Menţinere măsură de arestare preventivă. Decizia nr. 130/2013. Curtea de Apel BACĂU
| Comentarii |
|
Decizia nr. 130/2013 pronunțată de Curtea de Apel BACĂU la data de 13-02-2013 în dosarul nr. 6566/103/2012/a2
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BACĂU
SECȚIA PENALĂ, CAUZE MINORI SI FAMILIE
DECIZIE Nr. 130/2013
Ședința publică de la 13 Februarie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE: M. V.
JUDECĂTOR: D. P.
JUDECĂTOR: C. C.
GREFIER: M. D. B.
MINISTERUL PUBLIC P. DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BACĂU REPREZENTAT DE PROCUROR G. B.
Pe rol judecarea recursului declarat de inculpatul P. I. împotriva încheierii din data de 06.02.2013, pronunțată de Tribunalul N. în dosarul nr._ 12.
Dezbaterile în cauza de față s-au desfășurat în conformitate cu dispozițiile art.304 Cod pr.penală, în sensul că au fost înregistrate cu ajutorul calculatorului, pe suport magnetic.
La apelul nominal făcut în ședință publică, a răspuns recurentul inculpat P. I., în stare de arest preventiv, asistat de apărător angajat – avocat I. G..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
Recurentul inculpat P. I., fiind întrebat, precizează că își menține recursul declarat în cauză.
Nefiind cereri de formulat, Curtea, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbateri.
Avocat I. G. având cuvântul pentru recurentul inculpat P. I., solicită admiterea recursului, casarea încheierii recurate, reținerea cauzei spre rejudecare și pe fond revocarea măsurii arestării preventive și înlocuirea acestei măsuri cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.
Apreciază că în cauză nu mai subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, respectiv art.148 lit.f C.p.p. și nu se mai impune menținerea stării de arest preventiv a inculpatului. Solicită ca instanța să aibă în vedere vârsta înaintată a inculpatului, starea de sănătate precară a acestuia, cât și circumstanțele în care a fost săvârșită fapta, în sensul că între inculpat și partea vătămată exista o stare conflictuală mai veche. Solicită a se reține că acesta nu are antecedente penale, în contextul în care, a fost foarte des amenințat și chiar bătut de partea vătămată. Arată că între timp, anexa în care locuia a ars, astfel că, în condițiile în care inculpatul ar fi judecat în stare de libertate, nu ar avea cum să se întoarcă la vechiul domiciliu, și va trebui să locuiască la unul dintre copii săi, din prima căsătorie, astfel că lăsarea sa în libertate nu ar prezenta un pericol pentru acea comunitate.
Arată că există practică judiciară și chiar și practica Tribunalului N., când pentru infracțiuni ca cea dedusă judecății s-au aplicat pedepse sub supraveghere, neprivative de libertate.
În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea încheierii recurate, reținerea cauzei spre rejudecare și pe fond revocarea măsurii arestării preventive și înlocuirea acestei măsuri cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.
Procurorul, având cuvântul solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea încheierii recurate ca fiind legală și temeinică, întrucât temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, nu au încetat, nu s-au modificat, apărările făcute de apărătorul ales al inculpatului, eventual pot fi avute în vedere la individualizarea judiciară a pedepsei.
Recurentul inculpat P. I., având ultimul cuvânt, achiesează la concluziile apărătorului ales.
S-au declarat dezbaterile închise, trecându-se la deliberare.
CURTEA
deliberând
Asupra recursului penal de față, Curtea reține următoarele:
Prin încheierea din data de 06.02.2013, pronunțată de Tribunalul N. în dosarul nr._ 12, în baza art.300/2, raportat la art.160/b alin.1 și 3 Cod procedură penală, s-a menținut starea de arest preventiv a inculpatului P. I., fiul lui C. și V., născut la data de 24 aprilie 1951 în ., cu același domiciliu, CNP –_, prin încheierea nr. 26/U/ 29.11.2012, pronunțată de Tribunalul N..
