CSJ. Decizia nr. 6102/2003. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 6102/2003
Dosar nr. 5849/2003
Şedinţa publică din 29 decembrie 2003
Asupra recursului de faţă.
Examinând actele dosarului constată următoarele:
Prin încheierea din 24 decembrie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a revocat măsura arestării preventive a inculpaţilor C.N., G.C. şi D.P.S. în baza art. 3001 alin. (2) C. proc. pen., şi a dispus punerea în libertate a inculpaţilor.
În considerentele încheierii, instanţa de fond a motivat că „în prezent nu se mai impune menţinerea arestării preventive a inculpaţilor” avându-se în vedere că: „inculpaţii nu au antecedente penale, au mijloace de subzistenţă şi, fiind suspendaţi din activitatea de poliţişti nu mai există temerea că ar comite fapte asemănătoare acelora pentru care au fost trimişi în judecată”.
S-a mai reţinut că „inculpaţii au acţionat cu exces de zel, şi că fiind arestaţi aproximativ o lună de zile, au înţeles ce înseamnă starea de arest, iar în situaţia în care ar comite alte fapte sau nu se vor prezenta la instanţă se poate dispune rearestarea acestora”.
Împotriva acestei încheieri, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, invocând cazul de recurs prevăzut de art. 3859 pct. 171 C. proc. pen. (când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii).
S-a susţinut că temeiurile care au condus la luarea măsurii preventive sunt cele prevăzute de art. 148 lit. h) C. proc. pen. Or, ambele condiţii prevăzute de acest text (săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi existenţa unor probe certe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică) sunt întrunite, precum şi condiţiile prevăzute în art. 143 C. proc. pen.
Astfel, se evidenţiază că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea de lipsirea de libertate în mod ilegal (art. 189 alin. (2) C. pen.), faptă penală reţinută prin rechizitor în sarcina tuturor inculpaţilor, este închisoarea de la 7 la 15 ani.
Referitor la cea de a doua condiţie prevăzută de art. 148 lit. h) C. proc. pen., se susţine că pericolul pentru ordinea publică nu se referă la un pericol imediat ci la cel al afectării echilibrului social prin determinarea unei reacţii colective faţă de o stare de lucruri negativă, reacţii ce ar putea produce perturbaţii la nivelul ordinei publice, al respectului faţă de lege, precum şi temerea colectivă că împotriva unor fapte periculoase comise de lucrători de poliţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat legea nu se aplică cu perseverenţă.
Se mai subliniază în motivele de recurs că faptele sunt cu atât mai grave cu cât au fost comise de persoane care trebuiau să apere societatea de astfel de acte antisociale.
În final, se solicită să se constate că subzistă temeiurile legale care au determinat arestarea inculpaţilor, să se caseze încheierea atacată şi să fie menţinută măsura arestării preventive a inculpaţilor.
Recurentul a mai susţinut că instanţa de fond nu a motivat legal încetarea temeiurilor de arestare, argumentele menţionate în încheiere putând fi avute în vedere doar pentru acordarea unor circumstanţe atenuante judiciare cu prilejul judecării fondului, iar nu ca temeiuri ce privesc starea de arest.
Examinând motivele de recurs şi actele dosarului, Înalta Curte constată că recursul este întemeiat, pentru motivele ce urmează:
Potrivit art. 148 alin. (1) lit. h) C. proc. pen., măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă alternativ cu pedeapsa închisorii sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Prin încheierea nr. 5739 din 5 decembrie 2003, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a dispus (ca urmare a admiterii recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva încheierii nr. 3 din 5 decembrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală), arestarea preventivă a inculpaţilor G.C. şi C.N. cu începere de la 4 decembrie 2003 la 2 ianuarie 2004 şi a respins recursul declarat de inculpatul D.P.S. împotriva aceleiaşi încheieri (prin care s-a admis cererea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi s-a dispus arestarea preventivă a acestui inculpat de la 4 decembrie 2003 la 2 ianuarie 2004).
Potrivit art. 3001 alin. (2) astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 109/2003 publicată în (M.Of., nr. 748/26.10.2003), dacă instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau că nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune, prin încheiere, revocarea arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a inculpatului.
Prima instanţă, prin încheierea atacată, a reţinut că nu se mai impune menţinerea arestării preventive, şi a dispus revocarea acestei măsuri şi punerea în libertate a inculpaţilor, în temeiul art. 3001 alin. (2) C. proc. pen., făcând o greşită aplicare a acestui text procedural penal.
Instanţa nu a stabilit care dintre temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat, pentru a justifica revocarea acestei măsuri şi punerea în libertate a inculpaţilor.
Pe de altă parte, argumentele invocate în încheiere: lipsa antecedentelor penale, familii organizate, existenţa unor mijloace de subzistenţă şi suspendarea din activitatea de poliţişti a inculpaţilor, nu numai că nu constituie argumente legale pentru revocarea arestării preventive, dar acestea existau şi la data arestării preventive dispusă chiar de Curtea de Apel Bucureşti (cu privire la inculpatul D.P.S.) şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru ceilalţi doi inculpaţi.
Aceste argumente pot constitui, eventual, împrejurări în care au fost comise faptele, circumstanţe care să fie avute în vedere de instanţă la stabilirea şi aplicarea pedepselor, conform art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Tot astfel, aprecierea instanţei de fond cu privire la modul în care au acţionat inculpaţii „cu exces de zel” nu constituie un motiv legal pentru revocarea măsurii arestării preventive, ci, eventual, circumstanţe reale şi personale în care s-au săvârşit faptele.
De asemenea, „faptul că inculpaţii fiind arestaţi preventiv aproximativ o lună de zile au înţeles ce înseamnă starea de arest”, avut în vedere de curtea de apel, nu reprezintă un argument legal pentru revocarea măsurii arestării preventive.
Totodată, curtea de apel nu a argumentat de ce la 24 decembrie 2003, dată la care s-a dispus revocarea măsurii arestării preventive, lăsarea în libertate a inculpaţilor nu mai prezenta pericolul social concret pentru ordinea publică pe care aceştia îl prezentau la data de 5 decembrie 2003 când s-a luat această măsură, şi nici în legătură cu existenţa probelor certe în acest sens, cerute de prevederile art. 148 alin. (1) lit. h).
În consecinţă, Înalta Curte va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, va casa încheierea atacată şi, constatând că măsura arestării preventive a inculpaţilor a fost legal dispusă iar temeiurile ce au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, va menţine arestarea preventivă.
Menţinerea măsurii arestării preventive se va dispune şi în baza art. 5 pct. 1 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale existând motive verosimile de a bănui că inculpaţii au săvârşit o infracţiune.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva încheierii din 24 decembrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Casează încheierea atacată şi, în fond, menţine măsura arestării preventive a inculpaţilor C.N., G.C. şi D.P.S.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 29 decembrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 61/2003. Penal. Contestaţie la executare.... | CSJ. Decizia nr. 612/2003. Penal. Recurs la încheiere. Recurs → |
|---|
