Dare de mită. Art. 255 C.p.. Decizia nr. 1389/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1389/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 19-10-2015
Dosar nr._
_
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA I PENALĂ
DECIZIA PENALĂ NR.1389/A
Ședința publică din data de 19 octombrie 2015
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: O. R.-N.
JUDECĂTOR: C.-V. G.
GREFIER: D. S.
MINISTERUL PUBLIC – P. de pe lângă Curtea de Apel București este reprezentat de procuror M. M..
Pe rol, se află pronunțarea asupra cauzei penale având ca obiect apelul declarat de P. de pe lângă Tribunalul București împotriva Sentinței penale nr.492 din data de 31 martie 2015, pronunțată de Tribunalul București – Secția I Penală în Dosarul nr._ .
Dezbaterile au avut loc în ședința publică de la termenul din data de 05 octombrie 2015 și au fost consemnate în încheierea întocmită la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie penală, iar Curtea, în temeiul art.391 alin.1 din Codul de procedură penală, a stabilit termen pentru pronunțarea hotărârii la data de astăzi, 19 octombrie 2015, când, în aceeași compunere, a decis astfel:
CURTEA
Deliberând asupra cauzei penale de față, constată următoarele:
Prin Sentința penală nr.492 din data de 31 martie 2015, pronunțată în Dosarul nr._, Tribunalul București – Secția I Penală a hotărât astfel:
În temeiul art.386 din Codul de procedură penală, a schimbat încadrarea juridică a faptei din infracțiunea prevăzută de art.255 alin.1 din Codul penal 1969 rap. la art.6 și art.7 alin.2 din Legea nr.78/2000 în infracțiunea prevăzută de art.255 alin.1 din Codul penal 1969 cu aplic. art.5 din Codul penal.
În temeiul art.255 alin.1 din Codul penal 1969 cu aplic. art.5 din Codul penal, a condamnat pe inculpatul M. A. S. (fiul lui A. și Afaf, născut la data de 23 octombrie 1961 în localitatea Kaolack, Senegal, domiciliat în Liban, cu reședința stabilită în România, municipiul București, . - fostă Lopătarilor - nr.55, ., posesor al pașaportului turistic nr._, eliberat în Liban la data de 29 ianuarie 2002 și al cărții de rezidență . nr._, emisă de autoritățile române, CNP_) la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită.
A făcut aplicarea art.71 rap. la art.64 alin.1 lit.a teza a II-a și lit.b din Codul penal 1969, cu privire la pedeapsa accesorie.
În temeiul art.81 din Codul penal 1969 cu aplic. art.5 din Codul penal, a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei închisorii.
În temeiul art.71 alin.5 din Codul penal 1969, a constatat că, pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii, este suspendată și executarea pedepsei accesorii.
În temeiul art.82 din Codul penal 1969, a stabilit un termen de încercare de 3 ani și 6 luni.
A pus în vedere inculpatului dispozițiile art.83 din Codul penal 1969.
În temeiul art.88 din Codul penal 1969, a scăzut din durata pedepsei închisorii reținerea din data de 26 iulie 2013.
În temeiul art.255 alin.4 rap. la art.254 alin.3 din Codul penal 1969, a dispus confiscarea de la inculpat a sumei de 15.000 lei, indisponibilizată și depusă la CEC BANK - Unitatea Timpuri Noi, conform recipisei de consemnare nr._/1 din data de 29 iulie 2013, precum și a echivalentului în lei, la cursul B.N.R. de la data efectuării plății, al sumei de 1.000 euro.
A menținut măsura sechestrului asigurător, instituită asupra sumei de 15.000 lei prin Ordonanța nr.2104/P/2013 din data de 29 iulie 2013 a Parchetului de pe lângă Tribunalul București.
În temeiul art.274 din Codul de procedură penală, a obligat pe inculpat la plata către stat a sumei de 4.200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare, onorariul avocatului din oficiu, în cuantum de 200 lei, fiind avansat din fondul Ministerului Justiției.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță (sesizată prin Rechizitoriul nr.2104/P/2013 din data de 31 ianuarie 2014 al Parchetului de pe lângă Tribunalul București) a stabilit următoarea situație de fapt:
La data de 07 mai 2013, cu ocazia efectuării unor acte de urmărire penală în dosarul înregistrat la P. de pe lângă Tribunalul București sub numărul unic 4476/P/2012 din data de 09 octombrie 2012, instrumentat de martorul denunțător U. A.-N.-T. (comisar de poliție în cadrul D.G.P.M.B., Serviciul de Investigare a Fraudelor), în care inculpatul M. A. S. avea calitatea de învinuit, acesta din urmă i-a oferit celui dintâi suma de 1.000 euro și, de asemenea, i-a promis suma de 4.000 euro, cu scopul de a nu își îndeplini în mod corespunzător atribuțiile de serviciu, în sensul de a-l favoriza în dosarul în care era cercetat.
