Vătămarea corporală din culpă. Art. 184 C.p.. Decizia nr. 324/2012. Curtea de Apel BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 324/2012 pronunțată de Curtea de Apel BRAŞOV la data de 06-04-2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL B.
Secția penală și pentru cauze cu minori
decizia penală nr. 324/R DOSAR NR._
Ședința publică din data de 6 aprilie 2012
Instanța constituită din:
Complet de judecată CR3:
PREȘEDINTE: A. M. - judecător
Judecător: S. F.
Judecător: M. F.
Grefier: D. S.
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public – procuror A. P. – din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel B..
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra recursurilor declarate de P. de pe lângă Judecătoria R., inculpatul B. O. P. și asigurătorul S.C. G. A. S.A. împotriva sentinței penale nr. 94/S din data de 18 octombrie 2011 pronunțată de Judecătoria R. în dosarul penal nr._ .
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în conformitate cu dispozițiile art. 304 Cod procedură penală, în sensul că toate afirmațiile, susținerile, întrebările și răspunsurile părților prezente, inclusiv cele ale președintelui completului de judecată, au fost înregistrate prin mijloace tehnice audio-video.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în ședința publică din data de 22 martie 2012, când părțile prezente au pus concluzii în sensul celor consemnate prin încheierea de ședință din acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, iar instanța din lipsă de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea pentru data de 28 martie 2012 și apoi pentru data de astăzi 6 aprilie 2012.
CURTEA
Asupra recursului penal de față:
P. sentința penală nr. 94/18 octombrie 2011 a Judecătoriei B. s-au dispus următoarele:
În temeiul art. 184 alin 2 și 4 Cod penal, cu aplicarea art.74 lit a și c Cod penal raportat la art.76 lit. e Cod penal, s-a dispus condamnarea inculpatului B. O. P. la pedeapsa amenzii de 1000 lei pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă.
S-au pus în vedere inculpatului dispozițiile art.631 Cod penal.
În temeiul art.14 lit. b și art.346 Cod procedură penală coroborat cu art. 998 cod civil și art.49 și următoarele din Legea 136/1995 a obligat asigurătorul de răspundere civilă . să plătească următoarele despăgubiri:
- părții civile M. L. suma de 60.000 lei cu titlu de daune morale.
- părții civile S. C. Județean de Urgență B. suma de 2976,57 lei reprezentând cheltuieli de spitalizare
- părții civile S. C. de R. - Secția N. Iași 1876,4 lei reprezentând cheltuieli de spitalizare plus dobânda legală până la achitarea integrală a prejudiciului.
Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut în esență că:
În seara zilei de 05.12.2006 inculpatul B. O. P. aflat la volanul autoturismului marca Renault Symbol cu numărul de înmatriculare_ aparținând BCR Leasing SA București, se deplasa singur pe DN 13 din direcția B. spre Sighișoara. În jurul orei 22,15, ajungând pe raza or. R. la km 60+200 m, într-o curbă deosebit de periculoasă la stânga, neadaptând viteza de deplasare pe o porțiune a drumului unde partea carosabilă era umedă și acoperită cu un strat de mâzgă, învinuitul a frânat brusc, pierzând controlul asupra direcției, autoturismul a derapat, s-a izbit de parapetul de protecție de pe partea dreaptă a direcției sale de mers, apoi a pătruns pe contrasens intrând în coliziune violentă frontală cu autoturismul marca Opel Vectra cu numărul de înmatriculare_ condus regulamentar de către partea vătămată M. L. M..
Urmare accidentului rutier descris, partea vătămată M. L. M. a fost internat la S. C. Județean de Urgență B. în perioada 06.12._06 și apoi reinternată în același spital în perioada 23.02._07 unde a fost supusă la mai multe intervenții chirurgicale.
De asemenea a fost internată în perioada 18.06._07 în S. C. de R. Iași – Secția N. unde i s-a aplicat tratament recuperator și terapie neurotrofică.
Din certificatele medico-legale de la filele 25-26 rezultă că partea vătămată a suferit leziuni de violență produse urmare accidentului rutier ce au necesitat inițial pentru vindecare un număr de 55-58 zile de îngrijiri medicale, prelungite ulterior la 85-90 zile de îngrijiri medicale, datorită complicațiilor apărute în evoluția leziunilor inițiale.
Urmare accidentului rutier și inculpatul a suferit leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare un număr de 5-6 zile de îngrijiri medicale așa cum rezultă din raportul de constatare medico legală de la fila 50.
În depoziția sa inculpatul arată că după ieșirea dintr-o curbă periculoasă (spre stânga) i-a apărut în față un câine. A frânat și pentru a evita câinele, a tras de volan puțin dreapta fiind conștient că va intra în parapet.
După cum rezultă din Raportul de expertiză tehnică auto efectuată în cauză, după ce a intrat în parapet, autovehiculul s-a răsucit 180 de grade în sensul invers acelor de ceasornic și a lovit cu spatele autovehiculul condus de partea vătămată M. L., care se deplasa regulamentar pe celălalt sens de mers.
