Decizia civilă nr. 4374/2013. Calcul salariu. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
Dosar nr. _
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 4374/R/2013
Ședința publică din data de 11 noiembrie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: I. T. JUDECĂTOR: D. C. G. JUDECĂTOR: N. M.
GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul J. T. împotriva sentinței civile nr. 9677 din_, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului C., privind și pe pârâții intimați S. N. DE T. F. DE M. C. M. SA și S. C. M. SA - S. T. C., având ca obiect calcul drepturi salariale.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat și motivat în termen legal, a fost comunicat intimatelor și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar. S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 24 octombrie
2013 SNTFM C. M. SA - S. T. C. a depus la dosar întâmpinare.
Curtea apreciază că prezenta cauză se află în stare de judecată și, având în vedere și solicitarea recurentului de judecată în lipsă, o reține în pronunțare în baza actelor aflate la dosar.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 9677 din_ pronunțată Tribunalului C. în dosarul nr._
s-a respins acțiunea formulată de către reclamantul J. T. - D., în contradictoriu cu pârâții S. N. DE T. F. DE M. "C. M. ";
și S. N. DE T. F. DE M. "C. M. "; S.A. - S. T. . Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că reclamantul a avut calitatea de salariat al pârâtei S. N. DE T. F. DE M. "C. M. "
- S.A., desfășurându-și activitatea în cadrul SUCU. ALEI T. pe perioada menționată în cuprinsul acțiunii.
Potrivit art. 227 alin.4 C. muncii în forma în vigoare la momentul derulării raporturilor juridice dintre reclamant și pârâtă, aduse în discuție, contractul colectiv de muncă încheiat cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților. De asemenea, potrivit art. 40 alin.2 C. muncii, angajatorul are obligația de a acorda salariaților toate drepturile care decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractul individual de muncă. Totodată, potrivit dispozițiilor art. 157 din C. muncii în vigoare la același moment, salariile se stabilesc prin negocieri individuale și/sau colective între angajator și salariați sau reprezentanții acestora.
În cauză, reclamanții și-au întemeiază pretențiile pe dispozițiile art. 41 alin.3 lit. a din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramură de T. uri pe anii 2008-2010, înregistrat sub nr. 722/2008, conform cărora, salariul de bază minim la nivel de ramură de transport valabil de la 1 ianuarie 2008 și
negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie pe lună este de 700 lei.
Instanța a reținut prevederile art. 9 din CCM la Nivel de Ramură de T. uri pe anii 2008-2010, conform cărora în scopul salarizării și acordării celorlalte drepturi prevăzute în prezentul contract pentru personalul unităților din transporturi finanțate de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, sindicatele, ministerele și organele locale vor purta negocieri cu autorități din subordinea Guvernului pentru stabilirea fondurilor aferente acestei categorii de personal și pentru constituirea surselor, înainte de adoptarea bugetului de stat precum și în vederea modificării ulterioare a acestuia, urmând ca pe baza fondurilor aprobate în condițiile arătate, părțile să negocieze utilizarea acestora pentru stabilirea salariilor și a celorlalte drepturi la unitățile de transporturi finanțate de la bugetul de stat sau de la bugetele locale.
Deși reclamanții și-au întemeiată pretențiile pe dispozițiile art. 41 alin.3 din CCM la nivel de Ramură de T. uri pe anii 2008-2010, instanța a reținut ca fiind relevante în cauză în mod deosebit prevederile art. 41 alin.5 și 6 din aceeași lege a părților. Potrivit art. 41 alin.5, pe toată perioada de valabilitate a contractului colectiv de muncă, în fiecare an, începând cu luna octombrie, părțile contractante se vor întruni în vederea negocierii și stabilirii noului salariu de bază minim brut și a altor drepturi salariale care se vor aplica începând cu data de 1 ianuarie a anului următor, alin.6 stabilind că la nivel de unitate și în cadrul fiecărei negocieri anuale, părțile implicate în negocierile colective vor stabili, pentru anul respectiv, limita maximă a fondului de salarii aferent personalului angajat pe bază de contract individual de muncă stabilit prin bugetul de venituri și cheltuieli aplicabil de la 1 ianuarie.