Ulterior, la data de 26 iulie 2013, inculpatul i-a dat aceluiași martor denunțător suma de 15.000 lei, pentru ca acesta să propună o soluție de netrimitere în judecată în cauza penală în care îl cerceta.
Pentru a reține această situație de fapt, prima instanță a avut în vedere următoarele mijloace de probă:
Din denunțul formulat de martorul U. A.-N.-T., coroborat cu declarațiile acestuia și cu înscrisurile atașate la dosar, a rezultat că denunțătorul își desfășura activitatea, în cadrul D.G.P.M.B., Serviciul de Investigare a Fraudelor, ocupând funcția de ofițer specialist II și având gradul profesional de comisar de poliție, iar, la data de 04 octombrie 2012, i-a fost repartizată, spre soluționare, o lucrare privind plângerea penală formulată împotriva inculpatului M. A. S. și a numitului Sanan Mohamad Ibrahim (cetățeni libanezi cu reședința stabilită în România). Lucrarea instrumentată de martorul denunțător a fost înregistrată, la P. de pe lângă Tribunalul București, sub numărul unic 4476/P/2012 din data de 09 octombrie 2012, în cauza respectivă fiind efectuate cercetări cu privire la săvârșirea unor infracțiuni de înșelăciune, evaziune fiscală și spălare de bani.
La data de 17 aprilie 2013, în cadrul cercetărilor pe care le efectua, martorul denunțător le-a adus la cunoștință inculpatului M. A. S. și numitului Sanan Mohamad Ibrahim faptul că erau învinuiți de săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală și, respectiv, complicitate la evaziune fiscală. Cu aceeași ocazie, martorul denunțător i-a solicitat inculpatului să prezinte, la o dată ulterioară, documentele contabile ale societății la care era administrator și asociat unic. Deoarece inculpatul nu s-a conformat acestei solicitări, în data de 02 mai 2013, martorul denunțător l-a contactat telefonic, întrebându-l despre motivul pentru care nu s-a prezentat cu documentele respective. Inculpatul a motivat că documentele contabile nu fuseseră numerotate și opisate, luându-și angajamentul de a se prezenta, la organele de poliție, cu acele documente, după Sărbătorile P.. Cu ocazia aceleiași convorbiri telefonice, inculpatul l-a întrebat pe martorul denunțător dacă se puteau întâlni la imobilul în legătură cu care se efectuau cercetările, pentru a purta o discuție, fără a preciza subiectul acesteia, invitația fiind făcută pentru ziua respectivă sau pentru week-end-ul care urma. Martorul denunțător a refuzat întâlnirea propusă, solicitându-i inculpatului să se prezinte, pentru discuții, la sediul poliției.
La data de 06 mai 2013, în jurul orelor 17:00 - 18:00, martorul denunțător a fost contactat telefonic de către inculpat, care i-a comunicat că se va prezenta la sediul poliției, cu documentele solicitate, în data de 07 mai 2013, ora 10:00, fapt care s-a și întâmplat. La data respectivă, după ce a ridicat, pe baza de dovadă, înscrisurile prezentate de inculpat, martorul denunțător i-a comunicat acestuia că, la o dată ulterioară, ce urma a fi stabilită de comun acord, se va deplasa la imobilul în legătură cu care efectua cercetări, în vederea realizării unor fotografii judiciare. După discuția respectivă, martorul denunțător l-a însoțit pe inculpat până la liftul instituției, unde acesta i-a spus că intenționa să fie recunoscător față de el, afirmând că avea asupra lui suma de 1.000 euro, pe care dorea să i-o ofere, în timp ce urmau să coboare cu liftul la parterul instituției. Cu același prilej, inculpatul i-a spus martorului denunțător că el dorea să-i dea, în realitate, suma de 5.000 euro, dar momentan avea la el doar suma de 1.000 euro. Martorul denunțător a refuzat suma de bani promisă, însă inculpatul a insistat, afirmând că el era om serios, iar cel dintâi un polițist imparțial. Martorul denunțător a manifestat, în continuare, refuzul de a primi suma de bani promisă de inculpat, după care s-a îndreptat imediat către biroul de lucru. Inculpatul a intenționat să-l însoțească, în scopul oferirii sumei de bani, însă a renunțat și a plecat din instituție, ca urmare a refuzului martorului denunțător de a o primi.
