Refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice. Art.337 NCP. Decizia nr. 718/2015. Curtea de Apel BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 718/2015 pronunțată de Curtea de Apel BRAŞOV la data de 29-10-2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL B.
SECȚIA PENALĂ
DECIZIA PENALĂ NR.718/Ap DOSAR NR._
Ședința publică din 29.10.2015
Instanța constituită din:
- Complet de judecată A2:
Președinte – M. D. - judecător
Judecător – R. C. D.
- Grefier – C. G.
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public - procuror C. D. - din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel B..
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra apelului declarat de P. DE PE LÂNGĂ JUDECĂTORIA B., împotriva sentinței penale nr.1191/S din data de 02 iunie 2015, pronunțată de Judecătoria B., în dosarul penal nr._ .
La apelul nominal făcut în ședința publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura îndeplinită.
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în ședința publică din 15.10.2015 când părțile prezente au pus concluzii în sensul celor consemnate în încheierea de ședință din acea zi care face parte integrantă din prezenta, iar instanța în vederea deliberării, a amânat pronunțarea pentru 29.10.2015, când,
CURTEA
Asupra prezentei cauze penale, constată următoarele.
Prin sentința penală nr.1191/2.07.2015 a Judecătoriei B. s-a dispus, în baza art. 396 alin. 1, 4 și 10 Cod procedură penală, coroborat cu art. 83 Cod penal, stabilirea pedepsei de 8 luni închisoare în sarcina inculpatului G. P. C., pentru comiterea infracțiunii de „refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice”, prevăzută și pedepsită de art. 337 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal.
În baza art.83 alin. 1 Cod penal, a amânat aplicarea pedepsei închisorii pe un termen de supraveghere de 2 ani, stabilit în condițiile art. 84 Cod penal, de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.
În baza art.85 alin. 1 Cod penal, a dispus ca pe durata termenului de supraveghere, inculpatul trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune B., la datele fixate de acesta;
b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;
c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile, precum și întoarcerea;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.
În baza art.86 alin. 1 Cod penal, pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 85 alin. 1 lit. c - e se comunică Serviciului de Probațiune B..
În baza art.404 alin.3 Cod procedură penală, a atras atenția inculpatului asupra consecințelor nerespectării măsurilor de supraveghere și ale săvârșirii de noi infracțiuni în cursul termenului de supraveghere.
Pentru a dispune în acest sens, Judecătoria B. a reținut următoarele.
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria B. din data de 25.02.2015, emis în dosarul nr. 637/P/2014, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului G. P. C. pentru comiterea infracțiunii de „refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice”, prevăzută și pedepsită de art. 337 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal (faptă din data de 07.01.2014).
În rechizitoriu s-a reținut că, în data de 07.01.2014, în jurul orei 05.00, inculpatul a fost depistat de un echipaj al poliției rutiere (care efectua control în trafic), în timp ce conducea, pe . mun. B. (dinspre .. Parcul M.), autoturismul marca Mercedes cu nr. de înmatriculare TX2997XM, acesta refuzând expres să dea curs solicitărilor organelor de poliție de a se supune recoltării probelor biologice, în vederea stabilirii alcoolemiei.
Ca mijloace de probă sunt indicate în actul de sesizare și vor fi avute în vedere de instanță următoarele: proces-verbal de constatare a efectuării actelor premergătoare, proces-verbal de constatare a infracțiunii flagrante, bon alcooltest, proces-verbal la care s-a atașat CD privind o înregistrare efectuată cu telefonul mobil la momentul depistării, declarație suspect/inculpat.
La termenul din data de 25 iunie 2015, inculpatul a recunoscut în fața instanței acuzația lansată împotriva sa, solicitând să fie judecat pe baza procedurii privind recunoașterea învinuirii. Considerând cererea întemeiată, instanța a admis-o.
Analizând materialul probator administrat în cauză, instanța a reținut, cu privire la infracțiunea reținută în sarcina inculpatului, aceeași situație de fapt ca și cea prezentată în rechizitoriu.
Astfel, instanța a reținut că, în data de 07.01.2014, în jurul orei 05.00, inculpatul a fost depistat de un echipaj al poliției rutiere (care efectua control în trafic), în timp ce conducea pe . mun. B. (dinspre .. Parcul M.), autoturismul marca Mercedes cu nr. de înmatriculare TX2997XM, acesta refuzând expres să dea curs solicitărilor organelor de poliție de a se supune recoltării probelor biologice, în vederea stabilirii alcoolemiei. După ce atât în cursul după amiezii de 06.01.2014, cât și în cursul serii și apoi al nopții de 06/07.01.2014 a consumat alcool la două localuri din mun. B. (respectiv mai întâi 2 pahare cu vin de aprox. 200 ml fiecare, iar mai târziu vin și bere fără a mai putea preciza cantitatea exactă), în data de 07.01.2014, în jurul orei 05.00, inculpatul s-a urcat la volanul autoturismului marca Mercedes cu nr. de înmatriculare TX2997XM, pe care l-a condus pe . mun. B. (dinspre .. Parcul M.), fiind oprit de organele de poliție care efectuau control în trafic. Inculpatului i s-a cerut să se supună testării aerului expirat, acesta dând curs solicitării organelor de poliție. Astfel, inculpatul a fost testat (la ora 05.10) cu aparatul alcooltest care a indicat un rezultat de 0,54 mg/l alcool pur în aerul expirat. În acest context, organele de poliție s-au deplasat împreună cu inculpatul la Spitalul Clinic Județean de Urgență B. unde acesta a refuzat să se supună recoltării de probe biologice în vederea stabilirii alcoolemiei. Deși inițial, la momentul depistării, inculpatul a refuzat să semneze procesele-verbale întocmite de polițiști și bonul alcooltest, ulterior, în prezența apărătorului ales, după dobândirea calității de suspect, respectiv inculpat, a recunoscut săvârșirea faptei, așa cum a fost reținută în sarcina sa, declarând că o regretă.
Din coroborarea probelor administrate în cursul urmăririi penale cu declarația de recunoaștere dată în fața instanței de inculpat rezultă că fapta pentru care inculpatul a fost trimis în judecată este prevăzută de legea penală, a fost comisă de acesta cu vinovăție în forma prevăzută de lege, este nejustificată și imputabilă acestuia.
În drept, fapta inculpatului întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de „refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice”, prevăzută și pedepsită de art. 337 alin. 1 Cod penal. S-a pus în discuție și s-a acceptat de către inculpat și procuror să se facă aplicarea art. 5 Cod penal, stabilindu-se noul Cod penal ca fiind lege mai favorabilă. Înainte de data de 1 februarie 2014, fapta inculpatului era incriminată de O.U.G. nr. 195/2002. Față de limitele de pedeapsă și modalitățile de individualizare a pedepsei prevăzute de legile succesive, respectiv față de efectele diferite ale soluțiilor posibil a fi dispuse asupra dreptului inculpatului de a conduce autovehicule, având în vedere și Decizia Curții Constituționale nr. 265/2014, instanța va reține prevederile în vigoare după 1 februarie 2014 ca fiind mai favorabile inculpatului și va face aplicarea acestora în prezenta speță. În ceea ce privește latura obiectivă, elementul material al infracțiunii s-a realizat prin activitatea de refuz de a se supune măsurilor dispuse de polițiști pentru recoltarea de probe biologice. Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei, în cauză aflându-ne în prezența unei infracțiuni de pericol (formale). În privința laturii subiective, fapta inculpatului care a refuzat să se supună recoltării probelor biologice, a fost săvârșită cu intenție directă. Cu referire la conținutul art. 87 alin. 5 din O.U.G. nr. 195/2002, instanța a reținut ca fiind întemeiate susținerile menționate în actul de sesizare de către procurorul emitent, inculpatul având obligația de a se supune atât recoltării probelor biologice, cât și testării aerului expirat, întrucât a fost solicitat pentru ambele teste, această obligație nefiind condiționată de rezultatul vreuneia dintre probele efectuate. Metodele de măsurare a alcoolemiei nu sunt la alegerea subiectului activ, ci sunt la latitudinea polițistului rutier. Fapta inculpatului de a refuza recoltarea probelor biologice după testarea cu alcooltestul constituie infracțiune, mai ales în contextul în care, oricum, prin testarea cu alcooltestul se obține numai o primă dovadă că persoana suspectată a consumat băuturi alcoolice, iar pentru stabilirea îmbibației alcoolice reale este necesară recoltarea probelor biologice, pe care inculpatul a refuzat-o, momentul refuzului exprimat de inculpat marcând consumarea infracțiunii reținute în sarcina sa. De altfel, instanța a reținut că în mod justificat și procedural inculpatul a fost invitat la spital în vederea recoltării probelor biologice pentru a se stabili științific prin compararea valorilor alcoolemiei stabilite dacă acesta se afla sau nu sub incidența legii penale. În ceea ce privește, susținerile inculpatului potrivit cărora nu ar fi avut cunoștință despre conținutul prevederilor legale (respectiv că are obligația de a se supune recoltării probelor biologice și că refuzul de a îndeplini această obligație constituie infracțiune), instanța a constatat că acestea sunt subiective, menite exclusiv să conducă la satisfacerea interesului inculpatului referitor la încercarea de exonerare de la răspundere penală, fiind date pro causa. De altfel, în mod fundamentat a reținut și procurorul de caz că susținerile inculpatului nu pot fi primite în contextul în care, în calitate de conducător auto, acesta a susținut un examen cu ocazia obținerii permisului de conducere, fiind obligat în acest scop să se informeze expres cu privire la normele care reglementează circulația rutieră (obligație de informare care, fiind continuă, nu a încetat la momentul obținerii permisului de conducere ci era valabilă inclusiv în data comiterii infracțiunii).
În aceste condiții, a fost angajată răspunderea penală a inculpatului, întrucât fapta sa este prevăzută de legea penală, a fost săvârșită cu vinovăție, fiind nejustificată și imputabilă acestuia.
La individualizarea pedepsei ce urmează a fi stabilită în sarcina inculpatului, instanța a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 Cod penal, respectiv împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și mijloacele folosite, starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii, motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit, natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului, conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal și nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială.
În concret, instanța a reținut că inculpatul nu are antecedente penale, iar conduita sa a fost de recunoaștere și regret a faptei comise, respectiv că urmare conducerii autovehiculului inculpatul nu a provocat vreun incident din care să rezulte pagube materiale sau afectarea sănătății vreunei persoane.
În ceea ce privește necesitatea aplicării pedepsei, instanța a constatat că, în cauză sunt îndeplinite condițiile art. 83 Cod penal. S-a reținut astfel că amânarea aplicării pedepsei este o instituție care poate fi dispusă de instanță și funcționează în anumite condiții care trebuie îndeplinite cumulativ, conform art. 83 alin. (1) Cod penal, după cum urmează: pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracțiuni, este amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani; infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu excepția cazurilor când faptele nu mai sunt prevăzute de legea penală ori infracțiunile au fost amnistiate sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare; infractorul și-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității; în raport cu persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, precum și de posibilitățile sale de îndreptare, instanța apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată. De asemenea, s-a reținut că în speță nu are incidență vreuna dintre condițiile negative în prezența cărora instanța nu ar putea să dispună amânarea aplicării pedepsei: pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea săvârșită nu este de 7 ani sau mai mare; infractorul nu s-a sustras de la urmărire penală sau de la judecată; infractorul nu a încercat zădărnicirea aflării adevărului.
De asemenea, instanța a reținut că, deși în cazul adoptării unei soluții de amânare a aplicării pedepsei pentru o infracțiune la regimul circulației care atrage suspendarea dreptului de a conduce autoturisme poate fi impusă inculpatului obligația prevăzută la art. 85 alin. 2 lit. g Cod penal (obligația de a nu conduce vehicule) pe durata termenului de supraveghere, s-a avut în vedere împrejurarea că în astfel de cazuri operează de drept suspendarea dreptului de a conduce autovehicule în condițiile art. 103 alin.1 lit. c, art. 106 alin. 1 lit. b și alin. 2 și art. 111 alin. 1 lit. b și alin. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002. Este adevărat că obligația prevăzută în Codul penal poate fi aplicată de instanță dacă o apreciază ca fiind necesară pe durata termenului de supraveghere, această obligație urmând să producă efecte pentru o anumită perioadă concomitent cu suspendarea dreptului de a conduce autovehicule prevăzută de O.U.G. nr. 195/2002, aceasta întrucât măsura cu caracter administrativ prevăzută de art. 103 alin. 1 lit. c din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 nu înlătură posibilitatea aplicării de către instanța de judecată a măsurii de supraveghere cu același conținut prevăzută de Codul penal.
