care ar crea intimatului un avantaj patrimonial nelegal.
Existența unui acord cu caracter contractual, privind asemenea compensații nu era interzis nici de Legea nr. 130/1996 în vigoare la data încheierii contractului colectiv de muncă care stabilește dreptul la compensații și nici de Codul muncii, dimpotrivă art. 1 din Legea nr. 130/1996 și art. 229 alin.1 din Codul muncii prevăd posibilitatea acordului prin care se stabilesc clauze privind salarizarea precum și alte drepturi.
Argumentul "per a contrario"; dedus de instanță din dispozițiile OG nr. 9/2010 bazat pe lipsa atribuțiilor în alocarea fondurilor bugetare a pârâtei nu poate avea relevanță cât timp un asemenea aspect nu era prevăzut de lege la momentul încheierii contractului colectiv de muncă pe de o parte, iar pe de altă parte pârâta la momentul încheierii contractului în mod logic a avut în vedere acest aspect, angajându-și astfel răspunderea pentru îndeplinirea obligației.
Argumentul primei instanțe poate avea relevanță pentru contractele colective încheiate ulterior OG nr. 9/2010.
Faptul că art. 80 din CCM la nivel de ramură de transporturi nu ar reglementa ipoteza concedierilor prevăzute de OG nr. 9/2010 așa cum reține prima instanță nu se susține întrucât ipoteza de concediere de la al. 2 lit. a care se referă la concediere prin desființarea postului prin reorganizare include și ipoteza reorganizării regăsită în ordonanța sus arătată. Aceasta având în vedere generalitatea termenului de reorganizare din CCM.
În această situație, existența unei și aceleiași cauze de concediere, nu înlătură posibilitatea ca reclamantul să beneficieze de măsurile de protecție din
CCM la nivel de ramură, întrucât acest contract a fost încheiat anterior emiterii Ordonanței nr. 9/2010, iar legiuitorul nu a exclus prin ordonanță acordarea compensațiilor pentru situația în care acestea au fost stabilite prin CCM. În plus CCM are caracter de lege între părți, astfel că se impune a fi respectat.
Dar, argumentul că art. 80 din CCM la nivel de ramură de transporturi ar prevedea alte cauze de concediere decât cele din OG nr. 9/2010 nu face decât să vină în sprijinul lipsei unui cumul de compensații bazat pe aceeași cauză, fiecare dintre temeiurile de acordare a compensațiilor păstrându-și obligativitatea lui.
Nici invocarea deciziei Curții Constituționale din apărarea pârâtei nu are relevanță în cauză, întrucât decizia se referă la caracterul constituțional al plății compensatorii, respectiv la promovarea primordialității legii la încheierea CCM. Or, în cauză Curtea observă pe de o parte că chiar dacă dreptul la plățile compensatorii nu este un drept constituțional, el este un drept stabilit prin CCM încheiat la nivel de ramură, care are caracter obligatoriu potrivit art. 229 alin. 4 din Legea nr. 53/2003 modificată și completată, iar pe de altă parte că, contractul colectiv de muncă fiind încheiat anterior Deciziei nr. 1280/2010 a
Curții Constituționale, aceasta nu are caracter obligatoriu în privința contractului arătat astfel că acesta are putere de lege între părți, cu consecința că efectele lui se produc în mod obligatoriu.
Găsind așadar întemeiată cea de-a doua critică Curtea urmează să admită recursul reclamantului și în baza art. 312 alin. 1, 2 și 3 teza II-a din C.pr.civ. să modifice în parte hotărârea în sensul admiterii cererii reclamantului privind obligarea pârâtei la plăți compensatorii constând în 6 salarii brute.
Nu au fost solicitate cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantul V. S. împotriva sentinței civile nr. 9565 din 03 iunie 2013 a Tribunalului C., pronunțată în dosar nr. _
, pe care o modifică în parte în sensul că admite în parte acțiunea formulată de reclamantul V. S. în contradictoriu cu pârâtele S. N. DE T. F. DE M. "C. M. " SA și S. N. DE T. F. DE M. "C. M. " SA
T. și în consecință obligă pârâtele la plata către reclamant a sumei reprezentând 6 salarii de bază brute la concediere.
Menține dispozițiile privind respingerea celorlalte pretenții. Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din_ .
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
T. D. C. G. N. M.
GREFIER,
B.
Red.N.M./dact.L.C.C.
2 ex./_ Jud.fond: I. P.
