FALS INTELECTUAL. NOTAR PUBLIC. SCOATEREA DE SUB URMĂRIRE PENALĂ REDESCHIDEREA URMĂRIRII PENALE.
| Comentarii |
|
Procedându-se la punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului (notar public) doar cu informarea ministrului justiţiei, fără obţinerea avizului scris, în care primele avize îşi consumaseră efectele juridice (prin scoaterea de sub urmărire penală, sub motiv că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni), s-au încălcat normele juridice imperative referitoare la sesizarea legală a instanţei.
(Secţia penală, decizia nr. 4878 din 6 decembrie 2000)
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a fost trimis în judecată, în stare de libertate, inculpatul S. D., notar public în oraşul A., pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, prevăzută şi pedepsită de art. 289 C. pen.
în fapt, s-a reţinut că, la 17 iunie 1996, inculpatul S. D., în calitate de notar, a autentificat sub nr. 2777, respectiv 2778, două contracte de garanţie imobiliară, cu prilejul angajării numitului G. G. la S.C. T. laşi, prin numita G. M. şi fiul său G. G. au garantat cu cota parte a fiecăruia, din imobilul situat în Alexandria, acoperirea eventualelor prejudicii cauzate de aceasta societăţii comerciale, în calitate de gestionar la magazinul T. din oraşul A.
Aceste ipoteci au fost înscrise în registrul de la Judecătoria A. sub nr. 2925 si 2926 din 17 iunie
1996.
La 16 martie 1997 s-a constatat că G. G. a provocat un prejudiciu în patrimoniul S.C. T. S.A. laşi, în valoare de 111.192.634 lei, şi pentru a-l acoperi a dat un anunţ într-un cotidian local, prin care oferea spre vânzare imobilul respectiv.
După acest anunţ, numitul G. G. a încercat să vândă imobilul respectiv numitei V. P., dar contractul nu s-a putut perfecta, deoarece cumpărătoarea a aflat că acest imobil era ipotecat.
Ulterior, prin intermediul numitului R. N., G. G. l-a cunoscut pe numitul B. M., care, după ce a vizionat imobilul compus din 8 camere şi anexe gospodăreşti aflate pe un teren de 800 m. p., s-a hotărât să-l cumpere, cu preţul de 30.000.000 de lei. _
în acest sens, la data de 30 aprilie 1997, vânzătorul G. G. s-a prezentat la Judecătoria A. -
Biroul de publicitate imobiliară şi a formulat cerere pentru eliberarea certificatului de sarcini privind imobilul menţionat, cererea fiind înregistrată la nr. 836 din 30 aprilie 1997. După verificările de rigoare a fost completat şi înregistrat sub nr. 836 din 30 aprilie 1997 certificatul de sarcini în care era menţionată ipoteca instituită la 17 iunie 1996.
Vânzătorul G. G. nu a primit certificatul de sarcini cu menţiunea ipotecii şi a promis că va reveni cu adresa de radiere a ipotecii, după care a scris pe versoul certificatului său de moştenitor nr. 87 din 24 aprilie 1997 numărul de înregistrare al certificatului de sarcini nr. 836 din 30 aprilie 1997.
Urmare apariţiei unor neînţelegeri între vânzător şi cumpărător, până la 10 iunie 1997 nu s-a mai efectuat nici un act în vederea perfectării contractului de vânzare-cumpărare.
în dimineaţa zilei de 10 iunie 1997, conform înţelegerii din ziua precedentă, cumpărătorul B. M. şi vânzătorul G. G. s-au întâlnit şi s-au deplasat la notarul public S. D., în biroul acestuia prezentându-se numai vânzătorul cu actele necesare redactării contractului, inclusiv datele de pe actul de identificare al cumpărătorului B. M.
Inculpatul S. D. a primit de la numitul G. G. actele necesare redactării şi autentificării contractului şi le-a predat numitei R. G., care a procedat la redactarea contractului, până la paragraful referitor la certificatul de sarcini, unde s-a oprit, întrucât a constatat lipsa înscrisului respectiv.
Inculpatul S. D. a fost informat de numita R. G. despre această împrejurare, iar acesta i-a solicitat la rândul său vânzătorului să aducă de îndată un certificat de sarcini pentru imobilul ce se vindea.
