Ucidere din culpă. Art.192 NCP. Decizia nr. 381/2015. Curtea de Apel BACĂU

Curtea de Apel BACĂU - Sentințe și decizii penale / 2015

Decizia nr. 381/2015 pronunțată de Curtea de Apel BACĂU la data de 16-04-2015

Dosar nr._

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BACĂU

SECȚIA PENALĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI SI DE FAMILIE

DECIZIA PENALĂ NR.381

Ședința publică din 16 aprilie 2015

Curtea compusă din:

PREȘEDINTE: M. A. A.

JUDECĂTOR: C. C. - Președinte secție

*********************************************

GREFIER: A. D. - I.

Ministerul Public – P. de pe lângă Curtea de Apel Bacău a fost reprezentat legal de B. C. – procuror.

Pe rol judecarea apelurilor declarate de părțile civile G. E., G. C., S. A., G. A., G. D. G., G. A. D. și G. E. împotriva sentinței penale nr.98 din data de 28.01.2015 pronunțată de Judecătoria Bacău în dosarul nr._ .

Dezbaterile în cauză s-au desfășurat în conformitate cu dispozițiile art.369 al.1 Cod proc.penală, în sensul că au fost înregistrate cu ajutorul calculatorului, pe suport magnetic.

La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă apărătorul ales al apelanților - părți civile, avocat R. I., intimatul - inculpat și reprezentantul intimatului - asigurator, consilier juridic A. R., lipsă fiind celelalte părți și apărătorul desemnat din oficiu pentru intimatul - inculpat.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Curtea constată că nu a fost introdus în cauză asigurătorul, însă prin prezența consilierului juridic se acoperă lipsa de procedură.

Apărătorul apelanților - părți civile arată că a solicitat strigarea dosarului în vederea amânării pentru că nu a fost introdus în cauză asigurătorul.

Curtea, față de faptul că nu mai subzistă motivul pentru care s-a solicitat strigarea dosarului în vederea amânării, lasă cauza la a doua strigare.

La a doua strigare a cauzei se prezintă apărătorul ales al apelanților - părți civile, avocat R. I., intimatul - inculpat, asistat de apărător desemnat din oficiu, avocat D. A. și reprezentantul intimatului - asigurator, consilier juridic A. R., lipsă fiind celelalte părți.

Nemaifiind alte cereri prealabile, Curtea constată apelurile în stare de judecată și acordă cuvântul pe dezbateri.

Apărătorul apelanților - părți civile solicită admiterea apelului așa cum a fost formulat. Solicită majorarea daunelor materiale și morale pentru soția victimei și a daunelor morale pentru celelalte părți civile. Arată că a solicitat actualizarea sumelor, de la data accidentului, indexarea acestora și cheltuieli de judecată. Precizează că potrivit art.1357 C.civ., asiguratorul răspunde potrivit poliței. Susține că instanța a constatat un grad de culpă de 50%, însă sumele acordate sunt mici - nici 1% din plafonul stabilit prin ordinul CSA. Afirmă că a solicitat un cuantum mai mare al culpei în sarcina inculpatului. Menționează că acesta nu a luat nicio măsură de precauție. Cu privire la cuantumul solicitat de părțile civile, face referire la decizia nr.904/2013 a ÎCCJ, care impune instanțelor aplicarea ordinului CSA la limita maximă. Solicită acordarea de cheltuieli de judecată și depune la dosar chitanța nr.87 din data de 14.04.2015.

Reprezentantul intimatului - asigurator, consilier juridic A. R., solicită respingerea apelului și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică. În ce privește gradul de culpă a inculpatului, arată că instanța a avut în vedere faptul că victima circula cu mopedul și a virat cu circa 7-8 metri înaintea inculpatului și indiferent de viteza de deplasare a acestuia, era greu de evitat. Precizează că raportul de expertiză nu poate stabili momentul în care inculpatul a perceput acea manevră. Susține că instanța de fond a reținut în motivare culpa comună și aceasta s-a reflectat în daunele acordate. Afirmă că legislația prevede un barem mare al sumelor, dar acea sumă este aferentă perioadei de valabilitate a poliței, pentru toate accidentele care s-ar putea produce și este o limită maximală. Menționează că daunele materiale au fost corect stabilite, chiar dacă au fost probate și prin martori. Învederează faptul că și daunele morale sunt corect cuantificate. Arată că este de acord cu concluziile instanței de fond, cum că dobânda legală și indicele de inflație pot fi aplicate de la o dată certă. Precizează că anterior pronunțării hotărârii societatea de asigurări a făcut oferte pentru acordarea de daune, dar au fost respinse și astfel nu este culpa asiguratorului. Depune la dosar practică, respectiv sentința civilă nr.213/2014 a Curții de Apel Iași și sentința penală nr.402/2010 a Judecătoriei Tg.Cărbunești.

Apărătorul intimatului - inculpat solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică. Arată că instanța a cordat în mod corect daunele. Depune la dosar referatul pentru plata onorariului de apărător desemnat din oficiu.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a apelului ca nefondat, raportat la împrejurările comiterii faptei, culpă comună, suferințele părților civile, aspecte față de care în mod corect a fost stabilit cuantumul daunelor.

Intimatul - inculpat P. C. B. arată că regretă.

S-au declarat dezbaterile închise, trecându-se la deliberare.

CURTEA

- deliberând -

Asupra apelului penal de față constată următoarele:

Prin sentința penală nr.98 din data de 28.01.2015 pronunțată de Judecătoria Bacău s - a dispus, în temeiul art. 386, alin. 1 C. proc. pen. admiterea cererii formulată de reprezentantul Ministerului Public și s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor reținute în actul de sesizare al instanței din infracțiunea de ucidere din culpă prevăzută de art. 192, alin. 1 și 2 C. pen. în infracțiunea de ucidere din culpă prevăzută de art. 178, alin. 1 și 2 C. pen. de la 1969, totul cu aplicarea art. 5, alin. 1 C. pen.

A fost condamnat inculpatul P. C. B. la pedeapsa de 1 an și 10 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 178, alin. 1 și 2 C. pen. de la 1969, cu aplicarea art. 396, alin. 10 C. proc. pen., totul cu aplicarea art. 5, alin. 1 C. pen.

În temeiul art. 12, alin. 1 din Legea nr. 187/2012, i s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64, alin. 1, lit. a, teza a doua și lit. b C. pen. de la 1969 pe durata și în condițiile prevăzute de art. 71 C. pen. de la 1969.

În baza art. 81 C. pen. de la 1969, cu aplicarea art. 5, alin. 1 C. pen. de la 1969, s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei în cuantum de 1 an și 10 luni închisoare aplicată în prezenta cauză.

În temeiul art. 82 C. pen. de la 1969, s-a fixat termen de încercare pe o durată de 3 ani și 10 luni de la data rămânerii definitive a prezentei sentințe.

Conform art. 71, alin. 5 C. pen. de la 1969, cu aplicarea art. 12, alin. 1 din Legea nr. 187/2012, s-a suspendat executarea pedepselor accesorii pe durata termenului de încercare.

Potrivit art. 404, alin. 2 C. proc. P.., s-a atras atenția inculpatului P. C. B. asupra dispozițiilor art. 83, alin. 1 C. pen. de la 1969, în sensul revocării suspendării condiționate în cazul în care acesta săvârșește din nou o infracțiune în termenul de încercare și cumulării pedepsei de 1 an și 10 luni închisoare aplicată în prezenta cauză cu cea aplicată pentru noua infracțiune.

