Decizia civilă nr. 599/2013. Cotestație decizie concediere
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția I Civilă
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ Nr. 599/R/2013
Ședința publică din data de 26 februarie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: G. -L. T. JUDECĂTOR: I. T. JUDECĂTOR: D. C. G. GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, recursul declarat de pârâta
S.C. 3 P. DS, prin Lichidator J. D. L., împotriva sentinței civile nr. 8109 din 13 august 2012 a Tribunalului C. pronunțate în dosar nr. _
, privind și pe intimatul reclamant K. I. P., având ca obiect contestație împotriva deciziei de concediere.
Mersul dezbaterilor și susținerile părților s-au consemnat în încheierea ședinței publice din data de 19 februarie 2013, când s-a amânat pronunțarea, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie.
C U R T E A
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată sub nr. de mai sus pe rolul Tribunalului C., reclamantul K. I. P. în contradictoriu cu pârâta S.C. 3P. DSR.L., a solicitat anularea Deciziei nr.3/_ emisă de pârâtă, în principal, pentru nerespectarea prevederilor art. 62 C. muncii și, în subsidiar, pentru nerespectarea prevederilor exprese ale art.251 C. muncii. S-a mai solicitat obligarea pârâtei la reintegrarea reclamantului în funcția avută anterior desfacerii contractului de muncă, la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate, calculate de la data emiterii deciziei atacate și până la rămânerea irevocabilă a hotărârii ce se va pronunța în cauză și obligarea pârâtei la plata sumei de 2000 euro cu titlu de daune morale, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că decizia de desfacere a contractului de muncă este lovită de nulitate absolută, deoarece nu conține clauzele obligatorii prevăzute de art.62 alin.3 C. muncii, și anume întemeierea în drept și precizarea instanței competente în a judeca contestația formulată.
Cu privire la cele solicitate în subsidiar, reclamantul a arătat că angajatorul nu a respectat prevederile art.251 C. muncii, deoarece acesta a dispus desfacerea contractului de muncă ca sancțiune disciplinară și că a primit convocarea pentru cercetarea disciplinară la data de_, ora 09,10, adică cu 50 de minute înainte de ora indicată.
Reclamantul a menționat că imediat a comunicat prin poșta rapidă și prin e-mail că nu se poate prezenta din motive obiective pentru efectuarea cercetării și a indicat că se va prezenta la data de_, ora 11 sau la o altă ulterioară, cu condiția să fie înștiințat măcar cu o zi înainte.
De asemenea, s-a arătat că în speță angajatorul a dovedit rea credință, deoarece așa zisele absențe invocate de administratorul societății s-au datorat faptului că i-a cerut reclamantului să predea mașina cu care își desfășura activitatea, întreg stocul de marfă aflat la el, ștampilele, chitanțierele, facturierele, nepropunându-i-se o altă funcție în cadru societății și nu i s-au achitat drepturile salariale pe o perioadă îndelungată și nici nu i s-a răspuns la cererea, notificarea trimisă prin poștă cu confirmare de primire.
Reclamantul a învederat că sentința civilă nr.3385/2011, pronunțată în dosar nr._ al Tribunalului C. devenită irevocabilă, nu a fost executată nici până în prezent, pârâta refuzând plata salariilor și a contribuțiilor stabilite în cadrul acestei hotărâri, respectiv că nu a semnat o fișă a postului și nici nu i s-a adus la cunoștință Regulamentul de ordine interioară, astfel că nu se poate vorbi despre încălcarea sarcinilor de serviciu.
La data de_, reclamantul și-a completat acțiunea introductivă (f.32- 33), solicitând obligarea pârâtei la plata integrală a salariilor restante neplătite din culpa acesteia, aferente perioadei_ -_, în sumă totală de 19.250 lei. În opinia reclamantului, contractul său de muncă este încă în vigoare deoarece decizia de desfacere a acestui contract a fost contestată, cauza fiind pe rolul instanței de judecată, angajatorul având obligația de a plăti salariul, ceea ce nu a făcut cu rea credință, producându-i un grav prejudiciu prin faptul că prin nedesfacerea contractului de muncă și neavând posibilitatea să-și desfășoare
activitatea la angajator, nu a putut să se angajeze la o altă societate.
Prin înscrisul depus la dosarul cauzei (f.34-38), numitul Mihnea Dulfu G.
C., în calitate de fost administrator al SC 3 P. DS, a arătat că această societate se află în procedura de insolvență începută în decembrie 2011, lichidator judiciar fiind numit d-ul D. L., astfel că dreptul de administrare și reprezentare al societății cade în sarcina lichidatorului și că toate documentele firmei au fost predate lichidatorului judiciar.
A mai arătat că a respectat toate prevederile legale cu privire la procedura desfacerii contractului de muncă al reclamantului, toate documentele fiind trimise cu confirmare de primire și în același timp au fost depuse și la I.T.M. C. .
De asemenea, a susținut că și-a afirmat disponibilitatea pentru a rezolva situația conflictuală cu reclamantul, însă acesta a dorit ca toate demersurile să fie efectuate doar în termenii și condițiile sale, refuzând toate propunerile venite din partea fostului administrator și că nu a săvârșit nici un abuz sau ilegalitate
în afara neglijenței în verificarea actelor.
S-a mai menționat că precizările formulate de reclamant nu au nicio relevanță în speță și că acesta este înscris la masa credală cu debitele pe care le pretinde de la societate și cu ocazia înscrierii putea să formuleze și alte cereri.
Prin sentința civilă nr. 8109/_, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr._,
s-a disjuns completarea de acțiune formulată de reclamantul K. I.
P. având ca obiect obligarea pârâtei la plata integrală a salariilor restante pentru perioada_ -_ .
S-a luat act de renunțarea reclamantului K. I. P. la cererea privind reintegrarea în funcția deținută la data desfacerii contractului individual de muncă.