Ambilor conducători auto le-au fost recoltate probe biologice și așa cum rezultă din buletinele de analiză toxicologică alcoolemie, aceștia nu se aflau sub influența băuturilor alcoolice (f.30, 47).
În cauză s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice auto din care să rezulte modalitatea și împrejurările în care s-a produs accidentul rutier din data de 05.12.2006.
Din raportul de expertiză tehnică nr._/2007 întocmit de către dr. ing. Seitz N. rezultă că în plan longitudinal al carosabilului locul impactului se află la 38 m de borna km 60+200 m spre Sighișoara iar în plan transversal locul de producere a impactului se află pe sensul de mers Sighișoara-B. la cca 1 m de marcajul de separare, linie continuă a sensurilor de circulație. Dinamica producerii accidentului nu conduce la o concluzie care să confirme o încălcare a codului rutier de către partea vătămată M. L. M., iar ca posibilitate de evitare a producerii accidentului din partea celor două părți implicate se menționează că din momentul apariției pericolului, adică trecerea autoturismului Renault condus de inculpat pe contrasens, timpul disponibil pentru efectuarea unei manevre de evitare a fost mai mic decât timpul de reacție, de o secundă.
P. procesul verbal de cercetare la fața locului dar și prin expertiza auto efectuată nu s-au reținut urme de frânare ale autovehiculului condus de inculpat, prin urmare afirmația acestuia nu se confirmă.
S-a reținut în procesul verbal de cercetare la fața locului că starea carosabilului era umedă, în privința completării ulterioare a procesului verbal cu această mențiune existând rezoluțiile de neîncepere a urmăririi penale împotriva agentului de poliție. Faptul că era mâzgă este confirmat și de martorul D. C. (f.91 vol.2) dar și de partea vătămată. Depoziția martorei D. M. (f.68 vol 2) cu privire la starea carosabilului nu a fost valorificată întrucât conducătorul auto a fost D. C. care în calitate de șofer are alt spirit de observație cu privire la aceste aspecte.
Expertul nu a putut stabili vitezele de deplasare înainte de impact ale celor două vehicule implicate în accident, stabilind doar că la momentul impactului ambele vehicule aveau 70 km /h, iar inculpatul a declarat că accidentul s-a produs la ieșirea din curbă, pe loc drept.( fiind vorba de locul producerii impactului)
Coroborând toate datele rezultate din administrarea probelor analizate mai sus, se desprinde concluzia că accidentul s-a produs pe fondul vitezei neadaptată la condițiile de mers.
Astfel, inculpatul a plecat din București la ora 7 seara și la ora 22,15 era pe DN 13 în apropiere de .. Carosabilul era umed iar viteza autovehiculului pe care îl conducea a fost stabilită la momentul impactului ca fiind de 70 km/h, după ce a izbit parapetul și s-a răsucit cu cca 180 grade. Pe parapetul metalic s-au găsit urme de frecare pe o lungime de 4,7 m și la o înălțime de 0,4 m, expertul apreciind că pot proveni de la auto condus de inculpat având corespondență cu avaria de pe aripa dreapta spate(f.71 vol.1) Nu au existat urme de frânare iar accidentul s-a produs la ieșirea dintr-o curbă deosebit de periculoasă semnalizată ca atare ( f.6 vol.1-proces verbal de cercetare).
Partea vătămată se deplasa regulamentar iar timpul de reacție pentru efectuarea unei manevre de evitare a accidentului a fost mai mic de o secundă, aprecierea aparținând expertului auto.
Rezultă că inculpatul de face vinovat de săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută și pedepsită de art.184 alin 2 și 4 Cod penal, nerespectarea de către acesta a dispozițiilor art.48 alin 1 din OUG 195/2002 și ale art.123 lit. b și e din HG 1391/2006 conducând la producerea unui accident rutier soldat cu vătămarea corporală a părții vătămate M. L. M. care a suferit leziuni traumatice pentru a căror vindecare au necesitat 85-90 de zile de îngrijiri medicale.
În cauză nu s-a făcut dovada existenței cazului fortuit, CNADR precizând că în acel loc există drum de trecere al animalelor pe sub DN13 iar colegul inculpatului, martorul L. C. F., a declarat că deși circulă des pe acel sector de drum s-a întâmplat o singură dată să-i apară în fața mașinii un câine vagabond dar pe care a reușit să-l evite fără probleme. De asemena, imediat după accident, inculpatul a declarat martorului D. C.”sunt vinovat, nu știu ce s-a întâmplat”.