În baza acestor dispoziții legale, între părți a fost încheiat contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2009-2010, în cuprinsul căruia au stabilit un salariu de bază brut de 570 de lei, iar începând cu_ de 600 lei, prin Actul Adițional înregistrat sub nr. 1708/_ .
Instanța a mai reținut că pârâta este o societate cu capital de stat aflată sub autoritatea M. ui T. urilor, astfel încât în speță sunt incidente și dispozițiile Legii nr. 329/2009 privind disciplina financiar-bugetară la nivelul regiilor autonome, societățile și companiilor naționale, al societățile comerciale la care statul sau unitățile administrativ teritoriale au calitatea de acționar unic sau majoritar precum și al filialelor acestora, dispoziții referitoare la aprobarea bugetului de venituri și cheltuieli, precum și dispozițiile OUG nr. 79/2008. Mai mult, în temeiul acestor dispoziții legale, nivelul minim al salariului este negociat anual la nivel de unitate raportat la limita maximă a fondului de salarii aferente personalului angajat pe baza de contract individual de muncă.
Pentru considerentele expuse, instanța a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamant.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul J. T. D.
solicitând modificarea în totalitate a hotărârii atacate și admiterea recursului astfel cum a fost formulat. Cu cheltuieli de judecată pe fond.
În motivarea recursului, recurentul a arătat că în fapt, a fost angajat al Societății Naționale de T. F. de M. ;,C.F.R. M. " S.A. - S. T. în baza unui contract individual de munca încheiat pe perioada nedeterminată, până în luna martie 2010, când a fost disponibilizat în urma aplicării Programului de Restructurare și Reorganizare a societății pârâte.
În drept, pentru anii 2008-2010 au fost negociate și încheiate contracte colective de muncă la nivel de unitate, stabilindu-se drepturi salariale, prime și sporuri, menționându-se că salariul de baza minim brut este de 570 lei. În perioada noiembrie 2009 - martie 2010, i s-au calculat drepturile salariale
cuvenite pentru munca prestată, avându-se în vedere un salariu de baza minim brut de 570 lei începând din data de_ . Pornind de la acest salariu minim brut de bază, s-au stabilit drepturile salariale lunare care i se cuvin pentru munca prestată, aplicându-se coeficienți de ierarhizare specific, sporuri permanente sau nepermanente, etc.
În aceeași perioadă de referință supusă analizei era însă în vigoare și Contractul Colectiv de Munca Unic la Nivel de Ramura T. uri pe anii 2008- 2010 nr. 722/2008. Potrivit art. 41 alin. (3) litera a) din acesta "salariul de baza minim brut la nivelul ramuri transporturi valabil din data de_ și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/luna, este de 700 lei, adică 4,12 lei/ora, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta".
În primul rând, este netemeinică hotărârea pronunțată de instanța de fond raportat la motivarea adusă, potrivit căreia considera ca în speța sunt aplicabile prevederile CCM unitate și nu cele ale CCM la nivel de ramura transporturi.
Critică așadar legalitate și temeinicia hotărârii pronunțate în prima instanță, sens în care învederează instanței următoarele:
Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea 130/1996, contractele colective de muncă pot fi stabilite numai în limitele și în condițiile prevăzute de prezenta lege, iar potrivit alin. (2), contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Potrivit art. 238 alin. (1) din Codul Muncii, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractile colective de muncă încheiate la nivel superior.
Potrivit art. 247 din Codul muncii, în cazul în care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură nu exista contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Potrivit art. 40 alin. (2) din Codul muncii, angajatorului îi revin în principal, următoarele obligații:
c) să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă.
Potrivit art. 236 alin. (4) din Codul muncii, contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților.
Raportat la prevederile legale mai sus menționate, clauzele contractelor colective de muncă își produc efecte pentru toți salariații din unitățile respective.
Ca atare, în mod nelegal și netemeinic instanța de fond a respins acțiunea, având în vedere faptul că pârâta nu a respectat toate aceste obligații, deși prevederile contractuale încheiate la nivel superior sunt obligatorii și au caracter minimal pentru nivelurile inferioare.
