CSJ. Decizia nr. 614/2003. Penal. Strămutare. Strămutare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.614Dosar nr.4262/2003
Şedinţa publică din 7 februarie 2003
La 24 ianuarie 2003 s-a luat în examinare recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva sentinţei penale nr.1551 din 29 mai 2001 a Judecătoriei Ploieşti, deciziei penale nr.953 din 4 septembrie 2001 a Tribunalului Prahova şi deciziei penale nr.1179 din 5 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Ploieşti, privind pe inculpatul B.N..
Dezbaterile au fost consemnate în închierea cu data de 24 ianuarie 2003, iar pronunţarea deciziei s-a amânat la 7 februarie 2002.
CURTEA
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr.1551 din 29 mai 2001 a Judecătoriei Ploieşti a fost condamnat inculpatul B.N.la două pedepse de câte 9 ani închisoare şi câte 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a,b şi e din Codul penal pentru săvârşirea în concurs real a două infracţiuni de rele tratamente aplicate minorului, fapte prevăzute de art.306 din Codul penal.
Conform art.33 lit.a, 34 lit.b şi 35 alin.3 din Codul penal s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 9 ani închisoare şi 5 ani interzicerea unor drepturi.
A fost menţinută starea de arest a inculpatului şi s-a computat perioada arestării preventive cu începere de la 10 martie 2001 la zi.
În soluţionarea laturii civile, inculpatul a fost obligat la plata sumei de 2.976.000 lei către Serviciul de Ambulanţă a judeţului Prahova şi la 764.525 lei către Spitalul de UrgenţăDr.Bagdasar Bucureşti, luându-se act că Spitalul Clinic de copii „Marie Curie” nu a solicitat despăgubiri civile.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarea situaţie de fapt:
Inculpatula avut relaţii de concubinaj cu numita S.A. începând cu anul 1998, relaţii din care au rezultat minorii C.N., născut la 22 martie 1999, şi A.M., născut la 23 decembrie 2000, toţi locuind în imobilul părinţilor inculpatului în comuna Bucov.
La data de 9 martie 2001, inculpatul a consumat băuturi alcoolice şi în urma unor certuri cu concubina sa, a alungat-o din locuinţă, rămânând singur cu cei doi copii.
Minorul A.M., în vârstă de numai 2 luni, rămas în grija inculpatului, a început să plângă, fapt ce l-a iritat pe inculpat, care a început să-l lovească cu palmele peste faţă, l-atrântit de mai multe ori pe o pernă şi i-a astupat gura cu palma.
A doua zi copilul a intrat într-o stare comatoasă şi la revenirea concubinei inculpatului, aceasta a sesizat mai multe echimoze în jurul gâtului minorului, motiv pentru care a fost chemată ambulanţa, minorul fiind internat la Spitalul judeţean Ploieşti. Cu ocazia examinării medicale s-a constatat că minorul a suferit o contuzie cerebrală gravă, o leziune cervicală ischemică şi hidrocefalee, la internare prezentând comă profundă şi hemoragie cerebrală, ceea ce a impus transferarea şi internarea copilului în Spitalul de Neurochirurgie Dr.Bagdasar Bucureşti.
Din raportul de expertiză medico-legală întocmită la LML Prahova a rezultat că leziunile traumatice cauzate minorului au necesitat 65-70 zile îngrijiri medicale şi i-au pus viaţa în primejdie.
S-a mai reţinut în sarcina inculpatului că la data de 23 aprilie 1999, după ce consumase, de asemenea, băuturi alcoolice, l-a luat pe minorul C.N., în vârstă de o lună, l-a ridicat şi de la înălţimea de 50 cm i-a dat drumul în pat, cauzându-i o contuzie cerebrală medie care a avut repercusiuni ulterioare, şi anume, crize comiţiale motorii şi sechele de encefalopatie infantilă, aşa cum s-a concluzionat în Raportul de expertiză nr.645 din 14 martie 2001 întocmit de Laboratorul de medicină legală Prahova.
