Răspundere delictuală. Recunoaştre necondiţionată a pretenţiilor părţii civilă.
| Comentarii |
|
Imposibilitatea revenirii şi a contestării aceloraşi pretenţii ca nedovedite. Respingerea apelului
Curtea de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori, decizia nr. 759 din 24 septembrie 2014
Prin sentinţa penală nr. 130 din 14 mai 2014 a Tribunalului Maramureş, în temeiul art. 396 al. 1 şi 2 NCPP, a fost condamnată inculpata T.I., pentru săvârşirea infracţiunii de lovire sau alte violenţe prev. şi ped. de art. 193 al. 2 NCP prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de vătămare corporală prev. şi ped. de art. 181 al. 1 VCP, cu aplicarea art. 396 al. 10 NCPP, art. 5 şi art. 61 NCP la pedeapsa de 1000 (unamie) lei amendă, reprezentând 20 zile amendă a câte 50 lei fiecare.
În temeiul art. 397 al. 1, art. 23 al. 3, art. 25 al. 1 NCPP, art. 998 VCCiv., art. 6 NCCiv. raportat la art. 313 din Legea nr. 95/2006, s-a admis acţiunea civilă formulată de părţile civile şi, în consecinţă, a fost obligată inculpată să plătească părţii civile Spitalul Municipal Sighetu Marmaţiei suma de 1.291,10 lei, părţii civile Spitalul de Recuperare Borşa suma de 967,64 lei şi părţii civile Spitalul Judeţean de Urgenţă Dr. Constantin Opriş Baia Mare suma de 1.111,76 lei, cu titlu de despăgubiri civile, respectiv contravaloarea serviciilor medicale acordate părţii civile T.S., cu dobânda legală calculată până la plata integrală a debitului.
În temeiul art. 397 al. 1, art. 19, art. 25 al. 1 NCPP, art. 998 VCCiv., art. 6 NCCiv., a fost
obligată inculpată să plătească părţii civile T.S. suma de 2200 lei cu titlu de despăgubiri civile
materiale şi suma de 3000 lei daune morale.
În temeiul art. 276 al. 1 şi 2 NCPP, a fost obligată inculpată să plătească părţii civile T.S. suma
de 1500 lei cheltuieli judiciare.
În temeiul art. 274 al. 1 NCPP, a fost obligată inculpată să plătească statului suma de 600 lei cheltuieli judiciare.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin rechizitoriul din data de 15.10.2013, ..., inculpata T.I., cu datele personale individualizate în dispozitivul sentinţei, a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de lovire sau alte violenţe, prev. şi ped. de art. 193 al. 2 NCP prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de vătămare corporală ,prev. şi ped. de art. 181 al. 1 C. pen.
S-a reţinută că, în data de 14.04.2011, inculpata T.I. a aruncat cu o piatră în direcţia în care se afla partea vătămată, cauzându-i leziuni la nivelul capului, vindecabile în 21-22 de zile de îngrijiri medicale, potrivit raportului de constatare medico-legală nr. 773/01.11.2011.
Persoana vătămată T.S. s-a constituit parte civilă faţă de inculpată cu suma de 2200 lei cu titlu de daune materiale şi 10000 lei cu titlu de daune morale.
Părţile civile Spitalul Municipal Sighetu Marmaţiei, Spitalul de Recuperare Borşa şi Spitalul Judeţean de Urgenţă Dr. Constantin Opriş Baia Mare au formulat pretenţii civile faţă de inculpată, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 1.291,10 lei, a sumei de 967,64 lei şi respectiv a sumei de 1.111,76 lei, cu titlu de despăgubiri civile, respectiv contravaloarea serviciilor medicale acordate părţii civile T.S., cu dobânda legală calculată până la plata integrală a debitului.
Inculpata T.I. a recunoscut fapta comisă şi forma de vinovăţie reţinută în sarcina sa şi a solicitat ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, potrivit disp. art. 375 al. 1 NCPP:
Din probele administrate în cursul urmăririi penale coroborate cu declaraţiile inculpatei, instanţa a reţinut în fapt următoarele:
Fiind vecine, între părţi există o stare conflictuală de circa 15 ani, alimentată de neînţelegeri legate de modul de respectare a mejdei. În data de 08.04.2011, soţul persoanei vătămate, numitul T.D., a construit un gard care delimita cele două proprietăţi, ocupând fără drept o porţiune de aproximativ un metru de teren pe o lungime de 15 metri din proprietatea inculpatei, moment în care familia acesteia a chemat la faţa locului lucrători de la Serviciul sistematizare şi amenajare a teritoriului din cadrul Primăriei Oraşului Borşa. Aceştia s-au deplasat la faţa locului în data de 14.04.2011, încercând să aplaneze conflictul, nereuşindu-se însă acest lucru. După ce reprezentanţii primăriei au plecat, inculpata T.I. a aruncat cu o piatră în direcţia unde se afla persoana vătămată, lovind-o la nivelul capului. Aceasta a căzut în stare de inconştienţă, fiind transportată la Spitalul de Recuperare Borşa, unde i s-a acordat asistenţă medicală de urgenţă, ulterior fiind transferată la Spitalul Judeţean Dr. Constantin Opriş Baia Mare-Secţia Neurochirurgie unde a fost internată. Persoana vătămată a fost internată şi la Spitalul Municipal Sighetu Marmaţiei unde i s-a asigurat asistenţă medicală de specialitate.
