Vătămarea corporală gravă (art. 182). Decizia nr. 474/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii penale / 2015

Decizia nr. 474/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 26-03-2015 în dosarul nr. 11157/236/2013

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA I PENALĂ

DOSAR NR._

(871/2015)

DECIZIA PENALĂ NR. 474

Ședința publică de la 26 martie 2015

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - M. C.

JUDECĂTOR - C. C.

GREFIER - G. A. I.

* * * * * * * * *

Ministerul Public - P. de pe lângă Curtea de Apel București este reprezentat de procuror M. C..

Pe rol, se află soluționarea apelurilor declarate de inculpata N. M. și de partea civilă G. M. împotriva sentinței penale nr.376/10.02.2015, pronunțată de Judecătoria G., în dosarul nr._ .

La apelul nominal făcut în ședință publică s-au prezentat apelanta inculpată N. M. – personal și asistată de apărător ales, avocat V. R. M., în baza împuternicirii avocațiale nr._ emisă de Baroul G. - Cabinet Individual și intimata parte civilă G. M. – personal, lipsind intimata parte civilă S. C. DE URGENȚĂ „DR. B. A.”.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care;

Verificând actele și lucrările dosarului, Curtea constată că la data de 19 februarie 2015 a declarat apel și partea civilă G. M., astfel că dispune rectificarea citativului, în sensul de a se menționa calitatea părții civile drept apelant, în loc de intimat.

Curtea procedează la verificarea identității părților prezente, fiind depuse la dosar Cărțile de identitate ale acestora în fotocopie.

Apelanta parte civilă, având cuvântul, arată că nu este de acord cu soluția instanței de fond, care a judecat cauza in lipsa sa, nefiind citat, nu este de acord cu încadrarea juridică dată faptei inculpatei și cu pedeapsa aplicată.

Apărătorul apelantei inculpate, având cuvântul, solicită readministrarea probelor ce au fost administrate în fața instanței de fond, audierea apelantei inculpate și încuviințarea unor probe noi, respectiv: înscrisuri doveditoare ale stării conflictuale dintre apelanta inculpată și apelantul parte civilă, reaudierea martorilor oculari T. G. și C. B. și proba privind efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice prin care să se stabilească dacă la momentul comiterii faptelor inculpata se afla sub imperiul tulburării și temerii.

La interpelarea Curții, apelanta inculpată arată că dorește să dea declarație in fața instanței.

Curtea procedează la audierea apelantei inculpate, declarația acesteia fiind consemnată, semnată și atașată la dosarul cauzei.

Apelantul parte civilă, având cuvântul, solicită respingerea probelor solicitate de apelanta inculpată, fiind deja depuse la dosarul cauzei. In ceea ce îl privește, arată că dorește să se afle unde se află corpul delict și dacă a deținut arme letale și arme grele intre anii 1980 – 1983, să se precizeze dacă poate fi acuzat în acest moment de terorism.

Apărătorul apelantei inculpate, având cuvântul cu privire la solicitarea apelantului parte civilă, solicită a fi respinsă.

Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, opinează că nu se impune admiterea probelor solicitate de către apelanta inculpată, arătând că martorii au fost audiați in fața instanței de fond. În ceea ce privește expertiza medico-legală psihiatrică, consideră că nu se poate stabili retroactiv starea de tulburare, medicul legist putând stabili doar starea în care se află o persoană la momentul la care este consultată și nu starea în care se afla o persoană în urmă cu câteva luni de zile.

În ceea ce privește solicitarea apelantei părți civile, consideră că aceasta nu poate fi considerată o probă și solicită a fi respinsă.

Curtea, deliberând asupra probelor solicitate, apreciază că proba solicitată de către apelantul parte civilă nu poate fi catalogată ca atare, aceasta excede cadrului procesual al cauzei, motiv pentru care va fi respinsă.

În ceea ce privește probele solicitate de către apelata inculpată, reținând solicitarea expresă de audiere a acesteia, Curtea a și dispus ascultarea inculpatei.

În ceea ce privește înscrisurile doveditoare ale stării conflictuale dintre apelanta inculpată și apelantul parte civilă, apreciază că la dosar sunt suficiente înscrisuri în acest sens, iar situația nu a fost contestată de niciuna dintre părți, astfel că respinge proba, ca fiind inutilă cauzei.

În ceea ce privește reaudierea martorilor oculari T. G. și C. B., reținând că și aceștia au fost audiați de către instanța de fond și au fost administrate și alte probe cu privire la teza probatorie ce se dorește a fi lămurită prin audierea acestor martori, Curtea apreciază că proba este inutilă cauzei, astfel că o respinge.

Cu privire la proba privind efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice prin care să se stabilească dacă la momentul comiterii faptelor inculpata se afla sub imperiul tulburării și temerii, Curtea apreciază că aceasta este neconcludentă și nepertinentă și o respinge ca atare, reținând și că in cauză a fost efectuată în fața instanței de fond o expertiză medico-legală neuropsihiatrică, ce a avut ca obiectiv stabilirea discernământului inculpatei la momentul comiterii faptei.

Apărătorul apelantei inculpate, având cuvântul, solicită încuviințarea probei privind depunerea la dosar a unei fotografii și a unei scheme pentru a identifica distanța dintre locul în care cele două părți au căzut și . a se demonstra nelegalitatea sentinței instanței de fond, în care se specifică faptul că inculpata avea la dispoziție timp să se retragă.

Curtea, după deliberare, încuviințează depunerea la dosar a înscrisurilor la care a făcut referire.

Apelantul parte civilă depune la dosar, în scris, cele susținute anterior și față de precizarea făcută de apelanta inculpată, in sensul că partea civilă avea in mână un cuțit, solicită emiterea unei adrese către organele de poliție pentru a i se returna târnăcopul pe care inculpata i l-a luat din curte, afirmând că este vorba despre un topor.

Curtea precizează apelantului parte civilă să formuleze această cerere in fața organelor de poliție, nefăcând obiectul prezentei cauze.

Nemaifiind alte cereri prealabile de formulat sau probe de solicitat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.

Apărătorul apelantei inculpate, având cuvântul, solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat, a se dispune desființarea sentinței penale atacate și în fond, rejudecând, cu privire la infracțiunea de vătămare corporală gravă, a se dispune achitarea inculpatei in temeiul disp. art.11 pct.2 raportat la art.10 lit.e din vechiul Cod de procedură penală pentru motivele dezvoltate în scris în cererea de apel. În continuare, arată că a solicitat efectuarea expertizei medico-legale psihiatrice pentru a se stabili starea de tulburare sui de temere in care se afla inculpata. La dosar sunt depuse acte medicale din care rezultă starea de depresie în care se află clienta sa și acesta este motivul pentru care a solicitat efectuarea expertizei medico-legale psihiatrice. În continuare, solicită a se avea în vedere probele administrate în cauză, din care rezultă că partea civilă, după ce s-a ridicat, s-a îndreptat spre inculpată cu cuțitul in mână, aceasta se afla într-o stare de disperare și a lovit partea civilă. Consideră că s-a făcut pe deplin dovada faptului că apelanta a aplicat o singură lovitură, iar aceasta a luat o ulucă din gard pentru a se apăra și nu pentru a aplica lovituri părții civile.

De asemenea, invocă un aspect de nelegalitate a sentinței primei instanței, în care se face referire la raportul de forțe dintre inculpată și partea civilă, dar luată ca circumstanță atenuantă către partea civilă. Față de acest aspect, solicită a se avea în vedere vârsta celor doi, înălțimea și greutatea fiecăruia.

În încheiere, solicită admiterea apelului și achitarea apelantei inculpate.

În subsidiar, dacă se va considera că inculpata se face vinovată de comiterea infracțiunii, solicită aplicarea unei amenzi penale.

Cu privire la acțiunea civilă, solicită a se observa că partea civilă a formulat cererea cu privire la suma ce o solicită în calitate de parte civilă după termenul din data de 21.10.2013, când s-a dat citire actului de sesizare a instanței. Așa fiind, consideră tardivă acțiunea civilă.