În baza art. 3, art. 4, alin. 1, lit. b și art. 7, alin. 1 din Legea nr. 76/2008 privind organizarea și funcționarea Sistemului Național de Date Genetice Judiciare (văzând și Anexa nr. 1 pct. 3) s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpatul P. C. B., după rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, în măsura în care nu sunt încălcate alte drepturi, urmând ca, în temeiul art. 5, alin. 5 din Legea nr. 76/2008 privind organizarea și funcționarea Sistemului Național de Date Genetice Judiciare, inculpatul să fie informat că probele biologice recoltate vor fi utilizate pentru obținerea și stocarea în S.N.D.G.J. a profilului său genetic.

A fost admisă în parte acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal de persoanele vătămate G. E., G. C., S. (fosta G.) A., G. E., G. A., G. A.-D., G. D.-G., cu domiciliul procesual ales în mun. Iași, ., parter, jud. Iași.

În baza art. 397 alin.1 Cod procedură penală raportat la art. 19 și art. 25, alin. 1 C. proc. pen., art. 1349, 1357, 1391, 1392 Cod civil, art. 49, 50, 54 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și asigurările în România și coroborat cu prevederile Ordinului C.S.A. nr. 14/29.11.2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule (în vigoare la data săvârșirii faptei) a fost obligat asigurătorul de răspundere civilă S.C. C. A.. S.A. cu sediul în mun. Sibiu, .. 5, jud. Sibiu, la plata către acestea a următoarelor sume:

- părții civile G. E. suma de 20.000 lei cu titlu de daune materiale (cheltuieli de înmormântare și pomeniri ulterioare) și suma de 30.000 lei cu titlu de daune morale;

- părții civile G. C. suma de 25.000 lei cu titlu de daune morale;

- părții civile S. (fosta G.) A. suma de 25.000 lei cu titlu de daune morale;

- părții civile G. E. suma de 25.000 lei cu titlu de daune morale;

- părții civile G. A. suma de 10.000 lei cu titlu de daune morale;

- părții civile G. A.-D. suma de 10.000 lei cu titlu de daune morale;

- părții civile G. D.-G. suma de 10.000 lei cu titlu de daune morale;

A fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de părțile civile privind acordarea dobânzii legale, calculată de la momentul decesului victimei și până la momentul plății despăgubirilor civile acordate.

A fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de părțile civile de indexare a sumelor reprezentând despăgubirile civile cu rata indicelui de inflație la data plății.

S-a luat act că Spitalul de Urgență Județean Bacău și S. Județean de Ambulanță Bacău nu s-au constituit părți civile în prezenta cauză.

Conform art. 272 alin. 1 și art. 274 alin. 1 C. proc. P.. a fost obligat inculpatul P. C. B. la plata sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 1.200 lei aferentă urmăririi penale și suma de 800 lei în cursul judecățiii.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul P. C. B. – av. G. D. - în cuantum de 200 lei s-a avansat din fondurile Ministerului Justiției

Pentru a pronunța această sentință penală, instanța de fond a reținut că prin rechizitoriul din data de 11.04.2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Bacău în dosar nr. 5586/P/2013 și înregistrat pe rolul acestei instanțe sub nr._ la data de 03.06.2014, s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpatului P. C. B. pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 192, alin. 1 și 2 C. pen. cu aplicarea art. 5, alin. 1 C. pen.

În cuprinsul actului de sesizare al instanței s-a reținut, în esență, că în ziua de 30.06.2013, în timp ce conducea autoturismul marca Skoda O. cu nr. de înmatriculare_ pe DN 2-E 85, pe raza ., ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale referitoare la limita maximă admisă pentru viteza de deplasare în localitate, inculpatul P. C. B. a surprins și accidentat mortal pe numitul G. N. care conducea un moped.

Prin încheierea din data de 17.07.2014 (f.11-12 d.i.) judecătorul de cameră preliminară a dispus începerea judecării cauzei, constatând legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală privindu-l pe inculpatul P. C. B..

De asemenea, judecătorul de cameră preliminară a constat că nu au fost formulate cereri ori invocate excepții de către inculpat sau apărătorul acestuia cu privire la legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

La termenul de judecată din data de 18.11.2014, fiind prezent la judecarea cauzei, inculpatul P. C. B. a arătat că dorește să se prevaleze de procedura simplificată de judecare a cauzei, în sensul că recunoaște în totalitate învinuirea ce i se aduce și solicită ca judecarea cauzei să aibă loc doar în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, probe pe care le cunoaște și pe care și le însușește în totalitate.

După punerea în discuția părților a cererii inculpatului, instanța a constatat că sunt îndeplinte condițiile prevăzute de art. 374, alin. 4 și art. 375, alin. 1 C. proc. P.. și a admis cererea formulată de acesta.

Totodată, pe parcursul cercetării judecătorești, instanța a procedat la audierea martorilor propuși de personele vătămate pentru dovedirea pretențiilor civile.

Instanța a reținut că în ziua de 30.06.2013, inculpatul P. C. B. se deplasa cu autoturismul marca Skoda O. cu nr. de înmatriculare_ pe direcția București-Bacău, către domiciliul său din ., fiind însoțit de către martorii P. V. și L. R., precum și de către numitele D. P. și D. E. D..

În jurul orelor 06:50, inculpatul a intrat în ., conducând autoturismul pe banda de deplasare de lângă axul drumului. La un moment dat, în dreptul km. 3+100 m, a observat la o distanță de aproximativ 10 metri în fața sa o persoană de sex masculin, care circula pe aceeași direcție, cu un moped, pe marginea părții carosabile și aflându-se în apropierea unui marcaj pietonal.

Conducătorul mopedului, identificat ulterior ca fiind victima G. N., a mai parcurs aproximativ 7-8 metri, după care, fără a semnaliza și fără a se asigura, a virat brusc către stânga, de pe banda de lângă acostament către DJ 119A, cu intenția de a pătrunde pe acest drum secundar.

În aceste condiții, datorită vitezei de deplasare, inculpatul P. C. B. nu a reușit să evite impactul, deși a efectuat o manevră de evitare către stânga, lovind mopedul cu partea dreapta față.

Impactul dintre autoturism și moped s-a produs în zona axului ce desparte cele două sensuri de deplasare, victima G. N. fiind proiectată către dreapta.

După impact, inculpatul a menținut direcția de deplasare a autoturismului, după care a efectuat o manevră de virare către dreapta, oprind la o distanță de aproximativ 50-60 metri de locul impactului pe banda de siguranță, unde a fost identificat de către organele de poliție cu ocazia deplasării la fața locului.

Din concluziile raportului medico-legal de necropsie nr. 188/02.07.2013 rezultă faptul că moartea numitului G. N. a fost violentă și s-a datorat „insuficienței cardio-respiratorii acute consecința unui politraumatism cu TCC cu fractură de boltă și bază de craniu, HSA, contuzie cerebrală, TVM cu fractură coloană cervicală și toracală, traumatism toracic cu fraturi costale, hemotorax, rupturi pulmonare, ruptură de cord cu hemopericard, traumatism abdominal cu rupturi hepatice și splenice, fracturi de bazin și membre”. Medicul specialist legist a concluzionat faptul că leziunile au fost produse în cadrul unui accident rutier și au legătură directă de cauzalitate cu decesul care poate data din 30.06.2013, în sângele prelevat de la victimă neevidențindu-se alool etilic.

Inculpatului P. C. B. i-au fost prelevate două probe biologice în vederea stabilirii alcoolemiei, iar conform buletinului de analiză toxicologică-alcoolemie nr. 1579-1580/08.07.2013 acesta nu se afla sub influența băuturilor alcoolice în momentul producerii accidentului rutier în urma căruia a rezultat decesul numitului G. N..

Situația de fapt este confirmată de martorii audiați în cauză, respectiv numiții L. R. și P. V., pasageri ai autoturismului marca Skoda O. cu nr. de înmatriculare_ condus de către inculpat, aceștia precizând că în momentele premergătoare accidentului inculpatul circula cu o viteză de aproximativ 80-90 km/h.