Aceste aspecte au rezultat și din procesele-verbale de redare a discuțiilor purtate între martorul denunțător și inculpat, interceptate și înregistrate în mediul ambiental, al căror conținut a fost reprodus în considerentele sentinței penale pronunțate de prima instanță. În concret, aceste discuții au avut loc la data de 28 mai 2013, cu ocazia deplasării martorului denunțător la imobilul situat în municipiul București, ..15, cu scopul de a efectua fotografii judiciare, când inculpatul a reînnoit promisiunea de a-i remite suma de 5.000 euro, în scopul instrumentării cauzei penale într-un mod favorabil lui, solicitându-i să tergiverseze administrarea mijloacelor de probă timp de 10-12 zile, pentru a putea obține suma respectivă și a i-o înmâna și la data de 13 iunie 2013, cu ocazia deplasării martorului denunțător la același imobil, cu scopul de a ridica procesul-verbal întocmit de către Administrația Finanțelor Publice din Sectorul 2 București, când inculpatul a reiterat promisiunea de a-i remite suma de 5.000 euro, în scopul de a nu își îndeplini în mod corect atribuțiile de serviciu, solicitându-i din nou să suspende administrarea mijloacelor de probă pentru o perioadă de timp, cel târziu până la data de 05 iulie 2013, pentru a putea face rost de suma de bani promisă.
Din discuțiile anterior menționate, a rezultat că, în niciun moment, martorul denunțător nu i-a solicitat inculpatului, în timpul celor două întâlniri cu acesta, vreo sumă de bani sau alte foloase, neexistând aspecte din care să rezulte o acțiune de provocare din partea sa, fiind probat însă faptul că inițiativa de a da o sumă de bani i-a aparținut inculpatului.
Relevante pentru stabilirea situației de fapt au fost apreciate și procesele-verbale de redare a altor discuții purtate între martorul denunțător și inculpat, interceptate și înregistrate în mediul ambiental, al căror conținut a fost reprodus, de asemenea, în considerentele sentinței penale pronunțate de prima instanță. Astfel, la data de 25 iulie 2013, inculpatul l-a contactat telefonic pe martorul denunțător și i-a spus codul stabilit anterior, respectiv că „are ultima balanță”, dându-i de înțeles că putea să îi remită suma de bani promisă, cu ocazia întâlnirii pe care au stabilit să o aibă a doua zi. La data de 26 iulie 2013, cu ocazia deplasării la imobilul situat în municipiul București, ..15, în scopul de a ridica „balanța și bilanțul contabil”, martorul denunțător s-a întâlnit cu inculpatul, care, potrivit discuțiilor, dar și imaginilor înregistrate în mediul ambiental, i-a remis suma de 15.000 lei, promițându-i că ulterior îi va da și diferența până la suma promisă inițial, de 5.000 euro.
Conform mențiunilor din procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante, asupra martorului denunțător a fost găsită suma de 15.000 lei, remisă de inculpat în scopul de a propune o soluție de netrimitere în judecată.
Pe de altă parte, din declarațiile constante ale martorului A. M., a rezultat că, la data de 07 mai 2013, în timp ce se afla la serviciu, în sediul D.G.P.M.B., s-a prezentat inculpatul, cu care denunțătorul a purtat o discuție referitoare la documentele contabile pe care cel dintâi trebuia să le prezinte, fără a se vorbi, în prezența lui, despre vreo sumă de bani. În continuare, denunțătorul l-a însoțit pe inculpat până la liftul instituției, iar, la întoarcere, i-a relatat martorului că inculpatul i-a oferit suma de 1.000 euro, pentru a-l favoriza în dosarul în care cel din urmă era cercetat.
Nu în ultimul rând, inculpatul însuși a recunoscut că i-a remis martorului denunțător suma de 15.000 lei.
Susținerile inculpatului și ale martorului audiat la cererea acestuia, E. M., au fost infirmate de probatoriul cauzei, din care a rezultat, contrar acelor susțineri, că martorul denunțător nu i-a cerut niciodată inculpatului vreo sumă de bani sau alte foloase necuvenite, întotdeauna inițiativa aparținând celui din urmă, care insista să îi remită lucrătorului de poliție sume de bani sau să îl ajute pentru a-și trata diferite probleme medicale. În acest sens, a fost apreciată relevantă discuția purtată între martorul denunțător și inculpat la data de 28 mai 2013, interceptată și înregistrată în mediul ambiental, al cărei conținut a fost redat în considerentele sentinței penale pronunțate de prima instanță. De asemenea, din discuția purtată între inculpat și martorul denunțător la data de 13 iunie 2013, redată și ea în considerentele sentinței respective, a rezultat faptul că cel dintâi nu dorea ca întâlnirile să aibă loc la sediul D.G.P.M.B. și tot acesta a stabilit un cod de comunicare, pe care urma să îl folosească în convorbirile telefonice cu martorul denunțător, în situația în care dispunea de suma de bani promisă acestuia.