Pentru a pronunța această încheiere Tribunalul a reținut următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul N. nr. 459/P/2012, înregistrat la această instanță sub nr._ 12, s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest a inculpatului P. I., pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de omor, prevăzută și pedepsită de art. 20 Cod penal, raportat la art. 174 Cod penal.
În actul de sesizare a instanței s-a reținut că inculpatul, în ziua de 26.11.2012, în timp ce se afla în curtea locuinței sale din satul Siliștea, ., a lovit pe partea vătămată H. F., fiul defunctei sale soții, dintr-o căsătorie anterioară, cu un cuțit pentru tăiat porci pe care-l avea în mână, în zona pieptului, apoi în abdomen, luându-l prin surprindere. Victima a fost în imposibilitate de a se apăra, întrucât conduita inculpatului a fost intempestivă, fără nicio avertizare. După incident victima a fost transportată la Spitalul de Urgență N., unde s-a intervenit chirurgical.
Potrivit raportului de expertiză medico - legală nr. A-1/1867/29.11.2012, întocmit de Serviciul Județean de Medicină Legală N., partea vătămată H. F. a suferit o plagă tăiată toracică și abdominală cu interesarea organelor intra-abdominale, leziuni care au necesitat pentru vindecare un număr de 12-15 zile de îngrijiri medicale. Prin gravitatea lor, leziunile au fost de natură a pune în primejdie viața victimei.
Potrivit dispozițiilor art. 300/1 Cod procedură penală, după înregistrarea dosarului la instanță, din oficiu, s-a procedat la verificarea legalității și temeiniciei arestării preventive a inculpatului.
Analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a acestuia.
Astfel, prin încheierea nr. 26/U din 29.11.2012 a Tribunalului N., s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului pentru o perioadă de 30 de zile, de la data de 29.11.2012 și până la data de 28.12.2012, fiind emis mandatul de arestare nr. 28/U/29.11.2012.
În motivarea încheierii prin care s-a admis propunerea de arestare preventivă a inculpatului s-a reținut că, în cauză sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 143 alin. 1 Cod procedură penală, deoarece sunt probe și indicii temeinice, din care rezultă că inculpatul ar putea fi autorul infracțiunii de tentativă de omor, precum și condițiile prevăzute de art. 148 alin. 1 lit. f Cod procedură penală, în sensul că pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea în cuantum mai mare de 4 ani, iar lăsarea acestuia în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică, ce rezultă din gravitatea faptei comise, din natura relațiilor sociale vătămate și din consecințele produse prin activitatea infracțională.
Acest pericol, a fost apreciat și în raport de rezonanța produsă de faptă în colectivitatea în care s-a săvârșit. Chiar dacă gravitatea faptei nu poate fi considerată, în sine, ca reprezentând un pericol concret pentru ordinea publică, nu poate fi ignorat faptul că infracțiunea de tentativă de omor a produs consecințe deosebit de grave, prin punerea în pericol a vieții unei persoane. Acțiunea violentă exercitată de către inculpat, nu poate fi justificată de o eventuală atitudine de provocare din partea victimei, relevante fiind și împrejurările relatate de martorii audiați în cauză, referitoare la comportamentul inculpatului, astfel încât lăsarea acestuia în libertate ar putea încuraja și alte persoane să săvârșească fapte asemănătoare.
În aceste condiții, importanța valorii sociale ocrotite de legea penală, a determinat o rezonanță negativă puternică a faptei în comunitatea în care s-a produs, fiind necesară o reacție fermă a autorităților, care să aibă ca finalitate excluderea inculpatului, pentru o perioadă de timp din comunitate. Pentru înlăturarea pericolului creat, tribunalul a reținut că, luarea față de inculpat a unei măsuri preventive mai puțin severe, este insuficientă.
