CSJ. Decizia nr. 877/2003. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.877DOSAR NR.4748/200.
Şedinţa publică din 20 februarie 2003
La 19 februarie 2003 s-a luat în examinare recursul în anularedeclarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva sentinţei penale nr.152din 8 iunie 2002 a Judecătoriei Blaj şi deciziei penale nr.435 din 17 octombrie 2002 a Tribunalului Alba, privind pe inculpatul I.T.
Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 19 februarie 2003 iar pronunţarea deciziei s-a amânat la 20 februarie 2003.
CURTEA
Asupra recursului în anularede faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele :
Prin sentinţa penală nr.152 din 8 mai 2002 Judecătoria Blaj l-a condamnat pe inculpatul I.T., un an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art.213 Cod penal.
În baza art.81 – 82 Cod penal s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 3 ani.
A fost respinsă ca nedovedită acţiunea civilă formulată de partea civilă S.C. „J”.
Inculpatul a fost obligat la 900.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Instanţa a reţinut, în fapt, că la data de 19 octombrie 1999 între „P.B.” AG în calitate de locator şi partea vătămată S.C. „J”. a intervenit contractul de leasing nr.100575 având ca obiect autoturismul V W Passat 1,9 TDI– 115 C.P, înmatriculat în România cu nr.AB – 1320 – 01/12, în valoare de 38.056 DM, durata contractului împlinindu-se la 19 octombrie 2001.
Prin actul intitulat „împuternicire” S.C. „J”. l-a împuternicit pe inculpatul I.T. să folosească autoturismul VW Passatnr.AB –1320 –01/12,cumenţiunea călaexpirareaduratei contractului de leasing se va face act de donaţie pentru autoturism către inculpat.
Prin Decizia nr.373/22 mai 2001 societatea – parte vătămată i-a desfăcut inculpatului contractul de muncă – acesta fiind încadrat în funcţia de şef Complex Vinificaţie – în temeiul art.130 alin.1 lit.i din Codul muncii, pentru abateri grave de la disciplina muncii, constând în sustragerea unor documente şi bunuri ale societăţii şi în absenţa nejustificată de la serviciu.
Tot la 22 mai 2001, cu adresele nr.3078 şi 3079 partea vătămată, odată cu comunicarea deciziei de desfacere a contractului de muncă, i-a comunicat inculpatului şi încetarea efectelor împuternicirii privind folosirea autoturismului, somându-l ca în termen de 3 zile să se prezinte la sediul societăţii pentru predarea autovehiculului, în caz contrar urmând a fi sesizate organele abilitate pentru infracţiunea de abuz de încredere.
Inculpatul a refuzat să predea autoturismul şi a menţinut această conduită şi când, la 14 decembrie 2001, în baza ordonanţei nr.126/P/2001 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel- Alba, organul de poliţie a încercat preluarea acestuia.
Abia în luna ianuarie 2002, conform procesului verbal întocmit de organul de poliţie, autoturismul a fost predat de către inculpat iar prin dovada din 11 ianuarie 2002 autovehiculul a reintrat în posesia părţii vătămate.
Fapta astfel săvârşită a fost calificată de către instanţă ca întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de abuz de încredere, prevăzută de art.213 Cod penal, în modalitatea refuzului restituirii bunului, deţinut în baza raportului de muncă, pentru folosinţă.
Sentinţa susmenţionată a fost atacată cu recurs de către partea vătămată, constituită parte civilă, S.C. „J”. şi de către inculpat.
Partea vătămată a criticat hotărârea pentru aplicarea nejustificată a dispoziţiilor art.81 – 82 Cod penal privind suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi pentru greşita respingere a acţiunii civile ca nedovedită, indicând dovezile existente la dosar şi care constau în chitanţele care atestă plata ratelor leasing şi pentru perioada refuzului de restituire a autoturismului.
Inculpatul I.T. a invocat nelegalitatea hotărârii de condamnare, solicitând achitarea în temeiul art.11 pct.2 lit.a Cod procedură penală cu referire la art.10 lit.d Cod procedură penală întrucât nu a folosit abuziv autoturismul ci în baza unei împuterniciri iar refuzul de a-l restitui s-a datorat convingerii că acesta îi aparţine, conform menţiunii privind donaţia ce urmează să-i fie făcută.
