CSJ. Decizia nr. 523/2002. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.523 Dosar nr.3650/2002
Şedinţa publică din 4 februarie 2003
S-a luat în examinare recursul declarat de condamnatul N.G. împotriva deciziei penale nr.434 din 24 iulie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I-a penală.
S-a prezentat recurentul condamnat N.G., aflat în stare de detenţie, asistat de avocat B.D., apărător desemnat din oficiu.
Procedura de citare îndeplinită.
Apărătorul inculpatului a lăsat la aprecierea instanţei soluţionarea cauzei.
Procurorul a pus concluzii de respingere a recursului declarat.
Condamnatul a cerut admiterea recursului pentru motivele depuse în scris la dosar.
CURTEA
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr.511 din 4 iunie 2002, Tribunalul Bucureşti, Secţia I-a penală, a respins ca nefondată cererea de revizuire formulată de condamnatul N.G.
A obligat pe revizuient la 250.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, petiţionarul a solicitat revizuirea sentinţei penale nr.508 din 7 august 2000 a Tribunalului Bucureşti, Secţia I-a penală, rămasă definitivă prin decizia penală nr.3426 din 28 iunie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, prin care a fost condamnat la 11 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art.215 alin.1,2 şi 5 din Codul penal.
Tribunalul, a mai reţinut că, prin cererea de revizuire formulată, petiţionarul a susţinut că este nevinovat şi a solicitat prelungirea probaţiunii cu doi martori.
Astfel, instanţa a motivat că, faptele şi împrejurările pentru care s-a cerut prelungirea probaţiunii erau deja cunoscute şi verificate de instanţele ordinare, nedescoperindu-se elemente sau împrejurări noi, situaţie în care, cererea a fost respinsă ca atare.
Prin decizia penală nr.434 din 24 iulie 2002, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală a respins ca nefondat apelul declarat de condamnatul revizuient, întrucât hotărârea pronunţată de prima instanţă este legală şi temeinică, neconstatându-se nici un motiv care să ducă la desfiinţarea sentinţei.
Împotriva acestei decizii ca şi a hotărârii primei instanţe, în termen legal, a declarat recurs condamnatul N.G. care a criticat hotărârile atacate pentru cazurile de casare cuprinse la punctele 171, 17, 9, 10 şi 20 ale art.3859 din Codul de procedură penală, arătând următoarele:
„- că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază;
- că instanţa nu s-a pronunţat cu privire la unele probe noi, cerute ca esenţiale pentru părţi şi nu le-a verificat în vederea administrării (ex.declaraţia părţii vătămate);
- hotărârea este contrară legii şi netemeinic, şi
- nu s-a ţinut cont de intervenţia legii penale mai favorabile;”
Recursul urmează a fi respins pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Examinând hotărârile atacate prin prisma motivelor invocate şi în raport de prevederile legale, Curtea Supremă constată criticile neîntemeiate şi reţine că, instanţele în mod legal şi temeinic au apreciat că motivele invocate de revizuient în cererea formulată nu se încadrează în prevederile art.394 din Codul de procedură penală, pentru că, împrejurările descrise în cererea de revizuire de petiţionar (referitoare la modalitatea de plată dintre inculpat şi partea vătămată şi la faptul că aceasta avea cunoştinţă de lipsa disponibilului din contul inculpatului) au fost cunoscute de instanţele ordinare şi apreciate ca atare, aşa încât, condiţia cerută de dispoziţiile art.394 lit.a din Codul de procedură penală nu este îndeplinită.
Nici cererea referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile nu poate fi examinată în această cale extraordinară de atac a revizuirii, ea putând forma obiectul unei contestaţii la executare conform art.462, 458 din Codul de procedură penală coroborat cu art.15 din Codul penal.
În raport de considerentele expuse, Curtea constată că hotărârile atacate sunt legale, motiv pentru care, în temeiul dispoziţiilor art.38515 alin.1 pct.1 lit.b din Codul de procedură penală va respinge ca nefondat recursul declarat, cu obligarea condamnatului la plata cheltuielilor judiciare către stat conform art.192 alin.2 din Codul de procedură penală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul revizuient N.G., împotriva deciziei penale nr.434 din 24 iulie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I-a penală.
Obligă condamnatul la plata sumei de 650.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 150.000 lei reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 4 februarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 510/2002. Penal | CSJ. Decizia nr. 563/2002. Penal. Decret nr.328/1966. Recurs → |
|---|