S-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul K. I. P., în contradictoriu cu pârâta SC 3 P. DSR.L. și în consecință:
S-a dispus anularea deciziei de desfacere a contractului individual de muncă nr. 3/_ emisă de pârâta SC 3 P. DS .
A fost obligată pârâta la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate calculată de la data emiterii deciziei
de desfacere a contractului individual de muncă și până la data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri.
S-a respins cererea de obligare a pârâtei la plata sumei de 2000 de euro cu titlu de daune morale.
A fost obligată pârâta către reclamant la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut următoarele:
În fapt, astfel cum s-a reținut în sentința nr. 3385/_ pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr._ și cum reiese și din înscrisurile depuse la prezentul dosar, între părțile prezentului litigiu, s-au derulat raporturi de muncă în baza contractului individual de muncă înregistrat la ITM sub nr. 71989/_
, potrivit căruia reclamantul a fost angajat pe o perioadă nedeterminată începând cu data de_ pe funcția de agent de vânzări, cu loc de muncă la punctul de lucru din Z., cu o activitate de 8 ore/zi și cu un salariu de bază lunar de 941 de lei.
Acest contract de muncă a fost modificat la datele de_, respectiv _
, în sensul reducerii salariului de la 941 lei la 471 lei cu diminuarea corespunzătoare a timpului de lucru la 4 ore/zi, respectiv modificarea salariului de la 471 lei la 2500 lei și a duratei muncii de la 4 ore/zi la 8 ore/zi.
În cursul acestei proceduri judiciare derulate în dosarul nr._, soluționată prin sentința mai sus menționată, reclamantul a solicitat, printre altele, obligarea pârâtei angajator la emiterea unei decizii de desfacere a contractului individual de muncă începând cu data de_, în baza art. 65 din Codul Muncii, această cerere a reclamantului fiind însă respinsă de instanță, reținându-se că emiterea unei astfel de decizii este prerogativa angajatorului, instanța de judecată fiind abilitată să verifice legalitatea și temeinicia unei asemenea decizii și nu să suplinească consimțământul reclamantului care nu este necesar la emiterea unei astfel de decizii.
Astfel cum reiese din notificarea existentă în dosar la fila 101, notificare pe care pârâta și-o însușește prin notele de ședință depuse la data de_ ca fiind adresată reclamantului K. I. P. (f. 103), acesta din urmă a fost notificat că, având în vedere restrângerea activității societății pârâte din motive economice, începând cu data de_ este în perioada de preaviz, urmând ca începând cu data de_ să își înceteze activitatea în cadrul societății în temeiul art. 65 din Codul Muncii. Pârâta afirmă chiar că acest preaviz a fost depus chiar și la Inspectoratul Teritorial de Muncă.
Prin referatul nr. 01/_, administratorul societății pârâte a constatat că angajatul său reclamantul K. I. P. nu a mai venit la locul de muncă din luna noiembrie 2010, propunând desfacerea contractului de muncă în baza acestor fapte constatate.
Reclamantul a fost convocat, potrivit cuprinsului înscrisului intitulat convocare nr. 02/_, să se prezinte la sediul firmei în data de_, orele 10,00, în vederea cercetării disciplinare, cercetare determinată de cumularea de absențe nemotivate în perioada noiembrie 2010 - octombrie 2011. Astfel cum reiese din copia plicului cu care i-a fost trimisă reclamantului, convocarea i-a fost remisă acestuia la data de_ .
Reclamantul a comunicat angajatorului, printr-o adresă înaintată acestuia, că din motive de sănătate nu se poate prezenta la convocare în acea zi și a solicitat reprogramarea acesteia în data de_ sau la o dată ulterioară cu mențiunea de a fi înștiințat înainte cu o zi măcar. Această adresă a fost expediată la data de_, astfel cum reiese din bonul-contract de curierat, fiind primit de către Mihnea G., administratorul pârâtei, la aceeași dată.
La data de_ s-a încheiat procesul-verbal nr. 3 la decizia de desfacere a contractului de muncă nr. 71989/_, în care s-a reținut următoarele: împrejurarea cumulării de către reclamant a unor absențe nemotivate în perioada noiembrie 2010 - octombrie 2011, faptul înaintării convocării către reclamant și primirii răspunsului reclamantului de către angajator, textul legal potrivit căruia neprezentarea salariatului la convocare fără un motiv obiectiv dă dreptul angajatorului să dispună sancționarea, fără realizarea cercetării disciplinare, precum și decizia desfacerii contractului individual de muncă.
Prin decizia nr. 3 din_ s-a dispus desfacerea contractului individual de muncă al reclamantului începând cu data de_, menționându-se că, la cererea angajatului de încetare a raporturilor juridice de muncă se dispune concedierea în temeiul art. 61 alin. a din Codul Muncii, ținându-se seama de absențele repetate, respectiv un număr de 238 de zile nemotivate. Totodată, în cuprinsul deciziei s-a reținut că, împotriva acestei decizii de desfacere a contractului individual de muncă, se poate formula contestație la instanța de judecată în termen de 30 de zile de la comunicare.
În drept, potrivit art. 58 din Codul muncii, concedierea reprezintă încetarea contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului, putând fi dispusă pentru motive care țin de persoana salariatului sau pentru motive care nu țin de persoana salariatului.
Totodată, în conformitate cu dispozițiile art. 61 și art. 63 alin. 1 din același act normativ, angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care țin de persoana salariatului, printre altele, și în cazul în care salariatul a săvârșit o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii ori de la cele stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul intern, ca sancțiune disciplinară, concedierea în această situație putând fi dispusă numai după îndeplinirea de către angajator a cercetării disciplinare prealabile și în termenele stabilite de lege.
Potrivit art. 75 alin. 3 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2011 - 2014, comisia îl va convoca în scris pe salariatul cercetat, cu cel puțin 5 zile lucrătoare înainte, convocarea trebuind să indice cel puțin motivul, data, ora și locul întrevederii.
Astfel cum prevede art. 78 din Legea nr. 53/2003 privind codul muncii, concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută.