Tribunalul Prahova, prin Decizia penală nr.953 din 11 septembrie 2001, a respins apelul formulat de inculpat, apel ce a vizat individualizarea pedepselor aplicate, iar Curtea de Apel Ploieşti, prin Decizia penală nr.1179 din 5 noiembrie 2001, a respins recursul declarat de inculpat.
Împotriva acestor hotărâri, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare în temeiul art.409 şi a art.410 partea I pct.7 din Codul de procedură penală, considerându-le că au fost pronunţate cu încălcarea legii.
În motivarea recursului în anulare se învederează, în esenţă, că din probele administrate rezultă că activitatea unică a autorului nu a adus atingere numai relaţiilor de convieţuire socială prin abdicarea de la îndatoririle faţă de copii săi minori, de a le asigura condiţii corespunzătoare de creştere şi educare, ci şi vieţii părţilor vătămate.
În acest context, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie concluzionează că se impunea ca instanţa de fond, în temeiul art.334 din Codul de procedură penală, să schimbe încadrarea juridică a faptelor deduse judecăţii şi să reţină în sarcina inculpatului şi tentativă la infracţiunile de omor calificat, prevăzută de art.20 raportat la art.174, 175 lit.c din Codul penal, concurs ideal cu infracţiunea prevăzută de art.306 Cod penal, situaţie în care trebuia să se decline competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.
Recursul în anulare este fondat însă pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
În speţă, la data de 10 martie 2001, lucrătorii de la Poliţia municipiului Ploieşti au fost sesizaţi cu privire la faptul că la Spitalul judeţean de Urgenţă a fost adus minorul Andrei Marian în vârstă de 2 luni şi jumătate care prezenta urme evidente de agresare.
În urma acestei sesizări au fost declanşate cercetările, organele de poliţie stabilind condiţiile în care minorul a fost victima inculpatului B.N., concubinul mamei copilului, cercetările fiind extinse şi cu privire la violenţele exercitate anterior de acelaşi inculpat şi asupra minorului B.C.N., în final întocmindu-se referatul cu propunerea de punere în mişcare a acţiunii penale pentru săvârşirea infracţiunii de rele tratamente aplicate minorului, prevăzută şi pedepsită de art.306 din Codul penal.
Este adevărat că scopul procesului penal fiind constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, organul de urmărire penală competent având obligaţia să strângă probele necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorului şi la stabilirea răspunderii penale, pentru aflarea adevărului şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei soluţionări a acesteia, normele de procedură penală obligându-le să exercite un rol activ.
Totodată, legea stabileşte pentru efectuarea unor acte de urmărire penală şi o anumită competenţă, procurorul fiind organul competent să exercite supravegherea asupra actelor de urmărire penală sau să efectueze orice acte de urmărire penală în cauzele pe care le supraveghează, dar tot legea (art.209 alin.3 din din Codul de procedură penală) stabileşte infracţiunile în cazul cărora urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de procuror.
Raportând modul de instrumentare a cauzei la aceste exigenţe legislative, menite a garanta aflarea adevărului cu privire la faptele imputate inculpatului, Curtea constată nerespectarea acestor exigenţe, încălcări de natură a afecta însăşi existenţa urmăririi penale şi legalitatea sesizării instanţei.
Potrivit art.209 alin.3 din Codul de procedură penală, urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror, printre altele, în cazul infracţiunilor prevăzute de art.174-176 din Codul penal.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, prin recursul în anulare declarat, învederează că „modalitatea faptică, determinată de natura tratamentelor şi urmărilor acestora, în care s-a realizat acţiunea inculpatului, demonstrează existenţa unui concurs ideal între infracţiunile prevăzute de art.306 şi art.20 raportat la art.174, 175 lit.c din Codul penal”, situaţie în careurmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de procuror.
Încălcându-se dispoziţiile imperative ale textelor menţionate, urmărirea penală şi aspecte importante, esenţiale, au fost efectuate nu de procuror ci de organul de poliţie. Desigur, în cazul comiterii unor infracţiuni care atrag competenţa exclusivă a procurorului în ceea ce priveşteurmărirea penală, organele de poliţie iniţial sesizatepot efectua unele acte de urmărire penală urgente, în scopul conservării unor mijloace de probă, iar lucrările de cercetare întocmite de aceste organe sunt deplin valabile şi rămân câştigate cauzei.