După aproximativ două ore, vânzătorul G. G. s-a întors la biroul notarial, având asupra sa o hârtie cu menţiunea „836/1997” şi a afirmat că acesta este numărul certificatului de sarcini ce urma să-i fie eliberat, solicitând să se continue redactarea contractului, precizând, totodată, că nu au fost găsite sarcini asupra imobilului respectiv, însă nu poate fi eliberat pe loc din cauza aglomeraţiei de la judecătorie, după care a plecat spunând că se deplasează la judecătorie.
La sfârşitul programului de lucru vânzătorul G. G. s-a întors la biroul notarial şi a menţionat că nu a obţinut certificatul solicitat, insistând să se menţioneze în actul de vânzare-cumpărare numărul de certificat prezentat de el, întrucât imobilul nu este grevat de sarcini şi l-a asigurat pe inculpatul S. D. că cel mai târziu în dimineaţa zilei următoare îi va aduce certificatul de sarcini.
Inculpatul S. D. a fost de acord, în aceste condiţii, şi a redactat contractul de vânzare- cumpărare cu menţiunea că imobilul este liber de orice sarcină, potrivit certificatului de sarcini „nr. 836/1997” şi după ce a stabilit identitatea părţilor pe baza buletinelor de identitate, le-a citit vânzătorului şi cumpărătorului contractul de vânzare-cumpărare, autentificând înscrisul sub nr. 2382 din 10 iunie 1997.
Preţul imobilului a fost plătit în mai multe rate, suma totală fiind de 27.000.000 de lei.
Această stare de fapt a fost dovedită cu adresele nr. 48/N/1998 din 31 martie 1998, respectiv 1327/N din 2 octombrie 1998 ale Ministerului Justiţiei, privind avizarea cercetării şi trimiterii în judecată a inculpatului, cu declaraţia inculpatului S. D., cu declaraţiile martorilor R. G.,
B. M., B. M., G. G. şi cu celelalte acte aflate în dosarul cauzei.
în faza de cercetare judecătorească vânzătorul G. G. s-a constituit parte civilă în cauză cu suma egală cu salariul pe care l-ar fi primit pe perioada detenţiei de 3 ani şi 6 luni, la care a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 385 din 1 iulie 1998 a Judecătoriei A., pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută şi pedepsită de art. 215 alin.
3 C. pen. şi obligat să plătească 40.000.000 de lei despăgubiri civile către partea civilă B. M., dispunându-se, totodată, şi anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2382 din 10 iunie 1997 la Biroul notarului public S. D.
în şedinţă publică, instanţa a audiat pe inculpatul S. D. şi pe martorii G. G., B. M., B. M., R.
G. şi M. L., propuşi prin rechizitoriu, precum şi pe martorul E. F. propus de inculpat.
Inculpatul S. D., prin declaraţia sa, a confirmat starea de fapt reţinută în rechizitoriu, dar a negat că a comis fapta cu intenţia proprie infracţiunii imputate.
De asemenea, inculpatul a pretins că infracţiunea imputată nu i-ar putea fi reţinută în sarcină, deoarece n-ar avea calitatea de funcţionar.
în raport de cele două susţineri, inculpatul a susţinut soluţia achitării.
O altă soluţie propusă de inculpat a fost aceea de încetare a procesului penal în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b combinat cu art. 10 lit. f C. pr. pen., pentru lipsa avizului de trimitere în judecată prevăzut de art. 31 din Legea nr. 36/1995 privind notarii publici şi activitatea notarială.
în sfârşit, printr-o apărare, inculpatul a solicitat că dacă se va trece peste primele 3 apărări, să fie achitat în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a combinat cu art. 10 lit. b1 C. pr. pen., cu referire la art. 181 C. pen., în concret fapta sa neîntrunind gradul de pericol social propriu unei infracţiuni.
înlăturând toate apărările invocate de inculpat, personal şi prin apărătorul său, Curtea de Apel Bucureşti - secţia I penală, prin sentinţa nr. 2 din 3 aprilie 2000 l-a condamnat pe inculpat în baza art. 289 C. pen., la o pedeapsă de 6 luni închisoare, dispunând suspendarea condiţionată a executării pedepsei, în baza art. 81 -82 C. pen., pe un termen de încercare de 2 ani şi 6 luni.
Inculpatului i s-au pus în vedere dispoziţiile art. 83 C. pen.
Prin sentinţă a fost respinsă ca neîntemeiata acţiunea părţii civile G. G.
Inculpatul a fost obligat la cheltuieli judiciare către stat.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs inculpatul S. D., criticând-o ca neîntemeiată şi nelegală.
Recursul este întemeiat şi a fost admis.
