Sentința civilă nr. 404/2013. Pretenții. Litigiu de muncă

Decizii și sentințe litigii de muncă - Curtea de Apel Cluj (2013)

R O M Â N I A

TRIBUNALUL B. -N.

SECȚIA I CIVILĂ

Dosar nr. 330._ *

SENTINȚA CIVILĂ Nr. 404/F/2013

Ședința publică din data de 1 Februarie 2013 Tribunalul constituit din:

PREȘEDINTE: B. I. S., judecător GREFIER: M. D.

cu participarea asistenților judiciari:

SA L. M. C. V.

Pe rol fiind judecarea acțiunii civile formulată de reclamanta Ș. M., în contradictoriu cu pârâții S.C. O. P. S.A. B. , A. N. de A. F., D. G. a F. P.

B. -N.

, Administrația F. P. a M. B.

, D. G. de A. a M. C. din cadrul A. N. de A. F.

, având ca obiect pretenții.

La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă pentru reclamantă, avocat Moruțan Alin I. n, iar pentru pârâta S.C. O. P. S.A. B., se prezintă avocat Lombrea D., lipsă fiind părțile.

Procedura de citare este legal îndeplinită. S-a făcut referatul cauzei, după care:

Reprezentantul reclamantei, avocat Moruțan Alin I. n solicită respingerea tuturor excepțiilor invocate în primul ciclu procesual ca neîntemeiate, motivat de faptul că acțiunea a fost formulată în termenul general de prescripție de 3 ani, având în vedere data comunicării deciziei privind încetarea raportului de muncă -_, data încetării raportului de muncă -_, data scadenței -_ și data înregistrării acțiunii civile pe rolul Tribunalului B. -N. -_ . De asemenea, arată că nu are alte cereri de formulat.

Reprezentanta pârâtei S.C. O. P. S.A. B., avocat Lombrea D. solicită admiterea excepției tardivității cererii de chemare în judecată, a prescripției dreptului material la acțiune, și a lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC O. P. SA.

De asemenea, solicită respingerea excepției inadmisibilității cererii de chemare în garanție invocată de pârâta A. N. de A. F. și D. G. a F. P. B. -N. și a lipsei calității procesuale pasive a pârâtei-chemata în garanție A. N. de A. F., D.

G. a F. P. B. -N. și Administrația F. P. a M. B., ca nefondate.

Reprezentantul reclamantei și al pârâtei S.C. O. P. S.A. B. arată că nu au alte cereri de formulat în probațiune.

Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța declară închisă faza de cercetare judecătorească si acordă cuvântul părților pe fondul cauzei.

Având cuvântul pe fondul cauzei, reprezentantul reclamantei, avocat Moruțan Alin I. n solicită admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și ulterior precizată, precum și acordarea cheltuielilor de judecată pentru toate fazele procesuale, reprezentând onorariu avocațial, sens în care depune la dosarul cauzei chitanța cu seria AIM nr. 0252 din_ .

Reprezentanta pârâtei S.C. O. P. S.A. B., avocat Lombrea D. solicită respingerea acțiunii ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată pentru toate fazele procesuale, reprezentând onorariu avocațial. Totodată, în ipoteza admiterii acțiunii față de pârâta SC O. P. SA, solicită obligarea chematelor în garanție, în solidar, la plata sumelor pe care vor fi obligați față de reclamant cu titlu de impozit pentru sumele compensatorii, la plata cheltuielilor de judecată la care vor fi obligați față de reclamant și la plata cheltuielilor de judecată în favoarea pârâtei SC O. P. SA B., reprezentând onorariu avocațial, sens în care depune la dosarul cauzei, în copie, factura cu seria BLM nr. 2490 din_ .

TRIBUNALUL

Deliberând, constată:

Prin cererea înregistrată sub nr. 330._ la Tribunalul B. -N., Secția de contencios Administrativ și Fiscal, reclamantul/a Ș. M. a chemat în judecată pârâtele A. N. de A.

F., D. G. a F. P. B. -N., Administrația F. P. B. și SC P. SA solicitând, în principal obligarea pârâtei de rând 1 la restituirea, către reclamantă, a impozitului, reținut și plătit de către angajatorul S.C. P. S.A. pentru sumele compensatorii în urma desfacerii contractului individual de muncă ca urmare a concedierilor colective, iar în subsidiar obligarea pârâtei de rând 2 la restituirea impozitului reținut de la reclamantă și plătit de către aceasta către pârâta de rând 1, pentru sumele compensatorii în urma desfacerii contractului individual de muncă ca urmare a concedierilor colective de către P., situație în care pârâta de rând 2 are posibilitatea de a recupera aceste sume de la pârâta de rând 1.

În motivare acțiunii, s-a arătat că prin decizia privind încetarea contractului individual de muncă i-a fost acordată o indemnizație de concediere pentru care i s-a calculat și reținut în mod nelegal, impozit pe venit.

Conform art. 55 din legea 571/2003 privind Codul fiscal cu modificările si completările ulterioare, sumele reprezentând plățile compensatorii calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective nu sunt impozabile in înțelesul impozitului pe venit. Art. 21 din Codul de procedură fiscală prevede în cadrul alineatului 4 că în măsura în care plata sumelor reprezentând impozite, taxe, contribuții și alte venituri ale bugetului general consolidat se constată că a fost fără temei legal, cel care a făcut astfel plata are dreptul la restituirea sumei respective, iar potrivit art. 112 se restituie la cerere debitorului sumele plătite fără existența unui titlu de creanță și cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale.

Prin urmare, consideră că în mod nelegal i-a fost reținut impozitul lunar calculat în baza plăților compensatorii și a fost plătit de P. către pârâta de rând 1 care a încasat suma nedatorată, astfel că se solicită restituirea acestuia de către această pârâtă în conformitate cu prevederile legale amintite, cu mențiunea că aceasta din urmă are posibilitatea de a recupera ulterior suma de la pârâta de rând 1.

Se mai menționează faptul că în concordanță cu O.G. 92/2003 s-a cerut restituirea organului fiscal căruia îi revine competența de administrare a creanțelor bugetare, însă cererea a fost respinsă în mod eronat, potrivit art. 58 din legea 571/2003.

În drept, s-au invocat disp. art. 55, 58 din legea 571/2003 privind Codul fiscal, art. 21 si 112 din Codul de procedură fiscală.

Reclamantul/a și-a precizat acțiunea

și a solicitat obligarea pârâtei SC P. SA la restituirea diferenței dintre salariile compensatorii de care trebuia să beneficieze și cele efectiv primite în urma desfacerii contractului de muncă ca urmare a concedierilor colective, diferență ce nu i-a fost achitată și a fost reținută de această pârâtă cu titlu de impozit solicitând și actualizarea sumei cu dobânda de referință de la data reținerii sale și până la data achitării efective, precum și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată..

În motivarea acestei cererii s-a arătat că la data desfacerii contractului de muncă a beneficiat de salarii compensatorii, dar suma la care era îndreptățit a fost mai mică datorită aplicării eronate a legii de către pârâtă care nelegal a reținut și virat impozitul la organul fiscal.

În drept, s-au invocat prevederile art.21 din Constituție, art.58 și urm., art.68, art.154 și urm., art.269 Codul muncii.

Pârâta Administrația F. P. a municipiului B. a formulat întâmpinare

, prin care a invocat în prealabil apărărilor vizând fondul cauzei, excepția lipsei calității procesuale pasive, susținând în motivare, în esență, că în speță pârâta S.C. P. S.A. B., în calitate de plătitor al venitului, a calculat, a reținut impozitul aferent venitului și apoi l-a virat la bugetul de stat. Potrivit dispozițiilor prevăzute în Codul Fiscal, S.C. P. S.A. B. este plătitorul obligației fiscale și a solicitat trimiterea cauzei spre competentă soluționare Secției de Contencios Administrativ și Fiscal a Tribunalului B. N. .

În raporturile de drept material fiscal, creditorii sunt persoanele titulare ale unor drepturi de creanță fiscală, prevăzute la art.21 Cod de procedură fiscală, respectiv organele fiscale, iar debitorii sunt acele persoane care, potrivit legii, au obligația corelativă de plată a acestor drepturi.

Potrivit art.117 din Codul de procedură fiscală sumele plătite la bugetul de stat se restituie la cererea debitorului. în speță pârâta S.C. P. S.A. B. are calitatea de debitor, raportul de drept material fiscal fiind între acest pârât și organul fiscal competent. Prin urmare, consideră că între reclamantă și pârâtul organul fiscal nu există nici un raport material fiscal care să îndreptățească reclamanta să solicite restituirea sumelor cu titlu de impozit pe venit, astfel încât solicită admiterea excepției și respingerea acțiunii reclamantei față de organul fiscal ca fiind făcută împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

În ce privește fondul cauzei, solicită respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată, argumentând în sensul că normele de aplicare a Codului Fiscal arată, în explicarea art.55, alin. 2, lit. k, la pct. 68, că " veniturile din salarii sau asimilate salariilor cuprind totalitatea sumelor încasate ca urmare a unei relații contractuale de muncă, precum și orice sume de natură salarială primite în baza unor legi speciale, indiferent de perioada la care se referă și care sunt realizate din_ compensații bănești individuale, acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, potrivit dispozițiilor prevăzute în contractul de muncă.

