Verificare măsuri preventive. Art.206 NCPP. Decizia nr. 100/2015. Curtea de Apel CLUJ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 100/2015 pronunțată de Curtea de Apel CLUJ la data de 19-02-2015
Dosar nr._
Operator de date cu caracter personal 8428
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA PENALĂ ȘI DE MINORI
DECIZIA PENALĂ NR.100/2015
Ședința publică de la 19 februarie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE – V. G.
GREFIER - A. B. H.
Ministerul Public, P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție – S. Teritorial Cluj a fost reprezentat prin
procuror – M. T.
Pe rol este judecarea contestației formulate de către D.N.A. - S. TERITORIAL CLUJ împotriva încheierii penale f.n. din data de 11 februarie 2015 a Tribunalului S. pronunțată în dosarul nr._, având ca obiect înlocuirea măsurii arestului preventiv cu măsura arestului la domiciliu față de inculpatul P. G. V..
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă inculpatul P. G. V., în stare de arest preventiv, asistat de avocat ales T. C., din Baroul Cluj, cu împuternicire la dosar.
S-a făcut referatul cauzei după care, nefiind alte cereri de formulat sau excepții de ridicat, judecătorul de cameră preliminară acordă cuvântul asupra contestației.
Reprezentanta Ministerului Public susține contestația formulată împotriva încheierii din data de 11.02.2015, pronunțată în dosarul nr._ 12 al Tribunalului S. privind pe inculpatul P. G. V., prin care s-a dispus înlocuirea măsurii arestului preventiv față de acesta cu măsura arestului la domiciliu prev. de art.218 CPP. Apreciază netemeinică încheierea atacată, astfel că în temeiul art.425 ind.1 al.7 pct.2 lit.a CPP solicită admiterea contestației, desființarea încheierii atacate și rejudecând cauza, să se dispună respingerea cererii de înlocuire a măsurii arestului preventiv cu măsura arestului la domiciliu, cu consecința menținerii măsurii arestării preventive a inculpatului P. G. V. ca fiind temeinică și legală.
Face trimitere la dispozițiile art.242 CPP potrivit cărora măsura arestării preventive poate fi înlocuită cu o măsură preventivă mai ușoară dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru luarea acesteia și, în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei și a conduitei procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura preventivă mai ușoară este suficientă pentru realizarea scopului prev. de art.202 al.1 CPP. De asemenea, face referire la dispozițiile art. 202 al.3 CPP potrivit cărora orice măsură trebuie să fie proporțională cu gravitatea acuzațiilor aduse persoanei față de care este luată și necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia. Or, din punct de vedere al proporționalității, apreciază că măsura arestului la domiciliu nu este suficientă pentru atingerea scopului prevăzut de art.202 CPP având în vedere gravitatea acuzațiilor aduse inculpatului, starea de fapt reținută în rechizitoriu fiind susținută de probe, din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul este autorul infracțiunilor reținute în sarcina sa.
Opinează că instanța de judecată a ignorat împrejurările concrete ale cauzei din care rezultă că, în această cauză, în cursul cercetării judecătorești mai sunt de audiat încă 5 martori care nu au fost audiați până în prezent, iar inculpatul T. O. C. nu a făcut declarații. Apreciază că a fost ignorată și conduita procesuală a inculpatului, care s-a sustras de la urmărire penală 5 ani și jumătate, timp în care au fost desfășurate activități de urmărire care au presupus costuri substanțiale.
Susține că prin dispunerea măsurii arestului la domiciliu există riscul ca inculpatul să se sustragă cercetării judecătorești și chiar inculpatul, în cadrul declarației date, a arătat că, în perioada în care s-a sustras procedurilor judiciare, a cheltuit o semnificativă sumă de bani din suma imputată ca prejudiciu cauzat bugetului de stat. P. urmare, raportat la natura infracțiunilor comise de inculpat, la modalitatea de concepere și realizare a planului și activității infracționale vaste, desfășurată ca urmare a asocierii cu mai mulți inculpați, raportat la urmarea produsă care a constat într-un prejudiciu consolidat cauzat bugetului de stat în valoare de peste 6 milioane lei la care se adaugă majorările de întârziere, raportat la persoana și conduita inculpatului, nu se impune înlocuirea arestului preventiv cu arestul la domiciliu, aceasta din urmă nefiind suficientă pentru realizarea scopului urmărit prin luarea ei.