În urma loviturii primite, persoana vătămată a suferit leziuni ce au necesitat 21-22 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare.
Situaţia de fapt mai sus menţionată reiese din recunoaşterea inculpatei în instanţă, care se coroborează şi cu următoarele probe: plângerea şi declaraţiile părţii vătămate , raportul de constatare medico-legală, certificatul medico-legal nr. 268/18.04.2011, declaraţiile martorilor, declaraţia inculpatului de recunoaştere a faptei, completare la certificatul medico-legal nr. 268 şi la acelaşi certificat medico-legal din 18.04.2011, raportul de constatare tehnico-ştiinţifică nr. 129002 din 15.03.2013, adresa nr. 2993/07.09.2012 a Spitalului orăşenesc Borşa privind constituirea ca parte civilă, adresa nr. 3696/13.09.2012 a Spitalului Municipal Sighetu Marmaţiei privind constituirea ca parte civilă, adresa nr. 15611 din 10.09.2012 a Spitalului Judeţean de Urgenţă dr. Constantin Opriş Baia Mare privind constituirea ca parte civilă.
Fapta săvârşită de inculpată , sub aspectul laturii obiective, s-a realizat prin lovirea persoanei vătămate T.S. cu o piatră în cap . Această faptă a avut ca urmare producerea unei vătămări corporale şi suferinţe fizice persoanei vătămate care a avut nevoie de 21-22 zile îngrijiri medicale pentru vindecare. Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei , suferinţa fizică fiind prezumată, iar vătămarea fizică reieşind din certificatul medico-legal.
În ceea ce priveşte latura subiectivă, intenţia inculpatei rezultă din împrejurarea că, deşi ştia că lovitura cauzată de lovirea cu piatra o să-i provoace dureri şi vătămări corporale persoanei vătămate , a decis totuşi să o facă. Inculpata a acţionat cel puţin cu intenţie indirectă, a prevăzut pericolul reprezentat de acţiunea sa de lovire şi, deşi nu a urmărit, a acceptat producerea rezultatului ,vinovăţia inculpatei fiind dovedită în cauză.
Din ansamblul probator reiese cu certitudine că fapta există, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, fiind săvârşită de inculpat cu vinovăţie.
În drept, fapta comisă de inculpată, aşa cum a fost descrisă şi pe deplin dovedită prin probele administrate în cursul urmăririi penale, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de lovire sau alte violenţe, prev. şi ped. de art. 193 al. 2 NCP prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de vătămare corporală prev. şi ped. de art. 181 al. 1 VCP, pentru care urmează a se aplica inculpatei o pedeapsă cu amenda, individualizată în dispozitivul sentinţei.
În ce priveşte aplicarea şi individualizarea pedepsei s-a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art.5 din noul Cod penal ,raportat pe de o parte posibilitatea reţinerii în favoarea inculpatei a unor circumstanţe atenuante judiciare cu consecinţe mai favorabile asupra individualizării pedepsei ,iar pe de altă parte faţă de prevederea alternativă alături de închisoarea şi a pedepsei cu amenda penală ,prevăzută în noua reglementare penală.
Potrivit alin.1 al articolului anterior menţionat , în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale , se aplică legea mai favorabilă.
Instanţa a avut în vedere la individualizarea pedepsei şi a cuantumului acesteia criteriile generale prev. de art. 74 NCP în raport cu gravitatea infracţiunii săvârşite, periculozitatea infractorului , împrejurarea şi modul de comitere a infracţiunii , natura şi gravitatea rezultatului produs , antecedentele penale , starea de pericol creată , precum şi vârsta , starea de sănătate ,
situaţia familială şi socială , nivelul de educaţie al inculpatei .
Luând în considerare aceste criterii prin raportare în concret la modul în care inculpata a comis infracţiunea , vârsta acesteia, se apreciază că pedeapsa cu amenda este suficientă pentru corijarea comportamentului deviant la inculpatei , păstrând justul echilibru între gravitatea faptei, urmări şi sancţiunea aplicată.
