Lovirea sau alte violenţe. Art. 180 C.p.. Decizia nr. 504/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 504/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 30-03-2015 în dosarul nr. 504/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A II-A PENALĂ
DOSAR NR._ (_ )
DECIZIA PENALĂ NR.504/A
Ședința publică din data de 30 martie 2015
Curtea constituită din:
Președinte: C. B.
Judecător: M.-A. M.
Grefier: E.-A. N.
* * * * * * * * *
Ministerul Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror C. A..
Pe rol soluționarea cauzei penale având ca obiect apelul declarat de P. de pe lângă Judecătoria A. împotriva sentinței penale nr.156 din data de 12 septembrie 2014, a Judecătoriei A., pronunțată în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă intimatul-inculpat B. L., personal și asistat de apărător ales-avocat C. C., conform împuternicirii avocațiale nr._, lipsind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită să se procedeze la audierea inculpatului, față de apelul formulat de către P. de pe lângă Judecătoria A. limitat la soluția de achitare parțială pentru infracțiunea de amenințare dispusă în cauză.
Totodată, față de soluția de achitare parțială și față de apelul formulat de P. de pe lângă Judecătoria A., solicită să se dispună citarea intimatelor-părți vătămate D. I. și B. C.-A., cu avertisment amendă, care au dat declarații în faza de urmărire penală și cercetare judecătorească cu privire la fapta de amenințare transmisă telefonic celeilalte părți vătămate.
La interpelarea Curții, intimatul-inculpat B. L., arată că își menține declarațiile date în cauză și nu dorește să dea declarații suplimentare în fața instanței de apel.
Curtea, după deliberare, respinge cererile de solicitare a probatoriului formulate de către reprezentantul Ministerului Public, în temeiul disp. art.100 alin.4 lit.b Cod procedură penală, având în vedere că pentru conturarea infracțiunii de amenințare au fost administrate suficiente probe de către instanța de fond, aspect cu privire la care, în măsura în care instanța de apel va aprecia, în cadrul deliberării, că se impune suplimentarea probatoriului în acest sens, va repune cauza pe rol.
Nemaifiind cereri de formulat sau excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită admiterea apelului, desființarea parțială a hotărârii atacate, iar, pe fond, rejudecând, pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice, în sensul condamnării inculpatului la o pedeapsă proporțională cu gravitatea pericolului social al infracțiunii prevăzute de art.193 vechiul Cod penal.
În ceea ce o privește pe persoană vătămată B. C.-A., solicită să se aibă în vedere că soluția pronunțată de instanța de fond este consecința unei interpretări greșite a probatoriului administrat în cauză, în realitate, rezultând, în mod cert, că inculpatul, după acel incident, a amenințat-o telefonic pe această parte vătămată.
Arată că această amenințare a fost cunoscută de cealaltă persoană vătămată D. I., aspect ce rezultă din declarațiile celor două persoane vătămate, acestea fiind susținute de demersul procesual al părții vătămate B. și mai ales declarația inculpatului care a recunoscut, încă, din fața instanței de fond, faptele astfel cum acestea au fost reținute în actul de sesizare al instanței de judecată.
Totodată, solicită, în măsura în care instanța de judecată va admite apelul formulat de către P. de pe lângă Judecătoria A., aplicarea dispozițiilor legale în materia sancționării concursului de infracțiuni și menținerea soluției instanței de fond cu privire la pedeapsa amenzii penale, aplicându-i și pentru fapta de amenințare o altă amendă penală, urmând să se aplice dispozițiile privitoare la concursul de infracțiuni și să i se aducă la cunoștință inculpatului prevederile disp. art.631 vechiul Cod penal referitoare la plata amenzii cu rea-credință, text ce a fost omis de către instanța de judecată.
Apărătorul ales al intimatului-inculpat B. L., având cuvântul, solicită respingerea apelului declarat de către P. de pe lângă Judecătoria A., apreciind că modalitatea în care instanța de fond a motivat achitarea inculpatului este pertinentă și se probează numai pe probele existente în dosar.