Pentru stabilirea împrejurărilor și cauzelor care au determinat producerea acidentului rutier din data de 30.06.2013 s-a dispus în cauză efectuarea unei expertize tehnice-auto, iar din concluziile raportului de expertiză tehnică a reieșit faptul că autoturismul condus de către inculpat circula în momentul premergător începerii manevrelor de evitare a coliziunii cu victima, cu o viteză de 107 km/h, iar accidentul s-a produs atât din culpa victimei care nu a semnalizat și nu s-a asigurat la schimbarea direcției de deplasare, cât și din cea a inculpatului care, chiar și în aceste condiții, ar fi putut evita producerea accidentului dacă se deplasa cu viteza permisă în localitate de 50 km/h, viteza maximă de evitare a mopedului condus de victimă fiind de 59 km/h.

Fiind audiat în cursul urmăririi penale, inculpatul a avut o atitudine sinceră, recunoscând săvârșirea faptei, poziție procesuală pe care și-a menținut-o și pe parcursul judecății.

Instanța penală are obligația de a stabili procentual modul în care se împarte culpa între inculpat și victimă, întrucât de acest aspect este legat atât cuantumul și modul de individualizare a pedepsei aplicabile inculpatului, dar sunt incidente, în ceea ce privește latura civilă și prevederile art. 1371, alin. 1 C. civ. conform cărora „în cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.”

Astfel, cu privire la inculpatul P. C. B., instanța a reținut, din cuprinsul raportului de expertiză tehnică efectuată în cauză, că acesta nu a respectat limita de viteză maximă admisă în localitate de 50 km/h, situație în care ar fi putut opri autovehiculul pe care îl conducea și ar fi evitat producerea accidentului. Potrivit art. 49 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, limita maximă de viteză admisă în localități este de 50 km/h. Din cuprinsul raportului de expertiză tehnică, coroborat cu celelalte probe administrate în cursul urmăririi penale și în cursul cercetării judecătorești, instanța a reținut că viteza de deplasare a autoturismului marca Skoda O. condus de inculpat era de aproximativ 107 km/h, iar acesta ar fi putut evita producerea accidentului dacă ar fi circulat cu viteza maximă admisă de lege de 50 km/h, sau cu mai puțin de 59 km/h (f. 50 d.u.p.).

De asemenea, instanța a avut în vedere că obligația prevăzută de art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice – „conducătorul de vehicul trebuie să respecte regimul legal de viteză și să o adapteze în funcție de condițiile de drum, astfel încât să poată efectua orice manevră în condiții de siguranță” – obligație încălcată de către inculpatul P. C. B., constituie o regulă fundamentală de desfășurare a circulației pe drumurile publice.

Pe de altă parte, în ceea ce privește rezultatul negativ al evenimentului rutier, instanța a reținut că o culpă majoră îi revine și persoanei vătămate G. N.. Astfel, acesta a încălcat prevederile art. 54 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice ce prevăd că „conducătorul de vehicul care execută o manevră de schimbare a direcției de mers, de ieșire dintr-un rând de vehicule staționate sau de intrare într-un asemenea rând, de trecere pe o altă bandă de circulație sau de virare spre dreapta ori spre stânga sau care urmează să efectueze o întoarcere ori să meargă cu spatele este obligat să semnalizeze din timp și să se asigure că o poate face fără să perturbe circulația sau să pună în pericol siguranța celorlalți participanți la trafic”, iar conform alin. 2 al aceluiași articol „semnalizarea schimbării direcției de mers trebuie să fie menținută pe întreaga durată a manevrei”. Or, din analiza coroborată a mijloacelor de probă administrate în cauză, inclusiv declarațiile martorilor, instanța a reținut că victima G. N. circula în aceași direcție de mers cu autoturismul condus de inculpat, respectiv pe banda de lângă acostament către DJ 119A, iar la un moment dat, fără a semnaliza și fără a se asigura, a virat brusc către stânga cu intenția de a pătrunde pe drumuk secundar, intersectându-se astfel cu direcția de deplasare a autovehiculului marca Skoda O. condus de inculpatul P. C. B..

Mai mult, instanța a reținut că victima nu s-a conformat prevederilor art. 116 din H.G. nr. 1391/2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, conform căruia conducătorii de vehicule sunt obligați să semnalizeze schimbarea direcției de deplasare, depășirea, oprirea și punerea în mișcare.

Textul de lege prevede că „intenția conducătorilor de autovehicule și tramvaie de a schimba direcția de mers, de a ieși dintr-un rând de vehicule staționate ori de a intra într-un asemenea rând, de a trece pe o altă bandă de circulație sau de a vira spre dreapta ori spre stânga sau a celor care urmează să efectueze întoarcere, depășire ori oprire se semnalizează prin punerea în funcțiune a luminilor indicatoare de direcție cu cel puțin 50 m în localități și 100 m în afara localităților înainte de începerea efectuării manevrelor.”

Conform art. 117 din același act normativ, „conducătorii vehiculelor cu două roți, (…) sunt obligați să efectueze următoarele semnale: a) brațul stâng întins orizontal atunci când intenționează să schimbe direcția de mers spre stânga sau de a depăși (…)”

Chiar dacă victima a început manevra de schimbare a sensului de mers în zona marcajului pietonal, acest aspect nu este de natură a îl exonera în vreun fel, în condițiile în care acesta se deplasa pe moped, care constituie un vehicul în accepțiunea O.U.G. nr. 195/2002. Cu toate acestea, aspectul evidenția a fost reținut însă ca o încălcare a prevederilor legale de către inculpatul P. C. B., care în calitate de conducător auto avea obligația de a reduce viteza în zona marcajului pietonal, până la evitarea oricărui pericol.

Față de toate cele ce preced, instanța a stabilit în sarcina inculpatului P. C. B. o culpă în producerea accidentului în proporție de 50% iar în sarcina victimei, numitul G. N., aceeași proporție de 50%. Pentru a hotărî astfel, instanța a avut în vedere că inculpatul ar fi putut evita accidentul dacă respecta viteza maximă de circulație admisă în localitate, ori dacă ar fi redus viteza cel puțin în dreptul marcajului pietonal. În ceea ce privește victima accidentului, instanța a reținut că conduita sa rutieră este cea care a generat situația de pericol, în condițiile în care numitul G. N., în vârstă de 80 de ani, conducătorul mopedului, nu a semnalizat și nici nu s-a asigurat la schimbarea direcției de mers. Astfel, instanța a apreciat că activitățile și circumstanțele reale reținute în sarcina celor două persoane implicate sunt interdependente și au condus, în mod direct, la producerea accidentului rutier.

Cu titlu prealabil, în ceea ce privește cererea de schimbare a încadrării juridice, instanța a constatat că în conformitate cu art. 104 din Legea nr. 255/2013 privind Legea de punere în aplicare a Codului de Procedură penală, la data de 1 februarie 2014 a intrat în vigoare Legea nr. 135/2010 privind Noul Cod de Procedură Penală. Conform art. 246 din Legea nr. 187/2012, de la aceeași dată a intrat în vigoare și Legea nr. 286/2009 privind Codul Penal.

Referitor la modalitate de aplicare a legii penale mai favorabile, instanța a constatat că prin decizia nr. 265/6.05.2014, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 372/20.05.2014, Curtea Constituțională a stabilit că dispozițiile art. 5 din Codul penal sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile. În considerente deciziei, Curtea Constituțională a reținut că, în caz de tranziție, judecătorul este ținut de aplicarea legii penale mai favorabile, în ansamblu, fapt justificat prin aceea că nu trebuie să ignore viziunea fie preponderent represivă, așa cum este cazul Codului penal din 1969, fie preponderent preventivă, așa cum este cazul actualului Cod penal. Soluția se impune pentru că nu poate fi încălcată finalitatea urmărită de legiuitor cu ocazia adoptării fiecărui cod în parte, deoarece nu întâmplător cele două coduri, deși fiecare cu o concepție unitară proprie, au viziuni diferite asupra modului în care sunt apărate valorile sociale de către legea penală.