În concluzie, solicită admiterea contestației, respingerea cererii de înlocuire a măsurii și menținerea măsurii arestului preventiv față de inculpat.
Avocatul inculpatului apreciază nefondată contestația Parchetului și arată că nu s-a subliniat poziția și atitudinea actuală a inculpatului, ci toate considerentele arătate sunt cele din anul 2009. Astfel, trebuie subliniate elementele care există în prezent și trebuie avută în vedere poziția reprezentantului D. în cadrul ședinței de la instanța de fond, care nu a adoptat o poziție de respingere categorică a cererii de înlocuire a măsurii arestului preventiv cu arestul la domiciliu și care, în subsidiar, a solicitat să se aplice inculpatului interdicția de lua legătura cu martorul B. și cu inculpatul T.. Această poziție a acuzării nu este una întâmplătoare, ci atât instanța de judecată, cât și reprezentantul D. au sesizat atitudinea inculpatului, care este una de colaborare, dar și faptul că s-a schimbat ceva în prezenta cauză.
Inculpatul a fost trimis în judecată pentru comiterea infracțiunii de evaziune fiscală, însă propunerea rambursării nelegale de TVA a aparținut inculpatului T., iar inculpatul P. G. V., în cele din urmă, a fost determinat de inculpatul T. să colaboreze la comiterea acestor fapte. În acest sens, învederează declarațiile martorului S. H. și a celorlalți martori audiați în cauză, care au arătat că au fost amenințați sau determinați să colaboreze.
P. urmare, solicită instanței a avea în vedere împrejurările în care inculpatul a ajuns să comită aceste fapte, dar și tratamentul juridic aplicat celorlalți administratori, față de care s-a făcut aplicarea disp. art.18 ind.1 CP pentru că au fost exercitate presiuni asupra lor.
Referitor la sustragerea inculpatului, susține că acesta a fost convins de către inculpatul T. să fugă. Deci, în aceste condiții s-a sustras, însă a fost sub influența totală a inculpatului T., aspect sesizat atât de către instanța de fond, cât și de către reprezentantul Parchetului.
Susține că, în prezent, temeiurile reținute inițial în cauză s-au schimbat, condiții în care apreciază că măsura arestului preventiv nu mai are nicio justificare. Inculpatul P. G. V. este singurul care a dat declarații și a colaborat cu organele judiciare, în cauză fiind audiați aproximativ 60 de martori, iar cei care mai trebuie audiați nu cunosc nimic legat de acest inculpat. Consideră că poziția inculpatului P. G. V. este favorabilă acuzării, astfel că nu poate fi întemeiată cererea Parchetului decât că se solicită o pedeapsă pentru faptele trecute. Or, din acest punct de vedere nu există niciun argument.
Mai solicită a se avea în vedere faptul că inculpatul s-a predat singur autorităților române tocmai pentru a colabora cu acestea, nu a influențat niciun participant la proces, din contră, el a fost cel influențat și a dat declarații sincere.
Referitor la pericolul pentru ordinea publică, apreciază că prin trecerea a 5 ani s-a diminuat rezonanța faptelor asupra ordinii publice, iar arestul la domiciliu este o măsură suficientă pentru buna desfășurare în continuare a procesului penal, dar și oportună dată fiind situația concretă a cauzei. Față de toate aceste considerente, solicită respingerea contestației Parchetului.
Inculpatul P. G. V., având ultimul cuvânt, susține că a fost determinat de către inculpatul T. să comită faptele și să plece din țară. Regretă faptele, își asumă responsabilitatea pentru ele și solicită măsura arestului la domiciliu.
CURTEA
P. încheierea penală din data de 11.02.2015 a Tribunalului S., pronunțată în dosar nr._ 12, în baza art.362 alin. (2) raportat la art.208 C. proc. pen., s-a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive dispusă față de inculpatul P. G. V..
În baza art. 362 al.1 C.p.p., art.242 al. 2 C.p.p., art. 220 C. proc. pen. raportat la art. 218 C. proc. pen., art. 223 alin. 1 lit. a și al.2 C. proc. pen., a fost înlocuită măsura arestării preventive luată față de inculpatul P. G. V. (născut la 28.06.1979, CNP_, fiul lui G. și V., cetățenia română, starea civilă - căsătorit, stagiul militar neîndeplinit, studii superioare, profesia - economist, fără loc de muncă, domiciliul Baia M., .. 60/3, județul Maramureș, adresa unde locuiește efectiv și adresa la care dorește să îi fie comunicate actele de procedură: Cluj N., ., fără antecedentele penale, inculpat în dos. penal nr._ 12 al Tribunalului S.), cu măsura preventivă a arestului la domiciliu prevăzută de art. 218 C. proc. pen.