Arată că, instanța de fond, a instaurat faptul că, modalitatea în care s-a comis fapta, prin amenințare telefonică, nu se poate ajunge la crearea unei temeri serioase pentru orice persoană amenințată în această manieră.
În subsidiar, în măsura în care instanța apreciază că este admisibil apelul declarat de către P. de pe lângă Judecătoria A., arată că achiesează la punctul de vedere al acestuia.
Intimatul-inculpat B. L., personal, în ultimul cuvânt, arată că regretă fapta și nu a sunat-o pe partea vătămată ca să o amenințe.
CURTEA
Asupra apelului penal de față:
Prin sentința penală nr. 156 pronuntata la data de 12.09.2014 de Judecătoria A., in dosarul nr._, s-a dispus „În baza art. 180 alin. 2 Cod penal, art. 63 alin. 2 Cod penal, cu aplic. art. 5 Noul Cod penal, art. 396 alin. 1, alin. 2, art. 396 alin. 10 Cod procedura penala condamna pe inculpatul B. L. la 1000 lei amendă penală, pentru infracțiunea de lovire și alte violențe prevăzute de art. 180 alin. 2 Cod penal (parte vatamata B. C. A. –fapta din 27.05.2012).
În baza art. 193 Cod penal, cu aplicarea art. 5 Noul Cod penal, 396 alin. 1, 5 raportat la art. 16 alin. 1 lit. b) Cod procedură penală, achită pe inculpatul B. L. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de amenințare, săvarsita asupra partii vatamate B. C. A. – fapta din 28.05.2012.
În baza art. 396 alin. 1, 6 raportat la art. 16 alin. 1 lit. g) Cod procedură penală încetează procesul penal având ca obiect săvârșirea de către inculpatul B. L. a infracțiunii de lovire și alte violențe prevăzute de art. 180 alin. 2 Cod penal, ca urmare a împăcării părților (parte vatamata D. I.).
În baza art. 396 alin. 1, 5 raportat la art. 16 alin. 1 lit. b ) teza I Cod procedură penală, cu aplicarea art. 4 teza I Cod penal și art. 3 alin. 1 din Legea 187/2012 de punere în aplicare a Noului Cod penal achită pe inculpatul B. L., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de portul, fără drept, în locurile și împrejurările în care s-ar putea primejdui viața sau integritatea corporală a persoanelor …, prevăzută și pedepsită de art. 2 alin. 1 pct. 1 din Legea nr. 61/1991, republicată.
În baza art. 397 Cod procedură penală ia act că partile vătămate B. C. A. si D. I. și S. Judetean de Ambulanta Teleorman nu s-au constituit parti civile în cauză.
În baza art. 274 alin. 1, art. 275 alin. 1 pct. 2 lit. d C.pr. penala stabileste cuantumul cheltuielilor judiciare catre stat la suma de 700 lei, si obligă inculpatul sa achite suma de 600 lei si partea vatamata D. I. suma de 100 lei”
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin rechizitoriul întocmit de P. de pe lângă Judecătoria A. la data de 7 februarie 2013, în dosarul nr. 1811/P/2012, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului B. L., CNP_, fiul lui D. și M., născut la data de 19.07.1991, în municipiul A., județul Teleorman, cu domiciliul în ., cetățenia română, studii 10 clase, tară ocupație, fără antecedente penale, pentru săvârșirea infracțiunilor de „port fără drept al cuțitului", „lovire sau alte violențe" și „amenințare", prevăzute de art. 2 alin.l pct. 1 din Legea nr. 61/1991, art. 180 alin.2 Cod penal, art. 180 alin.2 Cod penal, art. 193 alin.l Cod penal, totul cu aplic. art. 33 lit.a Cod penal.