în motivarea recursului său inculpatul a invocat în drept 3 cazuri de recurs(art. 385 pct. 12, 17 şi 18 C. pr. pen.), în fapt enunţând însă, prin reiterarea apărărilor făcute la fond, 4 motive, şi anume:
- achitarea în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d C. pr. pen., pentru lipsa intenţiei;
- achitarea în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d C. pr. pen., pentru lipsa calităţii de funcţionar;
- încetarea procesului penal conform dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. b combinat cu art. 10 lit. f C. pr. pen., pentru lipsa avizului prevăzut de dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi activităţii notariale;
-achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. b1 C. pr. pen. şi aplicarea unei amenzi administrative.
Analiza sumară a acestor motive arată că prioritatea în verificarea temeiniciei trebuie acordată motivului al treilea legat de legala ori nelegala sesizare a instanţei, în caz de nelegalitate a sesizării şi încetarea procesului penal, în temeiul art. 11 pct.
2 lit. b combinat cu art. 10 lit. f C. pr. pen., fiind evident că devine inutilă examinarea celorlalte motive de recurs invocate.
Curtea, ca instanţă de control judiciar, examinând acest motiv prioritar, constată că, într-adevăr, dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 36/ 1995 prevăd că „Notarii publici nu pot fi cercetaţi, percheziţionaţi, reţinuţi, arestaţi sau trimişi în judecată penală sau contravenţională fără avizul ministrului Justiţiei, pentru fapte săvârşite în legătură cu exerciţiul activităţilor profesionale.”.
Conform art. 9 C. pr. pen., acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni, punându-se în mişcare prin actul de inculpare prevăzut de lege, iar conform art. 10 alin. 1 lit. f din acelaşi cod acţiunea penală, poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale.
Textele de lege enunţate prefigurează avizul Ministerului Justiţiei, prevăzut de art. 31 din Legea nr. 36/1995, ca o adevărată condiţie prevăzută de lege pentru sesizarea instanţei, cu trimiterea în judecată a inculpatului.
Lipsa acestei condiţii duce la nulitatea trimiterii în judecată, a sesizării instanţei, cu judecarea inculpatului, art. 197 alin. 2 C. pr. pen., prevăzând că: „Dispoziţiile relative la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea instanţei, la compunerea acesteia şi la publicitatea şedinţei de judecată sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii”, iar alin. 3 al aceluiaşi articol statuează că: „Nulitatea prevăzută în alin. 2 nu poate fi înlăturată în nici un
mod. Ea poate fi invocată în orice stare a procesului şi se ia în considerare chiar din oficiu.”
în speţă, ministrul justiţiei, cu adresele nr. 482/ N/31.03.1998 şi nr. 1327/N/2.10.1998, a avizat în conformitate cu dispoziţiile art. 31 din Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995 cercetarea şi, respectiv, trimiterea în judecată a notarului public S. D. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 289 C. pen.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, prin ordonanţa nr. 1073/P/1997 din 28 decembrie 1998, a dispus, în temeiul prevederilor art. 2491 C. pr. pen. raportat la art. 11 pct. 1 lit. b C. pr. pen., scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului, constatând, totodată, că, în baza dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 137 din 25.07.1997, fapta nu se mai sancţionează, întrucât a fost comisă la 10.06.1997, deci anterior intrării în vigoare a actului normativ menţionat.
în motivarea ordonanţei s-a arătat că, deşi din probele administrate în cauză se constată existenţa faptei de fals intelectual prevăzută de art. 289 C. pen., în egală măsură rezultă din împrejurările, modul şi mijloacele comiterii faptei că aceasta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni prevăzută de art. 289 C. pen. (art. 140).
Prin ordonanţa enunţată, de scoatere de sub urmărire penală a învinuitului pentru fapta comisă, pentru lipsa pericolului social propriu unei infracţiuni, s-a pus capăt procesului penal, epuizându-se efectele autorizaţiei primite, de trimiterea învinuitului în judecată penală, fapta acestuia fiind chiar trecută din ilicitul penal în sfera ilicitului extrapenal, anume a celui administrativ.
în această situaţie, chiar dacă ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală nu are putere de lucru judecat, putându-se infirma şi dispune redeschiderea urmării penale, încheind totuşi un ciclu procesual, face ineficientă, pentru viitor, avizarea favorabilă a trimiterii în judecată, impunându-se concluzia că este necesară o noua autorizare din partea ministrului justiţiei, care să se pronunţe pe baza tuturor probelor aflate în dosarul cauzei, inclusiv a celor care au stat la baza aprecierii că fapta nu prezintă în concret gradul de pericol social al unei infracţiuni şi că se impune sancţionarea ei, în art. 91 C. pen., aplicând una din sancţiunile cu caracter administrativ.