Din dispozițiile legale mai sus menționate rezultă efectul obligatoriu al contractelor colective de muncă la nivel superior și caracterul minimal al drepturilor stabilite prin aceste contracte față de cele de nivel inferior.
Nu există niciun temei legal care să dispună că în situația încheierii unui CCM la nivel de unitate sunt înlăturate clauzele prevăzute în CCM încheiat la nivel superior, ci dimpotrivă, s-ar încalcă dispozițiile cu caracter imperativ ale art. 236, art. 238 art. 240 din Codul muncii, precum și dispozițiile Legii nr. 130/1996, respectiv art. 8 și art. 30, potrivit cărora CCM nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin CCM încheiate la nivel superior".
Totodată, clauzele contractuale enunțate nu condiționează acordarea acestor drepturi de preluarea lor în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel
de unitate, prevederile contractelor încheiate la nivel superior sunt obligatorii și au caracter minimal pentru nivelurile inferioare, în caz de neconformitate clauzele contractului colectiv de muncă la nivel de unitate contrare clauzelor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură sunt ipso jure înlocuite de acestea din urmă.
Alături de caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă trebuie reținut atât principiul aplicabilității directe a efectelor contractelor asupra salariaților din domeniul de referința, potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 130/1996, cât și principiu! ierarhizării forței obligatorii a contractelor colective de muncă, care determină interdicția prevăzută de art. 247 din Codul muncii.
În consecință, în situația existentei unor contracte care stabilesc drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, datorită celor doua principii, angajatorul are obligația să aplice clauzele contractuale obligatorii mai favorabile.
Prin urmare, instanța de fond trebuia să dea aplicabilitate prevederilor CCM unic la nivel de ramură a transporturilor, deoarece angajatorul trebuia să aplice, în mod direct, clauzele mai favorabile din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, ca fiind mat favorabile decât cele la nivel de unitate.
Solicită se ține cont și de considerentele Deciziei nr. 511/2006 a Curții Constituționale potrivit cărora "dispozițiile contractului colectiv de munca încheiat la nivel național sau la nivel de ramură constituie izvor de drept (ca și legea) la încheierea contractelor colective de muncă la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale. Prin urmare, părțile, cu respectarea acestor obligații firești, au toată libertatea să negocieze și alte clauze, precum și drepturi superioare".
Prin urmare, întrucât prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, în speța, la nivel de ramură transporturi, s-au stabilit anumite drepturi în favoarea salariaților, aceștia nu pot renunța la ele, negocierea clauzelor contractului individual de muncă sau a contractului colectiv de muncă la nivel inferior, în speță, la nivel de grup de unități feroviare și unitate, fiind posibilă numai peste nivelul minimal al drepturilor recunoscute în lege, care în cazul de față o constituie contractul de muncă încheiat ia nivel superior. Aceste dispoziții se regăsesc și în cuprinsul art. 132 din Legea nr. 62/2011 ( prin care a fost abrogate Legea nr. 130/1996).
Astfel, deși CCM încheiat la nivel de unitate pe anii 2009-2010 a stabilit ca sistem de referința valoare de 570 lei pentru clasa I de salarizare, față de dispozițiile legale indicate referitoare la caracterul minimal al drepturilor stabilite prin contractele colective de muncă de la nivel superior, pârâta este obligată la respectarea clasei I de salarizare la nivelul salariului de baza minim brut prevăzut de CCM la nivel de Ramura .