Apelanta parte civilă arată că apelanta inculpată a mințit încă de la instrumentarea dosarului și solicită respingerea apelului inculpatei și admiterea apelului propriu, pentru motivele expuse anterior, respectiv a se dispune condamnarea inculpatei la o pedeapsă cu executare in regim de detenție pentru infracțiunea comisă, respectiv tentativă la infracțiunea de omor.

Apărătorul apelantei inculpate, având cuvântul, solicită respingerea apelului declarat de partea civilă.

Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, cu privire la apelul declarat de inculpată, arată că in niciun caz nu poate fi vorba despre legitimă apărare, atâta timp cât partea civilă se afla in stare de ebrietate, iar loviturile au fost aplicate și ulterior căderii acesteia la pământ, astfel cum rezultă din declarațiile celor doi martori. In raport si de reținerea disp. art.73 lit.a din vechiul Cod penal, apreciază că in mod greșit s-a soluționat latura civilă, atât in ceea ce privește obligarea părții civile la plata întregii sume către S. Județean de Urgență G., cât și in ceea ce privește stabilirea daunelor morale. Astfel, la stabilirea acestora, trebuia să se țină cont de circumstanța atenuantă și de culpa părții civile, aceasta fiind cea care a declanșat evenimentul și avea un cuțit in mână anterior aplicării de către inculpată a respectivelor lovituri. De asemenea, opinează că in mod greșit instanța de fond a aplicat sancțiunea cu caracter administrativ a amenzii in cuantum de 500 lei pentru comiterea infracțiunii de distrugere, raportat la disp. art.181 alin.2 din vechiul Cod penal. Consideră că nu este posibil, pentru același inculpat, pentru una dintre faptele săvârșite cu aceiași ocazie să fie condamnat, iar pentru cealaltă să fie achitat și să se aplice o sancțiune cu caracter administrativ întrucât unul dintre criterii este persoana si conduita făptuitorului. Așa fiind, nu pot fi rupte cele două fapte și pentru una dintre ele să se impună sancționarea penală a inculpatului, iar pentru cealaltă, deși este vorba despre aceeași persoană, aceeași conduită, cu aceeași ocazie comisă fapta, să fie aplicată o sancțiune cu caracter administrativ. Fiind vorba si despre apelul părții civile, consideră că se poate dispune condamnarea inculpatei la pedeapsa amenzii in ceea ce privește această infracțiune și a se dispune contopirea pedepselor, dându-se spre executare cea mai grea pedeapsă.

Ținând cont de aceste elemente, solicită atât admiterea apelului inculpatei – in ceea ce privește latura civilă a cauzei, cât și cel al părții civile – in ceea ce privește infracțiunea de distrugere. Consideră că nu se impune schimbarea încadrării juridice in tentativa la infracțiunea de omor, astfel cum a solicitat partea civilă. Este adevărat că aceasta si-a pierdut splina, lovitura aplicată de către inculpată fiind destul de puternică, dar există dubii cu privire la intenția inculpatei de a-i suprima viața. Așa fiind, dubiul profită inculpatei și nu se poate schimba încadrarea juridică a faptei, astfel cum a solicitat apelanta parte civilă.

De asemenea, partea civilă a mai solicitat si a se dispune ca inculpata să execute efectiv pedeapsa aplicată. Consideră că față de vârsta acesteia, lipsa antecedentelor penale, durata mare in timp a conflictului existent între inculpată și partea civilă, in mod corect instanța de fond a apreciat că scopul pedepsei poate fi atins și fără executare efectivă. Așa fiind, apreciază că nu se impune schimbarea modalității de executare a pedepsei.

Conchizând, pune concluzii de admitere a apelurilor pentru motivele expuse anterior.

Apelanta inculpată, având ultimul cuvânt, arată că este nevinovată.

Dezbaterile declarându-se închise, Curtea reține cauza în pronunțare.

CURTEA,

Deliberând asupra apelurilor penale de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr.376/10.02.2015, pronunțată de Judecătoria G., în temeiul art.5 alin.1 Cod. penal, s-a constatat că legea penală mai favorabilă este reprezentată de dispozițiile Codului penal din 1969.

În temeiul art.182 alin.2 Cod penal din 1969 cu aplic. art.73 lit.a Cod penal din 1969 și art.5 alin.1 Cod penal, a fost condamnată inculpata N. M. [fiica lui P. și M., născută la data de 20.08.1967 în ., domiciliată în corn. Gostinari, jud. G., cetățean român, studii 10 clase, fără ocupație, fără antecedente penale, posesoare CI. ., nr._, C.N.P._], la pedeapsa de 8 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală gravă.

În temeiul art.71 din Codul penal din 1969 cu aplic. art.5 alin.1 Cod penal, au fost interzise inculpatei drepturile prev. de art.64 lit.a teza a II-a și lit.b din Codul penal din 1969.

În temeiul art.81 din Codul penal din 1969 cu aplic. art.5 alin.1 Cod penal, s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei cu închisoarea pe o durata de 2 ani și 8 luni, termen de încercare stabilit în condițiile art.82 din Codul penal din 1969.

S-a atras atenția inculpatei asupra dispozițiilor prevăzute de art.83 din Codul penal din 1969, a căror nerespectare are ca urmare revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei.

În temeiul art.71 alin.5 din Codul penal din 1969, a fost suspendată executarea pedepselor accesorii pe durata suspendării condiționate a pedepsei.

În temeiul art.396 alin.1 Cod de procedură penală cu aplic art.181 alin.1 și 2 Cod penal din 1969 și art.5 Cod penal, cu referire la art.19 din Legea nr.255/2013, a fost achitată inculpata N. M., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de distrugere, infracțiune prev. de art.217 alin.1 Cod penal din 1969.

În baza art.181 alin.3 Cod penal din 1969 rap. la art.91 lit.c Cod penal din 1969, cu aplic. art.5 alin.1 Cod penal, s-a aplicat inculpatei sancțiunea cu caracter administrativ a amenzii, în cuantum de 500 lei.

În temeiul art.397 alin.1 Cod de procedură penală rap. la art.25 alin.1 Cod de procedură penală, coroborate cu art.1349 și urm. cod civil și cu art.313 alin.1 din Legea nr.95/2006 a fost admisă acțiunea civilă formulată de partea civilă S. Județean de Urgență G. și a fost obligată inculpata la plata către acesta a sumei de 4.852,90 lei, cu titlu de daune materiale.

În temeiul art.397 alin.1 Cod de procedură penală rap. la art.25 alin.1 Cod de procedură penală, coroborate cu art.1349 și urm. Cod civil, a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de partea civilă G. M. și a fost obligată inculpata N. M. la plata către acesta a sumei de 15.000 lei, cu titlu de daune morale.

În temeiul art.398 Cod de procedură penală rap. la art.274 alin.1 și 2 Cod de procedură penală, a fost obligată inculpata la plata sumei de 1.300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Onorariul parțial al avocatului desemnat din oficiu, av. B. S. - în cuantum de 70 lei, s-a dispus a rămâne în sarcina statului și a se avansa din fondurile Ministerului Justiției.

Pentru a pronunța această sentință, judecătorul fondului a reținut următoarea situație de fapt:

În data de 30 iulie 2010, pe fondul unui conflict mai vechi, a izbucnit o ceartă între inculpata N. M. și partea vătămată G. M.. Acesta din urmă, fiind în stare de ebrietate, a început să o înjure pe inculpată și apoi a încercat să o lovească cu un cuțit. În acest moment, inculpata s-a apărat și l-a îmbrâncit pe G. M., care a căzut în șanț. Acesta din urmă s-a ridicat și inculpata smulgând o scândură din gardul părții vătămate, l-a lovit pe acesta, continuând să îl lovească și după ce partea vătămată a căzut în șanțul din fața locuinței acestuia. În urma loviturilor primite, partea vătămată G. M. a suferit leziuni care i-au pus viața în pericol și care au necesitat 40 de zile de îngrijiri medicale, constituindu-se în infirmitate prin ruperea și extirparea splinei, așa cum reiese din raportul medico-legal nr.325/E/II din 25.08.2010 eliberat de S.M.L. G..