Nu în ultimul rând, trebuie reținute dispozițiile art. 247 alin. 2 din același act normativ, potrivit cărora abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca și care constă într-o acțiune sau inacțiune săvârșită cu vinovăție de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele și dispozițiile legale ale conducătorilor ierarhici.
În cauza de față, referitor la capătul de cerere vizând anular ea decizia nr. 3 din_ emisă de SC 3 P. DS, instanța a constatat că, deși angajatorul a respectat formal procedura prevăzută de lege, constatând existența unor abateri disciplinare constând în absențe nemotivate în perioada noiembrie 2010 - octombrie 2011, convocând angajatul la cercetarea disciplinară, constatând neprezentarea acestuia la cercetare fără a justifica motive obiective și aplicând sancțiunea disciplinară a desfacerii contractului individual de muncă în urma derulării procedurii simplificate ca urmare a neprezentării, nu se poate reține că decizia nr. 3 din_ prin s-a dispus desfacerea contractului individual de muncă al reclamantului este temeinică și legală.
Astfel, deși împrejurarea existenței absențelor alegate de angajator este certă și netăgăduită de reclamant, nu se poate reține vreun grad de vinovăție în sarcina acestuia în neprezentarea sa la locul de muncă, având în vedere că acesta a fost notificat că, urmare a restrângerii activității societății pârâte din motive economice, începând cu data de_ este în perioada de preaviz, urmând ca începând cu data de_ să își înceteze activitatea în cadrul societății în temeiul art. 65 din Codul Muncii.
Ori, independent de conduita ulterioară a angajatorului, care a înțeles să nu mai procedeze la încetarea raporturilor de muncă, nefăcându-se însă dovada în prezenta cauză că a fost notificat angajatul în sensul că raporturile de muncă vor continua în ciuda preavizului ce i-a fost comunicat anterior, se reține că reclamantul a acționat cu bună-credință în sensul de a respecta preavizul cu care a fost notificat, considerând că raporturile sale de muncă cu angajatorul au încetat.
În sensul existenței bunei-credințe în ceea ce îl privește pe reclamant și a convingerii acestuia că raporturile sale de muncă au încetat din luna noiembrie 2010, instanța a reținut că, în dosarul nr. nr._, acesta a solicitat obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale restante aferente perioadei 01.01 -_, dispunându-se în acest sens prin sentința nr. 3385/_ pronunțată de Tribunalul Cluj. Mai mult chiar, convins că raporturile sale de muncă au
încetat fără respectarea prevederilor legale, respectiv fără emiterea unei decizii de către angajator în acest sens, a solicitat chiar obligarea angajatorului la emiterea unei astfel de decizii pentru a se putea reglementa situația între părți.
Instanța a reținut în aplicarea principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, că pârâta SC 3 P. DS nu poate invoca în susținerea intereselor sale din prezenta cauză, ca de altfel în niciun litigiu, propria culpă, neputând obține avantaje din omisiunea sa de a emite decizia de încetare a raporturilor de muncă ulterior emiterii preavizului, precum și din omisiunea de a- și anunța angajatul asupra revenirii asupra intenției de încetare a raporturilor de muncă.
Nu pot fi primite apărările angajatorului în sensul că preavizul nu și-a produs efectele ca urmare a împrejurării că angajatul său, reclamantul K. I.
P., a refuzat să îl semneze, această conduită împiedicându-l în a dispune concedierea, întrucât legea nu prevede drept condiție de valabilitate a preavizului acordul angajatului sau semnarea acestuia, angajatorul având posibilitatea, chiar în situația refuzului primirii personale a acestui înscris de către angajat, dovedirii comunicării către angajat a preavizului prin alte modalități, chiar prin intermediul serviciilor poștale sau de curierat la adresa de domiciliu, cu confirmare de primire. În cauză însă, reclamantul nu contestă împrejurarea primirii acestuia, ba chiar se apără folosindu-se de cuprinsul acestui preaviz.
Prin urmare, întrucât săvârșirea faptei disciplinare cu vinovăție este o condiție, potrivit art. 247 alin. 2 precitat, pentru reținerea răspunderii disciplinare în sarcina angajatului, iar în prezenta cauză probele administrate relevă inexistența vinovăției în sarcina angajatului în săvârșirea absențelor nemotivate reținute în sarcina acestuia, instanța a constatat că decizia nr. 3 din_ de desfacere a contractului individual de muncă al reclamantului este netemeinică și nelegală, impunându-se anularea acesteia.
Mai mult, chiar în situația în care s-ar putea considera că angajatul cu intenție nu s-a mai prezentat la locul de muncă, acest aspect se datorează tot culpei pârâtei care nu și-a îndeplinit prompt obligația de remunerare a muncii
prestate de reclamant o perioadă îndelungată de timp, culpă reținută în cuprinsul sentinței nr. 3385/_ pronunțată de Tribunalul Cluj.
În ceea ce privește procedura disciplinară derulată referitor la prezumtivele abateri ale reclamantului, prin remiterea convocării reclamantului în aceeași zi în care trebuia să se deruleze cercetarea, s-au încălcat dispozițiile art. 75 alin. 3 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2011 - 2014 anterior menționate, reclamantul fiind în mod vădit lipsit de dreptul de a-și putea formula apărări, și pentru acest motiv impunându-se anularea deciziei nr. 3 din_ prin care s-a dispus desfacerea contractului individual de muncă al reclamantului, ca nelegală.
Referitor la solicitarea de obligare a pârâtei la reintegrarea reclamantului, având în vedere manifestarea de voință expresă în acest a reclamantului K. I.
P., în temeiul art. 246 C.pr.civ., s-a luat act de renunțarea la judecată.