Pedeapsa trebuie să aibă o funcţie de constrângere, de intimidare, dar şi de reeducare, mijloace ce urmăresc aceleaşi scopuri de prevenţie şi de adaptare socială, astfel că, prin aplicarea unei pedepse cu amenda, instanţa a avut convingerea că scopul sancţionator al acesteia va fi atins, în acelaşi timp cu îndeplinirea scopului educativ al acesteia, astfel încât pe viitor inculpata să respecte normele legale.
Instanţa a reţinut în favoarea inculpatei circumstanţe atenuante legale conform art. 396 al. 10 NCPP , reţinându-se şi că atitudinea acesteia a fost una sinceră, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faţa instanţei de judecată, este o persoană în vârstă, suferă de mai multe boli, nu are antecedente penale şi a recunoscut sincer fapta, arătând prin aceasta că a conştientizat consecinţele acesteia .
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept,instanţa a aplicat inculpatei o pedeapsă cu amenda , cuantumul acesteia fiind individualizat în dispozitivul sentinţei .
În ce priveşte latura civilă , s-a reţinutcă s-au constituit părţi civile faţă de inculpată , persoana vătămată T.S., cu suma de 2200 lei cu titlu de daune materiale şi 10000 lei cu titlu de daune morale, Spitalul Municipal Sighetu Marmaţiei, Spitalul de Recuperare Borşa şi Spitalul Judeţean de Urgenţă Dr. Constantin Opriş Baia Mare , solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 1.291,10 lei, a sumei de 967,64 lei şi respectiv a sumei de 1.111,76 lei, cu titlu de despăgubiri civile.
Pretenţiile civile ale unităţilor spitaliceşti , cum de altfel au fost şi dovedite , au fost recunoscute de inculpată , astfel că, în conformitate cu disp. art. 397 al. 1, art. 23 al. 3, art. 25 al. 1 NCPP, art. 998 VCCiv., art. 6 NCCiv. raportat la art. 313 din Legea nr. 95/2006, instanţa a obligat pe inculpată să plătească părţii civile Spitalul Municipal Sighetu Marmaţiei suma de 1.291,10 lei, părţii civile Spitalul de Recuperare Borşa suma de 967,64 lei şi părţii civile Spitalul Judeţean de Urgenţă Dr. Constantin Opriş Baia Mare suma de 1.111,76 lei, cu titlu de despăgubiri civile, reprezentând contravaloarea serviciilor medicale acordate părţii civile T.S., cu dobânda legală calculată până la plata integrală a debitului.
În ce priveşte pretenţiile formulate de partea civilă T.S. ,instanţa a reţinut că unul dintre principiile fundamentale de drept este cel al reparării integrale a prejudiciului suferit, acest lucru presupunând înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale unui fapt ilicit şi culpabil, fie ele patrimoniale sau nepatrimoniale, în scopul repunerii, pe cât posibil, în situaţia anterioară a victimei.
Criteriul echităţii exprimă cerinţa ca indemnizaţia să reprezinte o justă şi integrală dezdăunare a părţii vătămate. În temeiul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, acest criteriu se traduce prin necesitatea ca partea vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit. Altfel spus, cuantumul despăgubirilor trebuie astfel stabilit încât să aibă efecte compensatorii şi în acelaşi timp să nu constituie venituri nejustificate.
După comiterea faptei de către inculpată , ca urmare a imposibilităţii părţii civile de a-şi desfăşura activitatea curentă , a fost ajutată de soţia martorului D.G. timp de 22 de zile , aceasta primind pentru fiecare zi câte 100 de lei, aspect ce justifică obligarea inculpatei la plata către partea civilă a sumei de 2200 de lei cu titlu de despăgubiri civile materiale. De altfel , inculpata a fost de acord să-i plătească părţii civile 50 de lei pe zi pentru perioada necesară vindecării .
Referitor la daunele morale solicitate de partea civilă , instanţa a apreciat că, prin raportare la urmarea produsă de lovitura exercitată de inculpată , numărul de zile de îngrijire medicală necesare pentru vindecare şi implicit suferinţa produsă , suma de 3000 de lei este suficientă pentru compensarea traumelor suferite de partea civilă, urmând ca , în baza art. 397 al. 1, art. 19, art. 25 al. 1 NCPP, art. 998 VCCiv., art. 6 NCCiv., acţiunea civilă exercitată a fost admisă în aceste limite .