S-a reținut în esență, prin actul de sesizare a instanței, că, la data de 27.05.2012, la Secția nr. 1 Politie Rurală A., partea vătămată D. I., din ., a formulat plângere penală, sesizând faptul că, în seara de 27.05.2012, învinuitul B. L., a lovit-o cu un cuțit pe care îl avea asupra sa, în mâna dreaptă și coapsa stângă, producându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare, un număr de 2-3 zile de îngrijiri medicale.
La data de 28.05.2012, la Secția nr. 1 Poliție Rurală A., partea vătămată B. C. A., din ., a formulat plângere penală, sesizând faptul că, în seara de 27.05.2012, învinuitul B. L., a lovit-o cu un cuțit pe care îl avea asupra sa, în mâna dreaptă, producându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare, un număr de 7-8 zile de îngrijiri medicale, iar în ziua de 28.05.2012, a amenintat-o telefonic, cu acte de violentă.
În cursul urmăririi penale au fost administrate următoarele mijloace de probă: plângeri penale, process-verbal de efectuare a actelor premergătoare, certificate medico-legale, declarații părți vătămate, ordonanță de conexare, declarații învinuit.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei A. la data de 11.02.2013, sub nr._ .
La primul termen de judecată s-au prezentat inculpatul și partea vătămată D. I., care au arătat că partea vătămată B. C. A. se află în Spania, necunoscând adresa acestuia., motiv pentru care instanța a dispus citarea acestuia, prin afișare, la sediul consiliului local Țigănești, în temeiul dispozițiilor art. 177 alin. 9 Cod procedură penală.
La termenul din 24 mai 2013 inculpatul a solicitat amânarea cauzei în vederea împăcării cu părțile vătămate.
La termenul din 21 iunie 2013 instanța a dispus citarea martorului D. S., rezultat din declarația dată de partea vătămată B. C. A. la urmărirea penală.
La termenul din 28 februarie 2014 instanța, în baza art. 386 Cod procedură penală raportat la art. 5 Noul Cod penal, dispune schimbarea încadrării juridice dată faptelor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, din infracțiunile prevăzute de art. 2 alin. 1 pct. 1 din Legea nr. 61/1991, art. 180 alin. 2 Cod penal, art. 180 alin. 2 Cod penal, art. 193 alin. 1 Cod penal, totul cu aplicarea art. 33 lit. a Cod penal în infracțiunile prevăzute de art. 372 alin. 1 Noul Cod penal, art. 180 alin. 2 Cod penal, art. 180 alin. 2 Cod penal și art. 206 alin. 1 Noul Cod penal. La același termen de judecată a fost ascultat martorul D. S..
La termenul din 9 mai 2014 au fost ascultați partea vătămată D. I. și inculpatul, care au solicitat acordarea unui nou termen de judecată în vederea împăcării, arătând că partea vătămată B. C. A. urmează să revină în țară.
Părțile vătămate B. C. A. și D. I. depun la dosar la data de 28 mai 2014, respectiv 2 iunie 2014, declarații prin care arată că nu doresc să se împace cu inculpatul.
Inculpatul a recunoscut faptele pentru care a fost trimis în judecată prin actul de sesizare, arătând că doreșete să se împace cu ambele părți vătămate.
În raport de faptul ca inculpatul nu a contestat temeinicia administrarii probatoriului administrat în faza de urmarire penala, instanta a facut aplicarea prev. art. 374 alin. 7 C.pr. penala, aplicabile in cauza, in raport de prev. art. 7 din Legea 255/2013, apreciind ca nu e necesara readministrarea probatoriilor, urmand sa le valorifice pe fondul cauzei.
În faza cercetării judecatorești, audiat fiind, inculpatul a invocat faptul că s-a împăcat cu partea vătămată D. I., împrejurare confirmată de aceasta din urmă, prezentă la rândul său la termenul de judecată din data de 09.05.2014, când a declarat (fila 77 dosar) că nu are nicio pretenție de la inculpat și înțelege să se împace cu acesta. Revenirea ulterioară a părtii vătămate care a înaintat o declaratie olografă la dosar în care arată că nu mai dorește să se împace cu inculpatul, nu poate produce efecte juridice, împăcarea fiind totală, necondiționată, irevocabilă și exprimată în ședință publică în fața instanței.