Din conținutul raportului rezultă de asemenea că viteza autoturismului Opel condus de către partea vătămată a fost în momentul impactului de 71,8 km/h iar a autoturismului Renault condus de inculpat a fost de 60,3 km/h (f.66-77). În consecință accidentul rutier produs în data de 05.12.2006 soldat cu vătămarea corporală gravă a părții vătămate M. L. M. s-a produs din culpa exclusivă a inculpatului B. O. P. care nu a respectat prevederile art. 48 al.1 din OUG 195/2002 – republicată, conform căruia conducătorul de vehicul trebuie să respecte regimul legal de viteză și să o adapteze în funcție de condițiile de drum, astfel încât să poată efectua orice manevră în condiții de siguranță.
De asemenea inculpatul nu a respectat nici prevederile art. 123 lit.”b” și „e” din HGR nr. 1391/2006 – pentru aprobarea regulamentului de aplicare a OUG 105/2002 privind circulația pe drumurile publice conform căruia conducătorul de vehicul este obligat să circule cu o viteză care să nu depășească 30 km/h în localități sau 50 km/h în afara localităților, în curbe deosebit de periculoase sau când partea carosabilă este acoperită cu polei, gheață, mâzgă sau piatră cubică.
În cauză s-a efectuat expertiză medico legală având ca obiect stabilirea leziunilor produse părții vătămate M. L. și stabilirea capacității de muncă a acestuia raportată la consecințele producerii accidentului. (f.199 vol.2 și 55 vol 3).
S-a emis la solicitarea inculpatului adresă către CNADR pentru a comunica ce indicatoare se aflau amplasate la locul producerii accidentului, dacă în zonă sunt drumuri de trecere a animalelor sălbatice și dacă au mai avut loc accidente ca urmare a trecerii animalelor sălbatice sau câinilor vagabonzi. Răspunsul a fost comunicat cu adresa nr.62A/6512/27.07.2011 ( f.38-39 vol 3).
De asemenea la solicitarea inculpatului din ședința publică din 07.06.2011 s-a depus Rezoluția de neîncepere a urmăririi penale a agentului șef adjunct A. I. S. din cadrul Poliției R. nr.733/P/2010 din 17.03.2010 a Parchetului de pe lângă Tribunalul B. (f.33 vol 3) și Rezoluția P. Procurorului aceluiași P. nr. 331/II-2/2010 din 18.05.2010 (f.36 vol 3) cu privire la infracțiunile de fals material în înscrisuri oficiale și uz de fals prevăzute de art. 288 și art. 291 Cod penal și abuz în serviciu prevăzută de art.246 Cod penal.
La termenul de judecată din 16.12.2008 s-a dispus introducerea în cauză in calitate de parte civilmente responsabilă a . SA având în vedere că accidentul s-a produs în timpul deplasării în interes de serviciu.
Asigurătorul BT A. TRANSILVANIA SA și-a schimbat denumirea în . și a trimis la dosar acte doveditoare în acest sens.(f.45 vol.2).
La individualizarea judiciară a pedepselor și a modului de executare, instanța a ținut cont de criteriile prevăzute de art. 72 Cod penal, respectiv de limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială a Codului penal, de gradul de pericol social al faptei săvârșite și împrejurările concrete în care a fost comisă, de persoana inculpatului, precum și de împrejurările care atenuează ori agravează răspunderea penală .
Față de persoana inculpatului care anterior săvârșirii faptei a avut o comportare bună, nu are antecedente penale, este apreciat de colegi (f.57 vol.2) și șeful său (f.80 vol.1) de asemenea a avut o comportare sinceră și cooperantă după săvârșirea faptei pe care a regretat-o sincer din chiar momentul producerii ei, instanța va reține circumstanțele atenuante prevăzute de art.74 lit. a și c Cod penal.
În alegerea pedepsei instanța se va orienta către amendă penală aceasta fiind suficientă pentru pedepsirea și reeducarea inculpatului.
În latură civilă fiind întrunite condițiile răspunderii civile delictuale și având în vedere că autovehiculul condus de inculpat era asigurat, în temeiul art.14 lit. b și 346 Cod procedură penală coroborat cu art. 998 Cod civil și art.49 din Legea 136/1995 se va dispune repararea prejudiciilor cauzate părților civile în măsura in care prejudiciul a fost dovedit.
Cele două unități sanitare vor beneficia de despăgubirea integrală cu privire la cheltuielile de îngrijire și spitalizare pe care le-au acordat.
În ceea ce privește partea vătămată M. L. instanța constată:
Suma de 3500 euro reprezentând c-val autoturismului a fost achitată integral, făcându-se dovada în acest sens (f.110 vol.2).
În privința daunelor materiale, este incontestabil că partea vătămată a făcut cheltuieli, dar una din condițiile răspunderii civile delictuale este ca prejudiciul să fie cert. Partea vătămată nu a depus nici un înscris care să ateste efectuarea acestora astfel că prejudiciul nefiind dovedit instanța nu poate obliga la repararea acestuia.