Raportat la trimiterea în judecată a inculpatului și la probele administrate în cursul urmăririi penale, instanța constată că în cauză există în continuare indicii temeinice că inculpatul ar putea fi autorul infracțiunii de tentativă de omor reținută în sarcina sa, având în vedere procesul verbal de cercetare la fața locului, concluziile raportului de expertiză medico legală a victimei, declarațiile inculpatului și declarațiile martorilor.
Pericolul concret pentru ordinea publică rezultă atât din gravitatea deosebită a infracțiunii, comisă prin violență împotriva unei persoane neavertizate, din circumstanțele reale în care s-a produs, din rezonanța avută în comunitate, găsindu-și expresia și în sentimentul de insecuritate socială generat de faptul că o persoană bănuită de săvârșirea unei astfel de infracțiuni ar putea fi judecată în stare de libertate.
Și în conformitate cu dispozițiile art. 5 din CEDO, măsura lipsirii de libertate a unei persoane, poate fi dispusă atunci când există motive verosimile că s-a comis o infracțiune, fiind necesară apărarea ordinii publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor și desfășurarea în bune condiții a procesului penal.
Din actele dosarului, rezultă că inculpatul consuma zilnic băuturi alcoolice, iar pe acest fond, se manifesta deseori violent, situație care s-a repetat și în cazul infracțiunii de față și este puțin probabil ca odată pus în libertate, inculpatul să-și abandoneze obiceiul și comportamentul violent.
Prin urmare, inculpatul chiar dacă nu posedă antecedente penale, prezintă în continuare un pericol concret și actual pentru ordinea publică, încât nu se impune punerea sa în libertate.
Toate aceste elemente determină instanța să constate că temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, subzistă și în prezent, neintervenind situații sau elemente noi care să justifice înlocuirea sau revocarea acesteia.
Împotriva acestei încheieri, în cadrul termenului legal, a declarat recurs inculpatul.
Recursul nu a fost motivat în scris, iar în susținerile orale făcute prin apărător a fost criticată încheierea recurată pentru aspectele reținute în preambulul prezentei decizii, astfel că nu vor mai fi reluate.
Analizând încheierea recurată în raport de motivele de recurs invocate și examinând-o și din oficiu, în conformitate cu dispozițiile art.385/6 alin.3 Cod procedură penală, sub toate aspectele de fapt și de drept, Curtea constată că recursul urmează a fi respins pentru considerentele care vor fi prezentate.
Prima instanță a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale referitoare la verificarea, în cursul judecății, a legalității și temeiniciei măsurii arestării preventive a inculpatului și a motivat corespunzător încheierea recurată, atât din perspectiva dreptului intern, cât și a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și a practicii Curții Europene a Drepturilor Omului, motivare pe care Curtea și-o însușește, cu completările care vor fi făcute.
În conformitate cu dispozițiile art.300/2, cu art.160/b alin.1, 2 și 3 Cod procedură penală, în cursul judecății, instanța trebuie să verifice periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea și temeinicia arestării preventive.
Dacă instanța constată că arestarea preventivă este nelegală sau că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, revocarea arestării preventive și punerea de îndată în libertate a inculpatului.
Când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive.
Potrivit acestor texte, instanța are obligația de a verifica dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă impun în continuare privarea de libertate a inculpatului și dacă nu au apărut temeiuri noi care să justifice privarea de libertate.
Verificând, în temeiul art.300/2, cu art.160/b alin.1 și 3 Cod procedură penală, legalitatea și temeinicia luării măsurii arestului preventiv, în raport cu gravitatea infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată, Curtea constată că măsura preventivă a fost legal dispusă.
Așa cum este cunoscut, pentru luarea măsurii de prevenție a arestului preventiv a inculpatului și desigur pentru menținerea acestei măsuri, trebuie realizate cumulativ următoarele condiții:
a)să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală;
În cauză sunt probe din care rezultă presupunerea că inculpatul a săvârșit faptele pentru care a fost trimis în judecată.