Fiind audiată de către prima instanță, inculpata a recunoscut în parte comiterea faptei așa cum s-a reținut în rechizitoriu. Astfel, în fața instanței de fond, aceasta a precizat faptul că partea vătămată a încercat să o lovească cu un cuțit și a îmbrâncit-o înspre gard, moment în care pentru a nu cădea s-a sprijinit de gard și a rupt o scândură din acesta cu care a încercat să bareze mâna părții vătămate. A mai arătat inculpata că în tot timpul cât a avut loc confruntarea, partea vătămată G. M. nu s-a dezechilibrat, a rămas în picioare, iar după ce i-a barat lovitura acestuia cu scândura nu l-a mai lovit și s-a retras spre casă.

A arătat judecătorul fondului că declarația inculpatei din fața instanței de fond este însă contrazisă de declarațiile martorilor T. G. și C. B.. Aceștia au declarat în cursul judecății că l-au văzut pe G. M. încercând să o lovească pe inculpată cu un cuțit, moment în care aceasta a rupt o scândură din gard și a început să-l lovească, iar G. M. s-a dezechilibrat și a căzut. S-a menționat că ambii martori au arătat faptul că inculpata l-a lovit pe G. M. și în timp ce acesta era căzut la pământ.

Mai arată instanța de fond că, declarațiile inculpatei sunt contrazise chiar și de declarațiile soțului său, martorul N. L., care în cursul urmăririi penale a declarat faptul că a văzut pe partea vătămată când a încercat să o lovească pe soția sa cu un cuțit, iar aceasta i-a barat mâna în care avea cuțitul, moment în care, atât inculpata, cât și partea vătămată s-au dezechilibrat și au căzut în șanț. Mai arată martorul faptul că "după ce acesta s-a dezechilibrat din nou și a căzut, soția mea l-a mai lovit de două ori pe spate fiind foarte panicată".

Mai mult decât atât, s-a reținut că chiar inculpata în cursul urmăririi penale, în declarația dată în data de 25.08.2010 precizează că "de frică am tras de o scândură din gardul curții lui G. M., timp în care au cedat mai multe fiindcă erau putrede și l-am lovit pe acesta peste brațe, dezechilibrându-se și căzând la pământ, moment în care l-am mai lovit de câteva ori pe spate, moment în care eram foarte speriată și doream să fie dezarmat".

S-a mai constatat de către judecătorul fondului că declarațiile inculpatei, cum că l-a lovit pe G. M. cu o scândură doar peste mâna în care avea cuțitul, sunt contrazise și de concluziile raportului medico-legal nr.325/E/II din 25.08.2010 întocmit de S.M.L. G. în care se precizează că partea vătămată G. M. prezenta "politraumatism prin agresiune fizică (…) traumatism cranio - cerebral minor, contuzie cervicală amielică, contuzie lombară amielică (…) traumatism abdominal, hemiperitoneu prin ruptură de splină". De asemenea în concluziile acestui raport se precizează faptul că partea vătămată "G. M. prezintă leziuni traumatice corporale ce pot data din 30.07.2010. Ele au putut fi produse prin lovire cu și de corpuri dure și planuri dure. Necesită aproximativ 40 zile de îngrijire medicală dacă nu survin complicații. leziunile traumatice corporale constatate i-au pus în primejdie viața victimei și se constituie în infirmitate (prin splenectomie)". În acest context, s-a apreciat că este mai mult decât evident faptul că aceste leziuni corporale nu au rezultat în urma unei singure lovituri peste mână, așa cum afirmă inculpata.

În ceea ce privește susținerile părții vătămate, referitoare la faptul că a fost lovită atât de inculpata N. M., cât și de soțul și fiul acesteia, martorii N. L. și N. G. L., instanța de fond a considerat că acestea nu sunt susținute probator, așa cum în mod corect a reținut și parchetul.

Astfel, s-a observat că în declarația dată în cursul urmăririi penale, partea vătămată susține că, în ziua respectivă, numitul N. G. L., fără motiv, a coborât din autoturismul său și a început să-l lovească, iar apoi au sosit și inculpata N. M. care l-a lovit cu niște scânduri smulse din gardul său, dar și martorul N. L. - soțul inculpatei - care l-a lovit cu tocul unui pistol. Susținerile părții vătămate au fost contrazise de către martorii T. G. și C. B., dar și de martorele R. E., concubina părții vătămate și G. M., mama acestuia.

Astfel, martora R. E. a arătat că, la un moment dat, l-a văzut pe G. M. cum se înjura cu N. M. și apoi când a ieșit la poartă a văzut cum N. L. i-a pus mâna la gât trântindu-l la pământ, precizând totodată că N. G. a apărut ulterior la fața locului contrar celor susținute de partea vătămată.

De asemenea, martora G. M., chiar mama părții vătămate, a precizat în declarația dată în cursul urmăririi penale că a văzut cum fiul său G. M. era lovit de N. L. și N. M. cu niște scânduri pe care le-au rupt din gardul ce împrejmuia curtea locuinței părții vătămate. A mai declarat martora că l-a văzut și pe numitul N. G. L. care a oprit mașina pe drum, a coborât și a început la rândul său să-l lovească pe fiul său, contrar susținerilor părții vătămate care a precizat că N. G. L. a fost cel care l-a lovit primul.

A arătat judecătorul fondului că declarațiile acestor martori, lăsând la o parte faptul că se contrazic cu cele ale inculpatei și celorlalți martori audiați în cauză, sunt contradictorii chiar între ele, în condițiile în care aceste martore erau rude cu partea vătămată.

Pentru aceste considerente, instanța de fond le-a înlăturat, considerându-le nesincere și făcute pro causa.

În ceea ce privește distrugerea gardului părții vătămate de către inculpata N. M., din probele administrate în cauză, a rezultat că, aceasta într-adevăr a rupt niște scânduri din gardul părții vătămate G. M.. Inculpata a recunoscut acest aspect și a susținut că a rupt o scândură, iar celelalte au cedat, fiind foarte vechi. Toți martorii audiați, inclusiv soțul inculpatei, au susținut că au văzut-o pe inculpată când a rupt o scândură din gard cu care a lovit-o pe partea vătămată.

Față de toate aceste declarații, s-a apreciat ca evident faptul că situația reținută în rechizitoriu corespunde întru-totul modului în care s-au desfășurat evenimentele în data respectivă.

Cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile, având în vedere succesiunea de legi penale în timp, judecătorul fondului a analizat prin comparare reglementările succesive, însă reținând că prin actul de acuzare, în favoarea inculpatei a fost reținută și existența circumstanței atenuante a depășirii limitelor legitimei apărări prevăzute de art.73 lit.a Cod penal din 1969, iar din probele administrate și instanța a constatat existența acestei circumstanțe atenuante, s-a constatat că legea penală mai favorabilă este reprezentată de Codul penal din 1969, în condițiile în care pedeapsa pentru infracțiunea săvârșită urmează a fi stabilită între limitele de 15 zile și 2 ani închisoare spre deosebire de actuala reglementare în care pedeapsa ar fi stabilită între limitele reduse cu o treime și anume între 1 an și 4 luni și 6 ani și 8 luni închisoare.

D. urmare, judecătorul fondului a concluzionat că, în drept, faptele reținute în sarcina inculpatei N. M. întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de vătămare corporală gravă și distrugere, prev. și ped. de art.182 alin.2 Cod penal din 1969 și art.217 alin.1 Cod penal din 1969, cu aplic. art.33 lit.a Cod penal din 1969 și art.5 Cod penal.

Referitor la existența circumstanțelor atenuante, instanța de fond a apreciat că, în cauză, s-au conturat elemente care să conducă la concluzia reținerii circumstanței atenuante prev. de art.73 lit.a Cod penal din 1969 referitoare la depășirea limitelor legitimei apărări.

S-a arătat astfel că legitima apărare propriu-zisă este reglementată în art.44 alin.(2) Cod penal, iar principala caracteristică este aceea ca apărarea să fie proporțională cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul.

În art.44 alin.(3) Cod penal este reglementat „excesul de apărare” sau „excesul justificat”, caz frecvent de depășire a limitelor legitimei apărări și asimilat cu legitima apărare, care are ca principală caracteristică depășirea limitei unei apărări proporționale, pe fondul tulburării sau temerii de care a fost stăpânit cel care a săvârșit fapta pentru a înlătura atacul.