De asemenea, în legătură cu decizia nr. 2/14.04.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Curtea Constituțională a constatat că odată cu publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, efectele Deciziei nr. 2/14.04.2014 a instanței supreme încetează în conformitate cu prevederile art. 147, alin. 4 din Constituție și cu cele ale art. 477¹ din Codul de procedură penală.

În aceeași măsură, instanța de contencios constituțional a impus modalitatea de aplicare a deciziei Curții Constituționale de către instanțele de judecată, arătând că art. 5, alin. 2 C. pen. nu sunt incidente ca efect al pronunțării prezentei decizii, întrucât, în acest caz, Curtea nu declară neconstituțională o prevedere legală, astfel că nu se produc consecințe asupra existenței normative în ordinea juridică a prevederii supuse controlului, ci se stabilește doar, pe cale de interpretare, un unic înțeles constituțional al art. 5 din Codul penal.

Față de acestea, având în vedere că, potrivit art. 147, alin. 4 din Constituție, deciziile Curții Constituționale sunt definitive și general obligatorii, instanța a constatat că singura modalitate de aplicare a legii penale mai favorabile în cauza de față este prin stabilirea, în mod concret, a mecanismului de răspundere penală conform ambelor coduri și de a aplica inculpatului mecanismul răspunderii penale cel mai favorabil.

Instanța a reținut că la termenul din data de 13.01.2015, reprezentantul Ministerului Public a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei, în sensul aplicării legii penale vechi, pe care o apreciază ca fiind mai favorabilă inculpatului.

Astfel, în ceea ce privește infracțiunea de ucidere din culpă prevăzută de art. 192, alin. 1 și 2 C.pen., pentru care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpatului, aceasta se regăsește în conținutul constitutiv al infracțiunii prevăzute de art. 178, alin. 1 și 2 C. pen. de la 1969, limitele de pedeapsă fiind identice potrivit celor două legi penale succesive [2 – 7 ani închisoare]. Prin urmare, instanța s-a raportat la individualizarea judiciară care va fi realizată pentru a stabili legea penală mai favorabilă. Având în vedere criteriile care vor fi ulterior dezvoltate de către instanță, nu este necesară executarea pedepsei închisorii care va fi stabilită, fiind suficientă suspendarea condiționată a executării, fără stabilirea unor obligații suplimentare pentru inculpat. Așadar, instanța a constatat că singura instituție care permite stabilirea unei astfel de răspunderi penale este cea prevăzută de art. 81 C. pen. de la 1969 privind suspendarea condiționată a pedepsei închisorii, întrucât din perspectiva noii legislații penale este posibilă numai suspendarea executării pedepsei sub supraveghere conform art. 91 C. pen., modalitate de executare mai severă, având în vedere că este însoțită obligatoriu de prestarea muncii neremunerate în folosul comunității, o . obligații în sarcina inculpatului, iar la sfârșitul termenului de supraveghere acesta nu se consideră reabilitat de drept.

Față de cele ce preced, instanța a admis cererea formulată de reprezentantul Ministerului Public și a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor reținute în actul de sesizare al instanței din infracțiunea de ucidere din culpă prevăzută de art. 192, alin. 1 și 2 C. pen. în infracțiunea de ucidere din culpă prevăzută de art. 178, alin. 1 și 2 C. pen. de la 1969, totul cu aplicarea art. 5, alin. 1 C. pen.

În drept, fapta inculpatului P. C. B. care, în ziua de 30.06.2013, în timp ce conducea autoturismul marca Skoda O. cu nr. de înmatriculare_ pe DN 2-E 85, pe raza ., ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale referitoare la limita maximă admisă pentru viteza de deplasare în localitate, a surprins și accidentat mortal pe numitul G. N. care conducea un moped și a schimbat direcția de mers fără să se asigure, întrunește elementele constituive ale infracțiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 178, alin. 1 și 2 C. pen. de la 1969.

Elementul material al infracțiunii este reprezentat de orice acțiune sau inacțiune susceptibilă de a produce, direct sau indirect, decesul unei persoane, iar în prezenta cauză constă în acțiunea inculpatului de a accidenta mortal victima G. N., în timp ce conducea autoturismul marca Skoda O. cu nr. de înmatriculare_ pe DN 2-E 85.

Acțiunea a fost săvârșită cu ocazia efectuării unei activități – aceea de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice, pentru exercitarea căreia sunt stabilite reguli prin acte normative – O.U.G. nr. 195/2002 și H.G. nr. 1391/2006.

Totodată, acțiunea a fost efectuată cu nerespectarea dispozițiilor legale pentru efectuarea activității de conducere a unui autovehicul în localitate, respectiv în apropierea unei trecerii de pietoni, textele de lege aplicabile fiind expuse anterior.

Instanța a considerat că a existat o legătură de cauzalitate între dispozițiile legale nerespectate și urmare imediată produsă, întrucât în cazul în care inculpatul ar fi respectat limita maximă de viteză, ar fi putut evita impactul cu mopedul condus de victimă.

Urmarea imediată este reprezentată de decesul numitului G. N..

Legătura de cauzalitate între acțiunile inculpatului și urmarea imediată rezultă din raportul medico-legal de necropsie nr. 188/02.07.2013 efectuat de S.M.L. Bacău (f. 24-25 dup) din care rezultă că leziunile traumatice constatate s-au putut produce prin lovire cu și de corpuri dure, în cadrul unui accident rutier, acestea având legătură directă de cauzalitate cu decesul.

În ceea ce privește latura subiectivă, inculpatul P. C. B. a săvârșit fapta cu vinovăție în forma culpei fără prevedere conform art. 19, pct. 2, lit. b C. pen. de la 1969, având în vedere că inculpatul nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deși trebuia să prevadă posibilitatea că conducătorul mopedului ar fi putut schimba direcția de mers. Totodată, inculpatul putea să prevadă producerea accidentului, în condițiile în care se deplasa în localitate cu o viteză mai mult decât dublă față de limita maxim admisă.

Împrejurarea că și victima este vinovată de producerea accidentului nu duce la exonerarea inculpatului de răspundere penală în prezenta cauză, însă acest aspect va fi avut în vedere la individualizarea pedepsei aplicabile.

Constatând așadar că sunt îndeplinite condițiile cumulativ prevăzute de art. 396, alin. 2 C. proc. P.., întrucât s-a stabilit dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta există, constituie infracțiune, sub aspectul laturii obiective și subiective, și a fost săvârșită de către inculpatul P. C. B. cu forma de vinovăție prevăzută de lege, instanța a dispus condamnarea acestuia.

Instanța a avut în vedere că funcțiile de constrângere și de reeducare, precum și scopul preventiv al pedepsei pot fi realizate numai printr-o corectă proporționare a acesteia, ținând seama și de persoana căreia îi este destinată în vederea reintegrării în societate. S-a urmărit formarea unei atitudini corecte față de muncă, față de ordinea de drept și față de regulile de conviețuire socială.

La individualizarea pedepsei au fost avute în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 Cod penal anterior, respectiv dispozițiile părții generale ale codului penal, limitele de pedeapsă fixate în partea specială, gradul de pericol social al faptei săvârșite, persoana infractorului și împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală, precum și criteriile prevăzute de art. 74 C. pen., în cuprinsul căruia se arată că stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea infracțiunii săvârșite și cu periculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele criterii: împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și mijloacele folosite; starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii; motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit; natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului; conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal; nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială.