Potrivit dispozițiilor art.143 alin.1 Cod procedură penală, pentru luarea măsurii arestului preventiv se cere, printre alte condiții, să existe probe sau indicii temeinice că s-a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, ceea ce nu echivalează cu existența unor probe care să justifice trimiterea în judecată a inculpatului și cu atât mai puțin a celor care ar motiva o condamnare.
Cât privește expresia indicii temeinice, din simplul fapt al definirii acesteia în alin.3 al art.143 Cod procedură penală, rezultă în mod neîndoielnic că acestea nu sunt probe, ci simple presupuneri sau bănuieli bazate pe deducții logice având ca premise datele existente în cauză.
Există indicii temeinice când din analiza datelor cuprinse în dosarul cauzei se desprinde presupunerea că cel față de care se efectuează urmărirea penală a săvârșit fapta pentru care este cercetat.
În cauza dedusă judecății nu numai că sunt indicii temeinice, dar, așa cum prezentam mai sus, sunt probe temeinice din care rezultă, în mod necesar, presupunerea că inculpatul a săvârșit infracțiunea pentru care este judecat.
De altfel, aceasta dispoziții procedurale privind prima condiție pentru luarea măsurii arestului preventiv „să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală”, este în deplin acord cu dispozițiile Convenției Europeană a Drepturilor Omului și practica Curții Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, potrivit art.5 paragraful 1 lit.c din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privarea de libertate a unei persoane poate fi dispusă „când există motive verosimile de a o bănui că a săvârșit o infracțiune”.
Noțiunea de motive verosimile a fost interpretată de Curte în sensul existenței unor date, informații care să convingă un observator obiectiv, în cazul nostru un judecător, că este posibil ca persoana respectivă să fi săvârșit infracțiunile respective.
Recurentul-inculpat a susținut prin apărătorul ales că în cauză nu sunt probe certe de vinovăție și că ar fi săvârșit infracțiunea în stare de provocare.
În ceea ce privește aceste susțineri, așa cum este cunoscut, în soluționarea unui recurs împotriva încheierii de menținere a măsurii arestului preventiv, nu trebui să existe probe care să justifice o condamnare.
Desigur că asupra vinovăției sau nu a inculpatului și a încadrării juridice a faptelor pentru care recurentul-inculpat a fost trimis în judecată, urmează a se pronunța doar instanța investită cu soluționarea fondului cauzei și acesta, desigur, numai după administrarea tuturor probelor, atât cele administrate în cursul urmăririi penale, cât și cele propuse de părți, sau dispuse, în baza rolului activ, de prima instanță.
b) să existe probe din care să rezulte vreunul dintre cazurile prevăzute de art.148 Cod procedură penală;
Așa cum se arăta, la luarea măsurii arestului preventiv s-a avut în vedere ca temei în drept, art.148 lit.f Cod procedură penală, respectiv: există presupunerea că acesta a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani închisoare și există probe certe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică și este în interesul judecării cauzei penale menținerea în stare de arest a inculpatului.
Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, Curtea constată că temeiul avut în vedere la luarea măsurii arestului preventiv se menține, astfel încât soluția pronunțată de prima instanță este legală și temeinică.
Alegerea și menținerea măsurii de prevenție se face ținându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracțiunii pentru care recurentul-inculpat a fost trimisă în judecată, precum și de împrejurările concrete în care se presupune că a fost comisă.
În cadrul criteriilor complementare, gradul de pericol social al infracțiunii pentru care recurentul-inculpat a fost trimis în judecată, trebuie privit și prin prisma unor circumstanțe concrete ale cauzei, modul, mijloacele și împrejurările săvârșirii faptelor, dar și de consecințele pe care le-a avut, sau care ar fi putut să aibă și de persoana inculpatului.