De asemenea, inculpata a fost obligată, potrivit disp. art. 276 al. 1 şi 2 NCPP să plătească persoanei vătămate T.S. cheltuieli judiciare ocazionate cu purtarea acestui proces, proporţionale cu admiterea acţiunii civile , constând în onorariu avocat , justificate de chitanţa depusă la dosarul cauzei şi deplasările părţii civile la instanţă .
În temeiul art. 274 al. 1 NCPP, instanţa a obligat pe inculpată şi la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpata T.I., solicitând admiterea căii de atac promovate, desfiinţarea soluţiei judecătoriei, iar sub aspectul laturii penale aplicarea unei amenzi reduse în cuantum şi să se dispună amânarea aplicării pedepsei în baza art. 83 Cod penal, raportat la vârsta sa înaintată şi starea sanitară alterată, iar sub aspectul laturii civile, reducerea cuantumului daunelor materiale la 1.000 lei, iar a celor morale la 500 lei, întrucât nu posedă resurse materiale, pentru a o dezdăuna pe partea civilă T.S..
Curtea examinând apelul declarat, prin prisma motivelor invocate, ajunge la următoarele constatări:
Răspunderea civilă delictuală este definită ca o îndatorire a oricărei persoane de a respecta regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi de a nu aduce atingere, prin acţiunile ori prin inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.
Întemeiat legislativ pe dispoziţiile art. 1385 alin 1, art. 1349 alin 2 şi art. 1531 cod civil principiul reparării integrale a prejudiciului exprimă cerinţa înlăturării tuturor consecinţelor dăunătoare ale faptei ilicite, în scopul restabilirii, pe cât posibil, a situaţiei anterioare. Importanţa prevederii în noul cod, a imperativului reparării integrale, este esenţială, deoarece finalitatea răspunderii civile rezidă tocmai în înlăturarea totală a consecinţelor dăunătoare ale faptei ilicite.
Restitutio in integrum, în sensul propriu al terminologiei, înseamnă o reparaţie integrală a pagubei; specificul responsabilităţii civile constă în restabilirea cât mai precisă, în măsura în care acest lucru este posibil, a echilibrului care a fost afectat prin cauzarea pagubei şi repunerea victimei în situaţia în care s-ar fi aflat, dacă actul prejudiciabil nu ar fi avut loc.
În răspunderea civilă delictuală, Curtea reţine că sunt două texte ale Noului Cod civil ce reglementează principiul reparaţiei integrale: persoana cu discernământ „răspunde de toate prejudiciile, fiind obligată să le repare integral „ - art. 1349 alin.2 şi „prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel”- art. 1385 alin 1. Art. 1349 enunţă regula de principiu, iar art. 1385 şi următoarele detaliază conţinutul reparării integrale.
Curtea reţine că în virtutea reparării integrale, la stabilirea întinderii despăgubirii nu se vor lua în calcul: starea materială a inculpatului, situaţia patrimonială a victimei, gravitatea culpei, împrejurarea că autorul a prevăzut sau nu producerea pagubei la momentul comiterii infracţiunii (se repară prejudiciile previzibile şi cele imprevizibile).
Valoarea reparaţiei cuvenite celui păgubit trebuie să fie echivalentul tuturor pierderilor suferite de acesta, în urma săvârşirii faptei prejudiciabile.
Inculpata îşi asumă riscul tuturor consecinţelor generate de infracţiune şi respectiv a pagubelor, oricât de mare ar fi întinderea lor. Se cere ca în momentul comiterii faptei, să fi prevăzut cu certitudine şi să fi urmărit producerea consecinţelor, să fi prevăzut ca eventualitate şi să fi acceptat producerea unor asemenea consecinţe ori, prevăzându-le ca eventualitate, să fi considerat fără temei că nu se vor produce sau să nu fi prevăzut deloc producerea lor, deşi trebuia şi putea să prevadă.
Curtea reţine că, repararea integrală a pagubei este esenţială, deoarece finalitatea răspunderii civile rezidă tocmai în ştergerea totală a consecinţelor dăunătoare ale faptei ilicite.
Rezoluţia nr. 75 a Consiliului Europei reaminteşte, în primul său articol, că persoana care a suferit un prejudiciu este îndreptăţită la repararea acestuia, astfel încât să fie repusă într-o situaţie cât mai apropiată de cea în care s-ar fi aflat, dacă paguba nu s-ar fi produs.
Instanţa reţine că ne aflăm în faţa principiului care integrează în cauzalitate toate acţiunile cu caracter ilicit, care au făcut posibilă, la modul real şi efectiv, comiterea faptei, care, în cele din urmă, a avut rolul de cauză a prejudiciului.