Înspeţă, organele de poliţie nu s-au rezumat să efectueze doar astfel de acte de urmărire penală, dimpotrivă, cea mai mare parte a dosarului instrumentându-se de organele de cercetare ale poliţiei.
Astfel, cerecetarea la locul comiterii faptei a fost efectuată exclusiv de organul de poliţie din cadrul Poliţiei municipiului Ploieşti, planşele foto au fost întocmite de acelaşi organ, începerea urmăririi penale pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art.306 din Codul penal, a fost dispusă de organul de cercetare penală, fără a fi confirmată de procuror, expertizele medico-legale s-au efectuat pe baza Ordonanţei Poliţiei municipiului Ploieşti nr.17407 din 13 martie 2001.
De asemenea, tot organul de poliţie a dispus ataşarea foii de observaţie pediatrie, fişei de consultaţii medicale, biletelor de ieşire din spital, a audiat pe inculpat şi martorii şi a întocmit referatul cu propunerea de punere în mişcare a acţiunii penale.
Rezultă, aşadar, că deşi existau elemente care obligau organul de urmărire penală să efectueze urmărirea penală şi pentru o infracţiune de competenţa exclusivă a procurorului, în cadrul căreia să administreze probe sub toate aspectele iar inculpatul să fie în cunoştinţă asupra infracţiunilor ce eventual i se imputau, nu s-a ţinut seama de acest fapt, probele fiind administrate în majoritate de organele de poliţie.
În atare situaţie, nu se poate considera că au fost respectate dispoziţiile art.209 alin.3 din Codul de procedură penală, în sensul că urmărirea penală ar fi fost efectuată de procuror, încât sub acest aspect este afectată legalitatea actului de sesizare a instanţei.
Pe de altă parte, aşa cum rezultă din dosarul de urmărire penală, întreaga urmărire penală s-a axat pe cercetarea infracţiunii prevăzută de art.306 din Codul penal toate mijloacele de probă fiind administrate exclusiv sub aspectul elementelor constitutive ale acestei infracţiuni, inculpatul nefiind ascultat şi cu privire la comiterea infracţiunii relevate în recursul în anulare.
Or, din moment ce activităţile de urmărire penală au fost făcute – chiar şi numai în parte - în condiţii nelegale şi fără asigurarea dreptului la apărare pentru inculpat, îndeplinindu-se acte sancţionate cu nulitatea absolută prevăzută de art.197 alin.2 din Codul de procedură penală, se impune restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale, pentru administrarea din nou (în condiţiile legii) a actelor procedurale şi procesuale îndeplinite cu încălcarea legii, în speţă neadministrându-se nici o probă cu privire la infracţiunea menţionată în recursul în anulare.
Este adevărat că nici art.333 din Codul de procedură penală şi nici în vreun alt text de lege nu se arată soluţia restituirii dosarului la procuror pentru refacerea urmăririi penale, ci doar pentru completarea urmăririi penale, însă, în cazul în care urmărirea penală s-a făcut – total sau parţial- cu încălcarea unor norme prevăzute în lege sub sancţiunea nulităţii absolute, soluţia restituirii se impune potrivit art.197 alin.3 coroborat cu art.38515 pct.2 lit.c şi art.38516 alin.2care face trimitere la art.380 din Codul de procedură penală.
Se va menţine starea de arest a inculpatului, iar în conformitate cu dispoziţiile art.192 alin.3 Cod procedură penală, onorariul apărătorului din oficiu se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva sentinţei penale nr.1551 din 29 mai 2001 a Judecătoriei Ploieşti, deciziei penale nr.953 din 11 septembrie 2001 a Tribunalului Prahova şi deciziei penale nr.1179 din 5 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Ploieşti, privind pe inculpatul B.N.
Caseazăhotărârile pronunţate şi restituie cauza Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova.
Menţine starea de arest a inculpatului.
Onorariul pentru apărarea din oficiu, în sumă de 300.000 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 7 februarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 619/2003. Penal | CSJ. Decizia nr. 613/2003. Penal. Extradare. Recurs → |
|---|