Conform art. 55, alin. 4, lit. j din Codul Fiscal, invocate în cererea de chemare în judecată, nu sunt incluse în veniturile salariale și nu sunt impozabile, în înțelesul impozitului pe venit, sumele reprezentând plăți compensatorii calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective, acordate potrivit legii. La analiza sumară a textelor legale invocate ar rezulta că dispozițiile din Codul Fiscal (art. 55, alin.4, lit. j) precum și dispozițiile existente în Normele de aplicare a Codului Fiscal ( pct.68, lit. l) sunt contradictorii. în realitate, cele două texte au fost adoptate pentru a reglementa situații juridice diferite.

Dispozițiile din Codul Fiscal sunt de strictă interpretare conform art. 1, alin. 3 "în materie fiscală dispozițiile prezentului cod prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, în caz de conflict între acestea aplicându-se dispozițiile Codului Fiscal.

Analizând textele legale, pârâta afirmă că în cazul concedierilor colective, singura interpretare posibilă este că: de regulă, veniturile reprezentând compensații bănești, acordate din fondul de salarii sunt impozabile cu 16%, prin excepție, nu sunt impozabile aceste compensații, calculate pe baza salariilor medii pe unitate, acordate salariaților prin acte normative și suportate de stat (nu de angajator din fondul de salarii sau din alte fonduri). Cu alte cuvinte, dacă angajatorul, în cazul concedierilor colective plătește și suportă compensații determinate conform prevederilor din contractele de muncă, contractele colective de muncă, aceste venituri reprezintă venituri din salarii supuse impozitului pe venit, iar dacă plățile compensatorii sunt suportate de stat ca urmare a reglementării prin acte normative a suportării acestora de stat, acestea nu sunt incluse în veniturile salariale și nu sunt impozabile, în sensul impozitului pe venit. La această interpretare se ajunge citind atent finalul art.55, alin.4, lit.j din Codul Fiscal, "acordate potrivit legii".

Modificarea Codului Fiscal din luna octombrie 2009, aduse prin O.U.G. nr. 109/2009, pct.53, determină pe pârâtă să considere că, la momentul adoptării textului de lege, scopul legiuitorului era acela ca tratamentul fiscal al plăților compensatorii/compensații bănești este diferit numai atunci când se prevede expres printr-un act normativ special neimpozitarea acestora( și care prevede expres că plata acestor sume de bani se suportă din alte fonduri decât fondul de salarii), în caz contrar, în lipsa legii speciale, sumele astfel obținute(plăți compensatorii/compensații bănești) vor fi întotdeauna impozitate, așa cum se clarifică acest aspect prin Normele de aplicare a Codului Fiscal (pct.68, lit. l).

În drept, se invocă prevederile art. 109, art.115-118 Cod procedură civilă și disp. art. sus citate din Codul Fiscal și Cod de procedură fiscală.

Pârâta SC O. P. SA a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția tardivității, excepția prescripției dreptului material la acțiune

și a solicitat trimiterea cauzei spre competentă soluționare Secției de Contencios Administrativ și Fiscal a Tribunalului B. N., iar pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată .

Cu privire la excepția tardivității cererii de chemare în judecată se arată că prin Decizia de încetare a contractului individual de muncă, fiecărui salariat care a făcut parte din procesul de restructurare, i s-a comunicat suma netă acordată ca plata compensatorie.

Suma netă acordată ca plata compensatorie este prevăzută în cadrul Deciziei de încetare a contractului individual de muncă și este recunoscută de reclamanți prin semnarea acesteia. Articolul

8 din Deciziile de concediere ale reclamanților prevede, potrivit legii, faptul că împotriva acesteia se poate face o contestație în termen de 30 de zile de la comunicare. Textul articolului nu face o diferențiere între diversele tipuri de contestație care pot fi făcute împotriva Deciziei de concediere. Astfel, pentru a contesta cuantumul plații compensatorii, cuantum însușit de salariați prin semnarea Deciziei, aceștia aveau la dispoziție o perioadă de 30 de zile. Orice contestație ulterioară acestei perioade este tardivă. Instanța va observa că, deși sumele s-au plătit ulterior semnării acestor Decizii, reclamantul nu invocă neplata acelor sume, ci contestă cuantumul acestora. În consecință, prin faptul că reclamantul nu a promovat contestație împotriva deciziei de concediere în termenul imperativ de 30 zile, rezultă că acesta a acceptat irevocabil cuantumul compensației plătite de pârâtă în acest sens, pe care, de altfel, recunoaște în acțiune că a primit-o, fiind ulterior decăzut din dreptul de a mai contesta decizia de concediere.

Față de excepția prescrierii dreptului material la acțiune se arată că aceasta se întemeiază pe prevederile art. 283 alin. 1 lit. e) Codul muncii, având în vedere că pretențiile reclamantului derivă dintr-o clauză a contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate (art. 128 al in. 6 din CCM al P. ), cum se menționează la motivarea în drept a acțiunii. În acest sens, s-a subliniat faptul că reclamanții nu au înțeles să emită pretenții suplimentare față de cuantumul compensației primite la momentul concedierii, în termenul de 6 luni de la data primirii acesteia, ceea ce echivalează cu recunoașterea calculului ca fiind corect și pierderea pentru viitor a dreptului de a contesta acest calcul. Astfel cum s-a arătat, spre deosebire de drepturile salariale, plata sumelor de bani solicitate prin prezenta acțiune - are natură juridică diferită: reprezintă "alte venituri" conform art. 42 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel Național pe perioada 2007-2010, aplicabil ca drept comun CCM P., acolo unde acesta din urmă nu conține o dispoziție specială.

Art. 42 din Contractul nr. 2895/20064 - Contract colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007-2010, distinge intre adaosurile la salariul de bază și alte venituri. În acțiunea reclamantului, solicitarea privind plata unei sume cu titlul de impozit pe venit pretins calculat și reținut în mod nelegal din plățile compensatorii acordate ca urmare a concedierilor colective nu reprezintă o acțiune pentru plata unor drepturi salariale izvorâte din contractul individual de muncă, ci reprezintă o acțiune pentru plata altor venituri decât drepturile salariale, cerute în temeiul CCM.

Sub aspectul prescripției extinctive această acțiune se încadrează și în ipoteza art. 283 lit. e) Codul muncii, fiind deci aplicabil termenul de prescripție de 6 luni. Se consideră că în speță a operat prescripția extinctivă pentru următoarele argumente: articolul 283 Codul muncii dispune că cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate diferențiat după obiectul cererii cauzei. În interpretarea dată textului de lege invocat, intenția legiuitorului a fost aceea de a reglementa distinct situații fundamental diferite și anume: situația în care salariatul se adresează instanței pentru a-și recupera drepturile salariale neacordate, la care este îndreptățit prin orice alt suport juridic altul decât contractul colectiv de muncă și pe de altă parte, situația în care salariatul își reclamă un drept care derivă exclusiv dintr-o clauză a contractului colectiv de muncă.

Pe fondul cauzei, se arată că urmare a privatizării sale, începând cu anul 2005 P. a cunoscut un amplu proces de restructurare si reorganizare, fiind nevoită să efectueze concedieri colective, ca parte unor masuri economice absolut necesare, cuprinse inclusiv în contractul de privatizare.

Astfel, în baza Contractul Colectiv de Muncă (în continuare "CCM") societatea a conceput si prezentat partenerilor de dialog social un Plan Social ("Planul Social") prin care s-au stabilit limitele plaților compensatorii pentru disponibilizările ce urmau să se facă, consecința a planului de restructurare a companiei, în conformitate cu dispozițiile legale edictate pentru asigurarea protecției sociale a salariaților disponibilizați, "în cazul concedierilor colective angajatorului îi revine obligația de a întocmi un plan de măsuri sociale sau de alt tip prevăzut de lege ori de contractele de muncă aplicabi1e, cu consultarea sindicatului sau a reprezentanți lor salariaților" (art. 69 din Codul Muncii).

Planul Social a fost încheiat in data de_, fiind semnat de către P., în calitate de angajator pe de o parte și FSLI P., în calitate de reprezentant al salariaților, pe de altă parte.

În cadrul Planului Social, printre alte măsuri sociale convenite cu FSLI P., la pct. 4 s-au stabilit și criteriile de determinare a cuantumului plăților compensatorii aferente disponibilizărilor, iar cuantumul plaților compensatorii aferente anul 2007, calculat cu respectarea prevederilor

Planului Social, în funcție de vechime, este reflectat în Decizia Comisiei Paritare P. S.A. nr. 6705/_ și prevăzut expres în Decizia de concediere, semnată de către fostul salariat și pârâtă.

Amendamentul din data de_ reglementează aspectele legate de plata impozitului pe venit si a contribuțiilor sociale: "Impozitul pe venit datorat de salariat pentru indemnizațiile de concediere acordate în baza prezentului va fi suportat de angajat (se va retine din suma brută a indemnizației de concediere calculată conform prevederilor de mai sus, înainte de plata acesteia)."