Cât priveș
te capătul de cerere formulat de reclamant în sensul obligării
pârâtei la plata u nei despăgubiri
egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate calculată de la data emiterii deciziei de desfacere a contractului individual de muncă și până la data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri, instanța a reținut că, potrivit art. 80 alin. 1 din Codul Muncii, în cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanț
a a dispus anularea ei ș
i a obligat angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, astfel că, în raport de aceste dispoziț
ii legale, cererea reclamantului în acest sens este întemeiată, în raport de soluț
ia de anulare a deciziei nr. 3 din_ de desfacere a contractului individual de muncă al reclamantului, astfel că va fi admisă.
În ceea ce privește solicitarea de oblig are a pârâtei la pl ata integrală asalariilor restante pentru perioada_ -_, anterioară concedierii, pentru acest interval de timp sunt aplicabile dispozițiile art. 64 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, potrivit cărora creanțele salariaților sunt înregistrate de către administratorul judiciar, astfel că s-a constatat că se impune disjungerea completării de acțiune formulate de reclamant în ceea ce privește aceste drepturi salariale, aceste creanțe făcând obiectul, ca efect al dispozițiilor legale menționate, procedurii derulate în dosarul nr._ aflat pe rolul Tribunalului Sălaj, până la soluționarea irevocabilă a căruia se va suspenda, în temeiul art. 36 din același act normativ, judecarea noului dosar format ca urmare a disjungerii completării de acțiune.
În privința capătului de cerere vizând obligarea pârâtei la plata daunelor morale în cuantum de 2000 de Euro, instanța a constatat că, în prezenta cauză, reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului moral suferit de acesta, respectiv a atingerii concrete ce i-a fost adusă valorilor sale morale ca urmare a emiterii deciziei de concediere ce formează obiectul contestației deduse judecății. Instanța a apreciat că soluția dată celorlalte capete de cerere formulate reprezintă în sine o reparație suficientă a disconfortului moral produs ca urmare a concedierii sale, astfel că nu se mai impune acordarea unor despăgubiri bănești cu titlu de daune morale.
Pentru toate aceste considerente, instanța a admis în parte acțiunea formulată de reclamant conform dispozitivului sentinței.
Totodată, în temeiul art. 274 din Codul de procedură civilă, pârâta fiind căzută în pretenții, iar reclamantul formulând o cerere expresă în acest sens, a fost obligată pârâta SC 3 P. DS către reclamant la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta S.C. 3 P. DS, prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență D. L.,
solicitând admiterea recursului și, rejudecând cauza, să se anuleze sentința atacată ca fiind nelegală și netemeinică.
În motivarea recursului s-a arătat că prin sentința atacată s-a dispus ca debitoarea SC 3 P. DS sa suporte din averea proprie plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate calculata de la data emiterii deciziei din_ de desfacere a contractului individual de munca si pana la data rămânerii irevocabile a sentinței.
Recurenta precizează însă că reclamantul nu a prestat nici un serviciu in aceasta perioada pentru debitoare, societatea negenerând profit, fiind din_ supusa procedurilor de faliment conform prevederilor legii nr.85/2006.
Recurenta consideră că aceasta parte din pretențiile invocate de către reclamant, împotriva averii debitoarei se impunea a fi suspendată în temeiul art.36 din Legea nr.85/2006.
Precizează faptul că în cadrul procedurii de faliment K. I. a fost îndestulat privind creanța salariala în cuantum de 12.385 lei aferenta perioadei
01.01 -_, suma cu care a fost înscris in tabelele de creanța ale debitoarei.
In cazul in care se dispune plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate calculata de la data emiterii deciziei din_ de desfacere a contractului individual de munca si pana la data rămânerii irevocabile a sentinței recurate, consideră că ar fi o plata injustă, în considerentul îmbogățirii fără just temei, în contextul în care reclamantul nu a prestat nici un serviciu pentru aceste sume, debitoarea fiind si în faliment.
Dispunerea efectuării acestei plăți către acest creditor, afectează si planul de distribuire, suma care ar trebui distribuita creditorului DGFP Sălaj, diminuându-se semnificativ, sau probabil chiar în totalitate. Precizează faptul că DGFP Sălaj are creanța compusa din elemente privind stopajul la sursa, TVA, impozit pe profit.
Instanța a constatat că aspectele de formă ale deciziei privind desfacerea contractului de munca au fost îndeplinite, neaducându-se astfel nici un prejudiciu, reclamantul contestând decizia in termen si la instanța competenta.
Referitor la convocarea reclamantului de către societatea SC 3 P. DS precizează ca aceasta cade in sarcina exclusiva a angajatorului si nu a angajatului, acesta din urma nefăcând dovada imposibilității prezentării urmare convocării pentru motive medicale.
Reclamantul nu are nici o motivație sau justificare pentru efectuarea unui nr. de 238 absente nemotivate, cunoscând faptul ca raporturile sale de munca nu au încetat. Justificarea acestor absente din partea lui K. I. prin predarea unui autovehicul si a unui stoc de marfa nu este sustenabila deoarece acest aspect nu ar dura mai mult de o zi, iar acest fapt nu ar însemna o nemotivare până la urmă, fiind o acțiune în interes de serviciu, în schimb este vorba de 238 de absente nemotivate.
Prin sentința recurată se reține faptul că angajatorul a respectat procedura de desfacere a contractului de munca, existând abaterea disciplinara constând in 238 de absente nemotivate de la locul de munca, insa decizia nr.3/_ este netemeinica si nelegala.
Instanța retine de asemenea in mod eronat faptul ca reclamantul a primit o notificare privind intrarea in perioada de preaviz, deoarece acesta nu face dovada in acest sens, existând dovada poștală a faptului ca nu a fost ridicata aceasta notificare, iar o prevalare pe fondul cauzei de acea convocare nu este dovedita ca a fost primita de către reclamant la acea dată.
Se dispune astfel obligarea debitoarei SC 3 P. DS la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate, calculate de la data emiterii deciziei de desfacere a contractului individual de munca respectiv_, pana la data rămânerii irevocabile a Sentinței Civile nr. 8109/_ .