Și dacă tot vorbim de forța obligatorie a contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, pe care își motivează instanța de fond hotărârea, cu atât mai mult se impune analizarea și forței obligatorii a Contractului Colectiv de Muncă la nivel de Ramură, contract cu forța juridică superioară, învederează faptul ca la fel că orice contract și contractul colectiv de muncă presupune autonomia de voința a partenerilor sociali, prin aplicarea totodată a principiului libertății contractuale; el reprezintă legea părților. Dacă cu prilejul încheierii lui, el se încheie ca un contract, cu ocazia aplicării lui el reprezintă o reglementare, deci o lege a părților. Potrivit art. 969 alin. (1) cod civil în vigoare la data încheierii și semnării CCM Unic la nivel de ramură, "contractele legal făcute au putere de lege între părțile contractante", sens în care instanța de fond în mod netemeinic a respins acțiunea recurentului. Vorbește în acest caz de principiul forței obligatorii a contractului potrivit căruia un contract legal încheiat se impune părților
semnatare întocmai ca legea; deoarece contractul colectiv de muncă, astfel cum este prevăzut de Legea nr. 130/1996 și de Codul muncii, este un act sui generis, fiind în același timp un act juridic (contract), sursa de drepturi și obligații subiective și reciproce ale pârtilor și totodată, izvor de drept, fiind sub acest aspect o normă convențională negociată. Iar pârâta S. N. de T. F. de M. ,,C. M. " S.A. este parte semnatara a Contractului Colectiv de Munca Unic la nivel de Ramura T. uri nr. 722/_, valabil pe anii 2008-2010, fapt ce reiese din simpla analiza a Anexei nr. 5 la acest contract. La pct. 2 figurează SNTM C. M. S.A. drept parte la contract, căreia dispozițiile acestuia i se aplica potrivit acordului părților. Contractul colectiv de muncă, astfel cum este prevăzut de Legea nr. 130/1996 și de Codul muncii, este un act sui generis, fiind în același timp un act juridic (contract), sursa de drepturi și obligații subiective și reciproce ale pârtilor și totodată, izvor de drept, fiind sub acest aspect o norma convenționala negociată.
Clauzele fiecărui contract de muncă au valoare normativă; ele alcătuiesc un
,,drept al muncii" propriu celor care îl încheie. După încheierea și intrarea lor în vigoare ele urmează a se executa, având putere de lege intre părțile contractante (art. 246 alin. (4) Codul muncii coroborat cu art. 7 alin. (2) din Legea nr. 130/1996). Executarea presupune aducerea la îndeplinire a clauzelor contractuale, respectarea drepturilor și obligațiilor asumate. În caz de neconformitate, clauzele contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate contrare clauzelor Contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură sunt ipso înlocuite de acestea din urma.
În al doilea rând, este netemeinică și nelegală soluția primei instanțe, care reține în motivare obligativitatea pârâtei de a se încadra în bugetul de venituri și cheltuieli.
Așadar, potrivit dispozițiilor legale este imperativ să fie respectat bugetul de venituri și cheltuieli. Dar tocmai pârâta este cea care întocmește acest buget de venituri și cheltuieli, după cum reiese clar din art. 13 alin. (1) din Hotărârea 528/1998 privind înființarea Societății Naționale de T. F. de M. "C.F.R.
M. " S.A.: "C.F.R. M. își stabilește propriu buget de venituri și cheltuieli care se aprobă de către Guvern, la propunerea M. ui T. urilor, cu avizul M. ui Muncii și Protecției Sociale și al M. ui Finanțelor." Pe de alta parte, încadrarea în bugetul de venituri și cheltuieli aprobat nu poate reprezenta o cauză de nerecunoaștere a drepturilor negociate de ambele părți, ci doar de neexecutare a obligației deja stabilite. Aceasta deoarece, tocmai pârâta este cea care își stabilește propriul buget, pe care ulterior îl dă spre aprobare. S. pârâta avea obligația de a lua în considerare în momentul întocmirii proiectului de buget de venituri și cheltuieli a dispozițiilor cuprinse în CCM Ramura referitoare la salarizarea angajatului, condiții minimale de altfel, potrivit art. 41 alin. (3) lit. b) din CCM Ramura care prevede astfel: părțile implicate în negocieri colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca baza de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramura transporturi, stipulate la art. 41, pct. (3) lit. a), pentru stabilirea salariului de baza minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de baza minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienți minimi de ierarhizare stabilit la art. 41 pct. (1) din prezentul contract colectiv de muncă".