Se mai arată că plățile compensatorii reprezintă venituri asimilate salariului potrivit punctului 68, lit. 1) din Normele la art. 55 Cod Fiscal: "Veniturile din salarii sau asimilate salariilor cuprind totalitatea sumelor încasate ca urmare a unei relații contractuale de munca, precum si orice sume de natura sal ari al a primite in baza unor legi speciale, indiferent de perioada la care se refera, si care sunt realizate din: _

compensații bănești individuale, acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, potrivit dispozițiilor prevăzute în contractul de muncă".

In acest sens s-a pronunțat și ANAF - D. G. de A. a M. C. - care subliniază în adresa nr.91968/_ anexata alăturat: "_compensațiile bănești individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective_ sunt venituri asimilate salariilor. Astfel veniturile obținute în condițiile mai sus-menționate sunt venituri impozabile, iar determinarea impozitului se face în conformitate cu prevederi 1e art.57 al in.2 lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, cu modificările și completările ulterioare. Plătitorii de salarii și venituri asimilate salariilor au obligația de a calcula și reține impozitul aferent veniturilor fiecărei luni la data efectuării plății acestor venituri, precum și de a-l vira la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se plătesc aceste venituri _".

Prin urmare, O. P. în mod corect a reținut și virat către bugetul statului, impozitul pe venit aferent sumelor acordate cu titlu de plăti compensatorii, în cuantum de în cotă de 16%, în temeiul art. 55 alin. (1) și art. 57 alin. (1), (2) și (21) din Codul Fiscal și pct. 111 din Normele metodologice de aplicare a Codului Fiscal.

În ceea ce privește susținerile reclamantei privind aplicabilitatea art. 55 din Codul Fiscal și greșita reținere de către pârâtă, din suma stabilită că plata compensatorie a cotei de impozit de 16%, se arată că prevederea menționată stabilește caracterul neimpozabil al plaților compensatorii doar dacă "aceste venituri sunt primite in baza unor legi speciale și finanțate din buget". per a contrario, în cazul de față, deoarece plățile compensatorii plătite către salariați de către parata SC O. P. SA nu au fost primite în baza unor legi speciale și nu sunt finanțate de buget, aceste plăți urmează să fie considerate venituri asimilate salariilor si urmează să fie impozitate.

Aceasta este și poziția MFP - ANAF care, prin adresa nr. 425.022/_, în ultimele două paragrafe clarifică și susține apărările mai sus formulate: 11_ Având in vedere ca art. 55 alin. 4 lit. j din Codul Fiscal limitează scutirea de plata impozitului pentru plățile compensatorii la sumele acordate potrivit legii, sub incidența prevederilor acestui articol intra numai acele plăți compensatorii care sunt reglementate prin acte normative de forță juridică legii și în cuantumul stabilit prin acestea. Ca urmare nu intră în aceasta categorie plățile compensatorii efectuate în conformitate cu prevederile stipulate în contractul colectiv de muncă, întrucât acesta este opozabil numai părților semnatare, nefiind opozabil erga omnes."

În cauză, pârâta SC O. P. SA a formulat cerere de chemare în garanție a pârâtei A.

N. de A. F. - D. G. a F. P. B. -N. - Administrația F. P.

solicitând obligarea chematei în garanție la plata sumelor la care va fi obligată față de reclamantă cu titlu de impozit reținut și achitat chematei în garanție, plata cheltuielilor de judecată la care va fi obligată față de reclamantă și plata cheltuielilor de judecată în favoarea pârâtei.

În motivare se arată că prin amendamentul din data de_ s-a convenit ca impozitul pe venit datorat de salariat pentru indemnizațiile de concediere acordate in baza prezentului va fi suportat de angajat (se va retine din suma bruta a indemnizației de concediere calculata conform prevederilor de mai sus, înainte de plata acesteia). Conform celor convenite societatea a reținut impozitul pe venit si 1-a virat ANAF.

In această ipoteză se apreciază că societatea nu poate fi obligată la plata impozitului în favoarea salariaților, atâta vreme cât el a fost virat la bugetul de stat. Într-o singură ipoteza societatea putea fi obligată la plata acestor sume către salariați și anume în situația în care reținea aceste sume și nu le vira la bugetul de stat.

In drept, s-au invocat dispoz.art.60 și urm Cod procedură civilă.

Pârâta SC O. P. SA a formulat precizare a cererii de chemare în garanție prin care a solicitat chemarea în garanție atât a DGFP BN și AFP B. cât și a Direcției Generale de A. a M. C. din cadrul A. N. de A. F.

prin care a solicitat obligarea chematelor în garanție la plata sumelor la care va fi obligată față de reclamant cât și la plata cheltuielilor de judecată în favoarea sa arătând în esență că D. G. de A. a M. C. din cadrul A. N. de A. F. este entitatea care a încasat sumele reprezentând impozit aplicat plăților compensatorii acordate reclamantei, iar în situația în care instanța va aprecia ca întemeiate pretențiile reclamantului, se impune ca această chemată în garanție să restituie O. P. sumele pe care aceasta va fi obligată să le plătească reclamantei.

Chemata în garanție AFP B. a formulat întâmpinare la cererea dechemare în garanție formulată de pârâta SC O. P. SA ,solicitând respingerea cererii de chemare în garanție ca neîntemeiată.

Prin întâmpinarea depusă ,apreciază chemata în garanție că se impune ca pârâta O. P. să precizeze instituția care poate fi chemată în garanție, odată ce domiciliul său fiscal stabilește ca organ fiscal competent ANAF-direcția de administrare mari contribuabili.

Pe fond, a arătat chemata în garanție AFP B. că potrivit art.117 din Codul de procedură fiscală sumele plătite la bugetul de stat se restituie la cererea debitorului. în speță pârâta S.C. P.

S.A. B. are calitatea de debitor, raportul de drept material fiscal fiind între acest pârât și organul fiscal competent. Prin urmare, consideră că între reclamantă și pârâtul organul fiscal nu există nici un raport material fiscal care să îndreptățească reclamanta să solicite restituirea sumelor cu titlu de impozit pe venit, astfel încât solicită admiterea excepției și respingerea acțiunii reclamantei față de organul fiscal ca fiind făcută împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

numai atunci când se prevede expres printr-un act normativ special neimpozitarea acestora( și care prevede expres că plata acestor sume de bani se suportă din alte fonduri decât fondul de salarii), în caz contrar, în lipsa legii speciale, sumele astfel obținute(plăți compensatorii/compensații bănești) vor fi întotdeauna impozitate, așa cum se clarifică acest aspect prin Normele de aplicare a Codului Fiscal (pct.68, lit. l).

Cum reclamanta a formulat extindere a cererii de chemare în judecată față de D. G. de A. F. a M. C. din cadrul A. N. de A. F., pârâta A. N. de A. F. a formulat întâmpinare

prin care a solicitat, în principal admiterea excepțiilor lipsei calității procesuale pasive a acesteia și a inadmisibilității pentru neurmarea procedurii plângerii prealabile de către reclamantă, iar în subsidiar respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivare, s-a arătat că potrivit art. III din Hotărârea Guvernului nr.1171/2007 prin care a fost modificata Hotărârea Guvernului nr.495/2007 privind organizarea si funcționarea A. N. de A. F., "începând cu data de 1 octombrie 2007, D. generala de administrare a marilor contribuabili se reorganizează ca direcție generală în cadrul A. N. de A. F., fără personalitate juridică, prin comasare. Comasarea se face prin absorbția Direcției generale de administrare a marilor contribuabili de către A. N. de A. F., in condițiile Decretului nr.31/1954 cu privire la persoanele fizice si persoanele juridice, cu modificările ulterioare."

De asemenea, în privința lipsei calității procesuale pasive a ANAF, arată că potrivit art. 1 din H.G.109/2009 privind organizarea si funcționarea A. N. de A. F., aceasta "se organizează si funcționează ca organ de specialitate al administrației publice centrale, instituție publica cu personalitate juridica, în subordinea Ministerului Economiei si F., finanțata de la bugetul de stat."

Reclamanta a fost angajatul SC P. SA B., societate care a calculat, a reținut si apoi a virat impozitul pe venit la bugetul statului.

Conform Anexei 2 din Ordinul nr.753/2006 privind organizarea activității de administrare a marilor contribuabili, cu modificările și completările ulterioare, pârâta SC P. SA este mare contribuabil și intră în administrația Direcției Generale de A. a M. C., direcție aflata in subordinea ANAF, potrivit art. III in Hotărârea Guvernului nr.1171/2007 prin care a fost modificata Hotărârea Guvernului nr.495/2007 privind organizarea și funcționarea A. N. de

A. F. .

Potrivit dispozițiilor art.47 din codul de procedură civilă "Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul pricinii este un drept sau o obligațiune comună ori dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză." Având în vedere dispozițiile legale menționate, între reclamantă și pârâtă nu a existat nici un raport juridic, acesta având raporturi juridice cu pârâta SC P. SA, astfel că ANAF nu poate fi parte în raportul juridic dedus judecății și de aceea nu există motive pentru a se pronunța o hotărâre judecătorească în contradictoriu cu A. N. de A.