Că este aşa rezultă din adresa Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti trimisă la mai bine de 10 luni (1 octombrie 1999), de la scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului, Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, prin care, semnalându-se cele întâmplate în dosar, se solicită intervenirea la ministrul justiţiei pentru obţinerea fie a menţiunii valabilităţii primului aviz favorabil emis de ministru şi după reluarea urmăririi, fie obţinerea unui nou aviz de trimitere în judecată.
în loc să dea curs celor solicitate de Parchetul de pe Curtea de Apel Bucureşti, perfect legale, în concordanţă cu prevederile referitoare la trimiterea în judecată a notarilor publici, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a restituit dosarul (fila 156 urmărire penală), cu adresa nr. 20682/15002/
98 din 1.11.1999, „pentru continuarea cercetărilor şi soluţionarea cauzei”, făcându-se menţiunea că:
„S-au comunicat domnului ministru al justiţiei măsurile dispuse în cauză”.
în felul acesta, procedându-se la punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului S. D. doar cu informarea ministrului justiţiei, fără obţinerea avizului scris, în condiţiile în care primele avize îşi consumaseră efectele juridice, s-au încălcat normele juridice imperative referitoare la sesizarea legală a instanţei, motiv de casare prevăzut de art. 3899 pct. 2 C. pr. pen., ceea ce va duce la admiterea recursului declarat de inculpat şi casarea sentinţei atacate în baza art. 38515 alin. 1 pct. 2 lit. d C. pr. pen. şi, rejudecând cauza, la încetarea procesului penal pornit împotriva acestuia, pentru infracţiunea de fals intelectual prevăzută de art. 289 alin. 1 C. pen., în baza art. 11 pct. 2 lit. b raportat la art. 10 lit. f C. pr. pen.
NOTA
Legea notarilor publici şi a activităţii notariale, nr. 36 din 12 mai 1995, prevede în art. 31: „ notarii publici nu pot fi cercetaţi, percheziţionaţi, reţinuţi, arestaţi sau trimişi în judecată penală sau contravenţională, fără avizul ministrului justiţiei, pentru fapte săvârşite în legătură cu exerciţiul activităţilor profesionale”.
Lăsând la o parte referirea legii la faptele contravenţionale, vom examina problematica emiterii avizului ministrului justiţiei pentru faptele penale comise de notarii publici, pus în discuţie în speţa de faţă.
Trebuie subliniată mai întâi raţiunea unei astfel de reguli în ceea ce-i priveşte pe notarii publici. Potrivit art. 4 din Legea nr. 36/1995, actul îndeplinit de notarul public este de autoritate publică, iar potrivit art. 1 din aceeaşi lege, activitatea notarială asigură persoanelor fizice şi juridice constatarea raporturilor juridice civile sau comerciale nelitigioase, precum şi exercitarea drepturilor şi ocrotirea intereselor, în conformitate cu legea.
Importanţa deosebită a drepturilor atestate prin actele notariale, care a impus şi regimul lor juridic special, justifică asigurarea desfăşurării activităţii notarului fără constrângeri sau limitări, în afară de cele izvorâte din necesitatea respectării legii.
Avizul ministrului justiţiei are menirea să prevină cercetarea sau trimiterea în judecată, care ulterior s-ar dovedi neîntemeiate, ori percheziţionarea sau arestarea notarului public, dovedite ulterior nejustificate:
1. O primă activitate ce se cere avizată de ministrul justiţiei o constituie cercetarea. Din cauza lipsei de rigoare în construcţia textului legal se impune lămurirea sensului acestui cuvânt, şi anume dacă s-a avut în vedere numai cercetarea penală, deoarece cercetarea caracterului penal al activităţii avizate de ministru se face în text numai în ce priveşte trimiterea în judecată.
Din întreaga reglementare a Legii nr. 36/1995 rezultă că textul art. 31 nu a avut în vedere cercetarea disciplinară, deoarece nu s-a instituit regula emiterii unui astfel de aviz pentru punerea în curs a procedurii de atragere a răspunderii disciplinare a notarului public, prevăzută de art. 40-41 din lege, cu atât mai puţin fiind posibil să se admită o cercetare pentru atragerea răspunderii civile a notarului public, reglementată şi ea de art. 38 din lege3).