Pe de alta parte, încadrarea în bugetul de venituri și cheltuieli aprobat nu poate reprezenta a cauza de nerecunoaștere a drepturilor negociate de ambele părți, ci doar de neexecutare a obligației deja stabilite. Aceasta deoarece, tocmai pârâta este cea care își stabilește propriul buget, pe care ulterior îl dă spre aprobare.
Prima instanță subliniază totodată faptul că prin bugetele aprobate prin hotărâri de Guvern, nu i s-ar fi permis societății pârâte creșterea nivelului salariului minim la nivelul celui prevăzut în contractul colectiv pe ramură, acestea fiind obligate sub sancțiunea legii, să respecte bugetul aprobat. Este vorba practic de propria culpă a pârâtei de a nu fi negociat bugetul de venituri și cheltuieli cu respectarea dispozițiilor contractului colectiv de muncă aplicabil, cel la nivel de ramură, deoarece nu rezultă de nicăieri din actele depuse la dosarul cauzei că ar fi încercat măcar să includă în acest buget dispozițiile referitoare la salarizare din CCM nr. 722/2008.
Dispozițiile OUG nr. 79/2001 erau cunoscute reprezentanților patronatului la momentul semnării CCM și se presupune că, atâta vreme cât acordarea acestor drepturi nu a fost condiționată în vreun fel raportat la prevederile legale menționate, inclusiv aceste dispoziții legale au fost avute în vedere la momentul prevederii acestor drepturi. Argumentele reținute de instanța de fond în motivare referitoare la monitorizarea sa în baza O.U.G. nr. 79/2001 și 79/2008 precum și la corelarea cheltuielilor salariale cu indicele de creștere a productivității muncii nu pot conduce la privarea salariaților de niște drepturi salariale, negociate și prevăzute în Contractul Colectiv de Munca.
Angajatorul, care susține în cauza limitarea fondului de salarii și imposibilitatea plății drepturilor negociate prin CCM, își invoca practic propria culpă, acceptată de altfel de către instanța de fond, întrucât, dacă avea cunoștința de monitorizare și de constrângerile financiare respective încă din anul 2001, trebuia fie să refuze semnarea contractelor colective de muncă și a actelor adiționale la acesta, fie sa încerce ulterior, de comun acord cu partenerii sociali, modificarea conținutului clauzelor ce prevăd drepturile bănești solicitate prin prezenta acțiune.
OUG nr. 79/2008 privind măsuri economico-financiare la nivelul unor operatori economici prevede o serie de condiții ce se impun a fi respectate, potrivit art. 6 alin. (2) la fundamentarea bugetelor de venituri și cheltuieli, precum: elaborarea bugetelor de venituri și cheltuieli în condiții de eficienta, reducerea arieratelor, reducerea pierderilor și a subvențiilor din exploatare, respectarea politicii salariale a Guvernului. Potrivit art. 7 ,.fundamentarea cheltuielilor de natura salariala prevăzute în bugetele de venituri și cheltuieli ale operatorilor economici se face pe baza indicelui de creștere a câștigului salarial mediu brut lunar, care nu va putea fi mai mare de 60% din indicele de creștere a productivității muncii, calculate în unități valorice comparabile sau în unități fizice, după caz. Câștigul salarial mediu brut lunar se determina luând în calcul salariul de baza, sporurile, precum și bonificațiile în bani si/sau în natura acordate în condițiile legii". Dar toate aceste condiții nu se aplica în ceea ce o privește pe parata, deoarece daca analizam mai departe OUG menționat, constatam la art. 7 alin. (7) ca "prevederile art. 6 alin. (2), (3) și (8) și ale art. 7 alin. (1) se aplica începând cu faza de elaborare a bugetelor de venituri și cheltuieli aferente anului 2012".