În acest context probator, prima instanță a constatat că, în speță, nu sunt întrunite cerințele legale pentru a se reține că inculpatul a fost provocat sau constrâns în vreun fel la a săvârși infracțiunea dedusă judecății.
Cu privire la încadrarea juridică, prima instanță a apreciat că fapta reținută în sarcina inculpatului întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de dare de mită, prevăzută de art.255 alin.1 din Codul penal 1969 cu aplic. art.5 din Codul penal.
Față de această încadrare juridică, stabilită în raport cu legea penală veche (în vigoare la data săvârșirii infracțiunii), apreciată a fi cea favorabilă inculpatului, prima instanță a considerat că nu se mai impune reținerea incidenței dispozițiilor art.6 și art.7 alin.2 din Legea nr.78/2000.
Astfel, prima instanță a arătat că raportarea la dispozițiile art.6 din Legea nr.78/2000 este inutilă, întrucât, prin acest text de lege, se face trimitere la pedeapsa prevăzută în art.255 din Codul penal 1969. De asemenea, a arătat că art.7 din Legea nr.78/2000 a fost modificat prin pct.4 al Legii nr.187/2012 (pentru punerea în aplicare a Legii nr.286/2009, privind Codul penal), astfel că, începând cu data de 01 februarie 2014, nu mai este prevăzută varianta agravată reglementată în art.7 alin.2 din vechea reglementare, potrivit căreia fapta de dare de mită săvârșită față de o persoană cu atribuții de urmărire a infracțiunilor era sancționată cu pedeapsa prevăzută în art.255 din Codul penal 1969, al cărei maxim se majora cu 2 ani.
La individualizarea pedepsei, prima instanță a avut în vedere criteriile generale prevăzute în art.72 din Codul penal 1969, respectiv gradul de pericol social al infracțiunii, modalitatea concretă de săvârșire a acesteia, precum și circumstanțele personale ale inculpatului (absolvent de studii superioare, necunoscut cu antecedente penale, cu o atitudine procesuală parțial sinceră). În raport cu aceste criterii, prima instanță s-a orientat la o pedeapsă de 1 an și 6 luni închisoare, pe care a apreciat-o a fi aptă să asigure realizarea scopului prevăzut de art.52 din Codul penal 1969.
Solicitarea procurorului, de aplicare a pedepsei complementare a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art.66 alin.1 lit.a, b și c din actualul Cod penal, a fost apreciată neîntemeiată de către prima instanță, în condițiile în care a reținut că legea penală mai favorabilă inculpatului, în mod global, este Codul penal 1969, iar, raportat la durata pedepsei principale (mai mică de 2 ani închisoare), nu este îndeplinită condiția prevăzută de art.65 alin.1 din acel cod.
Totodată, prima instanță a apreciat că nu se justifică expulzarea inculpatului, întrucât acesta are o locuință și o ocupație stabile în România și este căsătorit cu o femeie cetățean român, având împreună un copil, aflat în întreținerea amândurora.
Având în vedere durata pedepsei aplicate inculpatului (mai mică de 3 ani închisoare) și lipsa antecedentelor penale, prima instanță a apreciat că scopul pedepsei respective poate fi atins și fără executarea ei efectivă, astfel că a dispus suspendarea condiționată a acesteia, potrivit art.81 și urm. din Codul penal 1969 și art.15 din Legea nr.187/2012 (pentru punerea în aplicare a Legii nr.286/2009, privind actualul Cod penal).
Împotriva sentinței penale anterior menționate, a declarat apel în termenul legal (la data de 02 aprilie 2015) P. de pe lângă Tribunalul București.
Cererea de apel a Parchetului, însoțită de motivele scrise, a fost înaintată de prima instanță și înregistrată pe rolul acestei Curți la data de 19 iunie 2015.
Potrivit motivelor scrise de apel (atașate la filele 4-5 din dosar) și concluziilor formulate oral, de către reprezentantul Ministerului Public, în dezbaterile de la termenul din data de 05 octombrie 2015 (consemnate în încheierea întocmită la acea dată), P. a criticat sentința penală atacată pe motive de nelegalitate și netemeinicie, invocând, pe de o parte, greșita schimbare a încadrării juridice a faptei ce constituie obiectul judecății și constatarea eronată a duratei reținerii inculpatului, iar, pe de altă parte, individualizarea injustă a pedepsei aplicate acestuia, solicitând majorarea duratei sale și dispunerea executării efective, în regim de detenție și, în situația stabilirii unei pedepse de cel puțin 2 ani închisoare, aplicarea și a unei pedepse complementare.