În sfârșit, legea a ținut seama și de existența altor situații decât cele menționate anterior, și anume că în cazul depășirii limitelor apărării cauza acestei depășiri este, de cele mai multe ori, datorată împrejurării că cel atacat nu își poate da seama exact de natura atacului, de iminența acestuia, de gravitatea pericolului, așa încât, ținând seama și de condiția psihică în care a acționat, depășirea apărării este oarecum explicabilă, în toate cazurile vina primară a acestei depășiri revenind agresorului care, în mod firesc, va suferi o parte din riscurile comportării sale.

Legea a socotit excesul de apărare, atunci când nu este datorat tulburării sau temerii, și nu este deci asimilat cu legitima apărare, ca o circumstanță atenuantă legală, cunoscută ca „exces scuzabil”, prevăzută în art.73 lit.a) Cod penal.

Excesul scuzabil desemnează acea ripostă exagerată care nu este determinată de starea de tulburare sau temere provocată de atac, ci eventual de sentimentul de indignare, de mânie, de revoltă în fața violenței nejustificate.

A arătat judecătorul fondului că numai pornind de la aceste dispoziții legale și interpretări doctrinare, pe baza probelor administrate, se poate stabili dacă în prezenta cauza inculpata a acționat în condițiile existenței unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei (după caz, art.44 alin.2 sau art.44 alin.3 Cod penal) ori, dimpotrivă, acțiunea sa s-a desfășurat în condițiile existentei circumstanței atenuante prevăzute in art.73 lit.a) Cod penal.

De asemenea, în opinia judecătorului fondului, o altă premisă, necesar a fi avută în vedere, este cea potrivit căreia nu se poate face abstracție de prima etapă a conflictului dintre victimă și inculpat, că nu se poate „izola” din succesiunea evenimentelor cu consecințe grave numai cea de-a doua etapa a conflictului dintre aceștia.

Astfel, în prima etapa a situației de fapt, partea vătămată, aflată în stare de ebrietate a proferat injurii la adresa inculpatei. Această atitudine a fost de natură a irita inculpata, cu atât mai mult cu cât între ei exista deja o stare conflictuală.

Astfel, inculpata a avut în vedere vârsta părții vătămate, cât și starea de ebrietate în care se afla. Inculpata a recunoscut faptul că a lovit partea vătămată peste mână, pentru a o dezarma pe aceasta de cuțitul pe care-l avea, după ce în prealabil chiar ea se apropiase de partea vătămată care o înjura deși avea cunoștință de relațiile conflictuale dintre ei.

Din acest moment, s-a desfășurat etapa a doua a conflictului dintre partea vătămată și inculpat, în sensul că, după ce partea vătămată s-a dezechilibrat și a căzut în șanț, inculpata a continuat să îl lovească cu scândura pe care aceasta o rupsese în prealabil din gardul părții vătămate.

În condițiile în care inculpata reușise să se desprindă din mâinile părții vătămate este de neînțeles de ce aceasta nu a intrat imediat în curtea sa unde se aflau și soțul său și 2 martori pentru a evita orice altercație ori ripostă a acestuia, ca o continuare sau escaladare a celei anterioare.

Cert este că, văzând pe partea vătămată căzută la pământ, inculpata a continuat să îl lovească, în etapa a doua, a reacționat la atacul părții vătămate, prin lovirea acesteia în continuare, deși era conștientă de vârsta și starea avansata de ebrietate a acesteia încă din prima etapa a conflictului, stare care presupune lipsa echilibrului fizic, aspect de natură a constitui o evidentă vulnerabilitate a persoanei.

Riposta exagerată a inculpatei nu a fost determinată de o pretinsă stare de tulburare sau temere provocată de atac, ci de sentimentul de indignare, de mânie, de revoltă în fața violenței nejustificate.

O astfel de stare de tulburare sau temere provocată de atac este exclusă cel puțin din două motive în cea de-a doua etapa a situației de fapt: pe de o parte, în imediata apropiere a inculpatei se afla soțul său, martorul N. L., precum și martorii T. G. și C. B., iar pe de altă parte, inculpata cunoștea anterior atât temperamentul și vârsta părții vătămate, cat și starea de ebrietate a acesteia, atacul inculpatei continuând și după ce partea vătămată s-a dezechilibrat și a căzut.

A arătat judecătorul fondului că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor pentru care inculpata a fost trimisă în judecată, reținând că:

În ceea ce privește infracțiunea de vătămare corporală gravă, elementul material al laturii obiective constă în acțiunea inculpatei de lovire a părții vătămate cu un corp dur (scândură) prin care s-a produs acesteia o vătămare a integrității fizice și a sănătății; urmarea imediată este reprezentată de infirmitatea produsă părții vătămate (splenectomia - extirparea splinei) și de punerea în primejdie a vieții acestuia, ca rezultat al acțiunii inculpatei; legătura de cauzalitate dintre fapta săvârșită de inculpată și urmările produse rezultă din întregul material probator existent la dosarul cauzei, iar din punct de vedere al laturii subiective, infracțiunea a fost săvârșită cu forma de vinovăție a preterintenției, inculpata lovind partea vătămată cu intenție, rezultatul mai grav (punerea în primejdie a vieții și infirmitatea prin splenectomie) fiind imputabil acesteia pe baza culpei.

În ceea ce privește infracțiunea de distrugere, elementul material al laturii obiective constă în acțiunea inculpatei de a desprinde scânduri din gardul părții vătămate; urmarea imediată a fost realizată prin degradarea gardului; legătura de cauzalitate dintre fapta săvârșită de inculpata N. M. și urmarea socialmente periculoasă produsă rezultă din materialitatea faptei, din probele administrate în cauză, iar sub aspect subiectiv, inculpata a acționat sub forma intenției directe, în sensul art.19 alin.1 lit. a din Codul penal din 1969, deoarece a prevăzut rezultatul acțiunii sale și a urmărit producerea acestui rezultat, desprinzând scândurile pentru a lovi cu ele pe partea vătămată.

Având în vedere îndeplinirea condițiilor prevăzute de art.396 alin.2 Cod de procedură penală, în sensul că fapta de vătămare corporală gravă există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpată cu vinovăția prevăzută de lege, instanța de fond a dispus condamnarea acesteia.

În ceea ce privește însă infracțiunea de distrugere prev. de art.217 alin.1 Cod penal, în prealabil, instanța de fond a reținut că, în conformitate cu prevederile art.181 Cod penal, nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală dacă, prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege și prin conținutul ei concret, fiind lipsită, în mod vădit de importanță, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.

În alin.2 al aceluiași articol, se precizează că la stabilirea în concret a gradului de pericol social, se ține seama de modul și mijloacele de săvârșire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum și de persoana și conduita inculpatului.

Analizând, astfel, pericolul social concret al faptei de distrugere reținută în sarcina inculpatei N. M., prin prisma dispoz. art.181 alin.1 Cod penal și a criteriilor prev. de art.181 alin.2 Cod penal, judecătorul fondului a constatat că acesta nu este de natură a o califica "infracțiune", în sensul art.17 și 18 Cod penal, atingerea valorii sociale ocrotite de lege prin norma incriminatoare apărând ca minimă în prezent, având în vedere - în primul rând - împrejurările în care fapta a fost săvârșită (în timpul unui conflict cu partea vătămată G. M., inculpata încercând să se apere ca urmare a unui atac din partea acestuia), timpul scurs de la data comiterii faptei (aproape 5 ani), de natură să estompeze ecoul ei și impactul avut asupra părții vătămate, urmarea produsă (desprinderea unor scânduri din gardul părții vătămate), cât și circumstanțele personale ale inculpatei, care nu are antecedente penale.

În aceste condiții, s-a apreciat că angajarea răspunderii penale a inculpatei ar apărea ca lipsită de eficiență și ar avea o finalitate contrară scopului pedepsei, prev. de art.52 Cod penal.

Pentru aceste considerente, instanța, în temeiul art.396 alin.1 Cod de procedură penală cu aplic art.181 alin.1 și 2 Cod pen. din 1969 și art.5 Cod penal, cu referire la art.19 din Legea nr.255/2013 a dispus achitarea inculpatei N. M. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de distrugere, infracțiune prev. de art. art.217 alin.1 Cod penal din 1969.