Mai mult decât atât, partea vătămată D. I. a învederat instantei și faptul că nu mai are pretenții civile de la inculpat, or, renunțarea la pretențiile civile se subsumează unei împăcări totale, necondiționate si irevocabile.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel P. de pe lângă Judecătoria A., solicitând, în esență, admiterea apelului și desființarea sentinței instanței de fond iar în rejudecarea cauzei penale dispunerea unei soluții de condamnare a inculpatului și pentru infracțiunea de amenințare avand în vedere că materialul probatoriu pe baza căruia s-a dispus trimiterea în judecată dovedește vinovăția inculpatului în raport de ambele infracțiuni. De asemenea, s-a arătat că prima instanța a omis să pună în vedere inculpatului dispozițiile art. 63/1 C.penal din 1969 privind cauzele de înlocuire a pedepsei amenzii penale cu pedeapsa închisorii.
Curtea, analizând apelul declarat în cauză în raport de art.417 C. pr. pen., sub toate aspectele de fapt și de drept, apreciază că acesta este parțial fondate, pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește situația de fapt în legătură cu infracțiunea de amenințare, Curtea reține că data de 27.05.2012, la Sectia 1 Politie Rurală A. a fost înregistrată sub nr._ plângerea penală prealabilă formulată de partea vătămată D. I., împotriva inculpatului B. L., pentru faptul că în data de 27.05.2012 acesta din urmă l-a lovit în picior cu un cuțit.
Totodată, la data de 28.05.2012, la aceeași unitate de politie a fost înregistrată plângerea prealabilă formulate de partea vătămată B. C. A., împotriva aceluiași inculpat, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de lovire și amenințare.
Cu privire la fapta de amenințare pentru care inculpatul a fost trimis în judecată prin actul de sesizare, comisă în dauna partii vătămate B. C. A., această prezumtivă faptă a constat în amenintare telefonică cu acte de violentă, a doua zi după incidentul în care inculpatul a lovit persoana vătămată.
Inculpatul, deși a recunoascut lovirea persoanelor vătămate, a declarat constant că nu a exercitat nici o activitate de amenintare a acestei victime, iar partea civilă a declarat că are cunostintă de această amenintare telefonică chiar de la B. A. după ce în prealabil a declarat aspecte ce nu pot fi reținute avand în vedere că pe declaratia olografă din dosarul penal, fila 23 verso, apar modificări vizibile cu pastă albă, existând un dubiu serios în privința veridicității conținutului acestui mijloc de probă.
Instanța de fond a apreciat în mod just că singura solutie rezonabilă si viabilă cu privire la acuzatia de amenintare împotriva părtii vătămate B. A., pusă în sarcina inculpatului prin actul de sesizare nu poate fi decât achitarea, în temeiul art. 16 alin. 1 lit. b teza I C.pr.penală, fapta neîntrunind obiectiv elementele constitutive ale infractiunii, subsumat neprevederii în legea penală, ca o soluție de compromis și echitabilă în raport cu solutia de constatare a inexistenței faptei.
Curtea arată că având în vedere că, la pronunțarea unei condamnări, instanța trebuie să-și întemeieze convingerea vinovăției inculpatului pe bază de probe sigure, certe și întrucât în cauză probele în acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive sau sunt incomplete, lăsând loc unei nesiguranțe în privința vinovăției inculpatului, se impune a se da eficiență regulii potrivit căreia „orice îndoială este în favoarea inculpatului” (in dubio pro reo).