Fiind întrebat, intimatul inculpat M. A. S. (care a beneficiat de asistența juridică a apărătorului ales) a confirmat că înțelege limba română (în care s-a și exprimat), dar a refuzat să dea o nouă declarație în fața instanței de apel, precizând că își menține declarațiile anterioare, situație în care Curtea nu a putut proceda la ascultarea acestuia, conform art.420 alin.4 din Codul de procedură penală.
Cu ocazia judecării apelului, nu au fost solicitate și administrate probe noi.
Analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu motivele susținute de P., precum și din oficiu, potrivit art.417 alin.2 din Codul de procedură penală, sub toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei, Curtea constată că apelul cu judecarea căruia a fost sesizată este fondat, în limitele și pentru considerentele care se vor arăta în cele ce urmează:
Prima instanță a stabilit o situație de fapt în acord cu probatoriul cauzei și a reținut în mod corect vinovăția inculpatului, care nu a contestat hotărârea de condamnare pronunțată în ceea ce îl privește, nedeclarând apel împotriva acesteia.
Făcând o analiză proprie a probatoriului administrat în cauză, Curtea constată, la rândul său, ca fiind dovedită, mai presus de orice îndoială rezonabilă, fapta inculpatului care, cu intenție directă, în perioada 07 mai - 26 iulie 2013, i-a oferit unui ofițer de poliție din cadrul D.G.P.M.B. - Serviciul de Investigare a Fraudelor (martorul denunțător U. A.-N.-T.), care efectua acte de urmărire penală în privința sa, într-o cauză - înregistrată la P. de pe lângă Tribunalul București sub nr.4476/P/2012 - în care era învinuit, în baza ordonanței procurorului din data de 20 martie 2013, de săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală (prevăzută de art.9 alin.1 lit.a din Legea nr.241/2005), suma de 1.000 euro, i-a promis suma de încă 4.000 euro și, în final, i-a dat suma de 15.000 lei, fiind prins în flagrant, cu scopul de a nu își îndeplini în mod corespunzător atribuțiile de serviciu, în sensul de a-l favoriza în acea cauză, prin tergiversarea cercetărilor, iar, apoi, prin propunerea către procuror a unei soluții de netrimitere în judecată.
Contrar susținerii inculpatului, pe care acesta, chiar în lipsa exercitării căii de atac împotriva hotărârii de condamnare pronunțate în primă instanță, a reiterat-o în ultimul cuvânt exprimat personal în fața instanței de apel, Curtea constată că probatoriul cauzei nu confirmă nici teza constrângerii, nici teza provocării sale la săvârșirea faptei anterior menționate.
Astfel, Curtea reține, asemenea primei instanțe, că inițiativa acelei fapte i-a aparținut, în mod liber și în exclusivitate, inculpatului, care, la scurtă vreme după ce i s-a adus la cunoștință învinuirea, în data de 17 aprilie 2013 (filele 157-169, vol.I, d.u.p.), a încercat să-l determine pe ofițerul de poliție să accepte o întâlnire neoficială, iar, apoi, fiind refuzat, la data de 07 mai 2013, i-a oferit acestuia suma de 1.000 euro și i-a promis, suplimentar, suma de încă 4.000 euro, chiar în sediul D.G.P.M.B. - Serviciul de Investigare a Fraudelor, unde s-a prezentat pentru depunerea unor înscrisuri (filele 172-173, vol.I, d.u.p.), împrejurare pe care ofițerul respectiv, după ce și-a manifestat din nou refuzul, a adus-o la cunoștință, de îndată, atât unui coleg de birou, A. M., care a depus mărturie în acest sens (filele 63-66, vol.II, d.u.p. și filele 109-111, d.f.), cât și organelor de urmărire penală, pe care le-a sesizat, cu un denunț, la data de 08 mai 2013 (filele 152-153, vol.I, d.u.p.), pentru ca, în continuare, inculpatul să stăruie, pe lângă același ofițer de poliție, în a primi de la el suma de bani promisă, dar și alte foloase din partea sa (mijlocirea acordării unor tratamente medicale), remițându-i, în cele din urmă, la data de 26 iulie 2013, suma de 15.000 lei, ocazie cu care s-a realizat o acțiune de prindere a sa în flagrant (filele 113-124, vol.II, d.u.p.).