În baza art.181 alin.3 Cod penal din 1969 rap. la art.91 lit.c Cod penal din 1969, cu aplic. art.5 alin.1 Cod penal, instanța de fond a aplicat inculpatei sancțiunea cu caracter administrativ a amenzii, în cuantum de 500 lei.

La individualizarea judiciară a pedepsei ce a fost aplicată inculpatei pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală gravă, judecătorul fondului a ținut seama că aceasta a avut o atitudine parțial sinceră, de recunoaștere a faptei comise, precum și de criteriile generale de individualizare a pedepsei prev. de art.72 din Codul penal și anume: dispozițiile părții generale a Codului Penal din 1969, limitele de pedeapsă fixate în partea specială, gradul de pericol al faptelor săvârșite, persoana inculpatei și împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Astfel, instanța de fond, reținând existența circumstanței atenuante a depășirii limitelor legitimei apărări, a dat eficiență dispozițiilor art.76 alin.1 lit.d Cod penal din 1969, potrivit cărora în cazul în care există circumstanțe atenuante, când minimul special al pedepsei închisorii este de un an sau mai mare, pedeapsa se coboară sub acest minim, până la minimul general, urmând a stabili o pedeapsă cu închisoare între limitele de 15 zile și 2 ani închisoare.

În opinia instanței de fond, fapta săvârșită de inculpată prezintă un grad ridicat de pericol prin urmările produse, însă împrejurările în care această faptă a fost săvârșită (starea conflictuală preexistentă, atitudinea părții vătămate) - dar și persoana inculpatei (în vârstă de 47 ani, fără antecedente penale, bine integrată în comunitate), au îndreptățit instanța să considere că o pedeapsă de 8 luni închisoare nu reprezintă o clemență excesivă, ci este de natură să asigure atât o reeducare a inculpatei, cât și un scop preventiv.

În ceea ce privește individualizarea modalității de executare a pedepsei, instanța de fond a reținut că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile pentru incidența instituției suspendării condiționate, prevăzute la art.81 din Codul penal din 1969, în sensul că, pedeapsa aplicată este mai mică de 3 ani închisoare, inculpata nu a mai fost condamnată anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, așa cum rezultă din cazierul judiciar depus la dosar și, ținând cont de circumstanțele săvârșirii faptei, precum și de circumstanțele personale ale inculpatei, analizate mai sus, s-a apreciat că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acesteia.

Procedând la soluționarea laturii civile a cauzei, judecătorul fondului a reținut că partea vătămată G. M. s-a constituit parte civilă în procesul penal cu suma de 87.000 Euro, reprezentând daune morale.

De asemenea, S. de Urgență "B. - A." s-a constituit parte civilă în procesul penal cu suma de 4.852,90 lei, reprezentând cheltuielile ocazionate de internarea părții vătămate G. M..

În prealabil, instanța de fond a învederat că angajarea răspunderii civile a inculpatei este întemeiată pe dispozițiile art.1349 Cod civil, în cauză fiind îndeplinite condițiile legale pentru tragerea la răspundere civilă a acesteia: fapta ilicită (constând în infracțiunea de vătămare corporală gravă), prejudiciul constând în suferințele inerente unei agresiuni extrem de violente (cuantumul lui urmând a fi analizat în continuare), legătura de cauzalitate directă între fapta ilicită și prejudiciul produs, precum și existența vinovăției celei care a cauzat prejudiciul (manifestată, în esență, prin intenția de a lovi victima).

Totodată, s-a precizat că, pentru ca prejudiciul să fie susceptibil de reparare, trebuie ca acesta să fie cert și să nu fi fost reparat încă; caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur, atât în privința existenței, cât și în privința posibilității de evaluare. Prejudiciul actual, cel care a fost deja produs la data când se pretinde repararea lui, este întotdeauna cert.

Instanța de fond a luat act că S. de Urgență "B. - A." s-a constituit parte civilă în procesul penal cu suma de 4.852,90 lei reprezentând cheltuielile ocazionate de internarea părții vătămate G. M..

Având în vedere faptul că prin decontul depus de S. de Urgență "B. - A." la dosarul cauzei s-a făcut dovada cheltuielilor efectuate cu ocazia spitalizării și a îngrijirilor acordate părții vătămate G. M., în baza art.397 alin.1 Cod de procedură penală rap. la art.25 alin.1 Cod de procedură penală, coroborate cu art.1349 și urm. Cod civil și cu art.313 alin.1 din Legea nr.95/2006, a fost admisă acțiunea formulată de partea civilă S. Județean de Urgență G. și s-a dispus obligarea inculpatei la plata către acesta a sumei de 4.852,90 lei, cu titlu de daune materiale.

De asemenea, instanța de fond a luat act că partea vătămată G. M. s-a constituit parte civilă în procesul penal cu suma de 87.000 euro, reprezentând daune morale.

Instanța de fond a reținut că din coroborarea probelor anterior menționate, urmare a agresiunii brutale a cărei victimă a fost, partea civilă a îndurat suferințe fizice incontestabile din cauza leziunilor suferite.

În acest context, s-a învederat că înțelesul noțiunii de prejudiciu moral constă în rezultatul dăunător direct al unei fapte ilicite și culpabile, prin care se aduce atingere valorilor cu conținut nepatrimonial care definesc personalitatea umană.

A arătat judecătorul fondului că, deși cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, daunele morale se stabilesc prin raportare la următoarele criterii stabilite de jurisprudență:

- criterii referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic și afectiv (în speță, prin raportare la intensitatea suferinței părții civile, ca urmare a leziunilor suferite);

- criterii referitoare la importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost, sunt și, mai ales, vor fi percepute consecințele.

De asemenea, toate aceste criterii se subordonează conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs.

Este adevărat că nu există un sistem care să repare pe deplin daunele morale, constând din dureri fizice și/sau psihice, întrucât plata unei sume de bani abia dacă poate aduce victimei unele alinări sau satisfacții. În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport cu natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănește.

În schimb, se poate acorda victimei o sumă de bani cu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelență, poate fi o sumă de bani, care îi permite să-și aline, prin anumite avantaje, rezultatul dezagreabil al faptei ilicite.

Așadar, ceea ce trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare.

Pe cale de consecință, cu privire la stabilirea cuantumului daunelor morale, instanța de fond a avut în vedere ca acesta să aibă efecte compensatorii, neputând să constituie nici amenzi excesive pentru autorii daunelor și nici venituri nejustificate pentru victimele acestora.

Spre deosebire de celelalte despăgubiri civile, care presupun un suport probator, în privința daunelor morale nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport cu consecințele suferite de partea civilă, va aprecia o anumită sumă globală care să compenseze prejudiciul moral cauzat.

Astfel, în aprecierea judecătorului fondului, consecințele negative suferite de partea civilă, în plan psihic și afectiv, prin lezarea integrității sale fizice și psihice, sunt extrem de dificil de cuantificat, fiind de netăgăduit suferința provocată de o astfel de agresiune, în condițiile în care părții civile i-a fost extirpată splina, fiindu-i totodată pusă în primejdie și viața.

Mai mult, s-a constatat că valoarea socială lezată este reprezentată de drepturile la integritatea fizică, valoare fundamentală garantată de art.22 alin.1 din Constituția României.

Statuând în echitate, judecătorul fondului a apreciat că suma de 15.000 lei apare ca fiind rezonabilă și justificată cu titlu de daune morale, suma de 87.000 de euro solicitată de partea civilă G. M. cu titlu de daune morale fiind considerată excesivă, față de argumentele arătate anterior.

Împotriva acestei sentințe, în termenul legal, au declarat apel inculpata N. M. (la data de 02 martie 2015) și partea civilă G. M. (la data de 19 februarie 2015).

Cererile de apel promovate în cauză, însoțite de dosarul de urmărire penală și de cel constituit cu prilejul judecării fondului cauzei, au fost înaintate de Judecătoria G. și înregistrate pe rolul acestei Curți la data de 09 martie 2015.

Cu ocazia judecării apelurilor, inculpata apelantă N. M. și-a dat consimțământul spre a fi audiată de către instanța de control judiciar, astfel încât, potrivit dispozițiilor art.420 alin.4 Cod de procedură penală, s-a procedat la ascultarea nemijlocită a acesteia, declarația sa fiind consemnată în scris și atașată la dosarul cauzei (fila 16 d.a.).