În aprecierea persistenței pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate a recurentului-inculpat trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub acest aspect prin jurisprudența C.E.D.O., care, în câteva cauze împotriva Franței (de exemplu cauza Letellier, hotărârea din 26 iunie 2001) a statuat că în măsura în care dreptul național o recunoaște-prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o „tulburare a societății” de natură să justifice o detenție preventivă.
În aprecierea persistenței pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate a recurentului-inculpat trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub acest aspect prin jurisprudența C.E.D.O. care, în câteva cauze împotriva Franței (Cauza Letellier, hotărârea din 26 iunie 2001), prin care a statuat că în măsura în care dreptul național o recunoaște-prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o „tulburare a societății” de natură să justifice o detenție preventivă.
Persistența motivelor plauzibile de a crede ca o persoană a săvârșit o infracțiune este o condiție sine qua non a conformității lipsirii de libertate cu dispozițiile articolului 5 din C.E.D.O., condiție îndeplinită și în cauza dedusă judecății.
Potrivit practicii Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Labita contra Italiei sau Neumeister contra Austria) detenția preventivă poate fi justificată atâta timp cât există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumției de nevinovăție, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a cercetării în stare de libertate.
Ori, în această cauză, un asemenea interes este evident.
Rezonanță socială a faptelor reprezintă, de asemenea, unul din criteriile de apreciere a pericolului social concret și aceasta este evidentă în cauza de față.
Prin lăsarea în libertate a recurentului-inculpat s-ar induce un puternic sentiment de insecuritate socială, de nesiguranță, în opinia publică, fapt ce în final s-ar repercuta negativ asupra finalității actului de justiție și al fermității cu care aceasta trebuie să acționează împotriva persoanelor care comit infracțiuni de o asemenea gravitate.
Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că nu se impune luarea unei alte măsuri preventive neprivative de libertate.
În jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a expus patru motive fundamentale acceptabile pentru arestarea și desigur menținerea acestei măsuri a unui inculpat suspectat că a comis o infracțiune: pericolul ca acuzatul să fugă(Stogmuller împotriva Austriei Hotărârea din 10.11.1969), riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice aplicarea justiției (Wemhoff împotriva Germaniei, Hotărârea din 27.06.1968), riscul să comită noi infracțiuni (Matzenetter împotriva Austriei), sau să tulbure ordinea publică(Letellier împotriva Franței, Hotărârea din 26.06.1991 și Hendriks împotriva Olandei, Hotărârea nr._ din 05.07.2007).
Curtea constată că, în raport de aspectele mai sus arătate, în cauză este îndeplinită una dintre aceste condiții, respectiv, ca prin punerea în libertate să fie tulburat ordinea publică.
În cauză, în raport de probele administrate, Curtea constată că există indicii precise cu privire la un interes public real, care fără a aduce atingere prezumției de nevinovăție, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării inculpatului în stare de libertate (cauzele Labita c. Italia, Neumeister c. Austria, Stasaitis c. Lituania ).
Este adevărat că trebuie făcută distincție între pericolul social al infracțiunii pentru care este cercetat penal recurentul-inculpat și pericolul concret pe care trebuie să-l prezinte acesta pentru ordinea publică prin lăsarea în libertate.
În mod evident, această distincție trebuie făcută, dar nu trebuie pierdut din vedere și faptul că în cazul unora dintre infracțiuni pericolul concret pentru ordinea publică prin lăsarea în libertate rezultă în mod evident și din gravitatea infracțiunii pentru care este judecat recurentul-inculpat.