S-a dispus punerea în libertate a inculpatului P. G. V. la data rămânerii definitive a prezentei încheieri, dacă nu este arestat în altă cauză.
În baza art. 221 alin. (1) C. proc. pen. s-a impus inculpatului obligația de a nu părăsi imobilul din Cluj- N., . A, jud. Cluj, fără permisiunea instanței de judecată.
În baza art. 221 alin. (2) C. proc. pen., pe durata arestului la domiciliu, inculpatul are următoarele obligații:
a) să se prezinte în fața instanței de judecată ori de câte ori este chemat;
b) să nu comunice, direct sau indirect, pe nicio cale, cu inculpații T. O. C., G. C. D., D. R. A., C. D., A. S. E.,M. D., K. R. D., A. C. S., B. D., cu martorii Ș. C., C. I. C., Kumar Amaresh, B. I., S. A. M. și cu av. Cocuța G..
În baza art. 221alin. (4) C. proc. pen. s-a atras atenția inculpatului că, în caz de încălcare cu rea-credință a măsurii sau a obligațiilor care îi revin, măsura arestului la domiciliu poate fi înlocuită cu măsura arestării preventive.
În baza art.221 alin.9 Cod procedură penală, respectarea măsurii arestului la domiciliu și a obligațiilor impuse inculpatului se va verifica periodic de S. Supravegheri Judiciare din cadrul I.P.J.Cluj.
În baza art.275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.
S-a constatat că inculpatul a fost asistat de apărător ales.
Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut analizând măsura preventivă luată față de inculpatul P. G. V., în raport cu actele și lucrările dosarului, dar și cu dispozițiile legale menționate, a apreciat că aceasta s-a dispus în mod legal și temeinic, în sensul că din actele și lucrările dosarului rezultă existența suspiciunii rezonabile că inculpatul a comis faptele reținute în sarcina sa, temeiurile care au justificat măsura preventivă a arestului preventiv fiind reținute în raport de dispozițiile legale în vigoare la momentul dispunerii acesteia.
Temeiurile legale care au determinat inițial luarea măsurii preventive cu privire la inculpat se mențin parțial și în prezent, respectiv există probe și indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune, pentru infracțiunile pentru care inculpatul este cercetat legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare și inculpatul prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
În ceea ce privește necesitatea și, consecutiv, proporționalitatea, menținerii măsurii arestării preventive a inculpatului la acest moment procesual, raportat la realizarea scopului prevăzut de art.202 alin.1 Cod procedură penală, instanța apreciază că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.242 alin.2 Cod procedură penală privind înlocuirea unei măsuri preventive cu o măsură preventivă mai ușoară și condițiile generale pentru luarea măsurii arestului la domiciliu și inclusiv că această măsură este necesară pentru realizarea scopului prevăzut la art.202 alin.1 C.proc.pen, în special pentru asigurarea bunei desfășurări a procesului penal.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului de la Strasbourg a reamintit în cauza J. vs România (2010) că art. 5 par.3 din CEDO cere autorităților naționale cărora li se solicită menținerea detenției provizorii să ia în calcul măsuri alternative prevăzute de lege neprivative de libertate (Jabłoński vs. Polonia - hotărârea din 2000 și Patsouria vs G. - hotărârea din 2007). De asemenea, în alte două relativ recente cauze privind chiar România Curtea a amintit că autoritățile judiciare trebuie să furnizeze motive pertinente și suficiente pentru a justifica necesitatea menținerii reclamantului în stare de detenție provizorie, prezentând fapte concrete pe baza cărora estimează riscul lăsării reclamantului în libertate și să explice imposibilitatea de a aplica măsuri alternative detenției (C. vs Romania- hotărârea din 2008 și Scundeanu vs. Romania – hotărârea din 2010). Aceeași Curte a arătat că acest pericol descrește pe măsura trecerii timpului, iar autoritățile trebuie să motiveze de o manieră concretă necesitatea menținerii stării de arest (I.A. vs. Franța, hotărârea din 1998). Continuarea detenției așadar poate fi justificată dacă din anumite elemente concrete rezultă că trebuie acordată prioritate protejării ordinii publice, libertatea individuală trecând în subsidiar (Smirnova vs. Rusia,hotărârea din 2003).