Referitor la dispoziția privind obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate, calculate de la data emiterii deciziei de desfacere a contractului individual de munca pana la data rămânerii irevocabile a sentinței, precizează faptul ca debitoarea se afla in procedura de faliment începând din data de_ conform încheierii Civile nr. 810/C/_, debitoarea nu desfășoară activitate, nu generează profit, iar o astfel de măsura privind obligarea plății către reclamantul K. I. la plata acelor despăgubiri, este împotriva principiilor legii nr.85/2006, respectiv de maximizare a averii debitoarei, având in vedere faptul ca in aceasta perioada societatea nu a desfășurat activitate, considerând o imbogatire fara just temei.
Mai mult, orice acțiune împotriva averii debitoarei odată cu declanșarea procedurilor de insolvența se suspendă de drept, conform art. 36 din Legea nr. 85/2006, ceea ce în speța nu s-a realizat.
In drept, recurenta a invocat dispozițiile art. 302 C.pr.civ., art.36 din Legea nr.85/2006.
Intimatul reclamant, prin întâmpinarea formulată,
a invocat nulitatea recursului pentru neîndeplinirea cerinței imperative prevăzute de art. 302 alin. 1 lit. c cod proc. civ., solicitând a se constata că recursul nu a fost motivat în drept și nu conține nici un motiv de nelegalitate cu precizarea exactă a normelor de lege încălcate.
Intimatul a mai arătat că, așa cum a fost redactat, recursul este inadmisibil, deoarece instituția anulării sentinței nu există în codul de procedură civilă, soluțiile pe care instanța de recurs le poate pronunța fiind cele prevăzute de art. 312 alin. 1 și 2 cod proc. civ.
În subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că motivarea recursului nu are nimic în comun cu obiectul pricinii și se impune a fi înlăturată.
Intimatul mai arată faptul că recurentul nu aduce nici un înscris în dovedirea celor afirmate.
În raport de invocarea art. 36 din Legea nr. 85/2006 intimatul arată că obiectul acțiunii sale nu era pentru realizarea unei creanțe împotriva debitoarei, iar obiectul prezentei cauze nu vizează nici una dintre categoriile de cereri și acțiuni pe care legiuitorul le-a stabilit în competența exclusivă a judecătorului sindic prin art. 11 din Legea nr. 85/2006.
Susține intimatul că atacarea deciziei de concediere este un demers care nu trebuie suspendat, singura derogare de la prevederile Codului muncii fiind cea prevăzută de art. 86 alin. 6 din Legea nr. 85/2006, astfel încât toate celelalte prevederi din codul muncii trebuie respectate.
Se mai arată faptul că în primă instanță nu s-a solicitat suspendarea judecății.
În ședința publică din data de_ recurenta, prin lichidator judiciar, a depus la dosar completare la cererea de recurs prin care a arătat faptul că urmare a pronunțării sentinței civile nr. 8109/2012 s-a procedat la distribuirea sumei de 4265 lei către creditorul K. I. a sumei de 4265 lei, compusă din suma de 3365 lei creanța salarială de la data emiterii deciziei nr. 3/3011 și până la data declanșării procedurii de faliment a debitoarei, respectiv_, și suma de 900 lei creanța născută în timpul procedurii.
Recurenta a mai arătat că s-a procedat la emiterea deciziei nr. 2/_ privind desfacerea contratului individual de muncă al reclamantului cu data intrării societății în faliment, în temeiul art. 56 lit. a codul muncii.
A mai susținut recurenta că sentința atacată contravine reglementărilor legii nr. 85/2006, în sensul că debitoarea are obligația odată cu intrarea în faliment să procedeze la desfacerea contractelor de muncă ale angajaților, de îndată, ori prin sentința recurată ne găsim în situația ca dup circa 8 luni de la faliment societatea să mai aibă un angajat, care să mai fie și remunerat pentru această perioadă. Consideră că acest aspect este criticabil, fiind o situație injustă față de ceilalți creditori și care este în neconcordanță cu ordinea prevederilor legii insolvenței.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate și a apărărilor formulate, Curtea de Apel reține următoarele:
În primul rând, Curtea constată că este legal sesizată cu un recurs valabil, în sensul că acesta este motivat, nefiind așadar întemeiată excepția nulității recursului sub acest aspect.
Într-adevăr, art. 3021alin. (1) lit. c) Cod procedură civilă prevede că cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, însă Curtea notează că în cauză sunt incidente și prevederile art. 3041cod procedură civilă potrivit cărora recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele.
Pe de altă parte, Curtea reține că prin memoriul de recurs recurenta a formulat critici atât sub aspectul nelegalității, cât și sub aspectul netemeiniciei sentinței, motivele formulate fiind în legătură cu hotărârea atacată, iar neindicarea de către recurent a temeiurilor de drept pe care își întemeiază recursul nu este de natură a atrage nulitatea recursului, câtă vreme dezvoltarea
lor face posibilă încadrarea din oficiu a acestora într-unul din motivele de recurs.
În ceea ce privește completarea la cererea de recurs depusă de recurentă la data de_ Curtea reține faptul că prin această completare sunt redate, într- adevăr, după cum a arătat și reprezentantul recurentei, împrejurări de fapt ulterioare pronunțării sentinței atacate, însă se constată că în partea finală a înscrisului depus este formulată și o critică nouă vizând sentința atacată.
Având în vedere că acest înscris a fost depus după expirarea termenului de motivare a recursului, astfel cum corect a arătat și intimatul reclamant, motivele noi de recurs formulate prin acest înscris nu pot fi luate în considerare.
Drept urmare, Curtea urmează a analiza recursul formulat doar prin raportare la motivele de recurs formulate în termenul legal.
În ce privește inadmisibilitatea invocată de către reclamatul intimat în raport de faptul că prin recursul formulat recurenta a solicitat anularea sentinței, soluție care nu este prevăzută de Codul de procedură civilă, Curtea reține că nu poate fi aplicată o asemenea sancțiune a inadmisibilității recursului, întrucât, indiferent de soluția propusă de recurent, instanța de recurs, în măsura în care constată că unul sau mai multe motive de recurs sunt întemeiate, este ținută a face aplicarea dispozițiilor legale care impun modul de soluționare a recursului prin modificarea sau casarea sentinței atacate, respectiv a dispozițiilor art. 312 alin. 2-3 cod proc. civ.