Ori, infracțiunea pentru care este judecat recurentul-inculpat, numai prin gravitatea acesteia nu justifică lăsarea acestuia în libertate, deoarece inculpatul prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Infracțiunea pentru care este judecat recurentul-inculpat, în raport de modul și circumstanțele în care se presupune că au fost comise faptele, de anturajul inculpatului și persoana acestuia, de impactul social deosebit pe care a avut-o presupusa tentativă la infracțiune de omor, prin luarea în considerare și a valorilor sociale ocrotite prin textul incriminator, justifică că lăsarea în libertate a recurentului-inculpat prezintă pericol pentru ordinea publică, fiind de natură să creeze o stare de insecuritate și neîncredere a colectivității față de aptitudinea organelor judiciare de a acționa cu fermitate față de cei învinuiți de infracțiuni grave.
În raport de aspectele mai sus arătate, Curtea apreciază că în cauză sunt îndeplinite în continuare condițiile prevăzute de art.148 alin.1 lit.f Cod procedură penală, temeiuri avute în vedere la luarea măsurii arestului preventiv.
În ceea ce privește dispozițiile art.5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, privitoare la necesitatea „stabilirii unei durate rezonabile a arestării prin apreciere și în raport de fapta ce formează obiectul judecății”, se impune a arăta că potrivitart.5 pct.3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art.5 paragraf 3 din Convenție, modificat prin Protocolul nr.11, potrivit cărora “orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraf 1 lit.c din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii”.
Referindu-se la „criteriile după care se apreciază termenul rezonabil al unei proceduri penale”, C.E.D.O. a statut că acestea sunt similare cu cele referitoare și la procedurile din materie civilă, adică: complexitatea cauzei, comportamentul inculpatului și comportamentul autorităților competente (decizia CEDO din 31 martie 1998).
Referitor la determinarea momentului de la care începe calculul acestui termen, instanța europeană a statuat că acest moment este “data la care o persoană este acuzată”, adică data sesizării instanței competente, potrivit dispozițiilor legii naționale sau “o dată anterioară” (data deschiderii unei anchete preliminare, data arestării sau orice altă dată, potrivit normelor procesuale ale statelor contractante). În această privință, Curtea Europeană face precizarea că noțiunea de “acuzație penală” în sensul art.6 alin.1 din Convenție, semnifică notificarea oficială care emană de la autoritatea competentă; adică a învinuirii de a fi comis o faptă penală, idee ce este corelativă și noțiunii de “urmări importante” privitoare la situația învinuitului (decizia CEDO din 25 mai 1998 cauza Hozee c.Olandei).
Cât privește data finalizării procedurii în materie penală, luată în considerare pentru calculul “termenului rezonabil”, curtea a statuat că aceasta este data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare sau de achitare a celui interesat (decizia din 27 iunie 1968 în cauza Eckle contra Germaniei).
Curtea Europeană a avut în vedere și “comportamentul acuzatului”, cerând ca acesta să coopereze activ cu autoritățile judiciare (decizia din 25 februarie 1993 în Cauza Dobbertin contra Franței).
Aplicând aceste principii la speța de față, durata arestării preventive a recurentului-inculpat de nici două luni nu poate fi apreciată că a depășit un termen rezonabil, așa cum este prevăzut de art.5 paragraf 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, măsura menținerii măsurii arestului preventiv fiind conforme și cu aceste dispoziții.
Curtea constată că, în această etapă a soluționării cauzei penale în care este judecat recurentul-inculpat, scopul procesului penal și buna lui desfășurare, justifică menținerea acestuia în stare de arest preventiv.
Apărătorul recurentului-inculpat a solicitat revocarea măsurii arestului preventiv și înlocuirea măsurii arestului preventiv cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.
În primul rând, trebuie arătat că, potrivit art.139 alin.1 și 2 Cod procedură penală, sunt două instituții de drept procesual, cea a revocării măsurii preventive, indiferent care ar fi aceasta, reglementă de art.139 alin.2 Cod procedură penală și cea a înlocuirii unei măsurii preventive cu o altă măsură preventivă, prevăzută de art.139 alin.1 Cod procedură penală.