Totuși, date fiind împrejurările în care a fost săvârșită infracțiunea reținută în sarcina inculpatului, faptul că acesta nu a creat o stare de pericol deosebită, respectiv că a trecut o perioadă destul de mare de timp în care s-a aflat sub interdicția de a-și exercita dreptul de a conduce autovehicule, instanța a considerat că în speță sancțiunea prevăzută de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 este suficientă, neimpunâdu-se și stabilirea obligației prevăzute la art. 85 alin. 2 lit. g Cod penal.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel, în termen legal, P. de pe lângă Judecătoria B..
În calea de atac promovată, Ministerul Public a criticat hotărârea sub aspect de temeinicie, apreciind că se impune aplicarea ca modalitate de executare a pedepsei suspendarea sub supraveghere motivat de atitudinea inculpatului în raport de fapta comisă și de pericolul social concret al acesteia.
În cadrul soluționării apelului nu au fost administrate alte mijloace de probă.
Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor invocate, luând în considerare întreg materialul probatoriu administrat în cauză, precum și principiile enunțate de Codul de procedură penală în art.417 și art.418, Curtea de Apel reține următoarele.
Prima instanță a reținut în mod corect starea de fapt cu care a fost sesizată, având în vedere întreg materialul probatoriu administrat în cursul urmăririi penale, care a fost însușit de către inculpat prin atitudinea procesuală de recunoaștere a comiterii infracțiunii în modalitatea descrisă în actul de sesizare.
Încadrarea juridică stabilită de către judecătorie este corectă, fiind în conformitate cu starea de fapt reținută.
D. urmare, în mod corespunzător Judecătoria B. a dat eficiență dispozițiilor art.374 alin.4 și art.375 Cod procedură penală, procedând la judecarea cauzei în conformitate cu dispozițiile legale care reglementează procedura abreviată.
În consecință, în procesul de individualizare judiciară a pedepsei, prima instanță a dat valoare prevederilor art.396 alin.10 din Codul de procedură penală, având în vedere la stabilirea pedepsei limite reduse cu o treime.
Referitor la aplicarea principiului legii penale mai favorabile, având în vedere dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr.265/2014 a Curții Constituționale, instanța de apel apreciază că judecătoria în mod corect a identificat legea penală mai favorabilă inculpatului în dispozițiile noului Cod penal. Însă, analizând argumentele reținute de către judecător în momentul realizării examenului comparativ al celor două legi penale, Curtea apreciază că nu pot fi supuse atenției aspectele evocate referitoare la consecințele posibil a fi dispuse asupra dreptului inculpatului de a conduce autovehicule.
Prevederile cu caracter administrativ nu pot fi luate în considerare în raționamentul privind determinarea legii mai favorabile, în condițiile în care acestea nu intră în câmpul de aplicare a legii penale, în sine ele nereprezentând măsuri cu caracter penal. Faptul că urmare a condamnării pentru o anumită infracțiune inculpatului i se anulează sau nu permisul de conducere nu poate fi analizat de către judecător în momentul identificării legii penale mai favorabile, în condițiile în care această măsură nu este cuprinsă în dispoziția penală supusă atenției, ci este menționată în legea civilă.
Pe de altă parte, având în vedere modalitatea de executare a pedepsei stabilită (amânarea aplicării pedepsei), Curtea constată că în raport de faptul că prin aplicarea prevederilor art.83 Cod penal nu se dispune o condamnare a inculpatului, este evident că noile dispoziții penale sunt mult mai favorabile inculpatului decât cele cuprinse în Codul penal din 1969. În acest context, având în vedere decizia Curții Constituționale menționată anterior, se constată că Judecătoria B. a identificat în mod corect legea penală mai favorabilă, pe care a aplicat-o în întregime.
În ceea ce privește individualizarea judiciară a pedepsei, având în vedere criteriile generale prevăzute de art.74 Cod penal, Curtea constată că prima instanță având în vedere modalitatea concretă de săvârșire a infracțiunii, gradul de pericol social concret al faptei, elementele ce caracterizează persoana inculpatului, atitudinea procesuală, precum și consecințele acțiunii infracționale, a stabilit în mod corespunzător o pedeapsă de 8 luni închisoare, aceasta contribuind la realizarea procesului de prevenție generală și specială.