Relevante în acest sens sunt, pe lângă denunțul și declarațiile constante ale martorului denunțător U. A.-N.-T. (filele 31-32, 35-37, 80-83, 149-150, vol.I, 59-62, 67-71, vol.II, d.u.p. și filele 91-94, d.f.), procesele-verbale (necontestate) de redare a discuțiilor, înregistrate autorizat în mediul ambiental, purtate între acesta și inculpat (filele 50-66, 85-122, vol.I, 6-8, 24-28, 92-112, vol.II, d.u.p.), din care rezultă insistența celui din urmă, pe lângă ofițerul de poliție, de a primi suma de bani promisă, în scopul de el dorit (finalizarea urmăririi penale cu o soluție de netrimitere în judecată), dar și afirmarea, de către acesta, a obținerii unui raport, pretins favorabil, din partea organului fiscal, împrejurare ce, în mod logic, dacă ar fi fost reală, iar întocmirea acelui raport s-ar fi realizat în mod corect, nu ar fi trebuit să-l determine la remiterea banilor către martorul denunțător.
Curtea remarcă și declarațiile inculpatului, care a recunoscut că i-a oferit și i-a dat martorului denunțător sume de bani, dintre care una (2.000 euro) chiar în sediul organului de poliție, iar cealaltă (15.000 lei) la momentul prinderii în flagrant (filele 50-56, vol.II, d.u.p. și filele 79-83, d.f.), aducând, pentru aceste acțiuni, argumente nu doar nesusținute probator, dar și lipsite de credibilitate, și anume, în cazul celei dintâi, intenția de a-i face un „cadou” ofițerului de poliție, înainte de sărbătorile de C. (care sunt celebrate, însă, în altă perioadă a anului decât cea cuprinsă între aducerea la cunoștință a începerii urmăririi penale împotriva sa și prinderea lui în flagrant, aprilie - iulie 2013), iar, în cazul celei de-a doua, existența unei solicitări insistente din partea anchetatorului, ce i-ar fi pretins, pentru „soluționarea pozitivă” a dosarului său, suma de 5.000 euro (căreia, în mod logic, o persoană cu pregătirea sa intelectuală nu ar fi trebuit să-i dea curs, câtă vreme susține că nu a săvârșit infracțiunea de evaziune fiscală de care era învinuit, iar organul fiscal ar fi întocmit un raport ce îi era favorabil).
Martorul audiat de prima instanță la cererea inculpatului, E. M., nu a furnizat, în declarațiile sale (filele 114-116, 128, d.f.), informații care să îi susțină în mod verosimil apărarea, acesta făcând referire la deplasări ale martorului denunțător la sediul firmei inculpatului, datând din perioada Crăciunului, plasate în lunile decembrie și ianuarie (anterioare aducerii la cunoștință a începerii urmăririi penale împotriva sa, în luna aprilie 2013) și neputând să indice conținutul discuțiilor purtate între cele două persoane (la care nu a asistat). Mai mult, martorul respectiv a confirmat, în mod involuntar, temeinicia acuzației aduse inculpatului, despre care a afirmat că nu le-a oferit o primă angajaților de la firma sa, între care se afla și el, astfel cum promisese, cu explicația că „banii s-au dus în altă parte”, martorul presupunând că inculpatul i-a dat ofițerului de poliție.
Referitor la încadrarea juridică, Curtea constată, asemenea primei instanțe, că fapta inculpatului, astfel cum a fost prezentată anterior, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de dare de mită, iar legea penală mai favorabilă acestuia, din perspectiva limitelor speciale ale pedepsei, este cea în vigoare la data săvârșirii acelei infracțiuni.
Însușindu-și critica din apelul Parchetului, Curtea constată, însă, că prima instanță, în mod nelegal, a înlăturat, din încadrarea juridică, raportarea la dispozițiile art.6 și art.7 alin.2 din Legea nr.78/2000 (în reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr.187/2012), contemporane cu cele ale art.255 alin.1 din Codul penal 1969 și necesar a fi aplicate, împreună cu acestea, în mod global, conform art.5 din Codul penal (în interpretarea constatată a fi constituțională prin Decizia nr.265/2014).
Înlăturând acele dispoziții (a căror incidență este atrasă de săvârșirea unei infracțiuni de corupție față de un funcționar public cu atribuții de urmărire penală), prima instanță a realizat, în aplicarea legii penale mai favorabile, contrar deciziei anterior menționate, o combinare nepermisă între prevederile legii penale vechi și cele ale legii penale noi (intrată în vigoare la data de 01 februarie 2014), care, în lipsa reglementării acestei cauze speciale de agravare a răspunderii penale, prevede, pentru infracțiunea reținută în sarcina inculpatului, incriminată în art.290 alin.1 din Codul penal rap. la art.6 din Legea nr.78/2000 (modificată prin Legea nr.187/2012), pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani.