F. . In același sens, se învederează dispozițiile art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, din interpretarea cărora rezultă că raportul juridic se naște între persoana vătămată-reclamant și autoritatea publică emitentă a unui act administrativ pretins vătămător.

Ori, în prezenta cauza nu există un raport juridic între reclamantă și organele fiscale, reținerea și virarea impozitului pe venit fiind făcută de către pârâta SC P. . Mai mult, în raport de prevederile art. 117 C.proc.fisc. și prevederile OPANAF nr. 1899/2004, singura persoană care ar avea calitate să solicite restituirea sumelor reprezentând impozit pe venitul aferent sumelor compensatorii, este pârâta SC P. SA. Totodată, pârâta nu poate răspunde nici solidar cu pârâta SC

P. SA, întrucât nu are aceleași drepturi și nici aceleași obligații cu aceasta, în prezent nefiind născut nici un raport juridic între aceasta societate și organele fiscale, cât timp societatea nu a formulat o cerere de restituire in conformitate cu prevederile art. 117 C.proc.fisc. Astfel că, ANAF nu a produs nici o vătămare reclamantei pentru a putea fi chemată în judecată în calitate de pârâta și a fi obligată la restituirea unor sume ce nu au fost stabilite de organele fiscale, cu atât mai mult în condițiile în care reclamantul nu a făcut o astfel de plată la bugetul de stat. Prin urmare, ANAF nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, nu are nici o culpa procesuală și nu a adus vreo vătămare reclamantei.

Cu privire la inadmisibilitatea acțiunii, întrucât, potrivit dispozițiilor art.117 din OG nr.92/2003 privind Codul de procedura fiscala, sumele plătite la bugetul de stat se restituie la cererea debitorului, solicită admiterea acesteia.

Potrivit dispozițiile art.117 Cod proc. fiscală si dispozițiile pct. 2 din Anexa 1 la O.M.F.P. nr. 1899/2094 pentru aprobarea Procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, care stabilește competenta in materia restituirii sumelor de la buget. Astfel, în considerarea prevederilor mai sus menționate, restituirea ar putea fi posibilă numai în situația în care sunt îndeplinite condițiile legale, respectiv art. 117 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare și O.M.F.P. nr. 1899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget. In ceea ce privește cererea formulată și în completarea celor de mai sus, se învederează că restituirea de sume de la buget, la cerere, se va realiza în condițiile stabilite de art. 117 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Ori, restituirea solicitată nu poate fi încadrată în niciuna din situațiile stabilite de art. 117 lit. a) - h) din actul normativ menționat, sumele fiind plătite in temeiul unor dispoziții legale.În același sens, se invocă și prevederile referitoare la competența în materia administrării impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat reglementată de art. 33 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare.

Având în vedere și prevederile art.7 din Legea nr.554/2004 privind contenciosul administrativ, cu completările si modificările ulterioare, "înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia", se poate observa, fără echivoc, că reclamantul nu a respectat aceste dispoziții legale.

Pe fondul cauzei, se arată că societățile comerciale pot acorda persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondurile proprii, compensații bănești individuale, în condițiile și în cuantumurile prevăzute în programele de concediere colectivă.

Legislația fiscală în materie denumește sumele reprezentând salarii compensatorii ca fiind compensații bănești individuale conform dispozițiilor punctului 68, lit. I din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Astfel, SC P. S.A a efectuat compensații bănești către personalul disponibilizat, din fonduri proprii, așa cum s-a stabilit prin Contractul colectiv de muncă.

Pentru a nu se califica compensațiile bănești ca fiind același lucru cu plățile compensatorii, se precizează că plățile compensatorii sunt definite de legiuitor prin art.28 din OUG nr.98/1999 privind protecția socială a persoanelor ale căror contracte vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective, ca fiind "sume neimpozabile al cărui cuantum lunar este egal cu salariul mediu net pe unitate, realizat in luna anterioara disponibilizării"; compensațiile bănești sunt sume asimilate veniturilor salariale, lor aplicându-se prevederile de impunere fiscală, prevăzute de art.55 alin.2 lit.

k) din Codul fiscal si de pct.68 lit. l) din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, conform căruia: "Compensațiile bănești individuale, acordate persoanelor_disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, potrivit dispozițiilor prevăzute in contractul de munca, reprezintă venituri asimilate salariilor";

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 42 din OUG nr. 98/1999 privind protecția sociala a persoanelor ale căror contracte vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective, "societățile comerciale, societățile si companiile naționale, precum si regiile autonome sau alte unități aflate sub autoritatea administrației publice centrale sau locale pot acorda persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, compensații bănești individuale, in condițiile si cuantumurile prevăzute in contractele colective de munca".

Astfel, art.55 alin.4 lit. j din Codul Fiscal reglementează instituția plăților compensatorii definite de OUG nr.98/98, in art.28, ca fiind sume neimpozabile, în timp ce HG nr.44/2004 pct.68 lit. l) reglementează instituția compensațiilor bănești individuale, definite ca venituri asimilate salariilor.

Ca atare, dispozițiile art.55 alin.4 lit. j) din Codul Fiscal precum si cele ale pct.68 lit. l) din Normele de aplicare ale Codului Fiscal, aprobate prin HG nr.44/2004, nu se referă la același termen, nu sunt contradictorii, ci fiecare, in parte, reglementează situații juridice diferite și tratamentul fiscal al acestora. In aceasta situație, este evident că dispozițiile punctului 68, lit. (L) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, cu modificările și completările ulterioare, emise în aplicarea art.55 alin.2 din Legea nr.571/2003 sunt acelea care prevăd, fără echivoc, care sunt veniturile asimilate salariilor și nu dispozițiile de la art.55 alin.4 lit. j) din Legea nr.571/2003.

Veniturile din salarii sau asimilate salariilor cuprind totalitatea sumelor încasate ca urmare a unei relații contractuale de muncă, precum și orice sume de natură salarială primite în baza unor legi speciale, indiferent de perioada la care se referă, și care sunt realizate din compensațiile bănești individuale, acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, potrivit dispozițiilor prevăzute în contractul de muncă".

In consecință, veniturile obținute de către persoanele disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, sunt venituri impozabile, iar determinarea impozitului se face in conformitate cu prevederile art. 57, alin. 2, lit. b din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Susținerea reclamantei potrivit căreia "conform art.55 din Legea nr.571/2003 sumele reprezentând plățile compensatorii calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de munca au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective nu sunt impozabile in înțelesul impozitului pe venit", este eronată. Astfel prevederea legala menționată stabilește caracterul neimpozabil al plaților compensatorii doar daca aceste venituri sunt primite in baza unor legi speciale si finanțate din buget. Per a contrario, în speța de față, este vorba de compensații bănești care au fost plătite către reclamanta de către pârâta SC P. ele fiind considerate venituri asimilate salariilor și urmează să fie impozitate.

Urmare a precizării cererii de chemare în garanție formulată de pârâta SC O. P. SA, chemata în garanție A. N. de A. F. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca inadmisibilă a cererii de chemare în garanție și în situația respingerii excepției, respingerea acestei cereri ca nefondată.