Regula in dubio pro reo constituie un complement al prezumției de nevinovăție, un principiu instituțional care reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat în art. 4 C. proc. pen., se regăsește în materia probațiunii. Ea se explică prin aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susținerea vinovăției celui acuzat conțin o informație îndoielnică tocmai cu privire la vinovăția făptuitorului în legătură cu fapta imputată, autoritățile judecătorești penale nu-și pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine și, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăției acuzatului și să-l achite. Înainte de a fi o problemă de drept, regula in dubio pro reo este o problemă de fapt. Înfăptuirea justiției penale cere ca judecătorii să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunță, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă (fapta supusă judecății).
Numai așa se formează convingerea, izvorâtă din dovezile administrate în cauză, că realitatea obiectivă (fapta supusă judecății) este, fără echivoc, cea pe care o înfățișează realitatea reconstituită ideologic cu ajutorul probelor. Chiar dacă în fapt s-au administrat probe în sprijinul învinuirii, iar alte probe nu se întrevăd ori pur și simplu nu există, și totuși îndoiala persistă în ce privește vinovăția, atunci îndoiala este „echivalentă cu o probă pozitivă de nevinovăție” și deci inculpatul trebuie achitat
În tot cursul procesului penal inculpatul a dat declarații care nu sunt infirmate practic de alte mijloace de probă care să ateste fără dubiu că varianta inculpatului nu este una veridică. În plus trebuie observat și faptul că persoana vătămată nu ar fi recepționat aceste prezumtive amenințări în mod direct din partea inculpatului ci în mod indirect prin intermediul B. A., neputandu-se stabili cu exectitate conținutul acestor amenințări sau modul cum acestea au fost transmise de către B. A. către persoana vătămată. În orice caz, nu se poate stabili dacă aceste presupuse amenințări ar fi fost apte de a produce o temere reală pentru persoana vătămată.
Astfel, față de toate aceste considerente, Curtea constată că soluția adoptată de prima instanță este una foarte corectă și va respinge ca nefundat acest motiv de apel al Parchetului de pe lângă Judecătoria A..
În ceea ce privește faptul că prima instanța a omis să pună în vedere inculpatului dispozițiile art. 63/1 C.penal din 1969 privind cauzele de înlocuire a pedepsei amenzii penale cu pedeapsa închisorii, acest motiv de apel este în mod evident întemeiat. Odată cu stabilirea, de altfel în mod corect, a legii penale mai favorabile ca fiind codul penal din 1969 și impunerea unei pedepse cu amenda penală pentru infracțiunea săvarșită, instanța de fond era obligată la a pune în vedere inculpatului dispozițiile art. 63/1 C.penal din 1969 privind cauzele de înlocuire a pedepsei amenzii penale cu pedeapsa închisorii, respectiv în cazul neexecutării cu rea credință a pedepsei amenzii penale.
Față de aceste motive,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
În baza art. 421 pct. 2 lit. a CPP. admite apelul declarat de P. de pe langă Judecătoria A. impotriva sentintei penale nr. 156 pronuntata la data de 12.09.2014 de Judecătoria A., in dosarul nr._ .
Desființează, în parte, sentintei penale nr. 156 pronuntata la data de 12.09.2014 de Judecătoria A., in dosarul nr._ și rejudecand:
Pune în vedere inculpatului dispozițiile art. 63/1 C.penal din 1969 privind cauzele de înlocuire a pedepsei amenzii penale cu pedeapsa închisorii.
Menține celelalte dispoziții ale sentintei penale nr. 156 pronuntata la data de 12.09.2014 de Judecătoria A., in dosarul nr._ .
În temeiul art. 275 alin. 3 C.p.p. cheltuielile judiciare avansate de stat răman în sarcina acestuia.
Onorariul apărătorului din oficiu care a asigurat asistența juridică a intimatului inculpat se va avansa din fondurile MJ către Baroul București.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 30.03.2015
.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
C. B. M. M. A. GREFIER,
E. - A. N.
| ← Furt calificat. Art.229 NCP. Decizia nr. 448/2015. Curtea de... | Contestaţie la executare. Art.598 NCPP. Decizia nr. 176/2015.... → |
|---|