De asemenea, înlăturând acele dispoziții, prima instanță s-a raportat, în mod eronat, în operațiunea de individualizare a pedepsei, la alte limite speciale decât cele legale, care, potrivit art.255 alin.1 din Codul penal 1969 rap. la art.6 și art.7 alin.2 din Legea nr.78/2000, sunt cuprinse între 6 luni și 7 ani închisoare, iar nu între 6 luni și 5 ani închisoare (astfel cum atrage încadrarea juridică greșit stabilită prin sentința penală atacată).
În consecință, reformând în mod corespunzător sentința respectivă, prin admiterea apelului Parchetului, Curtea va înlătura dispoziția primei instanțe referitoare la schimbarea încadrării juridice a faptei în infracțiunea prevăzută de art.255 alin.1 din Codul penal 1969 cu aplic. art.5 din Codul penal, pronunțând apoi o nouă hotărâre de condamnare a inculpatului, în raport cu încadrarea juridică corectă, prevăzută de art.255 alin.1 din Codul penal 1969 rap. la art.6 și art.7 alin.2 din Legea nr.78/2000 (în reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr.187/2012) cu aplic. art.5 din Codul penal.
Cu privire la pedeapsa principală, Curtea, reținând, în prealabil, că, și în încadrarea juridică anterior menționată, minimul special este de 6 luni închisoare (precum cel avut în vedere de prima instanță), apreciază că pedeapsa aplicată prin sentința penală apelată, de 1 an și 6 luni închisoare, este, ca durată, în mod just individualizată, reflectând, prin prisma criteriilor prevăzute în art.72 alin.1 din Codul penal 1969, atât gravitatea infracțiunii săvârșite, cât și circumstanțele personale ale inculpatului (lipsit de antecedente penale, absolvent de studii superioare, cu o carieră profesională de medic și o familie legal constituită pe teritoriul României, unde are drept de rezidență), astfel că, sub acest aspect, apelul Parchetului este constatat nefondat, urmând ca inculpatul să fie condamnat, în rejudecarea pe fond a cauzei, la aceeași pedeapsă.
De asemenea, în raport cu dispozițiile art.12 alin.1 din Legea nr.187/2012 cu aplic. art.71 alin.1, 2 rap. la art.64 alin.1 lit.a teza a II-a și lit.b din Codul penal 1969, Curtea va menține întocmai pedeapsa accesorie aplicată de prima instanță, care nu a fost contestată și în privința căreia nu se identifică, din oficiu, motive de a fi modificată.
Durata pedepsei principale (mai mică de 2 ani închisoare) împiedică aplicarea unei pedepse complementare, nefiind îndeplinită condiția prevăzută de art.12 alin.1 din Legea nr.187/2012 rap. la art.65 alin.1 din Codul penal 1969.
În schimb, însușindu-și critica din apelul Parchetului, Curtea constată că nu se justifică suspendarea condiționată (și nici sub supraveghere) a executării pedepsei principale, întrucât pronunțarea condamnării, neurmată de plasarea inculpatului în stare de detenție, nu este suficientă nici pentru justa sancționare a acestuia, în raport cu gravitatea infracțiunii săvârșite, nici pentru îndreptarea sa și prevenirea comiterii de alte infracțiuni similare.
În acest sens, Curtea reține că inculpatul a săvârșit, fără vreo urmă de regret, mizând pe situația lui materială prosperă, o infracțiune de corupție, urmărind astfel să obțină, în afara cadrului legal, contra cost, o soluție de netrimitere în judecată, într-o cauză în care era învinuit de comiterea unei infracțiuni de prejudiciu în detrimentul statului (evaziune fiscală).
De asemenea, Curtea constată că, nici în prezent, inculpatul nu-și asumă responsabilitatea infracțiunii săvârșite și nu conștientizează gravitatea ei pentru ordinea de drept, lansându-se în invective la adresa ofițerului de poliție care l-a denunțat, pe care îl consideră vinovat de situația juridică în care a ajuns, fără a avea, însă, să-și reproșeze ceva lui însuși.
În aceste condiții, este rezonabilă aprecierea că, în lipsa unei pedepse adecvate, inclusiv sub aspectul modalității de executare, aptă să contribuie în mod eficient, iar nu iluzoriu, la îndreptarea sa, în sensul respectării legii, inculpatul prezintă un risc major de a repeta acest tip de comportament infracțional, pe care, astfel cum rezultă din declarațiile sale, nu îl consideră nefiresc.