În motivare, s-a arătat că începând cu data de 1 octombrie 2007, D. G. de A. a

C. se reorganizează ca direcție generală în cadrul A. N. de A. F., fără personalitate juridică, prin comasare.
Cu privire la inadmisibilitatea acțiunii, întrucât, potrivit dispozițiilor art.117 din OG nr.92/2003 privind Codul de procedura fiscala, sumele plătite la bugetul de stat se restituie la cererea debitorului, solicită admiterea acesteia.
Potrivit dispozițiile art.117 Cod proc. fiscală si dispozițiile pct. 2 din Anexa 1 la O.M.F.P. nr. 1899/2094 pentru aprobarea Procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, care stabilește competenta in materia restituirii sumelor de la buget. Astfel, în considerarea prevederilor mai sus menționate, restituirea ar putea fi posibilă numai în situația în care sunt îndeplinite condițiile legale, respectiv art. 117 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare și O.M.F.P. nr. 1899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget. In ceea ce privește cererea formulată și în completarea celor de mai sus, se învederează că restituirea de sume de la buget, la cerere, se va realiza în condițiile stabilite de art. 117 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Ori, restituirea solicitată nu poate fi încadrată în niciuna din situațiile stabilite de art. 117 lit. a) - h) din actul normativ menționat, sumele fiind plătite in temeiul unor dispoziții legale.În același sens, se invocă și prevederile referitoare la competența în materia administrării impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat reglementată de art. 33 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare.
Având în vedere și prevederile art.7 din Legea nr.554/2004 privind contenciosul administrativ, cu completările si modificările ulterioare, "înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la
data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia", se poate observa, fără echivoc, că reclamantul nu a respectat aceste dispoziții legale.
Pe fondul cauzei, se arată că societățile comerciale pot acorda persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondurile proprii, compensații bănești individuale, în condițiile și în cuantumurile prevăzute în programele de concediere colectivă.
Legislația fiscală în materie denumește sumele reprezentând salarii compensatorii ca fiind compensații bănești individuale conform dispozițiilor punctului 68, lit. I din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, cu modificările și completările ulterioare.
Astfel, SC P. S.A a plătit compensații bănești către personalul disponibilizat, din fonduri proprii, așa cum s-a stabilit prin Contractul colectiv de muncă.
Pentru a nu se califica compensațiile bănești ca fiind același lucru cu plățile compensatorii, se precizează că plățile compensatorii sunt definite de legiuitor prin art.28 din OUG nr.98/1999 privind protecția socială a persoanelor ale căror contracte vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective, ca fiind "sume neimpozabile al cărui cuantum lunar este egal cu salariul mediu net pe unitate, realizat in luna anterioara disponibilizării"; compensațiile bănești sunt sume asimilate veniturilor salariale, lor aplicându-se prevederile de impunere fiscală, prevăzute de art.55 alin.2 lit.
k) din Codul fiscal si de pct.68 lit. l) din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, conform căruia: "Compensațiile bănești individuale, acordate persoanelor_disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, potrivit dispozițiilor prevăzute in contractul de munca, reprezintă venituri asimilate salariilor";
Totodată, potrivit dispozițiilor art. 42 din OUG nr. 98/1999 privind protecția sociala a persoanelor ale căror contracte vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective, "societățile comerciale, societățile si companiile naționale, precum si regiile autonome sau alte unități aflate sub autoritatea administrației publice centrale sau locale pot acorda persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, compensații bănești individuale, in condițiile si cuantumurile prevăzute in contractele colective de munca".
Astfel, art.55 alin.4 lit. j din Codul Fiscal reglementează instituția plăților compensatorii definite de OUG nr.98/98, in art.28, ca fiind sume neimpozabile, în timp ce HG nr.44/2004 pct.68 lit. l) reglementează instituția compensațiilor bănești individuale, definite ca venituri asimilate salariilor.
Ca atare, dispozițiile art.55 alin.4 lit. j) din Codul Fiscal precum si cele ale pct.68 lit. l) din Normele de aplicare ale Codului Fiscal, aprobate prin HG nr.44/2004, nu se referă la același termen, nu sunt contradictorii, ci fiecare, in parte, reglementează situații juridice diferite și tratamentul fiscal al acestora. In aceasta situație, este evident că dispozițiile punctului 68, lit. (L) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, cu modificările și completările ulterioare, emise în aplicarea art.55 alin.2 din Legea nr.571/2003 sunt acelea care prevăd, fără echivoc, care sunt veniturile asimilate salariilor și nu dispozițiile de la art.55 alin.4 lit. j) din Legea nr.571/2003.
Veniturile din salarii sau asimilate salariilor cuprind totalitatea sumelor încasate ca urmare a unei relații contractuale de muncă, precum și orice sume de natură salarială primite în baza unor legi speciale, indiferent de perioada la care se referă, și care sunt realizate din compensațiile bănești individuale, acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, potrivit dispozițiilor prevăzute în contractul de muncă".
In consecință, veniturile obținute de către persoanele disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, sunt venituri impozabile, iar determinarea impozitului se face in conformitate cu prevederile art. 57, alin. 2, lit. b din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.
Susținerea reclamantei potrivit căreia "conform art.55 din Legea nr.571/2003 sumele reprezentând plățile compensatorii calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de munca au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective nu sunt impozabile in înțelesul impozitului pe venit", este eronată. Astfel prevederea legala menționată stabilește caracterul neimpozabil al plaților compensatorii doar daca aceste venituri sunt primite in baza unor legi speciale si finanțate din buget. Per a contrario, în speța de față, este vorba de compensații bănești care au fost plătite către reclamanta de către pârâta SC P. ele fiind considerate venituri asimilate salariilor și urmează să fie impozitate.
Pârâta D. G. a F. P. B. -N. a formulat întâmpinare,în nume propriu cât și pentru ANAF -
în calitate de chemată în garanție prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile pentru lipsa temeiului legal al cererii de restituire, în subsidiar a solicitând în cadrul apărărilor sale respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.
Cu privire la excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție formulată de către pârâta SC O. P. SA consideră chemata în garanție că această cerere este inadmisibilă în condițiile în care legislația prevede existența obligației de restituire iar în speță temeiul restituirii îl reprezintă Programul de concediere colectivă care a avut loc la nivelul pârâtei O. P. .
In lumina dispozițiilor legale citate, se apreciază că restituirea sumei solicitate de către reclamantă ar putea fi posibilă numai în situația în care ar fi îndeplinite condițiile legale stipulate prin dispozițiile actelor normative mai sus menționate, restituirea solicitată nu poate fi încadrată în niciuna dintre situațiile enumerate de către art.117 lit. a)- h). Se consideră că singura îndreptățită a solicita sume de restituit de la bugetul general consolidat în cauza dedusă judecații, ar fi SC,,P. "SA, dacă aceste sume ar exista de restituit sau de rambursat în condiții legale. In aceste condiții se apreciază că acțiunea reclamantei îndreptată împotriva pârâtei D. G. a F. P. B. -
este inadmisibilă.

Prin întâmpinările depuse în calitate de pârâtă și chemată în garanție, susține DGFP BN că este real că pârâta SC O. P. SA a efectuat plăți compensatorii către personalul disponibilizat din cadrul său ,sumele achitate către reclamantă cu acest titlu fiind suportate din fondul de salarii al unității, motiv pentru care în temeiul art.55,al.4 lit.j din Codul Fiscal acestea sunt impozabile

,nefăcând parte dintre drepturi salariale cu titlu de compensații acordate cu ocazia disponibilizării de personal reglementate prin acte normative și acordate de către stat.

Se arată că plățile compensatorii sunt definite de către legiuitor prin dispozițiile art.28 din OUG .nr.98/1999 privind protecția socială a persoanelor ale căror contracte vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective, ca fiind ,,sume neimpozabile al cărui cuantum lunar este egal cu salariul mediu net pe unitate, realizat în luna anterioară disponibilizării".

- compensațiile bănești sunt sume asimilate veniturilor salariale, fiindu-le aplicabile prevederile de impunere fiscală, prevăzute de art.55 alin.(2) lit. k) din C.fiscal si de pct.68 lit. l) din Normele metodologice de aplicare a C.fiscal, aprobate prin HG nr.44/2004, conform cărora:

,,compensațiile bănești individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii potrivit dispozițiilor prevăzute în contractul de muncă, reprezintă venituri asimilate salariilor".

In lumina dispozițiilor legale mai sus anticitate, rezultă în mod clar că art.55 alin.4,lit. j) C.fiscal reglementează instituția plăților compensatorii definite de OUG nr.98/1998, care potrivit art.28 sunt sume neimpozabile, în timp ce HG nr.44/2004, pct. 68 lit. l) reglementează instituția compensațiilor bănești individuale definite ca venituri asimilate salariilor, astfel că solicită să se constate că aceste dispoziții legale nu sunt contradictorii, ele reglementând fiecare în parte situații juridice diferite și tratament fiscal diferit.

În drept, se invocă prevederile art.115-118 Cod procedură civilă, actele normative și normele juridice enunțate.

Pârâta ,chemată în garanție DGFP BN a formulat în nume propriu cât și pentru ANAF -D. de A. Mari C. , în virtutea mandatului de reprezentare acordat de acest organ fiscal note de ședință și concluzii scrise prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a acestor două organe fiscale atât în calitate de pârâte cât și de chemate în garanție motivat de aspectul că între reclamant și organele fiscale nu s-a născut un raport juridic direct ,astfel că nu există motive pentru pronunțarea unei hotărâri judecătorești în contradictoriu cu acestea atât în calitate de pârâți cât și in calitate de chemați în garanție, apreciindu-se că în lipsa nașterii raportului material fiscal între pârâta SC O. P. SA și organele fiscale chemate în judecată în temeiul art.117 din Codul de Procedură F. sau în lipsa oricărui raport juridic direct dintre reclamantă și aceste pârâte,acestea nu justifică calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.

La termenul de judecată din 21 februarie 2012, instanța de contencios administrativ și fiscal a invocat din oficiu excepția lipsei calității procesuale pasive a SC O. P. SA în considerarea modului de formulare al pretențiilor reclamantului care vizau restituirea unei sume reținută prin stopaj la sursă, pârâta SC O. P. SA realizând această operațiune în calitate de mandatar al bugetului de stat. Pârâta și-a însușit excepția invocată de către instanță din oficiu, solicitând

admiterea acesteia prin concluziile orale formulate la termenul de judecată arătat cât și prin concluziile scrise depuse cu prilejul dezbaterii pe fond a cauzei.

Reclamantul/a a depus la dosar răspuns la excepțiile invocate de pârâte prin care a solicitat respingerea acestora ca nefondate.