Examinând recursul, astfel cum a fost motivat inițial, Curtea constată că acesta este fondat
, având în vedere următoarele considerente:
Prin sentința atacată Tribunalul Cluj a dispus anularea deciziei de desfacere a contractului individual de muncă nr. 3/_ emisă de pârâta SC 3
P. DS, reținând, pe de o parte, că este incidentă sancțiunea nulității
absolute a acestei decizii prin raportare la prevederile art. 75 alin. 3 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2011-2014, iar pe de altă parte, faptul că în cauză lipsește unul din elementele pentru atragerea răspunderii disciplinare, și anume vinovăția salariatului.
Prin recursul formulat recurenta critică soluția instanței de fond atât sub aspectul cerinței privind convocarea salariatului la cercetarea disciplinară prealabilă, arătând că reclamantul nu a făcut dovada imposibilității de a se prezenta la convocare, pentru motive medicale, cât și în ceea ce privește situația de fapt reținută în raport de care s-a considerat că nu există vinovăția salariatului în săvârșirea abaterii disciplinare.
Sub aspectul convocării salariatului la cercetarea disciplinară Curtea reține că sunt aplicabile prevederile art. 251 al. 2 din codul muncii.
Curtea constată că în mod eronat a reținut prima instanță existența Contractului colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2011-2014, întrucât până la data abrogării Legii nr. 130/1996 nu a fost înregistrat un contract colectiv de muncă la nivel național pe anii 2011-2014, iar prin Legea nr. 62/2011, act normativ în vigoare începând cu data de_, legiuitorul nu a mai prevăzut posibilitatea încheierii contractului colectiv de muncă la nivel național.
Drept urmare, în mod greșit a reținut instanța de fond ca fiind incidentă sancțiunea nulității deciziei de concediere pentru nerespectarea unor prevederi din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2011-2014, în raport de faptul că reclamantul a fost convocat la cercetarea disciplinară cu mai puțin de 5 zile înainte de desfășurarea cercetării.
Potrivit dispozițiilor art. 251 al. 2 din codul muncii, "în vederea desfășurării cercetării disciplinare prealabile, salariatul va fi convocat în scris de persoana împuternicită de către angajator să realizeze cercetarea, precizându-se obiectul, data, ora și locul întrevederii";, fără a se impune ca această convocare să fie efectuată cu un anumit timp înainte de data stabilită pentru realizarea cercetării disciplinare prealabile.
Având în vedere dovada de comunicare aflată la fila 7 dosar fond Curtea reține că angajatorul și-a îndeplinit obligația legală de a convoca salariatul în vederea cercetării disciplinare.
Faptul că angajatorul nu a dat curs cererii transmise de salariatul reclamant de amânare a cercetării disciplinare nu poate conduce la sancțiunea nulității deciziei de concediere emise întrucât, pentru a da curs unei asemenea solicitări era necesar, astfel cum evidențiază și recurenta, ca salariatul să facă o minimă dovadă a motivelor pentru care susținea că este în imposibilitate de a se prezenta la data și ora la care a fost convocat pentru cercetarea disciplinară.
Aceasta întrucât, din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 251 alin. 3 din codul muncii, rezultă că angajatorul nu ar putea proceda la sancționarea salariatului fără efectuarea cercetării disciplinare prealabile, doar în situația în care salariatul face dovada că nu se poate prezenta la convocarea făcută în condițiile prevăzute la alin. (2) dintr-un motiv obiectiv.
Or, se constată că deși a invocat motive de sănătate, reclamantul nu a anexat vreo dovadă în acest sens, nici odată cu cererea înaintată societății și nici ulterior, pe parcursul judecării contestației împotriva deciziei de concediere.
Prin contestația formulată reclamantul a invocat faptul că a primit convocarea pentru cercetare cu 50 de minute înainte de ora stabilită pentru cercetare, însă Curtea constată că nu această împrejurare a fost invocată de reclamant în cererea de amânare înaintată angajatorului, motiv pentru care se apreciază că în mod corect societatea pârâtă s-a raportat la motivul invocat, și anume "motive de sănătate";, considerând că în lipsa unei dovezi în acest sens,
poate face aplicarea prevederilor art. 251 alin. 3 din codul muncii republicat (fost art. 267 alin. 3).
Drept urmare, Curtea apreciază că se impune înlăturarea motivului de nulitate a deciziei de concediere invocat de reclamant în raport de pretinsa nerespectare a cerinței legale privind convocarea la cercetarea disciplinară.
Referitor la aspectele reținute de instanța de fond ca fiind împrejurări de natură a conduce la concluzia că reclamantul nu a săvârșit cu vinovăție fapta descrisă în decizia de concediere curtea constată următoarele:
Din înscrisurile depuse la dosar, respectiv copiile preavizelor aflate la filele 50, 51 din dosarul de fond, coroborate cu susținerile pârâtei, se reține că societatea pârâtă a procedat la emiterea unor preavize în vederea încetării contractelor individuale de muncă ale unor salariați în temeiul art. 65 din codul muncii.
Într-adevăr, din preavizul depus în copie la fila 101 dosar fond rezultă că și în privința reclamantului a fost emis un preaviz, însă din probele administrate în cauză nu rezultă că acel preaviz a fost comunicat salariatului reclamant.
Pe parcursul judecării cauzei, respectiv prin memoriul depus de fostul administrator al societății pârâte s-a arătat că reclamantul "a refuzat să semneze preavizul";, însă această apărare nu poate fi interpretată în sensul că s-a susținut necesitatea unui acord al salariatului referitor la acordarea preavizului, ci societatea a înțeles de fapt să invoce faptul că a încercat să comunice preavizul către reclamant în mod direct, sub semnătura acestuia care să confirme practic
luarea la cunoștință despre preaviz, însă acesta a refuzat să semneze.