Instanța a avut în vedere că fapta inculpatului a avut ca urmare decesului unei persoane, infracțiunea de ucidere din culpă fiind săvârșită prin încălcarea unor norme importante privind circulația pe drumurile publice. Cu toate acestea, instanța a considerat că circumstanțele reale în care a fost săvârșită infracțiunea diminuează în mod considerabil gravitatea infracțiunii și a periculozității inculpatului. Astfel cum a fost reținut în cadrul situației de fapt, persoanei vătămate G. N. îi revine o proporție a culpei de 50% în ceea ce privește accidentul.

Chiar dacă individualizarea pedepsei este un proces interior, strict personal al judecătorului, ea nu este totuși un proces arbitrar, subiectiv, ci dimpotrivă, el trebuie să fie rezultatul unui examen obiectiv al întregului material probatoriu, studiat după reguli și criterii precis determinate de lege. Înscrierea în lege a criteriilor generale de individualizare a pedepsei înseamnă consacrarea explicită a principiului stabilirii acesteia, așa încât respectarea lui este obligatorie pentru instanță. De altfel, ca să-și poată îndeplini funcțiile care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său și al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) și duratei, atât gravității faptei și potențialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât și aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influența pedepsei.

Funcțiile de constrângere și de reeducare, precum și scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancțiunii, care să țină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condițiile socio-etice impuse de societate.

Exemplaritatea pedepsei produce efecte atât asupra conduitei infractorului, contribuind la reeducarea sa, cât și asupra altor persoane care, văzând constrângerea la care este supus acesta, sunt puse în situația de a reflecta asupra propriei lor comportări viitoare și de a se abține de la săvârșirea de infracțiuni. Fermitatea cu care o pedeapsă este aplicată și pusă în executare, intensitatea și generalitatea dezaprobării morale a faptei și făptuitorului, condiționează caracterul preventiv al pedepsei care, totdeauna, prin mărimea privațiunii, trebuie să reflecte gravitatea infracțiunii și gradul de vinovăție a făptuitorului.

D. o pedeapsă justă și proporțională este de natură să creeze aptitudinea subiectivă a inculpatului de a se corija și elibera de deprinderile antisociale care l-au antrenat pe calea săvârșirii de infracțiuni. Deși nu poate duce la înlăturarea completă a răspunderii penale reținută în sarcina inculpatului, instanța reține că modalitatea concretă în care a fost săvârșită fapta diminuează gravitatea faptei și pe cale de consecintă, a inculpatului, fiind necesară și proporțională numai aplicarea unei pedepse cu închisoarea la limita minimului special. Având în vedere diminuarea limitelor de pedeapsă cu o treime confort art. 396, alin. 10 C. proc. pen., prin raportare la cele expuse anterior, respectiv atitudinea inculpatului, circumstanțele reale și personale reținute, instanța a dispus condamnarea acestuia la pedeapsa de 1 an și 10 luni închisoare.

În ceea ce privește modalitatea de executare a pedepsei, instanța a considerat că având în vedere că pedeapsa principală aplicată inculpatului P. C. B. nu depășește 3 ani închisoare, iar acesta nu a mai fost condamnat anterior, ținând seama de circumstanțele personale anterior expuse precum și de atitudinea procesuală avută de la momentul comiterii faptei până în prezent, instanța a apreciat că scopul pedepsei și reinserția socială pot fi atinse fără privarea de libertate a inculpatului, pronunțarea condamnării constituind un avertisment ce îl va determina să nu mai săvârșească infracțiuni.

Referitor la forma de suspendare a executării pedepsei închisorii, instanța nu a considerat necesară supravegherea inculpatului și impunerea unor obligații în conformitate cu art. 863 C. pen. de la 1969 întrucât nu există nici un indiciu rezonabil din care să rezulte că este necesară supravegherea conduitei inculpatului în viitor. Prin urmare, instanța a considerat că este suficientă suspendarea condiționată a executării pedepsei închisorii, pe durata unui termen de încercare de 3 ani și 10 luni, stabilit conform art. 82 C.pen. de la 1969.

În ceea ce privește pedepsele complementare și accesorii, conform art. 12, alin. 1 din Legea nr. 187/2012 în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii și complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracțiunea comisă. Având în vedere că în cauza de față a fost identificată ca lege mai favorabilă cea veche, instanța a analizat aplicarea pedepselor accesorii și complementare din perspectiva C. pen. de la 1969.

La stabilirea pedepsei accesorii, instanța a avut în vedere nu doar dispozițiile naționale, ci și normele europene, astfel cum au fost interpretate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

În cauza C. și M. împotriva României, Curtea Europeană a statuat că interdicția tuturor drepturilor prevăzute de art. 64 Cod penal anterior ca pedeapsă nu poate fi aplicată în mod automat oricărei persoane condamnate la pedeapsa închisorii, indiferent de infracțiunea pentru care se aplică pedeapsa principală și fără a fi supusă controlului instanțelor în ceea ce privește necesitatea, nefiind adecvată și nu se justifică în raport cu natura infracțiunilor pentru care s-a angajat răspunderea penală a reclamanților din cauza respectivă.

În hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza C. împotriva României, instanța europeană și-a exprimat dubiul față de eficiența recurgerii la interdicția de a vota pentru a atinge scopurile indicate de Guvern (de prevenire a infracțiunilor, de pedepsire a infractorilor și de respectare a statului de drept, persoanele care au încălcat regulile societății fiind lipsite de dreptul de a-și exprima opinia asupra elaborării acestor reguli în timpul executării pedepsei lor cu închisoarea), și a arătat că aceste scopuri nu pot fi calificate ca incompatibile prin ele însele cu dreptul garantat de art. 3 din Protocolul nr. 1. Curtea a reamintit că art. 3 din Protocolul nr. 1, care consfințește capacitatea individului de a influența compunerea corpului legislativ, nu exclude aplicarea unor restricții ale drepturilor electorale unui individ care, de exemplu, a comis grave abuzuri în exercitarea funcțiilor publice sau al cărui comportament a amenințat să submineze statul de drept sau fundamentele democrației. Cu toate acestea, nu trebuie să se recurgă cu ușurință la măsura extrem de severă pe care o constituie lipsirea de dreptul de vot. Pe de altă parte, principiul proporționalității impune existența unei legături perceptibile și suficiente între sancțiune și comportament, precum și față de situația persoanei afectate. Totodată Curtea a adus în discuție și recomandarea Comisiei de la Veneția, conform căreia suprimarea drepturilor politice trebuie pronunțată de o instanță judecătorească într-o hotărâre specifică, întrucât o instanță independentă, care aplică o procedură cu respectarea contradictorialității, oferă o garanție solidă împotriva arbitrarului. Aceste aspecte pot fi regăsite și în hotărârea dată în cauza Hirst contra Marii Britanii.

Față de toate acestea, instanța trebuie să analizeze în concret dacă se impune interzicerea unor drepturi inculpatului și care anume dintre cele prevăzute de lege.

Astfel, natura faptei comise de inculpat denotă o atitudine de sfidare a valorilor sociale ocrotite de norma penală, ceea ce relevă existența unei nedemnități în exercitarea drepturilor de natură electorală prevăzute de art. 64, alin. 1, lit. a, teza a II-a și lit. b C. pen. de la 1969. Prin urmare, dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, precum și dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat i-au fost interzise inculpatului pe durata executării pedepsei principale, sancțiune necesară și proporțională cu scopul urmărit prin aplicarea acesteia.