Prin sentința civilă nr.528/2012 a Tribunalului B. N., Secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr.330._ a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive cu privire la pârâtele D. G. a F. P. B. -N., Administrația F. P. B. și SC O. P. SA, și, în consecință, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul/a Ș. M. față de acestea ca fiind introdusă împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, au fost respinse, ca neîntemeiate, excepțiile inadmisibilității invocate de pârâta A. N. de A. Fiscal, a fost admisă acțiunea, ulterior completată, formulată de reclamantul/a Ș. M. împotriva pârâtei A. N. de A. F. - D. G. de A. a M. C. , și, în consecință: a fost obligată pârâta A. N. de A. F.

- D. G. de A. a M. C. să restituie reclamantului/ei suma de 3.982 lei, reprezentând impozit pe venit, precum și dobânda legală de la data reținerii impozitului și până la data restituirii efective; a fost respinsă cererea de chemare în garanție precizată formulată de pârâta SC O. P. SA împotriva chematelor în garanție A. N. de A. F. - D. G. de

a M. C., D. G. a F. P. B. -N. și Administrația F. P.
; a fost obligată pârâta A. N. de A. F. - D. G. de A. a M. C. să plătească reclamantului/ei cheltuieli de judecată în cuantum de 1.190 lei; a fost obligată reclamantul/a să plătească pârâtei SC O. P. SA cheltuieli de judecată în cuantum de 488,76 lei.
Prin decizia civilă nr.9199/2012 a Curții de apel C., Secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, a fost admis recursul
declarat de pârâta A. N. de A. F. împotriva sentinței civile menționate, care a fost casată și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului B. N., Secția I civilă, în compunerea specifică soluționării litigiilor de muncă.
În considerentele acestei decizii, ce sunt obligatorii pentru instanța de rejudecare potrivit art.315 alin.1 Cod procedură civilă, instanța de recurs a calificat litigiul promovat de reclamant/ă ca fiind unul de dreptul muncii, în condițiile în care reclamantul/a este nemulțumit de faptul cum angajatorul a înțeles să interpreteze și să aplice dispozițiile legale atunci când a efectuat plata sumelor datorate ca urmare a concedierii, motiv pentru care nu există vreo rațiune a califica litigiu ca fiind unul de contencios fiscal. S-a mai indicat că angajatorului îi revine obligația de a calcula, reține și vira către bugetul de stat sumele datorate de angajați cu titlu de impozit, prin stopaj la sursă, dar această obligație îi revine și din perspectiva prevederilor art.40 alin.2 lit.f Codul muncii, potrivit cărora angajatorul are obligația de a plăti toate contribuțiile și impozitele aflate în sarcina sa, precum și de a reține și vira contribuțiile și impozitele datorate de salariați în condițiile legii.
Cauza trimisă spre rejudecare a fost înregistrată sub nr. de mai sus.
Examinând în prealabil excepțiile invocate în cauză în condițiile art.137 Cod procedură civilă, tribunalul reține următoarele.
În cadrul procesului de reorganizare a activității Zonei PECO B. conform Programului de reorganizare a P. SA, aprobat prin Hotărârile Consiliului de Administrație al P. SA din data de_ și respectiv_, în temeiul prevederilor art. 65-67 și art. 73-75 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, a fost emisă Decizia nr. 32 din_ privind încetarea contractului individual de muncă al reclamantului, înmânată personal acestuia, care a și semnat-o cu acea ocazie. Potrivit art.6 al menționatei decizii, valoarea netă a indemnizației de concediere acordată salariatului cu respectarea prevederilor art. 50 din contractul colectiv de muncă, completate cu prevederile Planului Social, ținând cont de vechimea acestuia în P., este de 18.104 lei (RON).
D. cuantumul brut al acestei indemnizații, s-a reținut și virat de către pârâta O. P. SA (în calitate de mandatar al instituțiilor financiare în temeiul art. 58 din Codul fiscal), bugetului general consolidat administrat de pârâta A. N. de A. F., alături de contribuțiile pentru bugetul de asigurări sociale (CAS, CASS, șomaj), suma de 3.982 lei cu titlu de impozit pe venit în procent de 16%, aspect atestat de fișa fiscală și confirmat unitar de litiganți. Prin cererea colectivă înregistrată la D. G. A F. P. B. -N. sub nr. 1559 din_ și adresată deopotrivă și ADMINISTRAȚIEI F. P. B., nerezolvată favorabil anterior demarării procesului, reclamanta/ul a solicitat restituirea impozitului și a contribuțiilor pentru bugetul de
asigurări sociale reținute și plătite de către angajator pentru sumele compensatorii primite în urma disponibilizării colective, sume care, în opinia petiționarilor, nu sunt incluse în categoria veniturilor salariale și nu sunt impozabile conform legislației în vigoare.
Obiectul cererii deduse judecății, așa cum a fost acesta stabilit în aplicarea principiului disponibilității, vizează doar impozitul pe venit reținut și virat bugetului general consolidat
Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor D. G. a F. P. B. -N.
, Administrația F. P.
B., A. N. de A. F. - D. G. de A. a M.
este întemeiată,
urmând a se respinge acțiunea formulată de reclamant/ă împotriva acestora ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. În condițiile în care în litigiul de muncă demarat de fostul angajat împotriva pârâtei angajator și a celor trei organe fiscale, calificare stabilită de instanța de recurs în decizia de trimitere a cauzei spre rejudecare, nu există un raport juridic direct decât între angajat și angajator, lipsește legitimarea procesual pasivă a celor trei organe fiscale în raport de pretenția concretă dedusă judecății prin acțiunea principală de achitare a contravalorii impozitului reținut aferent compensației de concediere acordată, pârâtul angajator neaflându-se într-un raport de solidaritate sau indivizibilitate cu pârâtele-organe fiscale. Totodată s-a avut în vedere că potrivit art. III din Hotărârea Guvernului nr.1171/2007 prin care a fost modificata Hotărârea Guvernului nr.495/2007 privind organizarea si funcționarea A. N. de A. F., "începând cu data de 1 octombrie 2007, D. generală de administrare a marilor contribuabili se reorganizează ca direcție generală în cadrul A. N. de A. F., fără personalitate juridică, prin comasare. Comasarea se face prin absorbția Direcției generale de administrare a marilor contribuabili de către A. N. de A. F., in condițiile Decretului nr.31/1954 cu privire la persoanele fizice si persoanele juridice, cu modificările ulterioare."
În privința excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei O. P. SA
, invocată din oficiu de tribunal în primul ciclu procesual, soluția este diferită. Prin prisma verificărilor ce se impun a fi făcute, sunt relevante și obligatorii considerentele instanței de recurs în decizia de casare prin care s-a menționat că litigiul promovat de reclamant/ă este unul de dreptul muncii,
în condițiile în care reclamantul/a este nemulțumit de faptul cum angajatorul a înțeles să interpreteze și să aplice dispozițiile legale atunci când a efectuat plata sumelor datorate ca urmare a concedierii, angajatorului revenindu-i obligația de a calcula, reține și vira către bugetul de stat sumele datorate de angajați cu titlu de impozit, prin stopaj la sursă, și din perspectiva prevederilor art.40 alin.2 lit.f Codul muncii, potrivit cărora angajatorul are obligația de a plăti toate contribuțiile și impozitele aflate în sarcina sa, precum și de a reține și vira contribuțiile și impozitele datorate de salariați în condițiile legii. Față de aceste dezlegări de drept obligatorii pentru instanța de rejudecare, în condițiile art.315 alin.1 Cod procedură civilă, tribunalul reținând și faptul că pârâta a fost angajatorul reclamantei/ului și că a procedat la reținerea și virarea sumei solicitate prin acțiune, va respinge ca nefondată excepția lipsei calității procesuale a pârâtei angajator.
Neîntemeiată este și excepția inadmisibilității acțiunii, apărare invocată de pârâte-chemate în garanție,
prin prisma lipsei procedurii prealabile, față de pretențiile concrete deduse judecății. Reclamanta a acționat în calitate de fost salariat al pârâtei angajator, invocând expres prevederile Codul muncii ce reglementează scopul jurisdicției muncii, părțile conflictului de muncă și termenul pentru formularea cererilor în materie dintre salariați și angajatori. Acțiunea reclamantei nu este inadmisibilă față de angajator, chiar dacă, prin dispoziții legale speciale se reglementează o procedură specială de restituire a sumelor reținute în plus cu titlu de contribuții și impozit, atunci când acestea se solicită a fi restituite de către organul fiscal, deoarece această procedură nu este prevăzută pentru litigiile de muncă, caz în care acțiunea reclamantei împotriva pârâtei este admisibilă, fiind exercitată în condițiile dreptului la acces liber la justiție prevăzut de art. 21 din Constituție. Procedura invocată de organele fiscale, reglementată de art. 117 din Codul de procedură fiscală, nu este una prealabilă care să înlăture accesul liber la justiție al pârâtei, ci ea se referă la anumite proceduri administrative uzitate în cazul restituirii unor sume de bani încasate necuvenit la buget. Se observă că la alin. 1 lit. f se menționează ca și temei al restituirii și hotărârile judecătorești, așa că ar fi greu de conceput cum ar putea exista astfel de hotărâri în cazul în care cererile de restituire ar fi inadmisibile în instanță. Pe de altă parte, pct. 3 din anexa nr. 1 la Ordinul MFP nr. 1899/2004 prevede că la cererea de restituire adresată organului fiscal trebuie anexate și documente din care să rezulte că suma solicitată nu este datorată la buget. Or, în lipsa unei hotărâri judecătorești, restituirea sumelor respective nu poate fi solicitată, cu atât mai mult cu cât, în speță,
între reclamantă, pe de o parte, și pârâta O. P., respectiv chematele în garanție, pe de altă parte, există divergențe referitoare la interpretarea textelor legale incidente în materie. În ce privește invocarea de către pârâta ANAF a prevederilor art. 7 din Legea nr. 554/2004, în sensul în care impută reclamantei faptul neurmării procedurii plângerii prealabile, tribunalul a reținut că nu își găsește fundament câtă vreme aceasta nu a solicitat revocarea unui act administrativ unilateral tipic, dimpotrivă, în cauză ne aflăm în situația refuzului nejustificat de soluționare a cererii de restituire a sumelor de bani reținute cu titlu de impozit pe venit, astfel încât, și din perspectiva prevederilor art.7 alin. 5 din Legea nr. 554/2004, excepția inadmisibilității apare ca nefondată.