În subsidiar inculpatul a cerut să se constate că fapta, în raport de împrejurările în care a fost săvârşită, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, impunându-se achitarea în baza art.10 lit.b1 Cod procedură penală cu referire la art.181 Cod penal şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ.
Tribunalul Alba, prin Decizia penală nr.435 din 17 octombrie 2002 a admis recursul părţii vătămate S.C. „J”. a casat sentinţa cu privire la cuantumul pedepseiaplicate şi a modalităţii de executare precum şi sub aspectul laturii civile, reducând pedeapsa aplicată inculpatuluila 6 luni închisoare, cu interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 Cod penal pe durata prevăzută de art.71 Cod penal şi înlăturând aplicarea art.81 şi 82 Cod penal.
Inculpatul I.T. a fost obligat la 3795,96 euro către partea civilă S S.C. „J”. cu titlu de daune materiale.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii.
Recursul inculpatului I.T. a fost respins ca nefondat.
În motivarea deciziei, instanţa de control judiciar a reţinut că fapta este temeinic dovedită şi corect încadrată în dispoziţiile art.213 Cod penal însă la stabilirea pedepsei şi a modalităţii de executare instanţa de fond nu a dat semnificaţie reală tuturor criteriilor de individualizare prevăzute de art.72 şi a făcut o greşită apreciere a condiţiei arătate de art.81 alin.1 lit.c Cod penal, respectiv că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acesteia.
În acest sens, s-a arătat că atât conduita din timpul judecăţii, care a fost de nerecunoaştere şi refuz de restituire a bunului, cât şi comportarea sa rezultând din alte dovezi, potrivit cărora este implicat în săvârşirea altor infracţiuni, inclusiv contra patrimoniului aceleiaşi părţi vătămate, pentru care a şi fost trimis în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel – Alba Iulia, sunt elemente care nu susţin aprecierea că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea acesteia, negăsindu-şi aplicabilitate dispoziţiilE art.81 Cod penal.
În raport însă de limitele speciale ale pedepsei, prevăzute de art.213 Cod penal, se apreciază că pedeapsa de 6 luni închisoare cu executare în regim de detenţie este de natură să contribuie la realizarea scopului prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni, prevăzut de art.52 Cod penal şi a funcţiei de constrângere a acesteia.
În ce priveşte latura civilă s-a constatat că este dovedit, prin chitanţele depuse la dosar, prejudiciul constând din c/valoarea ratelor din perioada iunie – noiembrie 2001, în sumă totală de 3795,96 euro, pe care partea civilă le-a plătit în executarea contractului de leasing, fără să beneficieze de folosinţa autoturismului pentru nevoile firmei, din vina inculpatului.
Constatând că fapta constituie infracţiunea reţinută şi că aceasta prezintă în concret gradul de pericol social specific, Tribunalul Alba a respins ca nefondat recursul inculpatului.
Împotriva sentinţei penale nr.152 din 8 mai 2002 a Judecătoriei Blaj şi a deciziei penale nr.435 din 17 octombrie 2002 a Tribunalului Alba, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, invocând cazul decasareprevăzutde art.410 alin.1 partea I pct.2 teza Idin Codul de procedură penală, respectiv că fapta reţinută inculpatuluinu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz de încredere, lipsindu-i latura subiectivă în privinţa vinovăţiei în forma intenţiei.
În argumentarea motivului de casare se susţine, în esenţă, că situaţia de fapt nu corespunde realităţii rezultate din mijloacele de probă, inculpatul deţinând autoturismul în baza împuternicirii prin care i-a fost încredinţat „intuitu personae” şi nu în calitate de salariat în vederea folosirii sale în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Că este aşa, rezultă din împrejurările că inculpatul nu a trebuit să justifice modul de folosire a autoturismului prin întocmirea foilor de parcurs şi că mijlocul auto nu a fost menţionat în nota de lichidare în vederea restituirii.