În schimb, în ceea ce privește dreptul de a alege, instanța a apreciat că în raport cu natura concretă a faptelor comise de către inculpat, acesta nu este nedemn să exercite dreptul de a alege, motiv pentru care nu i-a interzis exercițiul acestui drept.

Totodată, ținând cont de împrejurarea că fapta în discuție nu a fost săvârșită de inculpat folosindu-se de funcția sau profesia lui în scopul săvârșirii infracțiunii, neavând nicio legătură cu exercitarea autorității părintești, instanța față de criteriile prevăzute de art. 71 alin. 3 Cod penal, în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, a apreciat că nu se impune interzicerea pentru inculpat a exercitării drepturilor prevăzute de art. 64, alin. 1 lit. c, d și e C. pen. de la 1969.

În ce privește soluționarea laturii civile, instanța a reținut că anterior citirii actului de sesizare, la termenul din data de 14.10.2014, persoanele vătămate au depus la dosarul cauzei o cerere prin care arată că înțeleg să se constituie părți civile în cauză cu următoarele sume:

- pentru G. E., soția victimei G. N., suma de 50.000 lei cu titlu de daune materiale reprezentând cheltuielile efectuate cu înmormântarea, slujbele de pomenire și suma de 1.000.000 lei cu titlu de daune morale;

- pentru G. C., fiul victimei, suma de 500.000 lei cu titlu de daune morale;

- pentru S. (fostă G.) A., fiica victimei suma de 500.000 lei cu titlu de daune morale;

- pentru G. A., nepoata victimei, suma de 500.000 lei cu titlu de daune morale.

Ulterior, cererea a fost modificată și precizată în sensul că au solicitat acordarea de despăgubiri și numiții G. E., fiica victimei și G. D.-G., nepotul victimei, fiecare pentru suma de 50.000 lei.

De asemenea, părțile civile au solicitat actualizarea sumelor cu dobânda B.N.R. de la momentul producerii riscului asigurat până la momentul plății efective și integrale a indemnizațiilor de către asigurător, precum și indexarea acestor sume cu rata indicelui de inflație de la data producerii riscului asigurat și până în momentul plății/

S-a mai solicitat și plata cheltuielilor de judecată, însă instanța a reținut că la dosarul cauzei părțile civile nu au depus nicio chitanță sau vreun înscris care să ateste efectuarea unor asemenea cheltuieli.

În ceea ce privește daunele materiale solicitate de soția victimei, instanța a constatat că în conformitate cu art. 1392 C. civ. cel care a făcut cheltuieli pentru îngrijirea sănătății victimei sau, în caz de deces al acesteia, pentru înmormântare are dreptul la înapoierea lor de la cel care răspunde pentru fapta ce a prilejuit aceste cheltuieli. Conform art. 99, alin. 1 C. proc. pen. sarcina probei în cadrul acțiunii civile aparține părții civile ori, după caz, procurorului care exercită acțiunea civilă în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă. În cauza de față, având în vedere că nu suntem în prezența unei ipoteze de exercitare a acțiunii civile din oficiu, sarcina probei revine exclusiv părților civile.

La dosarul cauzei, părțile civile au depus înscrisuri și planșe foto prin intermediul cărora au dovedit, în parte, efectuarea cheltuielilor cu ocazia înmormântării victimei, precum și pentru respectarea tradițiilor creștine legate de efectuarea slujbelor de pomenire. De asemenea, instanța a apreciat că pretențiile materiale au fost dovedite și prin declarațiile martorilor audiați pe parcursul cercetării judecătorești, deși între aceștia există anumite neconcordanțe cu privire la aceste cheltuieli. Pe de altă parte, instanța a apreciat că ar fi o sarcină excesivă pentru rudele persoanei decedate, obligația de a justifica orice cheltuială efectuată pentru înmormântarea acesteia ori pentru pomenire, în condițiile în care o parte dintre aceste cheltuieli nici nu ar putea fi cuantificate în mod obiectiv.

Cu toate acestea, instanța a apreciat că este disproporționată suma solicitată, 50.000 lei, în raport cu cheltuielile pe care le presupune înmormântarea, în zona rurală, a unei persoane în vârstă de 80 de ani, motiv pentru care, instanța a admis în parte acest capăt de cerere și a dispus plata sumei de 20.000 lei cu titlu de daune materiale, reprezentând cheltuielile efectuate pentru înmormântarea numitului G. N., slujbele de pomenire și construcția monumentului funerar. Suma urmează a fi achitată către soția victimei, întrucât în lipsa oricăror altor indicii cu privire la persoanele care au efectuat aceste cheltuieli, instanța a prezumat că aceasta este cea care s-a ocupat de înmormântare, fiind ajutată și de celelalte rude ale victimei. La stabilirea cuantumului daunelor materiale acordate, instanța a avut în vedere și gradul de culpă reținut în sarcina victimei, în ceea ce privește producerea accidentului.

În ceea ce privește daunele morale solicitate de către părțile civile, instanța a avut în vedere prevederile art. 1391 alin. 2 C. civ., text de lege ce prevede că se pot acorda despăgubiri ascendenților, descendenților, fraților, surorilor și soțului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum și oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu. Astfel instanța a reținut că suferințele psihice pe care le încearcă rudele apropiate prin moartea unui membru de familie, rămânând lipsiți de bucuriile și mulțumirile firești procurate de defunct și, nu în ultimul rând, de suportul moral și afecțiunea reciprocă pe care și-o datorau în virtutea relațiilor de rudenie, dau dreptul a despăgubiri ca o compensare a suferințelor produse.

În cauza de față, s-au constituit părți civile soția, cei trei copii și trei dintre nepoții victimei G. N., conform înscrisurilor de stare civilă atașate la dosarul cauzei.

Evaluarea bănească a suferințelor părților civile este însă dificil de realizat, mai ales în lipsa unor minime criterii legale și în contextul unei jurisprudențe variate. De aceea, la stabilirea sumei acordate, instanța a statuat în echitate și ține seama de circumstanțele concrete ale speței, respectiv: legătura foarte apropiată de rudenie, vârsta victimei (80 de ani), relațiile strânse ce existau între părțile civile, astfel cum a fost arătat în declarația martorului Vlăjoagă G., suportul financiar și moral pe care victima îl acorda membrilor familiei, astfel cum a arătat martorul B. G..

Instanța a avut în vedere că nicio sumă de bani nu poate compensa în totalitate suferințele încercate de părțile civile, precum și că daunele morale nu trebuie să constituie o sancțiune excesivă pentru cel care este obligat și nici o sursă de îmbogățire nejustificată pentru cel căruia i se acordă.

Potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, la aprecierea gradului de atingere a valorilor sociale ocrotite se impune examinarea cazului dedus judecății avându-se în vedere: poziția socială a părților, calitatea acestora și gravitatea urmărilor produse. Așadar, încălcarea acestor valori generează dreptul și obligația la repararea consecințelor și chiar dacă s-a statuat că prejudiciul nepatrimonial nu are un conținut economic, evaluarea acestuia nu înseamnă stabilirea echivalenței în bani a valorilor încălcate pin fapta ilicită, stabilindu-se că atingerile aduse acestei valori manifestându-se concret permit aprecierea intensității și gravității lor în raport de toate împrejurările cauzei, de modul de acțiune și de consecințele faptei.

Mai mult, valoarea socială lezată este reprezentată de dreptul la viață, valoare fundamentală garantată de art. 21, alin. 1 din Constituția României și protejat prin lege conform art. 2, alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Așadar, nu este vorba de o reparare propriu-zisă, respectiv o repunere în situația anterioară, care de altfel nici nu este posibilă, dauna morală având doar menirea de a ușura suferințele părților civile, pricinuite de pierderea într-un moment total neașteptat a unor ființe foarte dragi.