De asemenea, la solicitarea apărătorului ales al inculpatei apelante, încuviințată de instanța de apel, la dosarul cauzei au fost depuse unele înscrisuri cu privire la topografia locului unde s-a produs altercația dintre părți și la starea conflictuală preexistentă dintre aceștia (filele 17,20 și 21 d.a).

Potrivit motivelor scrise de apel (filele 2-6 d.a.), reiterate întocmai în cadrul dezbaterilor ce au avut loc în fața instanței de control judiciar la termenul de judecată din data de 26 martie 2015, precum și în cuprinsul notelor scrise depuse la dosarul cauzei (filele 24-27 d.a.), apelanta inculpată N. M., a cărei asistență juridică a fost asigurată de către apărătorul ales al acesteia, a solicitat reformarea sentinței penale pronunțată de instanța de fond sub următoarele aspecte:

  • Pe latură penală, în principal, se solicită pronunțarea unei soluții de achitare a inculpatei pentru infracțiunea de vătămare corporală gravă, pe motivul existenței unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei, respectiv excesul justificat prev. de art.44 alin.3 din Codul penal din 1969, în condițiile în care depășirea limitelor unei apărări proporționale cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul a fost determinată de starea de tulburare și de temere ce i-a fost provocată inculpatei de atacul continuu și susținut al părții civile care a fost în permanență înarmat cu cuțitul, considerându-se că prima instanță a reținut în mod greșit, fără o analiză temeinică a împrejurărilor concrete în care s-a produs altercația și a caracteristicilor psiho-fizice ale persoanelor implicate, că depășirea limitelor legitimei apărări s-ar fi produs ca o ripostă exagerată datorată sentimentului de indignare, de mânie și de revoltă în fața violenței nejustificate, cu consecința valorificării eronate a acestei situații drept circumstanța atenuantă legală a excesului scuzabil potrivit art.73 alin.1 lit.a din Codul penal din 1969, iar, în subsidiar, în situația în care s-ar ajunge la concluzia că inculpata se face responsabilă din punct de vedere penal de săvârșirea acestei fapte, față de împrejurările reale în care s-a consumat incidentul violent, de starea conflictuală veche existentă între părți și de referințele personale favorabile ale acesteia, se consideră că ar fi justificată o reindividualizare a pedepsei ce i-a fost aplicată inculpatei prin sentința apelată, în sensul aplicării unei pedepse cu amendă penală; în ceea ce privește infracțiunea de distrugere, se solicită de asemenea, pronunțarea unei soluții de achitare, pe motiv că săvârșirea acesteia a constituit mijlocul material prin care inculpata s-a apărat față de victima care continua să o atace cu cuțitul.
  • Pe latură civilă, se susține, în principal că acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal de către partea civilă G. M. trebuie respinsă ca tardivă, întrucât acesta și-a precizat cuantumul daunelor morale abia la termenul de judecată din data de 26 mai 2014, adică cu mult după termenul din 21 octombrie 2013, când s-a dat citire actului de sesizare a instanței, iar, în subsidiar, că întinderea despăgubirilor civile, atât a celor de natură materială acordate unității medicale în care a fost internată victima, cât și a celor morale la care a fost obligată inculpata către partea civilă, se impune a fi diminuată, mai ales în contextul reținerii circumstanței atenuante prev. de art.73 alin.1 lit.a din Codul penal din 1969, care presupune și concurența unei fapte ilicite a victimei.

La rândul său, apelantul parte civilă G. M., a criticat hotărârea dată asupra fondului cauzei, pe de o parte, pe motiv că prima instanță a procedat la soluționarea în fond a cauzei, în lipsa sa și fără a-l cita în mod legal pentru a participa la judecată, iar pe de altă parte, pe motiv că soluția pronunțată prin sentința apelată este nelegală și netemeinică, prin aceea că, s-a dat o încadrare juridică greșită faptei reținute în sarcina inculpatei, care în opinia sa întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă de omor prev. de art.20 rap. la art.174 din Codul penal din 1969, pedeapsa aplicată inculpatei este excesiv de blândă raportat la gravitatea deosebit de ridicată a faptei comise, iar cuantumul daunelor morale ce i-au fost acordate este nejustificat de mic, mai ales, față de urmările grave produse asupra sănătății și integrității sale fizice ca urmare a faptei ilicite a inculpatei.

Analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu motivele anterior menționate, precum și din oficiu, potrivit art.417 alin.2 Cod de procedură penală, sub toate celelalte aspecte de fapt și de drept ale cauzei, Curtea constată că apelul declarat de partea civilă G. M. este nefondat, în timp ce apelul cu judecarea căruia a fost învestită de către inculpata N. M. este fondat, în limitele și pentru considerentele care se vor arăta în cele ce urmează:

Pe latură penală, Curtea găsește de cuviință ca în prealabil să analizeze chestiunea de ordin procedural invocată de apelantul parte civilă G. M., cu privire la faptul că prima instanță ar fi procedat la soluționarea cauzei pe fond, în lipsa sa și fără a-l cita în mod legal pentru a participa la judecată, critică pe care instanța de apel o găsește ca vădit nefondată, în raport cu împrejurarea că la termenul de judecată din data de 16 ianuarie 2015, când în fața primei instanțe au avut loc dezbaterile asupra fondului cauzei, procedura de citare față de partea civilă G. M. a fost legal îndeplinită, întrucât acesta dobândise termen în cunoștință încă de la termenul de judecată din data de 20 ianuarie 2014 când s-a prezentat personal în fața judecătorului fondului, situație care în aplicarea prevederilor art.353 alin.2 Cod de procedură penală, nu mai impunea citarea sa pentru termenele ulterioare, iar prezența sa la judecată nu era obligatorie potrivit legii.

În ceea ce privește situația de fapt dedusă judecății, Curtea constată că aceasta a fost în mod corect stabilită de către prima instanță, în urma unei evaluări juste și obiective a întregului probatoriu al cauzei, din care rezultă, în afara oricărui dubiu, că în seara zilei de 30 iulie 2010, în jurul orei 22.00, pe fondul unei stări conflictuale preexistente între familiile celor doi, depășind limitele unei apărări proporționale cu gravitatea pericolului la care a fost expusă prin conduita violentă a victimei și cu împrejurările în care s-a produs atacul provenit din partea acesteia, inculpata N. M. l-a agresat fizic pe partea vătămată G. M., folosind o scândură ruptă din gardul acestuia din urmă, obiect cu care i-a aplicat lovituri repetate în zona feței și a toracelui, provocându-i astfel leziuni traumatice care i-au pus viața în primejdie și care au necesitat 40 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, în urma acestor acte de violență fizică victima suferind și o infirmitate fizică permanentă prin ruperea și extirparea splinei.

De altfel, din examinarea poziției procesuale a inculpatei apelante N. M. se poate observa că aceasta a recunoscut respectiva faptă de agresiune fizică în materialitatea ei, apărarea pe care inculpata și-a formulat-o în mod constant pe parcursul procesului penal, în scopul de a fi absolvită de răspundere penală, întemeindu-se în esență pe faptul că depășirea limitelor unei apărări proporționale cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul ar fi fost determinată de starea de tulburare și de temere ce i-a fost provocată de atacul continuu și susținut al părții civile, care a fost în permanență înarmat cu cuțitul, situație ce ar atrage incidența cauzei de înlăturare a caracterului penal al faptei, conform art.44 alin .3 din Codul penal din 1969 (excesul justificat).