Relativ la modalitatea de executare stabilită de către judecătorie, Curtea remarcă împrejurarea că în raport de datele concrete ale cauzei amânarea aplicării pedepsei, conform art.83 și următoarele Cod penal, este proporțională cu gradul de afectare al relațiilor sociale apărate de legea penală, contribuind prin ansamblul măsurilor de supraveghere dispuse la realizarea scopului preventiv-educativ. Este evident că în cauză sunt întrunite toate condițiile prevăzute de art.83 alin.1 Cod penal privitoare la conduita inculpatului anterioară/ulterioară comiterii faptei, a limitelor pedepsei stabilite în concret de către magistrat, a limitelor speciale prevăzute de lege pentru infracțiunea care a format obiectul judecății și a posibilităților de îndreptare ale autorului faptei penale.
În acest context, critica adusă de către Ministerul Public nu poate fi primită, nejustificându-se în condițiile prezentei cauze condamnarea inculpatului și stabilirea ca modalitate de executare a suspendării sub supraveghere.
În altă ordine de idei, în cadrul măsurilor necesar a fi respectate de către inculpat pe perioada termenului de supraveghere, Curtea reține necesitatea dispunerii și a obligației prevăzute de art.85 alin.2 lit.g Cod penal, respectiv interzicerea dreptului de a conduce orice vehicul pentru care legea prevede obligativitatea permisului de conducere.
Instanța de apel nu-și poate însuși argumentația judecătoriei referitoare la incidența în cauză a măsurii administrative a suspendării dreptului de a conduce, conform art. 103 alin. 1 lit. c din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, fapt care ar justifica nedispunerea obligației prevăzute de art.85 alin.2 lit.g Cod penal.
Analizând comparativ cele două dispoziții legale, dincolo de împrejurarea că au natură juridică distinctă (cea din O.U.G. nr.195/2002 are caracter administrativ, cealaltă are caracter penal), se remarcă faptul că durata pentru care se aplică este diferită (cea administrativă are o durată de 90 zile).
Obligația prevăzută de Codul penal intră în conținutul măsurilor de supraveghere, are un caracter mai cuprinzător și oferă posibilitatea protejării participanților la traficul rutier pe perioada termenului de supraveghere stabilit conform art.84 alin.1 Cod penal, fiind rezultatul sancționării comportamentului infracțional al inculpatului.
În contextul analizării atitudinii inculpatului față de relațiile sociale ocrotite de legea penală, a consecințelor acțiunii infracționale și a scopului pentru care au fost instituite măsurile de supraveghere în cauza de față, se constată că se impune și interzicerea dreptului prevăzut de art.85 alin.2 lit.g Cod penal pe durata termenului de supraveghere.
D. urmare, apelul declarat în cauză de către Ministerul Public va fi admis doar sub aspectul conținutului obligațiilor stabilite, iar în urma rejudecării în baza art.85 alin.2 lit.g Cod penal inculpatul G. P. C. va fi obligat să nu conducă nici un vehicul pentru care legea prevede obligativitatea permisului de conducere pe durata termenului de supraveghere.
Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.
Cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului, conform art.275 alin.3 Cod procedură penală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
În temeiul art.421 pct.2 lit.a din Codul de procedură penală, ADMITE apelul formulat de P. de pe lângă Judecătoria B. împotriva sentinței penale nr.1191 din 2 iulie 2015 a Judecătoriei B., pronunțată în dosarul penal nr._, pe care o desființează sub aspectul conținutului obligațiilor stabilite.
Rejudecând în aceste limite, în baza art.85 alin.2 lit.g Cod penal, obligă pe inculpat să nu conducă niciun vehicul pentru care legea prevede obligativitatea permisului de conducere pe durata termenului de supraveghere.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.
În baza art.275 alin.3 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 29 octombrie 2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
M. D. R. C. D.
GREFIER,
C. G.
Red..R.C.D./17.11.2015
Dact.C.Gh./20.11.2015
2 ex.
Jud fond/B. D.
| ← Furt calificat. Art.229 NCP. Decizia nr. 703/2015. Curtea de... | Conducere fără permis. Art.335 NCP. Decizia nr. 717/2015.... → |
|---|