Deși, așa cum s-a arătat, cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, jurisprudența a stabilit câteva criterii de apreciere:

- criterii referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic și afectiv;

- criterii referitoare la importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate;

- criterii privitoare la stabilitatea socială, economică și emoțională ulterioară a rudelor victimei.

De asemenea, toate aceste criterii se subordonează conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs.

Împrejurarea că victima G. N. a adoptat o conduită imprudentă, ce a determinat reținerea culpei sale concurente în producerea accidentului nu reprezintă un impediment de natură a înlătura răspunderea inculpatului, ci urmează a fi judicios evaluată la stabilirea cuantumului despăgubirilor.

În consecință, păstrând un just echilibru între interesele părților, instanța a considerat că despăgubirile morale pentru părțile civile ar trebui stabilite la nivelul sumei de: 60.000 lei pentru soția victimei, G. E., câte 50.000 lei pentru fiecare dintre fiii victimei, G. C., G. E. și S. (fostă G.) A., și câte 20.000 lei pentru fiecare dintre nepoții victimei, G. A., G. A. D. și G. D. G., întrucât sumele solicitate prin cererea de constituire de parte civilă sunt vădit neîntemeiate. Cu toate acestea, sumele indicate anterior au fost reduse doar la procentul de 50%, corespunzătoare culpei inculpatului în ceea ce privește producerea accidentului.

În ceea ce privește persoana care va fi obligată să suporte aceste cheltuieli, instanța a reținut că la data producerii accidentului rutier, autorismul condus de inculpatul P. C. B. avea poliță de asigurare de răspundere civilă auto RCA oblgatorie, asigurător fiind S.C. C. A. S.A.

Potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, varianta în vigoare la momentul producerii accidentului, „Asiguratorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum și tramvaie și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil, în conformitate cu :

a)legislația în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de vehicul și cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislația respectivă și cel prevăzut în contractul de asigurare;

b)legislația românească în vigoare, în cazul în care persoanele păgubite sunt cetățeni ai statelor membre ale Uniunii Europene, în timpul unei călătorii ce leagă direct două teritorii în care este valabil tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, dacă nu există birou național pe teritoriul traversat în care s-a produs accidentul”.

Potrivit art. 50, alin. 1 “despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri”, iar conform alin. 2, “în caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât și pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepția conducătorului vehiculului respectiv.”

În continuare, instanța a reținut în cauză incidența dispozițiilor art. 3 din acest act normativ potrivit cărora “în asigurarea obligatorie raporturile dintre asigurat și asigurător, drepturile și obligațiile fiecărei părți sunt stabilite prin lege” și prima teză cuprinsă în alineat 1 al art. 8 din lege, potrivit căreia „avizarea și constatarea producerii riscurilor asigurate, evaluarea pagubelor, stabilirea și plata despăgubirilor ori a sumelor asigurate se efectuează în condițiile legii și ale normelor adoptate în baza legii de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, pentru asigurările obligatorii, sau ale contractului de asigurare, în cazul asigurărilor facultative.”

Potrivit dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri. Mai mult, conform art. 54 din același act normativ, despăgubirea se stabilește și se efectuează conform art. 43 și 49, iar în cazul stabilirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente de vehicule se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă în limitele obligației acestuia.

Din interpretarea coroborată a art. 50 și 54 din Legea nr. 136/1995, rezultă că asigurătorul de răspundere civilă va acorda persoanelor prejudiciate despăgubiri, noțiune care include atât dezdăunările, precum și cheltuielile de judecată, făcute de persoanele păgubite prin vătămare corporală sau deces.

Pe de altă parte, potrivit art. 26, alin. 1 din Ordinul C.S.A. nr. 14/29.11.2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicul (în vigoare la momentul producerii evenimentului asigurat), „Asigurătorul RCA are obligația de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretențiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă. Fără a se depăși limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare RCA, în condițiile în care evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a poliței de asigurare RCA, se acordă despăgubiri în formă bănească pentru:

a) vătămări corporale sau deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial;

b) pagube materiale;

c) pagube reprezentând consecința lipsei de folosință a vehiculului avariat;

d) cheltuieli de judecată efectuate de către persoana prejudiciată”.

Potrivit art. 49 alin. 1 punctul 2 din Norme „ La stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane se au în vedere următoarele: …(2) în caz de deces:

a) cheltuielile de înmormântare, inclusiv pentru piatra funerară, precum și cele efectuate cu îndeplinirea ritualurilor religioase, probate cu documente justificative;

b) cheltuielile cu transportul cadavrului, inclusiv cele de îmbălsămare, probate cu documente justificative, de la localitatea unde a avut loc decesul până la localitatea în care se face înmormântarea;

c) veniturile nete realizate și alte eventuale cheltuieli rezultate în perioada de la data producerii accidentului și până la data decesului, prevăzute la pct.1, dacă acestea au fost cauzate de producerea accidentului;

d) daune morale în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.”

Astfel, având în vedere cele ce preced, instanța a admis în parte acțiunea civilă exercitată în prezenta cauză și în baza art. 397 alin.1 Cod procedură penală raportat la art. 19 și art. 25, alin. 1 C. proc. pen., art. 1349, 1357, 1391, 1392 Cod civil, art. 49, 50, 54 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și asigurările în România, coroborat cu prevederile Ordinului C.S.A. nr. 14/29.11.2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule (în vigoare la data săvârșirii faptei) a obligat pe asigurătorul de răspundere civilă S.C. C. A.. S.A. cu, la plata sumelor dtabilite

În ceea ce privește solicitarea părților civile de a dispune obligarea asigurărorului de răspundere civilă la plata dobânzii legale aferente, de la data producerii accidentului și până la plata efectivă a sumelor de bani ce vor fi acordate cu titlu de daune morale, instanța a apreciat că nu se impune acordarea acesteia, în condițiile în care la momentul pronunțării prezentei sentințe penale se stabilește atât întinderea prejudiciului nepatrimonial cauzat acestora, cât și cuantumul efectiv al despăgubirilor ce vor fi acordate, acest tip de prejudiciu, prin natura lui, impunând trecerea unui anumit interval de timp și neimplicând doar momentele imediat următoare producerii unui asemenea eveniment tragic.

Pe de altă parte, daunele morale au caracter incert, ele fiind stabilite și cuantificate în mod definitiv abia la momentul pronunțării prezentei decizii, astfel încât actualizarea cu rata inflației este nejustificată, iar dobânzile pentru beneficiul nerealizat nu pot fi raportate decât la perioada începând cu data pronunțării prezentei decizii, până la achitarea integrală a debitului.

Împotriva sentinței penale menționată mai sus a declarat apel, în termen legal, apelanții părți civile G. E., soție supraveuitoare, G. C., S. A., G. A., G. A. E. și G. D. G. și G. E.-fiică, pentru netemeinicie, invocând soluționarea greșită a laturii civile, stabilirea eronată a cuantumului daunelor materiale acordate părții civile G. E., soție supraviețuitoare, cuantumul redus al despăgubirilor civile acordat cu titlu de daune morale și respingerea neîntemeiată a cererii privind acordarea dobânzii legale și indexarea cu rata indicelui de inflație a sumelor acordate.

Analizând sentința penală atacată atât sub aspectul motivelor de apel invocate dar și din oficiu sub toate aspectele de fapt și de drept existente, în virtutea caracterului devolutiv al apelului prev. de art. 417 alin.1 și 2 C. proc. pen., Curtea constată că sub aspectul cuantumul despăgubirilor civile acordat de prima instanță cu titlu de daune materiale părții civile G. E. hotărârea primei instanțe este întemeiată pentru considerentele ce se vor dezvolta în continuare.