Cauzalitatea faptei ilicite include nu numai fapta autorului - cauza directă a pagubei - ci şi faptele care au făcut posibilă acţiunea cauzală, care i-au asigurat ori i-au agravat efectele.
Curtea reţine că unitatea cauză - condiţii - fundamentează răspunderea civilă a inculpatei. Principiul va fi luat în considerare, de sine stătător şi în acele ipoteze în care, fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni, ci atrage doar răspunderea civilă.
Instanţa stabileşte că reparaţia se face în natură, respectiv prin acele mijloace care sunt cele mai aproape de specificul prejudiciului. Repararea în natură este concepută ca principiu de esenţa răspunderii civile, întrucât are aptitudinea de a repara în întregime paguba, prin restabilirea situaţiei anterioare producerii faptei ilicite.
Curtea stabileşte că noul Cod civil prevede că repararea pagubei prin echivalent bănesc se realizează dacă, repararea în natură nu este cu putinţă, ori dacă, victima nu este interesată de o asemenea modalitate de recuperare a pagubei.
Repararea prin echivalent este o modalitate subsidiară, iar regula care o guvernează este aceea de a asigura o echivalenţă perfectă între pagubă şi indemnizaţie.
Despăgubirea se stabileşte prin acordul părţilor sau prin hotărâre judecătorească.
Practica judiciară română, recentă a statuat în sensul că „instanţa este datoare să verifice dacă tranzacţia părţilor nu urmăreşte un scop ilicit sau dacă nu este potrivnică legii şi intereselor părţilor ori dacă nu este rezultatul unui viciu de consimţământ”.
Nu în ultimul rând la stabilirea despăgubirii se va avea în vedere data producerii prejudiciului.
Curtea reţine că o veritabilă reparare integrală se poate realiza doar dacă victima îşi restabileşte „la preţul zilei, situaţia patrimonială pe care o avea înainte de a fi păgubită”.
„Ştergerea consecinţelor prejudiciabile şi repunerea în situaţia anterioară înseamnă eliminarea riscului care rezultă din deprecierea monetară; riscul monetar este în sarcina pârâtului aşa cum se arată şi în doctrina franceză”.
În speţa mde faţă, este vorba de repararea de către inculpată a prejudiciului cauzat prin vătămarea integrităţii corporale şi a sănătăţii părţii civile T.S..
Curtea reţine că prejudiciul care constă în vătămarea integrităţii şi a sănătăţii persoanei este o consecinţă a încălcării celor mai importante drepturi subiective. Dreptul la sănătate, cel la integritate fizică şi psihică sunt prerogative nepatrimoniale, intim ataşate persoanei potrivit art. 58 Cod civil. Noul Cod Civil reglementează în art. 1387 -1395 prejudiciul cauzat prin vătămarea integrităţii corporale sau a integrităţii persoanei. Conform art. 1385 Cod civil, repararea integrală obligă la refacerea tuturor consecinţelor dăunătoare cu caracter economic ale faptei ilicite. Despăgubirea va include pierderea efectivă, şi câştigul nerealizat.
Partea civilă în prezenta cauză a solicitat acordarea de daune materiale în sumă de 2.200 lei, reprezentând contravaloarea sumelor achitate unei alte persoane, ca efect al pierderii şi reducerii capacităţii sale de muncă pe o durată de 22 de zile. Această sumă i-a fost acordată de către judecătorie deoarece incapacitatea de muncă este caracterizată prin imposibilitatea definitivă ori temporară a victimei de a-şi utiliza facultăţile fizice sau mentale, pentru a desfăşura activitate, aşa cum proceda înainte de producerea prejudiciului. Partea civilă T.S. a fost internată şi în unităţi spitaliceşti, ca efect al lovirii ei în cap, cu piatra de către inculpată, apelanta fiind obligată şi la costul cheltuielilor de spitalizare, ocazionate de fapta sa ilicită.
Curtea reţine că aceste cheltuieli de îngrijire medicală cuprind: costul medicamentelor de care a beneficiat victima, costul spitalizării, costul tratamentelor de recuperare şi costul intervenţiilor chirurgicale, acolo unde este cazul. Este de precizat că aceste sume acoperă întregul interval de timp necesar vindecării victimei.
Şi în speţa de faţă, repararea integrală a pagubei suferite de partea civilă înseamnă acordarea despăgubirilor atât pentru prejudiciile generate până la data pronunţării hotărârii judecătoreşti, cât şi pentru perioada ulterioară rămânerii definitive a hotărârii.
Curtea reţine că în răspunderea civilă delictuală, creanţa victimei are ca obiect „nu un lucru, nici bani, ci o valoare: aceea a prejudiciului. Creanţa victimei în răspunderea delictuală se naşte la data producerii prejudiciului, dar cuantumul său este calculat în funcţie de valoarea prejudiciului la data hotărârii judecătoreşti. Drepturile victimei nu au ca obiect o sumă de bani, ci repararea prejudiciului suferit”.
După expunerea acestor principii cu caracter general ale răspunderii civile delictuale, operante în speţă, Curtea va analiza punctual motivele de apel ale inculpatei T.I..
1. O primă critică a inculpatei vizează cuantumul cheltuielilor de
spitalizare la care a fost obligată în favoarea Spitalului de Recuperare Borşa, a Spitalului Municipal Sighetu Marmaţiei şi în favoarea Spitalului de Urgenţă „Dr.C-tin Opriş”, fără ca părţile civile să facă vreo dovadă a sumelor pretinse.
Curtea reţine că această nemulţumire a inculpatei nu este fondată, deoarece la data de 3 aprilie 2014, în faţa Judecătoriei Vişeu de Sus, a afirmat textual: ”sunt de acord să achit contravaloarea serviciilor medicale efectuate de unităţile spitaliceşti constituite părţi civile”. Ca efect al acestei recunoaşteri necondiţionate a inculpatei, fără ca discernământul să-i fie afectat, instanţa de fond a obligat-o la plata cheltuielilor de spitalizare în favoarea celor trei unităţi sanitare. În acest sens, judecătoria a dat eficienţă prevederilor art. 23 alin. 3 NCPP, în sensul că, „în cazul recunoaşterii pretenţiilor civile, instanţa obligă la despăgubiri în măsura recunoaşterii”. Câtă vreme, inculpata a recunoscut de bună voie cuantumul cheltuielilor de spitalizare, neopunându-se la aceste pretenţii civile, judecătoria a aplicat principiul disponibilităţii ce guvernează latura civilă a procesului, condiţii în care apelanta nu poate reveni asupra acestei recunoaşteri, ea având un caracter irevocabil.
Mai mult, Curtea reţine că inculpata la termenul din 3.04.2014, la Judecătoria Vişeu de Sus, a fost asistată de un apărător ales, astfel că recunoaşterea cheltuielilor de spitalizare ale unităţilor sanitare, a fost făcută în deplină cunoştinţă de cauză, atât cu privire la conţinutul obligaţiei asumate cât şi a consecinţelor acesteia.
Este de remarcat că, inculpata în această cauză a optat pentru soluţionarea ei, în baza recunoaşterii totale şi necondiţionate a vinovăţiei sale, atât sub aspect penal cât şi civil. De altfel, în aceeaşi declaraţie dată în faţa instanţei de fond la 3.04.2014, inculpata precizează textual:”sunt de acord să plătesc părţii civile T.S. suma de 50 lei pe fiecare zi pentru vindecarea acesteia”.
În aceste condiţii, primul motiv de apel este nefondat, urmând a se respinge ca atare.
2. O altă critică a apelantei vizează cuantumul daunelor materiale şi morale acordate părţii civile prin sentinţa instanţei de fond, solicitând reducerea acestora la 1.000 lei în privinţa celor materiale şi la 500 lei a celor morale, deoarece este lipsită de posibilităţi materiale, care să-i permită dezdăunarea victimei.
Nici această solicitare nu este fondată.
CEDO reaminteşte că o hotărâre prin care se constată o încălcare a drepturilor unei părţi, determină statul de a pune capăt acelei încălcări şi de a elimina consecinţele păgubitoare pentru acea persoană. Dacă dreptul intern pertinent nu permite decât o eliminare imperfectă a consecinţelor acestei încălcări, art.41 din Convenţia Europeană conferă Curţii competenţa de a acorda o reparaţie în favoarea părţii vătămate. Printre elementele luate în considerare de către Curte, atunci când se pronunţă în materie, se numără prejudiciul material, mai precis pierderile efectiv suferite, rezultând direct din pretinsa încălcare, şi prejudiciul moral, care reprezintă repararea stării de angoasă, a neplăcerilor şi a incertitudinilor rezultând din această încălcare, precum şi din alte pagube nemateriale. (cauza Ernestina Zullo din noiembrie 2004).
De altfel, în cazul în care diverse elemente constituind prejudiciul nu se pretează la un calcul exact, sau în cazul în care distincţia între prejudiciul material şi cel moral se realizează mai greu, Curtea le poate examina împreună. (cauza Comingersoll împotriva Portugaliei CEDO 2000).
Conform jurisprudenţei Curţii Europene, partea civilă poate obţine rambursarea prejudiciului material şi moral în măsura în care s-a stabilit realitatea acestuia precum şi caracterul rezonabil al cuantumului.
Referitor la daunele morale, cerinţele legii impun ca persoana care a săvârşit o faptă ilicită să repare integral toate prejudiciile ce au rezultat din săvârşirea acesteia, indiferent de caracterul lor, ceea ce rezultă din însăşi redactarea art.998 şi 999 din vechiul Codul civil şi art. 1391 din actualul Cod civil, care folosesc termenul general de „prejudiciu”, fără a distinge în raport cu caracterul material sau moral al acestuia, ceea ce înseamnă că trebuie reparate atât prejudiciile materiale cât şi cele morale cauzate prin orice fapte ilicite, deci, şi a celor cu caracter penal.
Dacă în cazul răspunderii civile patrimoniale, stabilirea prejudiciului este relativ uşoară, întrucât acesta este material, evaluabil în bani, iar criteriile de fixare a pagubei materiale sunt tot de natură patrimonială, în cazul răspunderii civile nepatrimoniale pentru daunele morale, dimpotrivă, prejudiciile sunt imateriale, nesusceptibile, prin ele însele de a fi evaluate în bani.
În sistemul de drept românesc nu sunt precizate criterii pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, judecătorul fiind singurul care, în raport de consecinţele pe orice plan, suferite de partea vătămată, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală care să compenseze prejudiciul moral cauzat.
Pe de altă parte, această compensaţie materială trebuie să fie echitabilă şi proporţională cu întinderea pagubei suferite.
Răspunderea civilă delictuală nu este limitată de posibilităţile de plată ale inculpatului, principiul aplicabil fiind cel al reparării integrale a prejudiciului material şi moral cauzat prin fapta săvârşită (art.14 C.proc.pen.).
În privinţa părţii civile T.S., Curtea constată că victima unei infracţiuni de natura celei comise de inculpată, are dreptul la repararea prejudiciului nepatrimonial cauzat prin vătămări corporale aduse sănătăţii sale, acest prejudiciu constând în suferinţele fizice şi psihice pe care le-a suportat de pe urma faptului ilicit.
Astfel, victima, o persoană în vârstă de 54 ani, a suferit un traumatism cranio-cerebral prin agresiune şi un hematom occipital, în urma loviturii cu piatra în cap, aplicată de inculpată, a fost spitalizată 22 de zile, după care s-a aflat în tratament medical în cursul căruia a continuat să aibă dureri. După agresiune a fost internată şi la Secţia de psihiatrie a Spitalului Sighetu Marmaţiei cu „stare reactiv depresivă, traumatism cranio cerebral acut, cefalee difuză, pentru care i s-a acordat tratament cu antidepresive şi tranchilizante minore”.
Internarea în spital, conştiinţa de a fi bolnav, suferinţa de a fi privat de o viaţă normală corespunzătoare vârstei, implică şi o suferinţă psihică, ce presupune, de asemenea, o compensaţie, şi anume sub forma unor daune morale pentru prejudiciul nepatrimonial ce i s-a cauzat.
Ca urmare a agresiunii suferite, partea civilă s-a aflat în incapacitate de muncă pe o durată de 22 de zile, astfel că a fost ajutată la muncile casnice şi gospodăreşti de către soţia martorului Danci Gavrilă, căreia i-a plătit în fiecare zi suma de câte 100 lei, aşa cum rezultă din declaraţia ataşată dosarului de la fila 71 a acestuia. Prin urmare, acordarea de către instanţa de fond în favoarea părţii civile a sumei de 2200 lei daune materiale, este pe deplin justificată, fiind dovedită realitatea prejudiciului şi caracterul exact şi rezonabil al acestuia. Pe cale de consecinţă, solicitarea inculpatei de a se reduce cuantumul daunelor materiale la suma de 1000 lei, este nejustificată şi neavenită, în contextul probatoriului testimonial şi scris ataşat dosarului
Curtea reţine că daunele morale stabilite trebuie să aibă efecte compensatorii şi nu să constituie amenzi excesive pentru autorii prejudiciilor şi nici venituri nejustificate pentru victimele accidentelor. Aşa cum se arată în literatura de specialitate „sumele de bani acordate cu titlu de daune morale trebuie să poată fi calificate numai ca despăgubiri”.
La stabilirea cuantumului daunelor morale, Curtea, de asemenea, va ţine cont doar de dispoziţiile dreptului intern şi european (art. 1391 Cod civil şi art. 41 din CEDO).
Faţă de împrejurarea că partea civilă a fost internată în spital, atât la Secţia de neurochirurgie, dar şi la Secţia de psihiatrie, suferind în urma infracţiunii comise de inculpată şi o stare reactiv depresivă, ceea ce i-a limitat accesul la o viaţă normală, corespunzătoare vârstei sale, generându-i sentimente de angoasă şi de incertitudine, Curtea apreciază ca juste şi temeinice daunele morale în cuantum de 3000 lei acordate de instanţa de fond, care vor fi menţinute, existând raport de cauzalitate între activitatea delictuală a inculpatei şi prejudiciul nepatrimonial încercat de partea civilă, conform art.3 din Protocolul nr.7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
O altă critică a apelantei viza aplicarea art. 83 Cod penal şi reducerea amenzii dispuse de către instanţa de fond raportat la vârsta acesteia şi starea ei de sănătate.
Atingerea dublului scop preventiv şi educativ al pedepsei, este esenţial condiţionată de caracterul adecvat al acesteia, revenind, în mod obiectiv, instanţei judecătoreşti datoria asigurării unui real echilibru între gravitatea faptei şi periculozitatea socială a inculpatului, pe de o parte, şi durata sancţiunii şi natura sa (privativă sau nu de libertate), pe de altă parte. Mijloacele ce permit realizarea acestui obiectiv sunt reprezentate de criteriile de individualizare expres indicate în art.74 NCP, iar orice altă abatere de la judicioasa lor utilizare în procesul de stabilire şi aplicare a sancţiunii afectează temeinicia şi legalitatea hotărârilor judecătoreşti de condamnare.
Curtea constată că în speţă s-au respectat toate regulile ce caracterizează stabilirea pedepsei, atât în ceea ce priveşte cuantumul, cât şi modalitatea de executare, în sensul unei evaluări concrete a criteriilor statuate de legiuitor în dispoziţiile art.74 din Codul penal, evidenţiind gravitatea faptei comise, prin prisma circumstanţelor reale efective, dar şi a circumstanţelor personale ale inculpatei, nu numai a celor legate de comportamentul procesual, cât şi a celor care vizează strict persoana acesteia, aprecierea, fiind făcută fără o preeminenţă a vreunuia din criteriile arătate, precum şi consecinţele amenzii penale prin prisma funcţiilor unei asemenea sancţiuni.
Curtea, în baza propriei analize, faţă de critica formulată în sensul reducerii cuantumului amenzii sau a amânării aplicării acesteia, consideră că nu se impune a se da curs celor susţinute, deoarece nu s-ar putea da eficienţă într-un mod prioritar circumstanţelor personale, în raport cu celelalte, faţă de regula examinării plurale a criteriilor ce caracterizează individualizarea judiciară a pedepselor.
Curtea consideră că pedeapsa principală a amenzii reprezintă o pedeapsă proporţională, atât cu gravitatea efectivă a faptei comise de apelantă, concretizată prin modul în care aceasta a acţionat, prin săvârşirea unei acţiuni de lovire a victimei cu o piatră în zona capului, ceea ce a provocat un traumatism cranio-cerebral şi o internare pe 22 de zile în unităţi sanitare şi ea reliefează periculozitatea excesivă a modului de operare a inculpatei, cât şi profilul socio-moral şi de personalitate a acesteia, a cărei atitudine în societate şi procesuală în cauză, este parţial pozitivă.
Faţă de modul concret de săvârşire a faptei, cuantumul pedepsei principale a amenzii, asigură realizarea concretă a scopurilor pedepsei, iar plata acesteia va da posibilitate inculpatei să conştientizeze consecinţele faptei sale, în vederea unei reinserţii sociale reale a acesteia.
Cuantumul sancţiunii nu se impune a fi redus faţă de gravitatea faptei comise, consecinţele acesteia, rezonanţa în comunitate şi a reacţiei pe care societatea prin organele judiciare trebuie să o aibă, faţă de săvârşirea unor asemenea infracţiuni.
În acelaşi context, nu este oportună nici amânarea aplicării pedepsei prev. de art., 83 Cod penal.
Pentru motivele ce preced, Curtea va respinge ca nefondat apelul inculpatei T.I., în baza art. 421 pct.1 lit.b C.proc.pen.
Va obliga pe apelantă să plătească în favoarea statului suma de 150 lei reprezentând cheltuieli judiciare, în baza art. 275 alin. 2 C.proc.pen.
Va obliga pe apelantă să achite părţii civile T.S., suma de 1400 lei cheltuieli judiciare, reprezentând onorariu avocaţial, în baza art. 276 alin. 6 rap. la art. 275 pct. 1 lit.c Cod proc.penală. (Judecător Delia Purice)
| ← Cerere de redeschidere a procesului penal. | Omor. Solicitare de majorare a pedepsei. Respingere. Profilul... → |
|---|