Sub acest aspect, însușindu-și întru-totul analiza pertinentă și obiectivă pe care judecătorul fondului a realizat-o cu privire la succesiunea episoadelor de violență ce s-au derulat pe parcursul altercației dintre părți, Curtea găsește că această apărare a inculpatei este lipsită de un fundament faptic real, întrucât, astfel cum desfășurarea evenimentelor o evidențiază cu prisosință, riposta exagerată a inculpatei nu s-a datorat vreunei stări de tulburare sau temere care să-i fi fost provocată acesteia de atacul provenit din partea victimei. Pentru formularea unei atare concluzii Curtea găsește ca fiind relevante, pe de o parte, împrejurarea că în etapa premergătoare acțiunii de lovire a victimei, inculpata fiind vădit iritată de conduita recalcitrantă a părții civile care profera injurii la adresa sa și a familiei sale, pe fondul unei stări tensionate preexistente, s-a îndreptat către aceasta, iar după ce a reușit să pareze cu mâna lovitura pe care partea civilă a încercat să i-o aplice cu cuțitul și din cauza îmbrâncelii produse în acest context, amândoi s-au dezechilibrat și au căzut în șanț, inculpata, deși avea posibilitatea să o facă, mai ales că în apropiere se aflau și alte persoane ce ar fi putut s-i ofere ajutor la nevoie, nu a părăsit locul incidentului spre a evita escaladarea conflictului, ci dimpotrivă a rămas la fața locului continuând altercația cu partea civilă, atitudine ce nu sugerează nici pe departe existența vreunei stări de temere sub stăpânirea căreia să se fi aflat inculpata ca urmare a conduitei violente a victimei, iar pe de altă parte, faptul că în timpul acțiunilor de agresiune fizică exercitate de inculpată asupra victimei, conduita concretă a acesteia din urmă, la un moment dat, a încetat să mai reprezinte o amenințare reală și serioasă pentru persoana inculpatei, în sensul că, după ce a căzut a doua oară la pământ sub tirul loviturilor aplicate de inculpată cu scândura ruptă din gard, victima, deși continua să țină în mână cuțitul cu care era înarmată, nu a mai avut în mod obiectiv posibilitatea de a exercita vreun atac material asupra inculpatei, mai cu seamă că din cauza stării avansate de ebrietate în care se afla, capacitățile sale psiho-fizice de reacție erau vizibil alterate, aspect pe care inculpata îl cunoștea îndeajuns de bine încă din prima etapă a conflictului, și cu toate acestea inculpata a continuat exercitarea actelor de violență asupra victimei, ceea ce evidențiază din partea acesteia starea de indignare și de mânie sub imperiul căreia a reacționat vis a vis de comportamentul nejustificat al părții civile.

Astfel fiind, Curtea constată ca nefondată solicitarea principală a inculpatei apelante de a se dispune achitarea sa pe temeiul existenței cauzei de neimputabilitate a excesului justificat, prev. de art.44 alin.3 din Codul penal din 1969.

De asemenea, Curtea constată că nu poate fi dat curs favorabil nici solicitării inculpatei apelante de pronunțare a unei soluții de achitare pentru infracțiunea de distrugere, constând în degradarea gardului împrejmuitor al locuinței părții civile G. M. prin smulgerea unor scânduri din acesta, pe motiv că săvârșirea acestei fapte ar fi constituit mijlocul material prin care s-a apărat față de acțiunile agresive ale victimei care continua să o atace cu cuțitul, întrucât fapta respectivă, care are o existență de sine stătătoare, se circumscrie, atât sub aspect obiectiv, cât și subiectiv, conținutului constitutiv al infracțiunii de distrugere prev. de art.217 alin.1 Cod penal din 1969, între aceasta și infracțiunea de vătămare corporală gravă existând o conexitate etiologică (de tip mijloc-scop), în sensul că cea dintâi infracțiune a constituit mijlocul cu ajutorul căruia a fost săvârșită cea de-a doua infracțiune.

Referitor la critica apelantului parte civilă G. M., conform căreia prima instanță ar fi dat o greșită încadrare juridică faptei de agresiune fizică exercitată asupra sa de către inculpata N. M., care în opinia sa ar întruni elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă de omor, iar nu pe cele ale infracțiunii de vătămare corporală gravă, Curtea găsește că nici aceasta nu este întemeiată, întrucât, împrejurările în care fapta a fost săvârșită (pe fondul unei stări conflictuale generată de însăși conduita violentă nejustificată a victimei), natura instrumentului folosit (o scândură ruptă dintr-un gard învechit), zonele corporale vizate (față și torace - necalificate ca având caracter vital), precum și intensitatea medie a loviturilor aplicate de o persoană de sex feminin, ilustrează faptul că inculpata nu a acționat cu intenția de a suprima viața victimei, ci cu aceea de a aplica acesteia o corecție fizică, punerea în primejdie a vieții persoanei vătămate survenind, în mod obiectiv, ca rezultat mai grav, în discordanță cu ceea ce inculpata a acceptat prin săvârșirea faptei de vătămare a integrității corporale a victimei.

Cu privire la legea penală mai favorabilă, Curtea constată că legea penală veche, sub imperiul căreia au fost comise faptele reținute în sarcina inculpatei, este mai favorabilă acesteia, astfel că în mod corect prima instanță a făcut aplicarea acesteia, potrivit art.5 alin.1 Cod penal.

Sub acest aspect, Curtea observă că infracțiunea de vătămare corporală gravă este pedepsită, potrivit art.182 alin.1 și 2 din Codul penal din 1969, cu închisoare de la 2 la 10 ani, iar, conform art.194 alin.1 lit.a și e din noul Cod penal, aceeași faptă este sancționată cu închisoare de la 2 la 7 ani, însă reținerea incidenței în speță, a circumstanței atenuante legale a excesului justificat, pe care o prevede, în mod identic, sub aspectul condițiilor de existență, atât legea penală veche (art.73 lit.a din Codul penal din 1969), cât și legea penală nouă (art.75 alin.1 lit.b din noul Cod penal), face ca prima lege, în pofida maximului special mai mare, să fie mai favorabilă inculpatei, în raport cu efectele pe care acea circumstanță le produce. În concret, potrivit legii penale vechi (art.76 alin.1 lit.d din Codul penal din 1969), prezența circumstanței respective determină coborârea obligatorie a pedepsei sub minimul special prevăzut în norma de incriminare, până la minimul general, astfel că inculpatei i se poate aplica o pedeapsă cuprinsă între 15 zile închisoare și 1 an, 11 luni și 29 zile închisoare. În schimb, conform legii penale noi (art.76 alin.1 din noul Cod penal), prezența aceleiași circumstanțe determină reducerea cu o treime a limitelor speciale prevăzute în norma de incriminare, astfel că inculpatului i se poate aplica o pedeapsă cuprinsă între 1 an și 4 luni închisoare și 4 ani și 8 luni închisoare, atât minimul, cât și maximul fiind, prin urmare, superioare celor atrase de aplicarea legii penale vechi. De asemenea, și în privința infracțiunii de distrugere prev. de art.217 alin.1 din Codul penal din 1969, care în reglementarea noului Cod penal își găsește corespondent în norma de încriminare prev. de art.253 alin.1 din acest act normativ, Curtea constată că tot legea veche se înfățișează ca fiind legea penală mai favorabilă inculpatei, întrucât limita minimă a pedepsei prevăzute de vechea reglementare pentru această infracțiune (de 1 lună închisoare), este mai mică decât aceea prevăzută de legea nouă pentru aceeași faptă (de 3 luni închisoare).

Modul de individualizare judiciară a pedepsei aplicată inculpatei N. M. prin sentința apelată pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală gravă a făcut obiectul criticilor de netemeinicie atât din partea inculpatei apelante, care a solicitat aplicarea unei amenzi penale pentru această faptă, cât și din partea apelantului parte civilă, care a solicitat dimpotrivă, o pedepsire mai drastică a inculpatei pentru conduita agresivă de care s-a dovedit capabilă.

Sub acest aspect, Curtea constată, contrar criticilor anterior menționate, că pedeapsa respectivă a fost în mod legal stabilită și deopotrivă just individualizată de către prima instanță, la determinarea duratei acesteia, dându-se eficiență corespunzătoare atât circumstanței atenuante legale a excesului justificat prev. de art.73 alin.1 lit.a din Codul penal din 1969, cât și tuturor criteriilor generale de individualizare judiciară prev. de art.72 din același cod.