Cu privire la acordarea daunelor morale, stabilirea acestora de către judecător presupune o apreciere subiectivă din partea acestuia, care însă trebuie să aibă în vedere anumite criterii rezultând din cazul concret dedus judecății, respectiv gradul de lezare al valorilor sociale ocrotite și să aprecieze intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora.
Martorii audiați au relevat în amănunt suferințele prin care a trecut partea vătămată, fiindu-i afectată sănătatea, viața de familie, viața socială și pierderea locului de muncă.
Astfel martorul Soltam A. L. declara în fața instanței în anul 2009 că „nu a crezut că partea vătămată va mai merge vreodată, având în vedere cum era. Nu își putea îndrepta mâna stângă, nu putea îndoi două degete, mâna arăta rău, probabil cu urme de rahitism, îi curgea sânge din nas, este nervos. O cunoaște pe partea vătămată și dinainte de accident și s-a schimbat atât fizic cât și psihic. Nu se mai urcă la volan de frică, iar martorul apreciază că din cauza mâinii nici nu ar putea conduce.”
Mama părții vătămate, M. Jănița descrie în amănunt prin câte intervenții chirurgicale a trecut partea vătămată, „a avut hemoragie și pe nas și pe gură”, a fost internat chiar la reanimare la S. Județean B..
S. părții vătămate, Măcișanu G. declară că a fost operat de 5 ori, de mai multe ori și la mână și la picior, era nervos, agitat și se enerva din orice.
Partea vătămată a declarat că a avut pierderi de memorie și stări de frică trebuind să ia xanax care îi dădea o stare de bine în plan psihic. A lucrat ca paznic la Primărie dar și încărca anumite materiale sau efectua anumite lucrări iar după accident nu a mai putut lucra deoarece partea inferioară a antebrațului și degetul mic nu le simte și nu a beneficiat nici de pensie.
P. expertiza medico legală efectuată în cauză s-a relevat faptul că partea vătămată a fost încadrată în gradul II de handicap, care provoacă pierderea totală a capacității de muncă, iar apoi gradul III care provoacă pierderea parțială a capacității de muncă, apreciindu-se că începând cu anul 2009 poate presta orice muncă unde nu este solicitat în mod excesiv membrul superior stâng, fiind necesară continuarea programului recuperator pentru articulația cotului stâng și evaluarea necesității de artrodeză cot stâng.
Toate cele expuse mai sus justifică pe deplin în opinia instanței acordarea în integralitate a daunelor morale solicitate, obligație de plată care revine tot asigurătorului de răspundere civilă auto.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs P. de pe lângă Judecătoria R., inculpatul B. O. P. și asiguratorul ..
Ministerul Public a criticat soluția instanței pentru netemeinice în ce privește pedeapsa aplicată inculpatului, arătând că față de modalitatea concretă de comitere a faptei și de urmarea produsă, dar și de atitudinea inculpatului care a înțeles să se apere invocând cazul fortuit nedovedit, pedeapsa cu amenda apare ca fiind neîndestulătoare, impunându-se aplicarea unei pedepse cu închisoare, cu suspendarea condiționată a executării acesteia.
Inculpatul a criticat sentința pentru greșita condamnate (motivele fiind pe larg dezvoltate la filele 76-82 dosar și concluziile scrise) și a solicitat achitarea în temeiul art. 10 lit. e Cod procedură penală, deoarece există o cauză care înlătură caracterul penal al faptei și anume cazul fortuit, arătând că susținerea instanței în sensul că ar exista un tunel pe unde ar putea trece animalele este eronată, că porțiunea de drum unde s-a produs accidentul nu are indicatoare de avertizare cu privire la trecerea animalelor, astfel că accidentul s-a produs din cauza trecerii unei vietăți mici pe care a încercat să o evite.
În concluzie, inculpatul a precizat că a fost în imposibilitate de a prevedea că va apărea pe carosabil o vietate și nici că trăgând de volan dreapta și izbindu-se de parapet va fi ricoșat pe sensul opus de mers.
Inculpatul a mai precizat și că șoseaua era uscată, aspect confirmat de depoziția martorului D. M., că în procesul verbal ce cercetare la fața locului nu există nicio mențiune cu privire la existența sau inexistența urmelor de frânare, astfel că în mod greșit s-a tras concluzia că nu au existat urme de frânare.
Inculpatul a criticat și modul de soluționare a acțiunii civile arătând că potrivit adresei SJML B. se precizează că începând din anul 2009 partea vătămată nu mai este încadrabil în grad de invaliditate și poate presta orice muncă unde nu este solicitat excesiv membrul superior stâng, astfel încât consecințele faptei au fost înlăturate și poate presta orice muncă pentru a-și câștiga existența.
Asigurătorul a criticat soluția arătând că nu este parte în proces, potrivit art. 23 și 24 Cod procedură penală, fiind citată pentru opozabilitate, că răspunde în baza unui contract de asigurare reglementat de o lege specială, dar nefiind parte în proces nu poate fi obligat în solidar cu inculpatul la repararea prejudiciului produs de acesta.