Or, este adevărat că probele cu privire la împrejurările comiterii faptelor de care este acuzat inculpatul există, ele fiind administrate în cursul urmăririi penale și – în mare măsură - și în cursul judecății, urmând ca evaluarea lor și stabilirea vinovăției să se facă ulterior. Mai este adevărat și că inculpatul a recunoscut în mare măsură acuzele aduse și a dat detalii privind modul de comitere a unora dintre faptele reținute în sarcina sa, fiind dispus să coopereze în continuare cu organele judiciare, la termenul din data de 11.02.2015 a arătat că își menține declarația din 05.02.2015, existând astfel presupunerea legitimă că acesta își va păstra aceeași conduită procesuală corectă în fața instanței învestită cu soluționarea fondului.
Măsura arestării preventive (în lipsă) a inculpatului s-a dispus în urmă cu mai mult de 5 ani.
În cauză, deși față de mai mulți inculpați au fost dispuse anterior măsuri preventive, în prezent, față de nici un inculpat nu mai subzistă astfel de măsuri.
Potrivit art.5 paragraful 3 din CEDO, modificat prin Protocolul nr.11 “orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraf 1 lit.c din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere”.
Conform jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului (a se vedea, cu titlu de exemplu, cauza Slezevicius c. Lituaniei; cauza T. c. României, cauza Allenet de Ribemont c. Franței), caracterul rezonabil al procedurilor în materie penală se apreciază în funcție de complexitatea cauzei în fapt și în drept, atitudinea inculpatului,comportamentul părților, comportamentul autorităților și importanța pentru cel interesat a obiectului procedurii.
Tragerea la răspundere penală și civilă are loc într-un cadru procesual bine definit, care nu poate fi încălcat pentru a se demonstra opiniei publice eficiența organelor judiciare, deschizând astfel calea spre abuzuri. Organele judiciare sunt obligate să instrumenteze cauzele de orice natură cu respectarea legii și a dreptului la un proces echitabil. Conceptul de proces echitabil înseamnă și soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, astfel ca scopurile înfăptuirii actului de justiție să își atingă finalitatea concretă a pedepsirii vinovaților și a despăgubirii celor vătămați în drepturile și interesele lor legitime prin comiterea de infracțiuni. Acestea se realizează exclusiv la finalul procesului penal, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, și nu prin măsuri preventive luate sau menținute cu încălcarea prevederilor legale care reglementează condițiile de aplicabilitate ale acestora.
De asemenea, în analiza îndeplinirii condițiilor necesității și proporționalității măsurii preventive nu trebuie trecute cu vederea nici circumstanțele personale ale inculpatului, faptul că nu are antecedente penale, a recunoscut săvârșirea faptelor, manifestându-și regretul pentru cele comise, iar pericolul public concret pentru ordinea publică prezentat de inculpat și reținut de instanțe ca ființând la data luării măsurii privative de libertate s-a diminuat pe măsura trecerii timpului.
Instanța a constatat că în prezenta cauză nu au fost prezentate fapte concrete pe baza cărora riscul lăsării reclamantului în libertate la acest moment ar produce impedimente relative la buna desfășurare a procesului penal.
Raportat la necesitatea menținerii măsurii preventive luată cu privire la inculpat, instanța a apreciat că în cauză nu mai subzistă temeiurile inițiale care au relevat necesitatea luării măsurii privative de libertate.
Dacă s-ar considera că numai o măsură privativă de libertate este de natură a preveni săvârșirea de alte infracțiuni, s-ar denatura scopul luării unei astfel de măsuri, prin prelungirea acesteia pe timp nelimitat, iar inculpatul s-ar afla în situația ingrată în care, deși a recunoscut faptele pentru care este trimis în judecată, să nu poată contracara efectele unei conduite antisociale din antecedente.
Referitor la sentimentul de insecuritate în rândul opiniei publice, instanța a constatat că în jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că tulburarea ordinii publice poate fi luată în calcul ca motiv de luare sau menținere a arestării preventive în anumite situații excepționale și în măsura în care dreptul intern recunoaște această natură, însă acesta nu poate fi considerat relevant și suficient decât dacă se bazează pe fapte de natură să indice că eliberarea deținutului ar tulbura cu adevărat ordinea publică (cauza Letellier împotriva Franței).