În conformitate cu dispozițiile art.139 alin.2 Cod procedură penală: „Când măsura preventivă a fost luată cu încălcarea prevederilor legale sau nu mai există vreun temei care să justifice menținerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere, dispunându-se, în cazul reținerii și arestării preventive, punerea în libertate a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu este arestat în altă cauză.”.
Potrivit acestui text, măsura preventivă luată, în cauza dedusă judecății, măsura arestului preventiv a inculpaților, se revocă numai atunci când nu mai există vreun temei care să justifice menținerea măsurii preventivei.
Potrivit acestui text, în soluționarea cererii de revocare a măsurii preventive a arestului preventiv a inculpatului, instanța are obligația de a verifica dacă mai subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii preventive.
Ori, așa cum se arăta mai sus, temeiul avut în vedere la luarea măsurii arestului preventiv nu s-a schimbat, subzistând și în prezent.
În ceea ce privește înlocuirea măsurii arestului preventiv cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau țara, prevăzute de art.145 și art.145/1 Cod procedură penală, potrivit prevederilor art.139 alin.1 Cod procedură penală: „Măsura preventivă luată se înlocuiește cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii.”
Deci, pentru a se dispune înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă, trebuie să se schimbe temeiurile care au determinat luarea măsurii.
Ori, așa cum se arăta mai sus, temeiul avut în vedere la luarea măsurii arestului preventiv nu s-a schimbat, subzistând și în prezent, astfel că nu se poate dispune nici revocarea măsurii arestului preventiv a inculpaților și nici înlocuirea măsurii arestului preventiv cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau țara.
Curtea, pentru aspectele mai sus prezentate, constată că scopul măsurilor preventive nu poate fi atins prin luarea unei măsuri preventive neprivative de libertate.
Curtea, evaluând și gravitatea infracțiunii pentru care recurentul-inculpat este judecat, modul și circumstanțele în care se presupune că a fost săvârșită faptele, persoana inculpatului, din actele dosarului, rezultând că inculpatul consuma zilnic băuturi alcoolice, iar pe acest fond, se manifesta deseori violent, situație care s-a repetat și în cazul infracțiunii de față și este puțin probabil ca odată pus în libertate, inculpatul să-și abandoneze obiceiul și comportamentul violent, reacția publică deosebită declanșată datorită faptelor presupuse a fi comise de acesta, starea de nesiguranță care ar putea fi generată de punerea în libertate a inculpatului, constată că privarea de libertate a inculpatului, în această fază a procesului penal, este necesară, punerea în libertate, prezentând, pentru aspectele mai sus prezentate, un pericol concret, actual și real pentru ordinea publică.
Desigur că, în conformitate cu prevederile art.300/2 Cod procedură penală, cu art.160/b Cod procedură penală, Curtea are obligația de a verifica periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive a apelanților-inculpați și va aprecia dacă se mai impune menținerea acestei măsuri preventive, înlocuirea sau revocarea acesteia.
Celelalte aspecte invocate de recurentul-inculpat sunt aspecte ce țin de soluționarea pe fond a cauzei.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 385/15 pct.1 lit.b Cod procedură penală, va fi respins ca nefondat recursul declarat de recurentul-inculpat.
În conformitate cu dispozițiile art.192 alin.2 Cod procedură penală, va fi obligat recurentul-inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru aceste motive;
În numele legii;
DECIDE :
În temeiul art.385/15 pct.1 lit.b Cod procedură penală, respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul – inculpat P. I. împotriva încheierii din data de 06.02.2013, pronunțată de Tribunalul N. în dosarul nr._ 12.
În baza art.192 alin.2 Cod procedură penală, obligă recurentul-inculpat să plătească statului suma de 200 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13.02.2013, în prezența recurentului-inculpat.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
M. V. D. P.
C. C.
GREFIER,
M. D. B.
Red.încheierea M.V.
Red.dec.D.P.
Tehnoredactat D.P.
13.02.2013
2 ex.
| ← Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor... | Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor... → |
|---|