Adăugând că, prin împuternicirea care emană de la partea vătămată, i s-a făcut inculpatului o ofertă/promisiune de donaţie la încheierea contractului de leasing, există temeiuri pentru a considera că refuzul de restituire nu este abuziv şi că reţinerea bunului a fost justificată de clarificarea juridică a consecinţelor actului părţii vătămate, de competenţa instanţei civile.
De altfel, inculpatul a şi solicitat instanţei civile să pronunţe o hotărâre de constatare a dreptului său de proprietate asupra bunului.
Verificând hotărârile atacate pe baza lucrărilor şi materialului de la dosar, Curtea constată că recursul în anulare este întemeiat, însă pentru motivele ce vor fi dezvoltate în continuare.
Sesizarea instanţei s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legale care reglementează procedura plângerii prealabile, prevăzute de art.279, art.283 şi art.284 din Codul de procedură penală.
Fiind greşit îndreptată la organul de poliţie – la care a fost înregistrată la data de 21 iunie 2001 – plângerea părţii vătămate a fost trimisă, în baza art.285 Cod procedură penală, prin Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba, la instanţa competentă,Judecătoria Blaj.
Cercetarea judecătorească a asigurat administrarea probelor necesare lămuririi cauzei sub toate aspectele.
Situaţia de fapt reţinută de instanţe este susţinută de mijloacele de probă aflate la dosar şi din aceasta rezultă următoarele:
Inculpatul I.T. a fost angajat al părţii vătămate din anul 1975, ocupând diferite funcţii iar începând cu anul 1995 pe aceea de şef al Complexului de Vinificaţie.
În luna noiembrie 1999 partea vătămată S.C. „J”. a achiziţionat autoturismul VW Passat, conform contractului de leasingşiînmatriculat la data de 30 decembrie 1999 sub nr.AB-1320.
Încă de la achiziţionare autoturismului a fost încredinţat inculpatului pentru folosinţă.
Remiterea autoturismului pentru folosinţă inculpatului este atestată şi prin împuternicirea dată de administratorulS.C. „J”.
Susţinerea părţii vătămate, potrivit căreia a încredinţat inculpatului autoturismul în considerarea calităţii acestuia de salariat şi pentru a fi folosit în interesul serviciului, este temeinic dovedită cu înscrisurile aflate la dosar.
Astfel, conform centralizatorului privind reparaţiile şi piesele la autoturism, pe bază de facturi S.C. „J”.a achitat în perioada 2000 – martie 2001 suma totală de 57.791.675 lei iar în perioada decembrie 1999 – 4 mai 2001 pentru motorina consumată a achitat suma totală de 38.349.341 lei.
Cu adresele nr.3078 şi 3079, ambele din 22 mai 2001, partea vătămată i-a adus la cunoştinţă inculpatului, odată cu Decizia de desfacere a contractului de muncă pentru abateri disciplinare grave, şi măsura încetării efectelor împuternicirii de a folosi autoturismul de serviciu motivat tocmai de încetarea raporturilor de muncă, somându-l ca în termen de 3 zile să predea autovehicolul.
Aşadar, între părţi a existat un raport juridic patrimonial, în considerarea calităţii de angajat cu funcţie de conducere a inculpatului în temeiul căruia acesta din urmă deţinea şi folosea autoturismul.
Acest raport juridic patrimonial realizează situaţia premisă din conţinutul juridic al infracţiunii de abuz de încredere.
Consideraţiile recursului în anulare, potrivit cărora o eventuală legătură între contractul de muncă al inculpatului şi deţinerea autoturismului ar califica litigiul decurgând din refuzul restituirii ca fiind de natură civilă – impunându-se achitarea pentru neprevederea faptei de către legea penală – sunt nefondate.
Aşa cum s-a arătat, inculpatul nu a primit spre folosinţă autoturismul în virtutea contractuluide muncă, în raport cu care să aibă atribuţii de serviciu (administrare, păstrare, întreţinere, transport ş.a) pentru că, dacă ar fi fost astfel, însuşirea bunului, pe care îl gestiona sau administra ori cu care avea doar un contact material, ar fi antrenat răspunderea penală, după caz, pentru infracţiunea de delapidare sau furt.
Inculpatul a primit autoturismul în baza unei împuterniciri, în considerarea funcţiei deţinute, pentru folosinţă, ceea ce semnifică un alt raport juridic, de natură patrimonială.