În aceste sens Curtea notează că fostul administrator al societății pârâte a depus la dosar, anexat înscrisului prin care a învederat instanței aspectele menționate mai sus, copii ale preavizelor emise salariaților Sisea V. a și Sisea Dumitru, preavize care poartă și semnăturile acelor salariați.
Pe de altă parte, din actele dosarului atașat nr._, respectiv din notele de ședință depuse de pârâta SC 3 P. DS la data de 11 iulie 2011 - fila 63, se reține că pârâta a arătat faptul că a transmis reclamantului un preaviz de încetare a contractului individual de muncă prin poștă, însă dintr-o eroare, pe care și-a asumat-o, s-a trecut greșit numărul imobilului unde domiciliază reclamantul, astfel încât preavizul nu a ajuns la reclamant.
De asemenea, se mai reține că prin "răspunsul la întâmpinare"; depus de reclamantul K. I. P. în dosarul respectiv (fila 51 din dosarul atașat) reclamantul a arătat la rândul său că nu i s-a comunicat prin poștă un preaviz de încetare a contractului individual de muncă, susținând în același timp că înscrisul depus în instanță la primul termen de judecată de către pârâtă (respectiv preavizul emis pe numele reclamantului) nu are nici o valoare întrucât ar fi fost întocmit pro cauza.
Mai mult decât atât, în cauza de față, prin răspunsul la întâmpinare depus la data de 16 mai 2012 (filele 65-74 dosar fond) reclamantul a susținut că preavizul depus la instanță la primul termen de judecată (în dosarul nr._ ) de către SC 3 P. DS a avut rolul comunicării legale a acelui preaviz către reclamant, prin aceste susțineri reclamantul confirmând practic faptul că anterior nu i-a fost comunicat acel preaviz.
Faptul că reclamantul face referire la acel preaviz în cauza de față se explică prin aceea că avea cunoștință despre înscrisul respectiv din dosarul anterior, nicidecum ca urmare a faptului că acel preaviz i-a fost comunicat în mod legal, în vederea producerii consecințelor prevăzute de art. 75, 76 din codul muncii. În acest context Curtea notează faptul că afirmația reclamantului în sensul că depunerea de către SC 3 P. DS a înscrisului respectiv în dosarul nr._ a avut rolul comunicării legale a acelui preaviz către reclamant este
neîntemeiată, întrucât din actele și lucrările dosarului respectiv rezultă cu evidență faptul că acel înscris a fost depus de pârâtă în probațiune și nicidecum cu scopul de a fi comunicat reclamantului în conformitate cu prevederile Codului muncii în vederea începerii curgerii termenului de preaviz.
Față de această lipsă a dovezii de comunicare a preavizului către salariat, Curtea reține că în mod greșit a înlăturat instanța de fond apărările pârâtei în sensul că preavizul nu și-a produs efectele, nefiind în consecință în măsură să emită decizia de concediere. Este evident că angajatorul cunoștea faptul că, în lipsa dovezii de comunicare a preavizului, decizia de concediere astfel emisă ar fi fost anulabilă în situația în care ar fi fost contestată.
În raport de toate aceste aspecte Curtea constată ca fiind întemeiată critica formulată de recurentă în sensul că instanța de fond a reținut în mod eronat faptul că societatea pârâtă a notificat reclamantul cu privire la faptul că, urmare a restrângerii activității societății pârâte din motive economice, începând cu data de_ este în perioada de preaviz, urmând ca începând cu data de_ să
își înceteze activitatea în cadrul societății în temeiul art. 65 din Codul Muncii.
Drept urmare, se reține că în mod nejustificat a apreciat instanța de fond existența bunei credințe a salariatului în sensul că, întemeiat pe preavizul menționat, ar fi considerat că raporturile sale de muncă cu pârâta ar fi încetat.
Dincolo de aceste aspecte, Curtea reține că potrivit dispozițiilor art. 77 Codul muncii republicat, decizia de concediere produce efecte de la data comunicării.
În consecință, cât timp nu a fost emisă și comunicată o decizie de concediere, chiar și în situația în care s-a emis un preaviz, contractul individual de muncă nu a încetat, situație în care doar invocându-și propria culpă, reclamantul poate susține că nu a cunoscut cu certitudine situația raportului său de muncă. În fapt, neprimind decizia de concediere, situația juridică a acestui contract era clară, în sensul că, contractul său de muncă nu încetase, nefiind necesară nici o altă precizare din partea angajatorului sub acest aspect. Așadar, salariatul reclamant avea obligația de a se prezenta la serviciu, astfel încât nu se poate reține lipsa culpei acestuia în ceea ce privește lipsa nejustificată de la locul de muncă în perioada respectivă.
Chiar dacă s-ar fi aflat în incertitudine, reclamantul nu poate imputa acest lucru angajatorului, întrucât, în condițiile în care nu i se comunicase formal nici măcar un preaviz, avea posibilitatea și obligația de a se prezenta la serviciu și să clarifice eventual situația contractului său de muncă, prezumția legală fiind că acesta continuă să își producă efectele, din moment ce nu i-a fost comunicată o decizie de concediere.
Mai mult decât atât, în condițiile în care prin sentința civilă nr. 3385/_ a fost respinsă cererea reclamantului de a fi obligat angajatorul să emită decizie de concediere în temeiul prevederilor art. 65 din codul muncii, ulterior pronunțării acestei hotărâri cu atât mai mult nu se mai poate reține o lipsă de culpă a reclamantului pentru neprezentarea la locul de muncă, ulterior comunicării acestei sentinței reclamantul nemaiputând invoca vreun dubiu cu privire la situația contractului său individual de muncă cu pârâta.