D. urmare, Curtea, admițând apelul Parchetului și sub acest aspect, va înlătura aplicarea dispozițiilor art.81-83 și art.71 alin.5 din Codul penal 1969, dispunând executarea, în regim de detenție, a pedepsei principale de 1 an și 6 luni închisoare, precum și executarea pedepsei accesorii, pe perioada executării pedepsei respective.
Curtea constată fondat apelul Parchetului și în ceea ce privește durata reținerii inculpatului, care urmează a fi dedusă din pedeapsa principală, potrivit art.88 alin.1 din Codul penal 1969, constatând că aceasta a fost dispusă de la data de 26 iulie 2013 (ora 19:48) până la data de 27 iulie 2013 (aceeași oră), neproducând efecte numai în ziua de 26 iulie 2013, astfel cum, în mod eronat, a reținut prima instanță, aspect ce rezultă din ordonanța prin care procurorul a luat, față de inculpat, măsura respectivă (fila 47, vol.II, d.u.p.), propunerea de arestare preventivă a acestuia fiind ulterior respinsă, prin încheierea din data de 27 iulie 2013 (ora 16:30), pronunțată de un judecător al Tribunalului București – Secția I Penală în Dosarul nr._/3/2013, rămasă definitivă, prin respingerea, la data de 01 august 2013, a recursului Parchetului (filele 83-89, vol.II, d.u.p.).
Față de toate aceste considerente, Curtea, în temeiul art.421 pct.2 lit.a din Codul de procedură penală, va admite apelul declarat de P. de pe lângă Tribunalul București, va desființa, doar în parte, în limitele deja precizate, sentința penală atacată și, în rejudecarea pe fond a cauzei, va hotărî în sensul celor anterior menționate.
Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate, în privința cărora nu se constată, nici din oficiu, motive de reformare.
În temeiul art.275 alin.3 din Codul de procedură penală, cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea apelului admis al Parchetului vor rămâne în sarcina statului, urmând ca onorariul parțial al avocatului din oficiu, desemnat să asigure asistența juridică obligatorie a inculpatului intimat, în baza delegației nr._/2015, emisă de Baroul București (fila 12, d.a.), până la prezentarea apărătorului ales al acestuia, să fie acoperit din sumele avansate din fondul Ministerului Justiției, conform art.272 alin.1, 2 din același cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
În temeiul art.421 pct.2 lit.a din Codul de procedură penală, admite apelul declarat de P. de pe lângă Tribunalul București împotriva Sentinței penale nr.492 din data de 31 martie 2015, pronunțată de Tribunalul București – Secția I Penală în Dosarul nr._ .
Desființează, în parte, sentința penală apelată și, în fond, rejudecând:
Înlătură dispoziția privind schimbarea încadrării juridice a faptei în infracțiunea prevăzută de art.255 alin.1 din Codul penal 1969 cu aplic. art.5 din Codul penal.
În temeiul art.255 alin.1 din Codul penal 1969 rap. la art.6 și art.7 alin.2 din Legea nr.78/2000 (în reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr.187/2012) cu aplic. art.5 din Codul penal, condamnă pe inculpatul M. A. S. la pedeapsa principală de 1 an și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită.
Menține pedeapsa accesorie aplicată prin sentința penală apelată.
Înlătură aplicarea dispozițiilor art.81-83 și art.71 alin.5 din Codul penal 1969 și dispune executarea, în regim de detenție, a pedepsei principale, precum și executarea pedepsei accesorii, pe perioada executării pedepsei principale.
În temeiul art.88 alin.1 din Codul penal 1969, deduce din pedeapsa principală durata reținerii inculpatului din data de 26/27 iulie 2013.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.
În temeiul art.275 alin.3 din Codul de procedură penală, cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
În temeiul art.272 alin.1, 2 din Codul de procedură penală, onorariul parțial al avocatului din oficiu, în cuantum de 65 lei, se acoperă din sumele avansate din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 octombrie 2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
O. R.-N. C.-V. G.
GREFIER,
D. S.
Red.jud.C.V.G. / Th.red.jud.C.V.G./dact.V.M.C.
Ex.2 / 02 decembrie 2015
Tribunalul București - jud.V.M.T.
| ← Furt calificat. Art.229 NCP. Decizia nr. 1480/2015. Curtea de... | Trafic de droguri. Legea 143/2000 art. 2. Decizia nr. 1388/2015.... → |
|---|