În plus, s-a mai arătat că nu există nici un raport contractual cu inculpatul, asiguratul contractului de asigurare fiind BCR Leasing Transilvania, utilizator ..
De asemenea, a fost criticat modul de acordare a daunelor, precizând că daunele morale reprezintă o reparație a suferinței pricinuite și nicio sumă nu poate acoperi asemenea pierdere și că suma acordată este prea mare.
S-a mai invocat de către asigurător și faptul că în spețe similare, alte instanțe de judecată au pronunțat soluții prin care au acordat daune morale mult mai reduse decât cele acordate părții civile și că jurisprudența are un caracter de izvor de drept în această privință, deoarece în caz contrar actul de justiție ar fi supus liberului arbitru, nu ar mai fi predictibil și ar contraveni art. 124 alin. 2 din Constituție și că însăși Curtea Constituțională dă în mod curent efect precedentului judiciar ca izvor de drept.
Verificând hotărârea atacată în raport cu motivele de recurs, potrivit art. 385/6 alin. 3 Cod procedură penală, se constată că recursul promovat de Ministerul Public este fondat, în timp ce recursurile promovate de inculpat și asigurator sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Cu privire la starea de fapt reținută de instanță, aceasta este corectă și în deplină concordanță cu probele administrate în cauză, care dovedesc, fără putință de tăgadă, că inculpatul se face vinovat de comiterea infracțiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. 2, 4 Cod penal, datorită nerespectării art. 48 alin. 1 din OUG nr. 195/2002, republicată și a art. 123 lit. b și e din HG nr. 1391/2006, respectiv nu a adaptat viteza la condițiile de trafic, astfel încât să poată efectua orice manevră în condiții de siguranță, în condiții de carosabil umed și în curbă semnalizată ca fiind deosebit de periculoasă și mâzgă.
În speță nu se poate reține culpa concurentă a părții vătămate, deoarece acesta circula regulamentar.
Cu privire la solicitarea inculpatului de achitare, pe considerentul existenței unui caz fortuit, instanța de control judiciar are a observa, similar primei instanțe, că nu este incident în cauză cazul fortuit.
Astfel, este de notorietate că pe drumurile publice din România, oricând poate apărea o vietate în fața unei mașini, în special în zonele de pădure, cum este zona unde s-a produs accidentul (raza or. R., la Km. 60+200 m.) și curbe periculoase și deosebit de periculoase.
A susține că nu avea posibilitatea să prevadă apariția unei vietăți mici în fața mașinii pe care a încercat să o evite, este o chestiune formală, câtă vreme în zona respectivă este posibil să apară și vietăți mai mari, fiind o zonă de pădure, iar drumurile din România nu prezinte plase de siguranță pe margine pentru a opri accesul animalelor pe carosabil.
În plus, CNADR a precizat că în acel loc există drum de trecere al animalelor pe sub DN 13, iar colegul inculpatului, martorul L. C. F., a declarat că deși circulă des pe acel sector de drum s-a întâmplat o singură dată să-i apară în fața mașinii un câine vagabond, dar pe care a reușit să-l evite fără probleme.
Nu este de neglijat că imediat după accident, inculpatul a declarat martorului D. C. „sunt vinovat, nu știu ce s-a întâmplat”.
Lipsa indicatoarelor de avertizare nu înlătură obligația oricărui conducător auto de a conduce preventiv, cunoscând că pe orice sector de drum pot să apară animale pe carosabil, astfel că în speță nu este incident cazul fortuit ca și cauză ce înlătură caracterul penal al faptei.
Inculpatul mai susține că nu avea cum să prevadă că trăgând dreapta de volan se va izbi de parapet și apoi va ricoșa pe contrasens: această susținere nu are acoperire în starea de fapt, câtă vreme expertiza tehnică a stabilit o viteză de 70 Km/oră, la ieșirea dintr-o curbă deosebit de periculoasă, pe un carosabil umed și acoperit cu mâzgă, având în vedere și faptul că accidentul s-a produs pe timp de iarnă, în decembrie 2006.
La ieșirea dintr-o astfel de curbă cu 70 Km./oră și în condițiile unui carosabil umed și acoperit cu mâzgă, orice conducător auto știe că se expune unui risc de a derapa și de a nu mai putea controla autovehiculul și implicit, de a produce un accident rutier.
De altfel, prevederea este esențială activității de a conduce orice fel de vehicule pe drumurile publice, iar pentru existența cazului fortuit se cere ca evenimentul produs să fie în mod real și concret imposibil de prevăzut.
De altfel, pentru a fi incidentă această cauză, este necesar ca acțiunea/inacțiunea persoanei să producă un rezultat pe care acea persoană nici nu l-a conceput și nici urmărit și care se datorează unei energii a cărei intervenție nu a putut fi prevăzută. În literatura de specialitate este exemplificat în acest sens, cazul tractoristului care în timp ce ara, atinge cu plugul un obuz, rămas neexplodat în pământ din timpul războiului și care explodează și rănește un muncitor agricol (sau fenomene naturale, cum ar fi cutremure, inundații, alunecări de teren, invazia unor insecte ori o stare maladivă a unei late persoane).
De asemenea, imposibilitatea de prevedere este generală și obiectivă și ține de limitele generale omenești ale posibilității de prevedere.
Din suprapunerea normei juridice a art. 47 Cod penal peste starea de fapt, pe calea silogismului juridic, se constată că această cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei nu este incidentă în speță, deoarece, așa cum s-a arătat anterior, este necesar ca imposibilitatea de prevedere să fie reală și în limitele generale omenești ale posibilității de prevedere; cum prevederea este esențială activității de a conduce orice fel de vehicule pe drumurile publice și în condițiile concrete în care s-a produs accidentul (cu o viteză de 70 Km/oră, la ieșirea dintr-o curbă deosebit de periculoasă, pe un carosabil umed și acoperit cu mâzgă, având în vedere și faptul că accidentul s-a produs pe timp de iarnă), se constată că producerea unui astfel de eveniment era perfect previzibilă, inculpatul aflându-se în culpă, deoarece putea și trebuia să prevadă că s-ar putea produce un accident, dar a sperat în mod ușuratic că nu se va produce, ceea ce este specific acestei forme de vinovăție, indiferent dacă este vorba de culpa lata, levi sau levissima.
Este adevărat că imprevizibilitatea se referă la intervenția împrejurării, a momentului de apariție al acestei împrejurări și nu la rezultatul care poate fi general previzibil, dar în speță se pune problema dacă apariția unei vietăți pe carosabil reprezintă o împrejurare absolut imprevizibilă și la această chestiune singurul răspuns posibil este că împrejurarea nu este absolut imprevizibilă, cum ar fi fost dacă ar fi fost vorba de o autostradă cu plase de siguranță pentru oprirea accesului animalelor pe carosabil.
De altfel, chiar și în lipsa acestui obstacol, inculpatul putea și trebuia să prevadă că rulând cu acea viteză și în acele condiții de carosabil, pe timp de iarnă, s-ar putea produce deraparea mașinii și eventual, un accident.
În consecință, este dovedit dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpatul a încălcat dispozițiile legale anterior menționate și culpa în producerea accidentului îi aparține în totalitate, astfel că vinovăția sa a fost corect stabilită și solicitarea sa de achitare va fi respinsă.
În mod logic, în acest moment se impune analiza recursului promovat de Ministerul Public deoarece acesta vizează individualizarea judiciară a pedepsei și din perspectiva stării de fapt mai sus analizate, instanța de control judiciar are a observa că pedeapsa amenzii este insuficientă pentru atingerea scopului general și special al prevenției penale.
Astfel, s-a dovedit că inculpatul se face vinovat de producerea accidentului, că leziunile produse părții vătămate au fost grave, chiar dacă acesta recuperează, dar și de persoana inculpatului care anterior săvârșirii faptei a avut o comportare bună, nu are antecedente penale, este apreciat de colegi (f.57 vol.2) și șeful său (f.80 vol.1), de asemenea a avut o comportare sinceră și cooperantă după săvârșirea faptei pe care a regretat-o sincer din chiar momentul producerii ei, instanța a reținut în mod corect circumstanțele atenuante prevăzute de art.74 lit. a și c Cod penal.
Totuși, în vederea atingerii scopului pedepsei, amenda apare ca insuficientă și ineficientă, fiind necesară aplicarea unei sancțiuni de natură a responsabiliza inculpatul și a-l determina ca pe viitor să se abțină de la încălcarea normelor legale și în consecință, instanța apreciază că sancțiunea pedepsei de 3 luni închisoare este suficientă și disuasivă, de natură a conduce la reeducarea inculpatului și la realizarea scopului de prevenție generală pe care îl are sancțiunea penală.
În consecință, se impune admiterea recursului promovat de Ministerul Public.
Referitor la modalitatea de soluționare a acțiunii civile subsecvente acțiunii penale, instanța va avea în vedere atât motivele invocate de inculpat cât și cele invocate de asigurător.
În primul rând, nu se pune problema obligării inculpatului la plata despăgubirilor, pe considerentul că asigurătorul nu are calitatea de parte responsabilă civilmente, așa cum a susținut asigurătorul.
Este evident că asigurătorul nu are o asemenea calitate, ci aceea de asigurător, care este citat nu pentru opozabilitate, ci pentru a plăti în locul persoanei asigurate, în sensul că își îndeplinește propria obligație izvorâtă din contractul de asigurare, practica judiciară fiind constantă în acest sens (exemplificativ, decizia penală nr. I din 28 martie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, decizie obligatorie).
În caz contrar, dacă s-ar accepta susținerea asigurătorului, nimeni nu ar mai încheia contracte de asigurare, câtă vreme asigurătorul refuză îndeplinirea obligațiilor stabilite din contractele încheiate și actele normative ce guvernează sistemul asigurărilor.
Răspunderea civilă a asigurătorului poate coexista alături de răspunderea civilă delictuală însă, în speța dedusă judecății, corect a statuat instanța de fond că asigurătorul trebuie obligat la plata despăgubirilor.
În ceea ce privește împrejurarea că nu inculpatul are încheiat contract de asigurare ci BCR Leasing, utilizator ., instanța are a constata că această alegație reprezintă doar un subterfugiu de natură a înlătura obligația de plată a asiguratorului.
La termenul de judecată din 16.12.2008 s-a dispus introducerea în cauză in calitate de parte civilmente responsabilă a . SA având în vedere că accidentul s-a produs în timpul deplasării în interes de serviciu, inculpatul fiind angajat al acestei societăți.
Asigurătorul BT A. Transilvania SA și-a schimbat denumirea în . și a trimis la dosar acte doveditoare în acest sens (f.45 vol.2), fiind vorba de un contract de leasing.
A admite ideea că în cazul achiziționării autoturismelor în sistem leasing, utilizatorul va răspunde singur în cazul producerii evenimentelor asigurate, pe considerentul că beneficiar este firma de leasing ce a acordat împrumutul, înseamnă a goli de conținut noțiunea de leasing și că utilizatorii nu ar mai trebui să plătească primele de asigurare, acestea urmând a fi achitate de beneficiar, de exemplu, în speță, de BCR Leasing Transilvania, ceea ce este absurd. De altfel, aceasta este și rațiunea pentru care în contractele de asigurare pentru autovehicule cumpărate în sistem leasing se trece în contract utilizatorul, care în fapt, are calitatea de beneficiar al asigurării, astfel că și acest motiv de recurs invocat de asigurător este lipsit de suport.
Referitor la cuantumul daunelor morale, acesta a fost evaluat corect de către prima instanță, astfel cum a rezultat din probele administrate.
În sistemul de drept român despăgubirile civile, inclusiv cele morale, au exclusiv un caracter reparatoriu, iar nu sancționator și acestea nu pot constitui o justificare pentru o eventuală îmbogățire fără justă cauză.
În plus, despăgubirile civile bănești nu pot fi niciodată suficiente prin ele însele pentru repararea integrală, ci cel mult pentru atenuarea consecințelor unui prejudiciu de ordin moral, acestea venind în completarea altor mijloace specifice de reparație, de natură morală, inclusiv pronunțarea unei hotărâri de condamnare în prezenta cauză.
În speță, parte civilă a suferit leziuni au necesitat inițial pentru vindecare un număr de 55-58 zile de îngrijiri medicale, prelungite ulterior la 85-90 zile de îngrijiri medicale, datorită complicațiilor apărute în evoluția leziunilor inițiale.
Potrivit expertizei medico-legale efectuate în cauză, partea vătămată a fost încadrată în gradul II de invaliditate în primele 12 luni de la accident și în gradul 3 în următoarele 12 luni. P. expertiza medico legală efectuată în cauză s-a relevat faptul că partea vătămată a fost încadrată în gradul II de handicap, care provoacă pierderea totală a capacității de muncă, iar apoi gradul III care provoacă pierderea parțială a capacității de muncă, apreciindu-se că începând cu anul 2009 poate presta orice muncă unde nu este solicitat în mod excesiv membrul superior stâng, fiind necesară continuarea programului recuperator pentru articulația cotului stâng și evaluarea necesității de artrodeză cot stâng.
Rezultă că aceste afecțiuni și imposibilitatea de adaptare a generat o suferință morală părții vătămate, martorii audiați au relevat în amănunt suferințele prin care a trecut partea vătămată, fiindu-i afectată sănătatea, viața de familie, viața socială și pierderea locului de muncă, că după accident s-a schimbat atât fizic cât și psihic, nu se mai urcă la volan de frică, iar martorul Soltam A. L. a apreciat că din cauza mâinii nici nu ar putea conduce.
Partea vătămată a lucrat ca paznic la Primărie, dar și încărca anumite materiale sau efectua anumite lucrări, iar după accident nu a mai putut lucra, deoarece partea inferioară a antebrațului și degetul mic nu le simte și nu a beneficiat nici de pensie.
În consecință, suma de 60.000 lei (echivalentul a aproximativ 14.000 euro) acordată părții cu titlu de daune morale este suficientă pentru a atenua suferința morală produsă acesteia pentru perioada cât a fost lipsită de mediul socio-familial cu care era obișnuită, dar și cât a fost lipsită total de capacitatea de muncă.