Rezultă, deci, că dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 36/1995 fac referire la cercetarea penală.
Cercetarea penală constituie o etapă în desfăşurarea procesului penal, şi anume o etapă a fazei de urmărire penală.
Pentru declanşarea procesului penal, respectiv a cercetării penale, este nevoie ca organul de urmărire penală să fie sesizat în condiţiile prevăzute de lege.
învestirea organului de urmărire penală în vederea începerii cercetării nu se poate face în lipsa unei sesizări legale, această sesizare constituind temeiul şi punctul de plecare al desfăşurării procesului penal6).
Primirea sesizării sau a denunţului constituie pentru organul de urmărire penală un fapt obiectiv exterior, ceea ce înseamnă că nu se pune problema avizării acestor acte de către ministrul justiţiei.
Nici în cazul sesizării din oficiu şi nici în cazul efectuării actelor premergătoare, nu se pune problema obţinerii unui aviz, deoarece dispoziţiile art. 228 alin. 1 C. pr. pen. prevăd că necesitatea obţinerii avizului trebuie se rezulte din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 228 C. pr. pen., organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale, când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10 C. pr. pen., cu excepţia celui de la litera b1. Condiţia obţinerii avizului ministrului justiţiei prevăzută în art. 10 lit. f C. pr. pen. prin termenul generic „autorizarea organului competent”.
Din analiza acestor texte se desprinde concluzia că avizul ministrului justiţiei trebuie cerut după sesizarea organului de urmărire penală şi înainte de începerea urmăririi penale (cercetării) prin rezoluţie sau proces-verbal, după caz.
2. O altă activitate a cărei înfăptuire este condiţionată de obţinerea avizului Ministerului Justiţiei, prevăzută distinct de art. 31 din Legea nr. 36/1995, o constituie percheziţia.
Nici cu privire la această activitate textul nu precizează natura ei penală.
în literatura juridică se face distincţie între percheziţiile care au caracter judiciar şi care sunt folosite pentru strângerea probelor în procesul penal, căzând sub incidenţa C. pr. pen., şi percheziţiile corporale sau ale bagajelor, ori mijloacelor de transport, reglementate de unele legi speciale, cum sunt controalele şi raziile efectuate de Poliţie în temeiul Legii nr. 26/1994, controale vamale efectuate în raport cu Regulamentul vamal adoptat în baza Legii nr. 141/1997, controalele efectuate de grăniceri potrivit Legii nr. 56/ 1992, controalele din aeroporturi efectuate în scopul prevenirii acţiunilor teroriste ş. a.
întrucât astfel de activităţi nu au legătură cu exerciţiul activităţilor profesionale a notarilor, rezultă că avizul ministrului justiţiei, reglementat de art. 31 din Legea nr. 36/ 1995 nu se cere pentru acestea, activitatea vizată de text fiind cea reglementată de C. pr. pen., adică percheziţia efectuată de organele de urmărire penală.
Dar dacă s-a emis aviz pentru începerea urmăririi penale, nu există nici o raţiune de a se mai cere un aviz pentru o acţiune integrată în activitatea de descoperire a probelor şi de administrare a lor care constituie tocmai activitatea avizată.
Trebuie admis, deci, că avizul priveşte percheziţia efectuată înainte de începerea urmăririi penale, în cadrul actelor premergătoare prevăzute de art. 224 C. pr. pen.
în practica organelor de urmărire penală şi chiar şi în literatura juridică se consideră că dispoziţiile art. 100 C. pr. pen. constituie temeiul pentru efectuarea percheziţiilor domiciliare şi în cadrul actelor premergătoare.
Se justifică astfel - în opinia noastră - indicarea expresă a percheziţiei printre actele care trebuie să fie avizate de ministrul justiţiei, dar numai în măsura în care priveşte efectuarea percheziţiei domiciliare înainte de începerea urmăririi penale.
3. Apreciem că nu se justifică nici indicarea în textul art. 31 din Legea nr. 36/1995 a arestării inculpatului, ca o activitate care trebuie avizată de ministrul justiţiei. Arestarea constituie o măsură care nu se poate lua decât după începerea urmăririi penale. Astfel, art. 146 C. pr. pen. face referire la arestarea învinuitului, iar potrivit art. 229 C. pr. pen. învinuit se numeşte persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală (cât timp nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa). Dispoziţiile art. 148 C. pr. pen. prevăd şi ele arestarea inculpatului, iar calitatea de inculpat o are învinuitul faţă de care s-a pus în mişcare acţiunea penală (art. 234, 235 C. pr. pen.).