Este stabilit, de asemenea, că, deşi a fost încunoştinţat la data de 22 mai 2001 despre desfacerea contractului demuncă şiîncetareaefectelo.
împuternicirii, fiind somat să predea unităţii autoturismul, inculpatul nu s-a conformat, rezultând implicit că refuză să înapoieze bunul şi realizând astfel şi elementul material al infracţiunii în modalitatea refuzului de a restitui.
Fapta a fost săvârşită, sub aspectul laturii subiective, cu intenţie, inculpatul dându-şi seama că, în condiţiile în care i s-a desfăcut contractul de muncă pentru abateri disciplinare grave refuzul restituiriiautoturismului de serviciu este abuziv şi că se creează o situaţie de fapt contrară celei care ar fi existat fără conduita sa.
Menţiunea din împuternicire cu privire la promisiunea unui act de donaţieîn viitor a autoturismului, în împrejurările de fapt susarătate, nu are relevanţă în cauză, servind doar pretext inculpatului pentru susţinerea fie a neprevederii faptei de legea penală, fie a lipsei vinovăţiei în forma cerută de lege.
Până la revocarea împuternicirii de către partea vătămată, singurul efect al acesteia a fost acela de a-l îndreptăţi pe inculpat să folosească autoturismul. Odată încetat acest drept de folosinţă, inculpatul era obligat să se conformeze somaţiei.
Partea vătămată şi-a păstrat dreptul de dispoziţie asupra bunului, rezultând chiar din împuternicire că în continuare cartea de identitate a autoturismului este deţinutăde S.C. „J”.
Pentru cele ce preced, critica privind greşita condamnare a inculpatului I.T. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art.213 Cod penal datorită lipsei unui element constitutiv – latura subiectivă- este nefondată.
Recursul în anulare este însă întemeiat în raport cu cazul de casare prevăzut de art.410 alin.1 partea I pct.4 teza I din Codul de procedură penală, în cauză instanţele făcând o greşită individualizare a pedepsei în raport cu prevederile art.72 din Codul penal.
Aşa cum rezultă din lucrările dosarului, inculpatul I.T., inginer, de la absolvirea facultăţii în 1975 şi-a desfăşurat activitatea continuu în aceeaşi societate, fiindu-i recunoscută competenţa prin promovările succesive în funcţii de conducere.
Nu este cunoscut cu antecedente penale iar aserţiunea din considerentele deciziei pronunţate în recurs relativă la alte infracţiuni săvârşite de inculpat, nu are suport în hotărâri definitive.
Inculpatul a restituit, după consumarea infracţiunii, autoturismul.
Văzând dispoziţiile art.81 Cod penal, Curtea constată că sunt întrunite condiţiile suspendării condiţionate a executării pedepsei, astfel cum a fost aplicată de către instanţa de recurs, pe durata termenului de încercare de 2 ani şi 6 luni, calculat conform art.82 Cod penal.
În conformitate cu dispoziţiile art.38519 Cod procedură penală cu referire la art.350 alin.3 lit.b Cod procedură penală se va dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului I.T.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie de împotriva sentinţei penale nr.152 din 8 iunie 2002 a Judecătoriei Blajşi deciziei penale nr.435 din 17 octombrie 2002 a Tribunalului Alba, privind pe inculpatul I.T.
Casează Decizia penală nr.435 din 17 octombrie 2002 numai cu privire la modalitatea de executare a pedepsei aplicate.
Face aplicarea prevederilor art.81, 82 C.pen. şi dispune suspendarea executării pedepsei de 6 luni închisoare pe durata termenului de încercare de2 ani şi 6 luni.
Atrage atenţia inculpatului asupra prevederilor art.359 C.proc.pen.
Înlătură prevederile art.71- 64 C.pen.
Dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului dacă acesta nu este arestat în altă cauză.
Menţine celelalte dispoziţii.
Constată că inculpatul a fost încarcerat la 15 decembrie 2002.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi20 februarie2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 876/2003. Penal. întrerupere executare... | CSJ. Decizia nr. 878/2003. Penal → |
|---|