Neîntemeiată este și excepția tardivității introducerii acțiunii
, invocată de pârâta angajator SC O. P. SA. Contrar susținerilor acesteia, nu este aplicabil termenul de 30 de zile de la data comunicării deciziei de încetare a contractului individual de muncă, ținând cont de obiectul acțiunii civile deduse judecății prin care nu se atacă măsura încetării raporturilor de muncă între părți, ci se solicită plata unor sume de bani reținute și virate cu titlu de impozit de către pârâtă. Acest termen de 30 de zile invocat de pârâtă era aplicabil doar dacă se contesta măsura concedierii, ori nu acesta este obiectul litigiului dedus judecății, situație în care se impune respingerea acestei excepții.
Tribunalul nu găsește întemeiată și va respinge ca atare și excepția prescripției dreptului la acțiune. Reclamantul/a a solicitat prin acțiune restituirea sumei reținute și virate cu titlu de impozit din suma acordată de pârâta angajator cu ocazia concedierii ca indemnizație de concediere. Cum înainate s-a menționat, în prim ciclu procesual instanța de recurs a calificat litigiul dedus judecății ca fiind unul de muncă, dezlegări de drept obligatorii pentru instanța de rejudecare, în condițiile art.315 alin.1 Cod procedură civilă. Așa fiind, în cauză sunt aplicabile prevederile art.283 alin.1 lit.c Codul muncii în forma existentă la data sesizării instanței, în prezent art.268 alin.1 lit.c Codul muncii republicat, ce stabilește că cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau despăgubiri către salariat. În cauză nu este aplicabil termenul de prescripție de 6 luni, conform art. 283 alin. 1 lit. e) Codul muncii (actualul art.268 alin.1 lit.e), așa cum a susținut pârâta angajator, obiectul concret al pretențiilor deduse judecății nereferindu-se la neexecutarea unor clauze din contractul colectiv de muncă, ci la restituirea unor sume reținute și virate de angajator cu titlu de impozit din indemnizația de concediere acordată, ce au natura juridică a unor drepturi salariale neacordate integral. În cauză nu este aplicabil nici termenul de prescripție de 5 ani de la data încheierii anului financiar, așa cum s-a susținut de reclamant/ă în răspunsul la întâmpinare, deoarece fiind calificat litigiul ca fiind unul de muncă de către instanța de recurs, incidente devin prevederile din legislația muncii inclusiv în ce privește termenul de prescripție, iar nu dispozițiile din Codul de procedură fiscală. Astfel, tribunalul constată că acțiunea civilă pendinte a fost depusă și înregistrată în data de _ , înainte de expirarea termenului de prescripție de 3 ani pentru drepturile bănești solicitate de reclamant/ă care curge de la data comunicării
deciziei de încetare a raporturilor de muncă în cuprinsul căreia se indică expres cuantumul net al sumei acordate angajatului, după reținerile făcute de angajator cu titlu de impozit și alte contribuții datorate statului, decizia fiind semnată de reclamant/ă.
Analizând fondul cauzei, tribunalul reține următoarele.
Cu ocazia reorganizării angajatorului, în temeiul prevederilor art. 65-67 și art. 73-75 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, a fost emisă Decizia nr. 32 din_ , comunicată reclamantei/ului sub semnătură la data de_ privind încetarea contractului individual de muncă al reclamantei/ului f.16-18. Potrivit art.6 al ultimei decizii, valoarea netă a indemnizației de concediere acordată salariatului cu respectarea prevederilor art. 50 din contractul colectiv de muncă, completate cu prevederile Planului Social, ținând cont de vechimea acestuia în P., este de 18.104 lei. Angajatorul și-a îndeplinit obligația legală de plată a sumei menționată, concomitent reținând și virând la bugetul consolidat al statului impozitul de 16% în cuantum de 3.982 lei și contribuțiile datorate cu titlu de asigurări sociale, potrivit art.40 alin.2 lit.f Codul muncii.
În ceea ce privește impozitul reținut reclamantului/ei conform art. 55 alin. 4 lit. j din Codul fiscal (Legea nr. 571/2003), în forma în vigoare la momentul plății, nu sunt incluse în veniturile salariale și nu sunt impozabile, în înțelesul impozitului pe venit sumele reprezentând plățile compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror
contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective. Pct. 68 lit. l al Normelor metodologice de aplicare a Codului fiscal (H.G. nr. 44/2004) statuează în sensul că veniturile din salarii sau asimilate salariilor cuprind totalitatea sumelor încasate ca urmare a unei relații contractuale de muncă, precum și orice sume de natură salarială primite în baza unor legi speciale, indiferent de perioada la care se referă, și care sunt realizate din compensații bănești individuale, acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, potrivit dispozițiilor prevăzute în contractul de muncă, însă acestea nu au în vedere plățile compensatorii ci alte compensații bănești, și oricum o prevedere cuprinsă într-un act normativ (Hotărâre a Guvernului) adoptat în executarea unei legi nu poate contraveni legii, act normativ cu forță juridică superioară, care poate fi modificat numai printr-un act de aceeași forță juridică. Ca atare, se impune a se acorda prioritate dispozițiilor art. 55 alin. 4 lit. j cuprinse în Legea nr. 571/2003, act normativ cu o forță juridică superioară. În acest sens trebuie reliefat că potrivit art. 4
(3) din Legea nr.24/2000, actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă. Relevante în sensul că dispozițiile legale edictate cu titlu de norme de aplicare a unui act normativ reprezentat de o lege nu pot modifica însăși prevederile legale ce fac obiectul aplicării, sunt și prevederile art. 75 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, potrivit cu care "ordinele cu caracter normativ, instrucțiunile și alte asemenea acte ale conducătorilor ministerelor și ai celorlalte organe ale administrației publice centrale de specialitate sau ale autorităților administrative autonome se emit numai pe baza și în executarea legilor, a hotărârilor și a ordonanțelor Guvernului";. Totodată, potrivit art. 76 din același act normativ,
"ordinele, instrucțiunile și alte asemenea acte trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza și în executarea cărora au fost emise și nu pot conține soluții care să contravină prevederilor acestora";.
Tribunalul constată că reclamantul/a a primit suma de la pârâta angajator cu ocazia încetării raporturilor de muncă ca urmare a procesului de concediere colectivă, că suma încasată denumită indemnizație de concediere are natura juridică a unor plăți compensatori în sensul legii, iar nu a unei compensații bănești individuale, situație în care ținând cont de faptul că plățile compensatorii sunt exceptate expres de la plata impozitului, textul prevăzând expres că aceste sume "nu sunt impozabile";, astfel că în mod nelegal pârâta angajator a reținut și virat la bugetul de stat impozitul aferent sumei de care a beneficiat reclamantul/a. În concluzie, toate drepturile bănești indiferent de modul în care sunt denumite(plată compensatorie, compensații bănești, indemnizație pentru concediere) reprezintă o măsură de protecție socială la care sunt îndreptățiți salariații concediați, pentru motive care nu țin de persoana lor, în vederea atenuării consecințelor concedierii individuale sau colective, pentru motive care nu țin de persoana salariatului. Astfel art. 67 din Codul muncii instituie, în favoarea salariaților concediați din motive care nu țin de persoana salariatului, dreptul de a beneficia de măsuri active de combatere a șomajului și de compensații în condițiile prevăzute de lege și de contractul colectiv de muncă, angajatorului revenindu-i obligația corelativă de a lua măsuri de protecție față de acești angajați, potrivit art. 69 lit. b) din același cod. Prin urmare, chiar dacă această măsură de protecție este prevăzută și în contractul colectiv de muncă, ea nu are caracterul unei clauze, rezultat al negocierii părților contractante, întrucât obligația angajatorului este una izvorâtă din lege, prin contractele colective de muncă, încheiate anual ori pe alte perioade de timp, la nivel de ramură și nivel de unitate, părțile contractante negociind numai condițiile și cuantumurile acestora, scopul fundamental al unor astfel de clauze fiind acela de a stipula drepturi la un nivel superior față de cel prevăzut în normele legale, pentru a fi atenuate consecințele concedierilor individuale sau colective pentru motive care nu țin de persoana salariatului.
În consecință, plățile compensatorii sunt acordate în temeiul legii, indiferent de faptul că sunt acordate efectiv din fondul de salarii, de către angajator sau sunt acordate salariaților prin acte normative și suportate de stat.
Pentru considerentele expuse, tribunalul va admite acțiunea civilă precizată formulată de reclamant/ă împotriva pârâtei angajator ca fiind întemeiată și în consecință va obliga pârâta să plătească reclamantei/ului suma de 3.982 lei reprezentând impozit pe venit reținut nelegal.
În privința cererii de acordare a dobânzii legale, cerere formulată de reclamant/ă prin precizarea ulterioară de acțiune, aceasta se impune a se acorda acesteia în temeiul prevederilor OG nr. 9/2000 - în perioada de aplicabilitate a acestui act normativ - iar ulterior în baza OG nr. 13/2011
și respectiv a Noului Cod civil, întrucât numai astfel se poate concepe o justă reparație a prejudiciului suferit de reclamant/ă prin acțiunea pârâtei angajator de a reține nelegal din indemnizația de concediere impozitul pe venit, motiv pentru care va fi obligată pârâta angajator să plătească și dobânda legală de la data reținerii și până la data restituirii integrale.
În temeiul art.274 Cod procedură civilă, tribunalul constată că pârâta angajator se află în culpă procesuală raportat la admiterea acțiunii reclamantului/ei, motiv pentru care va fi obligat/ă pârâta SC O. P. SA să plătească reclamantului/ei suma de 1690 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial achitat de pârâtă în toate fazele procesuale, potrivit înscrisurilor justificative depuse la dosar, respectiv primă instanță f.157.
În ce privește cererea de chemare în garanție
formulată de pârâta angajator, tribunalul apreciază că aceasta este întemeiată împotriva chematei în garanție A. N. de A. F. -
G. de A. a M. C. potrivit următoarele considerente.