Arestarea fiind deci o măsură preventivă ce se poate lua în cursul urmăririi penale, se integrează şi ea în cadrul activităţilor avizate o dată cu emiterea de către ministrul justiţiei a avizului pentru începerea urmăririi penale (cercetării), neexistând nici o raţiune pentru a se cere un aviz separat. Dar pentru că legea are o asemenea prevedere, ea trebuie să fie respectată.
4. în fine, ultima activitate indicată în textul art. 31 din Legea nr. 36/1995 o reprezintă trimiterea în judecată.
Dacă se ia în sensul strict termenul de „cercetare”, respectiv în sensul de determinare a primei etape a urmăririi penale, atunci referirea textului art. 31 din Legea nr. 36/1995 şi la avizarea trimiterii în judecată apare necesară, deoarece trimiterea în judecată reprezintă
o a doua etapă a fazei de urmărire penală, iar avizarea cercetării penale nu înseamnă şi avizarea trimiterii în judecată. Câtă vreme există referirea la această activitate, fără diferenţieri, urmează a se reţine că legiuitorul a avut în vedere sensul strict al termenului de „cercetare" şi nu întreaga fază a urmăririi penale.
în consecinţă, opinăm că, deşi s-a emis aviz pentru cercetarea penală a notarului public, este necesar un nou aviz pentru trimiterea lui în judecată, dacă urmărirea penală se termină cu această soluţie.
5. în cazul în care ministrul justiţiei a emis atât avizul de cercetare, cât şi avizul de trimitere în judecată a inculpatului, apreciem că nu mai este necesar un nou aviz dacă până la trimiterea în judecată procurorul a dispus scoaterea de sub urmărire penală în baza art. 181 C. pr. pen., iar procurorul ierarhic a infirmat soluţia şi a dispus trimiterea în judecată a inculpatului.
Faza urmăririi penale se consideră finalizată fie prin trimiterea în judecată dispusă de procuror, fie prin stingerea procesului penal ca urmare a încetării urmăririi penale în condiţiile art. 243 C. pr. pen. sau a scoaterii de sub urmărire penală în condiţiile art. 249 C. pr. pen.
în doctrină s-a exprimat punctul de vedere în sensul că, chiar şi atunci când faza urmăririi penale a luat sfârşit prin trimiterea în judecată sau prin încetarea urmăririi penale ori scoaterea de sub urmărire, terminarea urmăririi penale este totuşi relativă, fiindcă se_poate, eventual, ca urmărirea să fie reluată.
Potrivit dispoziţiilor art. 273 C. pr. pen., redeschiderea urmăririi penale în cazul în care s-a dispus încetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire are loc dacă, ulterior se constată că nu a existat în fapt cauza care a determinat luarea acestor măsuri sau că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia încetarea sau scoaterea de sub urmărire.
Aprecierea procurorului ierarhic superior, contrară evaluării elementelor dosarului în lumina cerinţelor art. 18 C. pen., formulată de procurorul care a dispus scoaterea de sub urmărire penală, a învederat inexistenţa cauzei care a determinat această măsură şi a justificat redeschiderea urmăririi penale, finalizată de această dată cu trimiterea inculpatului în judecată.
Cât timp soluţia de scoatere de sub urmărire penală pronunţată iniţial nu a pus capăt în mod irevocabil urmăririi penale, avizul de trimitere în judecată emis de ministrul justiţiei înainte de pronunţarea acestei soluţii nu şi-a pierdut efectele, deoarece el avea în vedere ipoteza soluţionării urmăririi penale prin trimiterea în judecată.
Nici o dispoziţie legală nu-l obligă pe ministrul justiţiei să urmărească dosarele în care a emis avize de cercetare şi trimitere în judecată, pentru a interveni cu alte avize în diferite momente procesuale, marcate de soluţii provizorii ale instrumentatorilor cauzei.
Mai trebuie subliniat faptul că avizarea de către ministrul justiţiei a activităţilor procesuale indicate în art. 31 din Legea nr. 36/1995 priveşte faptele penale săvârşite de notar numai în legătură cu exerciţiul activităţilor profesionale, pentru că numai în acest cadru există raţiunea instituirii unei astfel de reguli.
| ← FALSIFICARE DE VALORI. ÎNŞELĂCIUNE. ANULAREA SUSPENDĂRII | DAUNE MORALE. CRITERII DE APRECIERE. OMOR CALIFICAT → |
|---|