Astfel, clauzele fiecărui contract de muncă au valoare normativă; ele alcătuiesc un ,,drept al muncii" propriu celor care îl încheie. După încheierea și intrarea lor în vigoare ele urmează a se executa, având putere de lege intre părțile contractante (art. 246 alin. (4) Codul muncii coroborat cu art. 7 alin. (2) din Legea nr. 130/1996). Este de necontestat faptul ca CCM la nivel de Ramura are aplicabilitate în ceea ce îi privește, potrivit art. 3 alin. (1) din acesta: ,,Prezentul contract colectiv de muncă unic la nivel de ramura transporturi produc efecte pentru toți salariații încadrați în unitățile de transporturi și activități din tara, indiferent de structura capitalului acestora". Iar prin faptul ca pârâta ar fi fost obligată la respectarea plafonului maxim pe care îl reține și instanța în motivare
echivalează în realitate cu o reținere din partea primei instanțe a unei culpe a acestora de a nu fi încercat măcar includerea în buget a drepturilor salariale care ni se cuvin în virtutea legii.
Împrejurarea reținută de prima instanță în motivare nu este de natură să exonereze pârâta de obligația de a plăti drepturile salariale solicitate, deoarece potrivit principiului constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate, neprevederea în bugetul de stat a sumelor necesare plății dreptului nu conduce în mod automat la pierderea acestuia, înlăturându-se existența lui; în caz contrar, s-ar ajunge ca un drept patrimonial a cărui existent a fost recunoscută să fie lipsit de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.
Pârâta intimată S. N. DE T. F. DE M. C. M. SA a formulat întâmpinare
prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței atacate ca fiind temeinică și legală.
Analizând actele și lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererea de recurs și a apărărilor formulate, Curtea reține următoarele:
Reclamanții-recurenți se prevalează în cauză de dispozițiile art. 41 alin. 3 lit.a) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramură T. uri nr.722/2008, încheiat pe anii 2008-2010, potrivit cărora salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
Se constată însă, așa cum reține tribunalul, că reclamanții nu solicită aplicarea simplă a dispozițiilor din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură privitoare la salariul de bază minim brut la nivelul ramurii, ci a se lua în considerare acest element, în stabilirea drepturilor lor salariale.
În acest context, trebuie notat că în cuprinsul contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, sunt stabilite minimele de la care trebuie să se pornească în calcularea salariilor angajaților, anume, coeficienții minimi de ierarhizare pe categorii de salariați și salariul de bază minim brut la nivel de ramură. Aceste două elemente, prin înmulțire, conduc la stabilirea salariilor minime pentru fiecare categorie de salariați din cadrul ramurii.
Aceste dispoziții contractuale trebuie avute în vedere în ansamblu, prin raportare și la prevederile literei b) a art.41 alin.3, potrivit cărora părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 41, pct. (3), lit.a), pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41, pct. (1) din prezentul contract colectiv de muncă.
În mod evident, aceste prevederi impun o dublă obligație părților ce vor negocia contractele colective de muncă la niveluri inferioare, anume, de a porni în negocieri atât de la salariul minim brut la nivel de ramură, cât și de la coeficienții minimi de ierarhizare.
Nu a fost respectată însă, cu ocazia negocierii contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități și respectiv, la nivel de unitate, obligația de a se lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, ci s-a prevăzut un salariu de bază minim brut negociat mai mic, de 570 lei.
Curtea constată însă că nu poate fi sancționată această omisiune a părților contractante prin admiterea acțiunii.
Aceasta, în primul rând, în contextul în care salariul concret de bază al fiecărui angajat apare ca fiind rezultanta înmulțirii celor două elemente, a salariului de bază aplicat în unitate și a coeficientului de ierarhizare.
Or, reclamanții nu se prevalează de o diferență salarială ce să se contureze din comparația rezultantei înmulțirii elementelor de stabilire a salariului din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură cu rezultanta înmulțirii acelorași elemente din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități.
Ceea ce solicită este a se aplica salariul de bază minim brut la nivel de ramură transporturi la modul de calcul al salariului aplicat efectiv fiecăruia, mod de calcul ce a avut în vedere elementele din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități. Cu alte cuvinte, a se înmulți valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi cu coeficienții de ierarhizare prevăzuți în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Or, o atare interpretare și aplicare a dispozițiilor contractuale invocate de reclamanții recurenți nu respectă sensul de ansamblu al contractului, în condițiile în care art. 982 Cod civ. statuează că toate clauzele convențiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul ce rezultă din actul întreg.