A susține că în prezent consecințele faptei de vătămare corporală din culpă au dispărut, câtă vreme s-a dovedit că partea vătămată nu s-a recuperat în totalitate și că poate presta orice muncă unde nu este solicitat în mod excesiv membrul superior stâng, fiind necesară continuarea programului recuperator pentru articulația cotului stâng și evaluarea necesității de artrodeză cot stâng, este cinic, deoarece partea vătămată este limitată la anumite munci, doar acelea ce nu solicită excesiv membrul stâng, ceea ce înseamnă că nu poate presta chiar orice muncă.
În plus, mai este necesar un program de recuperare și numai dacă recuperarea va reuși, se va putea susține că au dispărut consecințele infracțiunii.
Față de aceste considerente, se constată că suma de 60.000 lei este suficientă pentru acoperirea prejudiciului moral cauzat părții civile și nu se impune reducerea acesteia.
În ceea ce privește susținerea asigurătorului că practica judiciară este izvor de drept, instanța se mărginește doar la a menționa unul din principiile de bază ale sistemului nostru de drept și anume acela că precedentul judiciar nu este izvor de drept decât în sistemele de common-law. În dreptul continental, singurele precedente judiciare care au calitatea de izvor de drept sunt hotărârile Curții de Justiție a Uniunii Europene, asigurătorul aflându-se, în această privință, într-o gravă și impardonabilă confuzie.
Deciziile pronunțate de Curtea Constituțională nu reprezintă precedent judiciar ca izvor de drept, ci sunt definitive și general obligatorii, iar împrejurarea că în anumite materii Curtea Constituțională face trimitere la considerente din decizii anterioare nu echivalează cu a da efect precedentului judiciar, ci doar a nu repeta aceleași considerente, pentru a evita tautologia, cu precizarea că instanța de control judiciar nu găsește necesar a aborda în prezenta speță diferența de natură juridică a instanței de contencios constituțional față de instanțele de judecată, cunoscut fiind că instanța constituțională nu face parte din puterea judecătorească.
Așa fiind, recursurile promovate de inculpat și asigurător sunt lipsite de suport și pe cale de consecință, potrivit art. 385/15 pct.1 lit. b Cod procedură penală, se vor respinge.
Față de considerentele anterior expuse, se va admite recursul promovat de Ministerul Public, în temeiul art. 385/15 pct. 2 lit. d Cod procedură penală, se casa hotărârea atacată în ce privește pedeapsa aplicată inculpatului B. O. P. și rejudecând în aceste limite:
Se va aplica inculpatului B. O. P. pedeapsa de 3 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. 2, 4, cu aplicarea art. 74 lit. a, c, art. 76 lit. e Cod penal.
În baza art. 71 alin. 2 Cod penal se vor interzice inculpatului pe durata executării pedepsei drepturile prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a, lit. b Cod penal.
În baza art. 81 Cod penal se va dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei de mai sus și stabilește un termen de încercare de 2 ani și 3 luni.
Se va atrage atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 Cod penal privind revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei.
În baza art. 71 alin. 5 Cod penal pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei se va suspenda și executarea pedepsei accesorii.
Se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate
Cu aplicarea art. 192 Cod procedură penală.
Pentru aceste motive
În numele legii
DECIDE:
I. Admite recursul declarat de P. de pe lângă Judecătoria R. împotriva sentinței penale nr. 94/18 octombrie 2011 a Judecătoriei R., pe care o casează în ce privește pedeapsa aplicată inculpatului B. O. P. și rejudecând în aceste limite:
Aplică inculpatului B. O. P. pedeapsa de 3 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. 2, 4, cu aplicarea art. 74 lit. a, c, art. 76 lit. e Cod penal.
În baza art. 71 alin. 2 Cod penal interzice inculpatului pe durata executării pedepsei drepturile prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a, lit. b Cod penal.
În baza art. 81 Cod penal dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei de mai sus și stabilește un termen de încercare de 2 ani și 3 luni.
Atrage atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 Cod penal privind revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei.
În baza art. 71 alin. 5 Cod penal pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei suspendă și executarea pedepsei accesorii.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
II. Respinge recursurile declarate de inculpatul B. O. P. și asiguratorul . București împotriva aceleiași sentințe.
Onorariul parțial pentru apărătorul din oficiu Culcear D. în sumă de 50 lei se suportă din fondurile Ministerului Justiției și se include în cheltuielile judiciare.
Obligă inculpatul să plătească statului suma de 250 lei cu titlu de cheltuieli judiciare și asiguratorul suma de 100 lei cu același titlu, restul acestor cheltuieli rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 6 aprilie 2012.
Președinte, Judecător, Judecător,
A. M. S. F. M. F.
Grefier,
D. S.
red.SF/18.06.2012
tehnoredact.DS/19.06.2012/2 ex.
jud.fond.M. A.
| ← Evaziune fiscală. Legea 241/2005. Decizia nr. 47/2012. Curtea... | Infracţiuni rutiere. O.U.G nr. 195/2002. Decizia nr. 320/2012.... → |
|---|