În ceea ce privește despăgubirile civile acordate cu titlu de daune morale justificat de prejudiciul nepatrimonial cauzat apelanților persoane vătămate, constituite părți civile în cauză, G. E., soție supraveuitoare, G. C., S. A., G. A., G. A. E. și G. D. G. și G. E.-fiică, instanța de control judiciar constată că acesta a fost evaluat la o sumă modică îndestulătoare pentru o reparație echitabilă raportat și la culpa victimei în producerea accidentului, evaluată ca fiind în proporție de 50% . De asemenea, dată fiind natura juridică diferită a daunelor morale al căror cuantum este evaluat la data pronunțării hotărârii penale, Curtea constată că nu se impune actualizarea câtimii sumei acordate cu acest titlu i nici acordarea dobânzii legale.

În privința criteriilor de stabilire a despăgubirilor civile acordate cu titlu de daune morale instanța supremă a fost constantă în a decide că acestea se stabilesc prin apreciere, în raport cu consecințele negative suferite de persoanele vătămate afectate pe plan psihic prin fapta culpabilă a inculpatului vinovat de comiterea infracțiunilor contra vieții, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care le-a fost afectată situația familială, profesională și socială, împrejurări de care instanța de fond a ținut cont în cuantificarea prejudiciului moral.

Curtea constată că aceleași criterii mai sus menționate au fost efectiv subordonate condiției aprecierii rezonabile pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs părților civile astfel încât în raport de sumele deja acordate de prima instanță, urmează ca cererea apelanților părți civile, sub aspectul majorării câtimii sumele acordate cu titlu de daune morale, să fie respinsă ca neîntemeiată.

Așa cum este cunoscut acțiunea civilă în procesul penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, în vederea obligării la repararea justă și integrală a pagubelor cauzate prin infracțiunea săvârșită. Pentru ca acțiunea civilă să poată fi exercitată în cadrul procesului penal trebuie îndeplinite, cumulativ, anumite condiții, și anume: infracțiunea săfi cauzat un prejudiciu material sau moral; între infracțiunea săvârșită și prejudiciul cerut a fi acoperit să existe o legătură de cauzalitate;) prejudiciul trebuie să fie cert; prejudiciul să nu fi fost reparat și în cazul persoanelor fizice cu capacitate deplină de exercițiu să existe cererea de constituire caparte civilă în cadrul procesului penal.

În procesul penal în cazul în care părțile civile exercită acțiunea civilă, instanța are obligația de a stabili dacă prin fapta comisă de inculpat cu vinovăție s-a produs un prejudiciu și în caz afirmativ să stabilească întinderea acestuia. În aceste condiții răspunderea civilă delictuală fiind condiționată de existența unui prejudiciu, rezultă că existența acestuia, întinderea lui și legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și faptă trebuie dovedite, tragerea la răspundere civilă a autorului faptei ilicite neputând să opereze decât în limita valorii prejudiciului real și efectiv produs, iar despăgubirile civile datorate ca urmare a comiterii unui delict nu pot fi nelimitate și nici nu sunt prestabilite legislativ ca întindere, ci dimpotrivă acestea trebuie stabilite prin probe.

În ceea ce privește critica adusă prin apelul părții civile G. E., Curtea reține că prejudiciul reprezintă rezultatul negativ al încălcării ilicite a unui drept subiectiv și potrivit principiului (restitutio in integrum), cel vinovat de producerea faptului prejudiciabil, trebuie obligat la înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale faptului ilicit și culpabil, inclusiv sub aspectul dobânzii și a actualizării obligației cu rata inflației.

Natura juridică a dobânzii este diferită de natura juridică a actualizării obligației cu rata inflației, prima reprezentând o sancțiune,(daune moratorii pentru neexecutarea obligației de plată) iar a doua reprezintă valoarea reală a obligației bănești la data efectuării plății (daune compensatorii), ceea ce conduce întotdeauna la concluzia că este admisibilă și cumularea acestora fără a fi interpretat că s-ar ajunge indirect la o dublă reparație sau la o îmbogățire fără justă cauză.

Referitor la suma solicitată cu titlul de daune materiale solicitate cu titlu de cheltuieli ocazionate cu înhumarea victimei este de reținut că partea civilă nu a depus la dosar documente justificative suficiente pentru a dovedi întinderea prejudiciului patrimonial, suma de_ lei acordată de prima instanță fiind mai mult decât suficientă, însă cum suma datorată de inculpat prin asigurator( debitor al obligației contractuale la dezdăunare pentru fapta altuia) este certă încă din momentul nașterii riscului asigurat, a raportului juridic obligațional și care în aceată situație juridică coincide cu data producerii accidentului de circulație, prima instanță avea obligația să dispună, începând cu aceeași dată a producerii faptului prejudiciabil, alături de suma acordată cu titlu de daune materiale și plata dobânzii, respectiv, actualizarea acestei obligații cu rata inflației.

Pentru toate aceste considerente, Curtea va admite apelul declarat de partea civilă G. E.- soție supravețuitoare, împotriva sentinței penale atacate, va desființa în parte hotărârea penală atacată și va dispune în sensul celor mai sus înfățișate.

În temeiul art. 421 pct.1 lit.b C. pr. pen. instanța de apel pentru considerentele mai sus dezvoltate va respinge ca nefondate celelalte apeluri declarate în cauză.

Văzând și dispozițiile art. 276 alin. 2 și 3 C. pr. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

1. În temeiul art. 421 pct.2 lit. a N C.pr.pen. admite apelul declarat de partea civilă G. E. împotriva sentinței penale nr. 98/28.01.2015 pronunțată de Judecătoria Bacău cu privire la omisiunea acordării dobanzilor legale și actualizării cu indicele de inflație a cuantumului despăgubirilor civile acordat părții civile apelante G. E., cu titlu de daune materiale.

Desființează în parte sentința penală atacată, sub acest aspect.

Reține cauza spre rejudecare și în fond, în temeiul art.25 C.pr.pen și art. 397 alin.1 C.pr.pen. rap. la art. 1349 alin.1 și 2, art. 1357, art. 1385 și art. 1387 alin.1 C.pr.civilă obligă asiguratorul ..A. să plătească părții civile G. E. alături de suma de_ lei acordată cu titlu de daune materiale, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație la data punerii în executare, dobânda legală aferentă acestei sume începând data apariției riscului asigurat – 30. 06.2013 și până la data executării acestor dispoziții civile

Menține celelalte dispoziții ale sentinței penale atacate.

În temeiul art. 276 alin.2 C. pr. pen. obligă asiguratorul ..A să plătească părții civile G. E. suma de 714 lei cu titlu de cheltuieli judiciare reprezentând onorariu avocat ales pentru procedura desfășurată în fața curții.

În temeiul art. 275 alin.3 N C.pr.pen. cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.

2. În temeiul art. 421 pct.1 lit. b C. pr. pen. respinge ca nefondat apelul declarat de apelanții părți civile G. C., S. A., G. A., G. A. E. și G. D. G. și G. E.-fiică împotriva aceleiași sentințe penale.

În temeiul art. 275 alin. 2 C. pr. pen. obligă apelanți părți civile să plătească statului fiecare câte 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi 16.04.2015

PREȘEDINTE JUDECĂTOR

M. A. A. C. C.

GREFIER

A. D. - I.

Pron.sent.pen.E. S.C.

Red.d.a.C.C.

Tehnored.A.D.I.

3 ex.

08.05.2015/11.05.2015

← Furt. Art.228 NCP. Decizia nr. 754/2015. Curtea de Apel BACĂU  Ultrajul. Art.257 NCP. Decizia nr. 757/2015. Curtea de Apel BACĂU →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Ucidere din culpă. Art.192 NCP. Decizia nr. 381/2015. Curtea de Apel BACĂU