Reiese din apărările formulate și nu a fost contestat de către reclamanți faptul că în contrapartidă la agrearea unui salariu de bază minim brut mai mic în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, la acest nivel s-au stabilit coeficienți de salarizare, aferenți claselor de salarizare, mai avantajoși decât cei minimali din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, cu consecința că dacă s-ar aplica exclusiv prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, ar rezulta salariul de bază mai mic pentru fiecare din salariații reprezentați în cauză.
Concluzia este că negocierea la nivel de grup de unități a avut în vedere, în ansamblu, cele două elemente de salarizare, privite prin prisma rezultantei, astfel încât invocarea prin acțiune doar a acelui element mai avantajos din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, pentru a fi aplicat elementului mai avantajos din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități, nu poate fi primită, semnificând crearea unei legi tertia, pe care părțile nu au avut-o în vedere cu ocazia negocierii.
În plus, trebuie avute în vedere, în interpretarea dispozițiilor art. 41 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, și prevederile de la alineatele 5 și 6, care statuează în sensul că "Pe toată perioada de valabilitate a prezentului contract colectiv, în fiecare an, începând cu luna octombrie, părțile semnatare se vor întruni în vederea negocierii și stabilirii noului salariu de bază minim brut și a altor drepturi salariale ce vor fi aplicate cu începere de la 1 ianuarie a anului următor.
La nivel de unitate și în cadrul fiecărei negocieri anuale, părțile implicate în negocierile colective vor stabili, pentru anul respectiv, limita maximă a fondului de salarii aferent personalului angajat pe bază de contract individual de muncă, stabilit prin bugetul de venituri și cheltuieli aplicabil de la 1 ianuarie";.
Or, o interpretare în sensul cerut de reclamanții recurenți, de a se lua în considerare în mod individual și necorelat cu celelalte elemente de salarizare, dispozițiile art. 41 alin. 3 lit. a) din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, este în evidentă contradicție cu aceste dispoziții, care fixează negocierilor și o limită superioară, dată de fondul de salarii negociat, stabilit prin bugetul de venituri și cheltuieli. De îndată ce la nivel de grup de unități din transportul feroviar, respectiv de unitate, s-a agreat un anumit salariu de bază minim brut și anumiți coeficienți de ierarhizare, în mod evident, în raport de aceste elemente și de numărul de salariați s-a stabilit și fondul de salarii din bugetul aferent anilor
în discuție, astfel încât o solicitare de felul celei din acțiune, făcută fără considerarea acestui fond de salarii, ignoră dispozițiile contractuale pe care se întemeiază.
Acest mod de interpretare a prevederilor contractuale incidente nu încalcă prevederile art. 8 alin.2 din Legea nr.130/1996, respectiv art.132 alin.3 din Legea nr.62/2011, potrivit cărora contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Interdicția invocată vizează drepturi ale salariaților, or art. 41 alin. 3 lit. a) din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură nu fixează practic un drept în sine al salariaților, format în toate componentele sale, ci doar un element al dreptului la salariu. Dreptul angajatului poartă asupra salariului (art. 39 lit. a) Codul muncii), or nu se afirmă prin acțiune că s-ar fi acordat reclamanților salarii în cuantum mai mic decât cel care ar rezulta, pentru fiecare, din aplicarea elementelor minimale de salarizare din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi.
Așa fiind, Curtea apreciază superfluă cercetarea celorlalte motive de recurs și a apărărilor aferente acestora, recursul conturându-se ca neîntemeiat pentru considerentele dezvoltate în cele ce preced.
Văzând și prevederile art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 9 C.proc.civ.,
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul J. T. împotriva sentinței civile nr. 9677 din_ a Tribunalului C. pronunțată în dosar nr. _
, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din_ .
PREȘEDINTE | JUDECĂTORI | ||||
I. T. | D. | C. | G. | N. | M. |
GREFIER
N. N.
Red.D.C.G./dact.V.R.
2ex./_
Jud.fond:R. -M. V.