Chiar dacă pe parcursul judecării dosarului nr._ pârâta a arătat că este de acord cu încetarea contractului individual de muncă al reclamantului, este evident că această manifestare de voință nu putea produce consecințe decât în măsura în care se emitea o decizie de încetare a raporturilor de muncă în conformitate cu dispozițiile Codului muncii și doar de la data comunicării unei asemenea decizii reclamantul ar fi avut temei să nu se mai prezinte la locul de muncă. Aceasta cu atât mai mult cu cât din pozițiile exprimate de părți în dosar rezultă că nu a existat un acord al acestora în sensul încetării contractului
individual de muncă în temeiul art. 55 lit. b din codul muncii, respectiv prin acordul părților.
Astfel cum subliniază și recurenta, nici în raport de situația invocată de reclamant privitor la faptul că, la solicitarea administratorului societății, a predat angajatorului autovehiculul cu care își desfășura activitatea și stocul de marfă, nu s-ar putea reține că acesta ar fi fost îndreptățit să nu se mai prezinte la locul de muncă, întrucât o asemenea împrejurare, ce a avut loc într-o zi, nu poate justifica neprezentarea reclamantului la locul de muncă în perioada ulterioară din moment ce nu se susține că în urma demersului respectiv angajatorul ar fi interzis salariatului să se prezinte la locul de muncă.
Este lipsită de relevanță susținerea reclamantului prin care se arată faptul că, după ce a predat autovehiculul, nu i s-a propus de către firmă o altă funcție în cadrul firmei întrucât, în condițiile în care acesta nu s-a mai prezentat la muncă, angajatorul nici nu a avut posibilitatea de a-i face o asemenea ofertă.
Nici împrejurarea reținută de instanța de fond constând în neîndeplinirea de către pârâtă a obligației de plată a salariului nu este de natură a înlătura vinovăția salariatului în ceea ce privește lipsa nejustificată de la locul de muncă. Cât timp contractul individual de muncă este în curs de derulare, neplata salariului nu înlătură subordonarea salariatului față de angajator, astfel încât salariatul nu poate să justifice neprezentarea la locul de muncă‚ întemeindu-se pe motivul neplății salariului. Dat fiind faptul că raporturile juridice de muncă cu societatea nu încetaseră, reclamantul avea obligația de a se prezenta zilnic la serviciu, în ceea ce privește drepturile salariale restante acesta având posibilitatea acționării pârâtei în instanță în vederea realizării drepturilor sale.
Prezența la locul de muncă este o condiție primară pentru asigurarea disciplinei muncii, de la sine înțeleasă în raporturile de muncă, astfel încât corolarul acesteia, anume, caracterul sancționabil al încălcării acestei minime obligații, apare de asemenea de la sine înțeles. Drept urmare, Curtea apreciază că, chiar în lipsa indicării exprese, în mod distinct, a prevederilor legale sau contractuale încălcate, nu se poate reține că decizia de concediere ar fi lovită de nulitate absolută.
Absența nemotivată de la serviciu a reclamantului pe o perioadă îndelungată reprezintă fără îndoială o abatere gravă săvârșită cu vinovăție, care tulbură activitatea angajatorului și face imposibilă continuarea relațiilor de muncă, de natură a determina desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă în temeiul art. 61 lit. a din codul muncii.
Curtea mai notează faptul că salariatul reclamant avea obligația continuă de a se prezenta la serviciu în conformitate cu dispozițiile contractului individual de muncă, astfel că, în condițiile în care abaterea disciplinară reținută în sarcina acestuia, constând în absențe nemotivate de la serviciu în perioada noiembrie 2010 - octombrie 2011, are un caracter continuu, termenul de aplicare a sancțiunii în acest caz se calculează de la ultimul act de încălcare a obligației de serviciu de către salariat. Prin urmare nu se poate pune problema că sancțiunea disciplinară a desfacerii contractului individual de muncă ar fi fost aplicată reclamantului cu depășirea termenului de prescripție reglementat de art. 252 alin. 1 din codul muncii.
Nu poate fi reținută susținerea reclamantului intimat în sensul că angajatorul ar fi trebuit să procedeze la suspendarea contractului său individual de muncă întrucât art. 51 alin. 2 din codul muncii prevede posibilitatea suspendării contractului individual de munca în situația absentelor nemotivate ale salariatului, în condițiile stabilite prin contractul colectiv de munca aplicabil, contractul individual de muncă, precum și prin regulamentul intern.
Ori, în cauză se constată, pe de o parte, că prin contractul individual de muncă al reclamantului nu a fost convenită o asemenea clauză, iar pe de altă parte, nu se invocă de către reclamant o prevedere a contractului colectiv de muncă sau a regulamentului intern care să fi impus angajatorului luare unei asemenea măsuri.
Pentru toate aceste considerente, Curtea apreciază contestația formulată de reclamantul K. I. P. împotriva deciziei de desfacere a contractului individual de muncă emise de pârâtă, ca fiind neîntemeiată, astfel încât de impunea respingerea acestei contestații și, în consecință, și a capătului de cerere accesoriu având ca obiect obligarea pârâtei la despăgubiri conform art. 80 din Codul muncii.
În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1-3 cod proc. civ. raportat la art. 304 pct. 9 și art. 3041cod proc. civ., Curtea de Apel va admite recursul declarat de pârâtă și va modifica în parte sentința atacată conform dispozitivului prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta S.C. 3 P. DSR.L. prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență D. L. D., împotriva sentinței civile nr. 8109 din_ a Tribunalului C. pronunțată în dosar nr._ pe care o modifică în parte în sensul că respinge contestația împotriva deciziei de concediere nr. 3/_ emisă de pârâtă și capătul de cerere accesoriu având ca obiect despăgubiri.
Înlătură dispoziția privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată aferente fondului.
Menține restul dispozițiilor sentinței care nu contravin prezentei decizii. Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 26 februarie 2013.
PREȘEDINTE | JUDECĂTORI | ||||
G. | -L. T. | I. | T. | D. C. | G. |
Red.GLT/dact.MS/3 ex. Jud.fond: A.M.I.
GREFIER
N. N.