Astfel, pedeapsa de 8 luni închisoare aplicată inculpatei pentru infracțiunea de vătămare corporală gravă, situată sub limita minimului special prevăzut de lege pentru această infracțiune, ca efect al reținerii incidenței circumstanței atenuante legale prev. de art.73 alin.1 lit.a din Codul penal din 1969, reflectă în mod corespunzător atât gravitatea și consecințele infracțiunii asupra sănătății și integrității fizice a părții civile (căreia i-au fost provocate leziuni traumatice care i-au pus viața în primejdie și care au necesitat 40 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare și totodată i-a fost cauzată și o infirmitate fizică permanentă prin ruperea și extirparea splinei), dar și împrejurările concrete în care fapta a fost comisă (ce diminuează răspunderea penală a autorului), datele personale ale inculpatei (în vârstă de 47 de ani, necunoscută cu antecedente penale, integrată social, având o familie organizată, la întreținerea căreia contribuie în mod substanțial și confruntându-se cu anumite afecțiuni medicale de natură psihiatrică) și conduita procesuală a acestuia (care nu a negat săvârșirea faptei, însă a susținut că ar fi acționat în condiții de legitimă apărare și a avut un comportament corespunzător în fața organelor judiciare, prezentându-se la fiecare chemare), aspecte în raport cu care Curtea apreciază că această pedeapsă este echitabilă și suficientă pentru sancționarea justă a inculpatei, dar și pentru asigurarea îndreptării sale, mai ales că timp de aproape 5 ani, cât s-a scurs de la comiterea faptei deduse judecății, aceasta nu a mai intrat în conflict cu legea penală.

În același sens, Curtea învederează inculpatei apelante că nu este legal posibil că pentru această faptă să-i fie aplicată pedeapsa amenzii penale, așa cum a solicitat apărarea acesteia, întrucât singura sancțiune prevăzută de lege pentru respectiva infracțiune este pedeapsa închisorii cuprinsă între 2 și 10 ani, iar, în raport cu aceste limite speciale de pedeapsă, potrivit art.76 alin.1 lit.d din Codul penal din 1969, efectul reținerii incidenței unor circumstanțe atenuante (judiciare sau legale), constă în coborârea obligatorie a pedepsei sub minimul special prevăzut în norma de incriminare, până la minimul general, ceea ce presupune că inculpatei i se poate aplica doar o pedeapsă cu închisoare cuprinsă între 15 zile și 1 an, 11 luni și 29 de zile, însă nu și pedeapsa amenzii penale.

Pe latură civilă, Curtea constată, cu titlu preliminar, că nu poate fi acceptată solicitarea apelantei inculpate N. M. de respingere ca tardiv formulată a acțiunii civile exercitată în cadrul procesului penal de către persoana vătămată G. M., întrucât constituirea acestuia ca parte civilă a avut loc încă din cursul urmăririi penale, iar potrivit Codului de procedură penală sub imperiul căruia a fost pornită respectiva acțiune civilă permitea ca natura și cuantumul despăgubirilor solicitate pentru repararea prejudiciului suferit să fie precizate ulterior, pe parcursul cercetării judecătorești.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor civile la care a fost obligată inculpata prin sentința apelată, Curtea găsește ca fiind parțial fondată critica acesteia conform căreia, deși prima instanță a reținut, în mod corect, o culpă concurentă a victimei, în raport cu starea de pericol ce a fost generată de aceasta prin atacul nejustificat dezlănțuit asupra inculpatei și care a determinat riposta exagerată a acesteia din urmă, totuși nu a dat nicio eficiență acestei împrejurări cu ocazia determinării cuantumului despăgubirilor acordate.

Ca atare, în privința cheltuielilor de spitalizare în cuantum de 4.852,90 lei, cu care S. C. DE URGENȚĂ B.-A. s-a constituit parte civilă, conform art.313 din Legea nr.95/2006, dovedită prin decontul prezentat primei instanțe, Curtea constată că Inculpata nu poate fi obligată, în mod legal, la plata integrală a acestei sume, ci evaluând contribuția culpabilă a acesteia la 50%, va diminua cuantumul despăgubirilor stabilite în sarcina inculpatei cu acest titlu la suma de 2.426,45 lei, corespunzător culpei proprii, diferența fiind imputabilă părții vătămate spitalizate, ca urmare a culpei concurente reținute în sarcina acesteia, motiv pentru care apelul inculpatei va fi admis, sub aspectul anterior arătat.

În schimb, referitor la cuantumul daunelor morale acordate părții civile G. M., pornind de la premisa că acestea nu au un efect reparator, ci unul exclusiv compensator, pentru suferința, de natură fizică și psihică, cauzată părții civile prin fapta ilicită a inculpatei, Curtea consideră că reținerea culpei concurente egale a victimei nu determină, în mod necesar, și reducerea la jumătate a cuantumului lor, astfel că, luând în considerare gravitatea urmărilor pe care acțiunea agresivă a inculpatei le-a avut asupra sănătății și integrității corporale a victimei, unele dintre acestea având chiar caracter iremediabil (infirmitatea fizică permanentă provocată victimei prin pierderea splinei), precum și intensitatea traumelor fizice, dar mai ale psihice, ce i-au fost pricinuite victimei pe fondul acestor consecințe, Curtea apreciază că suma de 15.000 lei acordată părții civile G. M. cu titlu de daune morale prin sentința apelată nu se impune a fi diminuată, aceasta fiind de natură să compenseze în mod just prejudiciul moral suferit de partea civilă și, de asemenea, este și echitabilă în raport cu circumstanțele reale în care a fost comisă fapta reținută în sarcina inculpatei, fără însă a constitui o obligație împovărătoare pentru aceasta din urmă.

Pentru aceleași argumente, Curtea nu poate primi nici solicitarea în sens contrar a apelantului parte civilă G. M., care a vizat satisfacerea integrală a pretențiilor civile îndreptate împotriva inculpatei, fiind cât se poate evidentă concluzia că cererea acestuia de acordare cu titlu de daune morale a sumei de 87.999 de euro prezintă un pronunțat caracter speculativ și urmărește realizarea unei îmbogățiri fără just temei.

Față de toate aceste considerente, Curtea, în temeiul art.421 pct.2 lit.a Cod de procedură penală, va admite apelul declarat de inculpata N. M., va desființa, în parte, sentința penală atacată, în limitele deja precizate și, procedând la rejudecarea în fond a cauzei, va hotărî în sensul celor anterior menționate.

Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate, care nu au fost contestate și în privința cărora nu se constată, nici din oficiu, motive de desființare.

Totodată apelul declarat de partea civilă G. M., urmează a fi respins ca nefondat, potrivit art.421 pct.1 lit.b Cod de procedură penală.

Întrucât se află în culpă procesuală prin respingerea apelului propriu, în temeiul art.275 alin.2 Cod de procedură penală, partea civilă G. M. va fi obligat la plata de cheltuieli judiciare către stat, în timp ce cheltuielile judiciare, ocazionate de judecarea apelului admis al inculpatei, vor rămâne în sarcina statului potrivit art.275 alin.3 Cod de procedură penală,

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE:

În temeiul art.421 pct.2 lit.a Cod de procedură penală, admite apelul declarat de inculpata N. M. împotriva sentinței penale nr.376/10.02.2015, pronunțată de Judecătoria G., în dosarul nr._ .

Desființează, în parte, sentința penală apelată și în fond rejudecând:

Reduce cuantumul despăgubirilor civile la care a fost obligată inculpata N. M. către partea civilă S. C. DE URGENȚĂ B. A. pentru cheltuielile de spitalizare ocazionate cu îngrijirile medicale acordate victimei G. M., de la 4.852,90 lei la 2.426,45 lei.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.

În temeiul art.421 pct.1 lit.b Cod de procedură penală, respinge, ca nefondat, apelul declarat de partea civilă G. M. împotriva aceleiași sentințe penale.

În temeiul art.275 alin.2 Cod de procedură penală, obligă pe partea civilă G. M. la 300 lei cheltuieli judiciare către stat, iar cheltuielile judiciare din apelul inculpatei rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi 26 martie 2015.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,

M. C. C. C.

GREFIER,

G. A. I.

red./t.red. jud.C.C.

ex.7

red. jud.A.-E. Ș.-Jud.G.

← Lovirea sau alte violenţe (art. 180 C.p.). Decizia nr....  Furt (art.228 NCP). Decizia nr. 499/2015. Curtea de Apel... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Vătămarea corporală gravă (art. 182). Decizia nr. 474/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI