ACHITARE. TRAFIC DE INFLUENŢĂ. PRINCIPIUL “IN DUBIO PRO REO”
| Comentarii |
|
în situaţia în care nu s-a dovedit, fără echivoc, vinovăţia inculpatului la săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, rezultă că este legată achitarea acestuia, conform principiului “in dubio pro reo”.
(Secţia penală, decizia nr. 2986 din 27 iunie 2000)
CURTEA
Asupra recursului de faţă; în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 157 din 22 septembrie 1997, Tribunalul Bucureşti, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. pr. pen., a dispus achitarea inculpatului l.l. pentru infracţiunea de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 C. pen.
S-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.
Cheltuielile judiciare avansate de stat, s-a dispus să rămână în sarcina statului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în fapt, că, la data de 25 februarie 1997, inculpatul l.l. a primit de la martorul S.V. un computer “Hewlett Packard”, în valoare de aproximativ 10.000.000 lei, pentru care i-a promis
în schimb că, prin influenţa pe care o are în calitate de consilier în Consiliul general al municipiului Bucureşti asupra primarului general V.L., îi va obţine un spaţiu comercial, la care avea dreptul potrivit Legii nr. 42/1990.
în acest scop, martorul B.C.C. s-a deplasat în aceeaşi zi, cu un autoturism, la cererea inculpatului
l.l., de la Primăria Capitalei la domiciliul martorului S.V., pentru a lua un pachet, unde a constatat că este vorba de un calculator.
Martorul S.V. i-a telefonat inculpatului l.l. şi la rugat pe acesta să-i spună martorului B.’C.C. să-i scrie o dovadă care să ateste că a primit lucrul, iar acesta a scris următorul conţinut:
“Subsemnatul B.C.C.... am primit de la S.V. un calculator “Hewlett Packard", seria... monitor..., tastatură..., calculator plus mouse-ul, fără printer, pentru d-l l.l.”
După aceasta, martorul B.C.C. a venit la Primăria Capitalei şi la condus pe inculpat la domiciliul său din str. F. nr. 3.
Cu ocazia percheziţiei efectuate în aceeaşi zi, la domiciliul inculpatului l.l., s-a găsit computerul respectiv, care avea scris pe partea interioară a tastaturii: “De la S. pentru l.l. - mită pentru spaţiul comercial - 23 februarie 1997”, menţiune ce a fost scrisă de martorul S.V., la data de 22 februarie 1997, urmarea unei convorbiri telefonice cu inculpatul, convorbire telefonică ce a fost auzită şi de soţia acestuia, S.V., şi martorii S.D. şi A.M.
Anterior acestor date, inculpatul l.l. a scris un bilet, cu următorul conţinut: “D-nă S., vă aduc la cunoştinţă că primul spaţiu comercial acordat conform Legii nr. 42/1990 îl va primi prietenul meu şi soţul dvs, V.S.
Cu salutări din partea mea şi a fiului meu”, împotriva acestei hotărâri a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, criticând-o în sensul că, în mod greşit, s-a dispus achitarea inculpatului pentru infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 C. pen., solicitând casarea hotărârii şi condamnarea inculpatului pentru săvârşirea acestei infracţiuni.
Prin decizia penală nr. 6 din 15 ianuarie 1999, Curtea de Apel Bacău a desfiinţat în întregime sentinţa atacată şi, în baza art. 257 C. pen., a dispus condamnarea inculpatului la 2 ani închisoare.
Conform art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe
un termen de încercare de 4 ani, conform art. 82 C. pen.
S-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor nerespectării dispoziţiilor art. 83 C. pen.
S-a constatat că inculpatul a executat din pedeapsă, prin arest preventiv, perioada de la 26 februarie 1997 până la 23 septembrie 1997.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs inculpatul l.l., criticând-o sub aspectul greşitei sale condamnări pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 C. pen., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei şi menţinerea hotărârii primei instanţe, care a dispus achitarea sa în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a)C. pr. pen.
Recursul declarat de inculpat este fondat.
Potrivit art. 1 alin. 1 C. pr. pen., procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar conform art. 3 C. pr. pen., în desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului.
De asemenea, potrivit art. 62 C. pen., în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe.
conform art. 63 alin. 2 C. pr. pen., probele nu au valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală şi instanţa de judecată, potrivit convingerii lor, formate în urma examinării tuturor probelor administrate şi conducându-se după conştiinţa lor.
Analizând actele şi lucrările de la dosar, prin prisma textelor de lege sus-menţionate, care constituie atât principiile de bază în desfăşurarea procesului penal, cât şi garanţii de natură a înlătura orice fel de discriminare, se constată că, deşi atât organul de urmărire penală, cât şi instanţele de judecată, în virtutea rolului lor activ, au depus eforturi pentru aflarea adevărului, nu s-a putut dovedi cu certitudine vinovăţia inculpatului l.l. în săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă.
Astfel, din declaraţiile denunţătorului S.V. rezultă că inculpatul l.l., pentru a-i facilita atribuirea unui spaţiu comercial, i-a pretins, în schimb, un calculator.
Din depoziţiile aceluiaşi martor rezultă că nici o altă persoană, în afara sa, nu a avut direct cunoştinţă despre faptul că inculpatul, pentru a exercita influenţă asupra Primarului General V.L., în scopul repartizării unui spaţiu comercial, i-a pretins calculatorul în cauză.
Martorii A.M., S.D. şi F.l. au relatat, în declaraţiile lor, că nu au participat în mod direct la discuţiile purtate între denunţător şi inculpat în ce priveşte pretinderea calculatorului, martorul S.V. fiind acela care le-a adus la cunoştinţă despre acest fapt.
De asemenea, din depoziţiile acestor martori, care au arătat că au asistat la convorbirea telefonică purtată între inculpat şi denunţător, nu se poate concluziona că, din discuţiile avute între cei doi, ar exista vreo legătură între atribuirea spaţiului comercial şi pretinderea calculatorului.
în declaraţiile sale, date la urmărirea penală şi în timpul cercetării judecătoreşti, inculpatul l.l. a declarat constant că a primit calculatorul de la martorul S.V. cu titlu de împrumut, şi nu pentru a exercita influenţă pe lângă Primarul General pentru a-i atribui un spaţiu comercial, în condiţiile Legii nr. 42/1990.
Susţinerile inculpatului sunt credibile, având în vedere că din probele dosarului rezultă că denunţătorul nu era proprietarul calculatorului, acesta aparţinând Ministerului Afacerilor Externe, astfel că martorul S.V. nu putea înstrăina obiectul în cauză, ci doar să-l ofere cu titlu de împrumut.
în ce priveşte convorbirile telefonice înregistrate de denunţător, precum şi faptul că acesta a inscripţionat pe partea interioară a tastaturii calculatorului “De la S. pentru l.l. - mită pentru spaţiul comercial”, nu pot fi apreciate în cauză ca mijloace de probă în dovedirea vinovăţiei făptuitorului, deoarece nu au fost făcute cu respectarea dispoziţiilor art. 911 -914C. pr. pen.
Aşa fiind, nu este legală utilizarea unor astfel de mijloace de probă în cadrul procesului penal.
Cu privire la metodologia acordării spaţiilor cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă, conform Legii nr. 42/1990, prin adresa nr. 1167 din 7 iunie 2000, Primăria municipiului Bucureşti a comunicat
că, în cadrul acestei instituţii sau al Consiliului General al municipiului Bucureşti, nu a existat o comisie abilitată legal să repartizeze spaţii comerciale către beneficiarii Legii nr. 42/1990, aceasta fiind de competenţa exclusivă a Direcţiei de Asistenţă Socială din cadrul P.M.B.
Tot în adresă se mai precizează că, în urma unui protocol încheiat în 1993 între P.M.B.-Direcţia de Asistenţă Socială şi Subsecretariatul de Stat pentru victimele Revoluţiei din decembrie 1989 a fost creat un grup consultativ format din reprezentanţi ai asociaţiilor de revoluţionari, care propunea cota de spaţii comerciale ce revenea fiecărei asociaţii.
Ordinea de prioritate pentru membrii lor era stabilită de fiecare asociaţie, aceata făcând propuneri nominale, urmând ca Direcţia de Asistenţă Socială să înainteze dosarul spre aprobare la Cabinetul Primarului General.
Aşadar, inculpatul nu avea posibilitatea să facă nici un fel de modificări în ordinea de prioritate sau să determine atribuirea unui spaţiu comercial direct către o anumită pesoană interesată, deoarece asociaţiile de revoluţionari erau cele care decideau, conform propriilor criterii, ordinea de prioritate în atribuirea spaţiilor coemrciale, situaţie ce se afla în afara sferei de influenţă a inculpatului.
Potrivit art. 65 C. pr. pen., sarcina administrării probelor în procesul penal revine organului de urmărire penală şi instanţei de judecată, inculpatul nefiind obligat să-şi dovedească nevinovăţia, aşa cum rezultă din prevederile art. 66 C. pr. pen., el având numai dreptul să probeze lipsa de temeinicie a probelor de vinovăţie, când acestea există.
Or, în cauză, în raport de materialul probator administrat nu s-a dovedit fără echivoc vinovăţia inculpatului l.l. cu privire la săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 C. pen., astfel că prezumţia de nevinovăţie, instituită de art. 66 C. pen., nu a fost răsturnată, iar conform principiului “in dubio pro reo” îndoielile existente se interpretează în favoarea inculpatului.
în consecinţă, se apreciază că, în mod justificat, prima instanţă a dispus achitarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, iar instanţa de apel, printr-o greşită interpretare a probelor administrate, în mod greşit a dispus condamnarea lui pentru această infracţiune, întrucât o soluţie de condamnare nu se poate
pronunţa decât atunci când există probe clare, concludente, cu privire la situaţia de fapt şi vinovăţia făptuitorului.
Pentru aceste considerente, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. pr. pen., urmează ca recursul declarat de inculpatul l.l. să fie admis, se va casa hotărârea
recurată şi se va menţine sentinţa penală nr. 157 din 22 septembrie 1997 a Tribunalului Bucureşti — Secţia a ll-a penală.
| ← ASISTENŢĂ JURIDICĂ OBLIGATORIE ÎN FAZA JUDECĂŢII.... | ABUZ ÎN SERVICIU ÎN FORMĂ CALIFICATA. LATURA SUBIECTIVA → |
|---|