Tribunalul reține că art. 60 alin.1 din Codul de procedură civilă instituie pentru pârât posibilitatea de a chema în garanție persoana împotriva căreia s-ar putea îndrepta cu o cerere proprie în garanție sau despăgubire în cazul în care ar cădea în pretenții, însă limitat la obiectul cererii introductive. Scopul cererii de chemare în garanție fiind acela de a rezolva, în cadrul aceluiași proces, și pretențiile pe care partea căzută în pretenții le are față de cel chemat în garanție ce are obligația legală de a răspunde în considerarea raporturilor stabilite între ei, soluția pe care o poate pronunța instanța asupra cererii de chemare în garanție este dependentă de caracterul incidental al acesteia față de acțiunea principală. Aceasta este și limita în care operează prorogarea de competență a instanței investite cu soluționarea acțiunii principale. Rezolvarea pe fond a cererii de chemare în garanție pendinte nu este așadar inadmisibilă, procedura instituită de art. 117 Cod proc. fiscală fiind distinctă de cea reglementată de art. 109 alin. 2 Cod proc civ, titularul dreptului respectând condițiile impuse de legiuitor. Circumstanțele cauzei fixate prin prisma obiectului concret al acțiunii principale, respectiv al cererii de chemare în garanție limitează cercetarea judecătorească strict la obligația fixată de instanța de judecată în sarcina pârâtei angajatoare, chemarea în garanție fiind întemeiată în raportul dintre angajator și organul de specialitate al administrației publice centrale ANAF care administrează bugetul general consolidat în care au fost virate sumele reținute cu titlu de impozit pe venit, calculat asupra indemnizației de concediere acordată reclamantului/ei, de către angajatorul-mare contribuabil O. P. SA, conform art.114 alin.2/1 din OG nr.93/2003 privind Codul de procedură fiscală. Cum înainte s-a reținut, potrivit art. III din Hotărârea Guvernului nr.1171/2007 de modificare a Hotărârii Guvernului nr.495/2007 privind organizarea si funcționarea

N. de A. F., "începând cu data de 1 octombrie 2007, D. generala de administrare a marilor contribuabili, în a cărei administrare se afla angajatorul, s-a reorganizat ca direcție generală în cadrul A. N. de A. F., fără personalitate juridică, prin comasare. Comasarea s-a făcut prin absorbția Direcției generale de administrare a marilor contribuabili de către A. N. de A. F., in condițiile Decretului nr.31/1954 cu privire la persoanele fizice si persoanele juridice, cu modificările ulterioare. Prin urmare revine A. N. de A. F. B. sarcina despăgubirii derivată din nelegala impozitare a compensațiilor de concediere, nicidecum celorlalte chemate în garanție Administrația F. P. B. și D. G. a F. P. B. -N., în persoana cărora nu poate fi reținută calitatea procesuală pasivă. Având în vedere această situație, reținând că pârâta angajatoare a căzut în pretenții cu privire la suma pe care a reținut-o și virat-o în contul bugetului de stat, cu toate că nu se impunea acest lucru, suma cuvenită reclamantului/ei nefiind impozabilă după cum s-a explicat, că sumele reținute au fost virate de către pârâtă bugetului general consolidat, administrat de chemata în garanție ANAF, tribunalul va admite cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC O. P. SA împotriva chematei în garanție A. N. de A. F. și-n consecință va obliga chemata în garanție să plătească pârâtei suma la plata căreia pârâta a fost obligată în favoarea reclamantei cu titlu de impozit pe venit, dobândă legală și cheltuieli de judecată anterior indicate.
În temeiul art.274 Cod procedură civilă, tribunalul constată că chemata în garanție se află în culpă procesuală raportat la admiterea cererii de chemare în garanție, motiv pentru care o va obliga să plătească pârâtei SC O. P. SA suma de 522.92 lei cheltuieli de judecată, reprezentând o parte din onorariu avocațial achitat de pârâtă în toate fazele procesuale, respectiv jumătate, potrivit înscrisurilor justificative depuse la dosar, respectiv primă instanță, recurs și rejudecare. La stabilirea acestei soluții, tribunalul precizează că pârâta angajator a efectuat apărări atât privind acțiunea
civilă, cât și cererea de chemare în garanție, situație în care o parte din cheltuielile efectuate de aceasta au vizat acțiunea civilă ce a fost admisă, soluție față de care e în culpă procesuală, caz în care aceste cheltuieli trebuie suportate de pârâtă, tribunalul acordând o sumă stabilită global și echitabil raportat la poziția pârâtei în proces.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII HOTĂRĂȘTE
Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților D. G. a F. P. B.
-N. și Administrația F. P. B.,
ambele cu sediul în B., str. 1 D. nr. 6-8, județ
-N. și A. N. de A. F. - D. G. de A. a M. C., în calitate de pârâtă și respinge acțiunea formulată de reclamantul/a Ș. M. împotriva acestor pârâte ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Respinge ca nefondate excepțiile tardivității, prescripției dreptului la acțiune și lipsei calității procesuale pasive a pârâtei invocate de pârâta SC O. P. SA, cu sediul în B., strada Coralilor nr. 22, sector 1.

Respinge excepțiile inadmisibilității și lipsei calității procesuale pasive în calitate de chemată în garanție, invocate de A. N. de A. F. - D. G. de A. a M.

C.,

cu sediul în B., str. A., nr. 17, sector 5.

Admite excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de D. G. a F. P.

B. -N.,

în calitate de chemată în garanție și respinge cererea de chemare în garanție față de această.

Admite acțiunea civilă precizată formulată de reclamant/ă Ș. M., cu domiciliul procesual ales la mandatar av. Moruțan I. n Alin în B., str. Alba I., nr.8, et.1, județul B.

N., împotriva pârâtei SC O. P. SA și obligă pârâta să plătească reclamantului/ei suma de 3.982 lei reprezentând impozit pe venit reținut, precum și dobânda legală de la data reținerii și până la data restituirii integrale.

Obligă pârâta SC O. P. SA să plătească reclamantului/ei suma de 1.690 lei cheltuieli de judecată.

Admite cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC O. P. SA împotriva A.

N. de A. F. - D. G. de A. a M. C.

și-n consecință obligă chematul în garanție să plătească pârâtei suma la plata căreia pârâta a fost obligată în favoarea reclamantei cu titlu de impozit pe venit și cheltuieli de judecată anterior indicate.

Obligă chematul în garanție A. N. de A. F. - D. G. de A. a M.

să plătească pârâtei SC O. P. SA

suma de 522,92 lei cheltuieli de judecată. Cu drept de recurs în termen de 10 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședința publică din_ .

PREȘEDINTE,		GREFIER,
B. I. S.	M.	D.

Cu votul consultativ al asistenților judiciari,

V. C. M. A. LS

Red./Dact.

BISz -_, 8 ex.

Sentința civilă nr. 404/2013. Pretenții. Litigiu de muncă

Vezi şi alte speţe de dreptul muncii:

Comentarii despre Sentința civilă nr. 404/2013. Pretenții. Litigiu de muncă