În cauză nu au fost invocate și nici instanța nu a identificat temeiuri noi care să justifice menținerea măsurii arestului preventiv, nicifapte de natură să indice că eliberarea deținutului ar tulbura cu adevărat ordinea publică.
P. urmare, având în vedere împrejurările cauzei și circumstanțele personale ale inculpatului, cu luarea în considerare a fazei procesuale în care se află cauza pendinte, instanța a apreciat că prin punerea în libertate a inculpatului P. G. V. nu s-ar produce niciun impact negativ în societate și nu ar contraveni bunei desfășurări a judecății.
Având în vedere împrejurările cauzei și circumstanțele personale ale inculpatului, pentru buna desfășurare a procesului penal în faza de judecată, instanța a considerat că se impune asigurarea unor garanții procesuale. În aceste condiții, pentru menținerea unui just echilibru între interesul general al societății în desfășurarea procesului penal și interesul inculpatului, circumscris garantării libertății persoanei, se impune luarea unei măsuri mai puțin restrictive de drepturi, respectiv măsura preventivă a arestului la domiciliu prevăzută de art. 218 C. proc. pen., măsură apreciată că prezintă garanțiile necesare și suficiente pentru atingerea scopurilor prevăzute de art.202 alin.1 Cod procedură penală.
S-a impus inculpatului obligația de a nu părăsi imobilul din Cluj- N., . A, jud. Cluj, fără permisiunea instanței de judecată, ia în baza art. 221 alin. (2) C. proc. pen., pe durata arestului la domiciliu, inculpatul va respecta obligațiile de a se prezenta în fața instanței de judecată ori de câte ori este chemat și de a nu comunice, direct sau indirect, pe nicio cale, cu inculpații T. O. C., G. C. D., D. R. A., C. D., A. S. E.,M. D., K. R. D., A. C. S., B. D., cu martorii Ș. C., C. I. C., Kumar Amaresh, B. I., S. A. M.. De asemenea, având în vedere declarația inculpatului din data de 05.02.2015, s-a impus acestuia și obligația de a nu, direct sau indirect, pe nicio cale, cu av. Cocuța G..
S-a atras atenția inculpatului că, în caz de încălcare cu rea-credință a măsurii sau a obligațiilor care îi revin, măsura arestului la domiciliu poate fi înlocuită cu măsura arestării preventive.
Respectarea măsurii arestului la domiciliu și a obligațiilor impuse inculpatului se va verifica periodic de S. Supravegheri Judiciare din cadrul I.P.J. Cluj.
Din interpretarea prevederile art. 206 al.6 C.p.p. rezultă că în situația în care se formulează contestații împotriva unei încheieri în baza căreia s-a dispus înlocuirea unei măsuri preventive, încheierea este suspensivă de executare, astfel că s-a dispus punerea în libertate a inculpatului P. G. V. la data rămânerii definitive a prezentei încheieri, dacă nu este arestat în altă cauză.
Cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.
Inculpatul a fost asistat de apărător ales.
Împotriva acestei încheieri a formulat contestație D. –B. Teritorial Maramureș prin care a solicitat admiterea contestației, și judecând cauza, pronunțarea unei noi hotărâri prin care să fie respinsă cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura arestului la domiciliu, cu consecința menținerii măsurii arestării preventive a inculpatului.
În motivarea contestației s-a arătat că, potrivit art.242 C.p.p. măsura arestării preventive poate fi înlocuită cu o măsură preventivă mai ușoară dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru luarea acesteia și față de împrejurările concrete ale cauzei și conduitei procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura preventivă mai ușoară este suficientă pentru realizarea scopului prevăzut de art.202 alin.1 C.p.p.
De asemenea, s-a făcut referire la disp. art.202 alin.3 C.p.p. potrivit cărora orice măsură trebuie să fie proporțională cu gravitatea acuzațiilor aduse persoanei față de care s-a luat această măsură.
Or, din punct de vedere al proporționalității, s-a apreciat că măsura arestului la domiciliu nu este suficientă pentru atingerea scopului prevăzut de art.202 C.p.p. având în vedere gravitatea acuzațiilor aduse inculpatului, starea de fapt reținută în sarcina acestuia, din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul este autorul infracțiunii reținute în sarcina sa.
Pe de altă parte, instanța de fond a ignorat faptul că în cursul cercetării judecătorești mai sunt de audiat încă 5 martori, iar inculpatul T. O. nu a dat declarații, iar față de împrejurarea că inculpatul s-a sustras urmăririi penale o perioadă de cca. 5 ani, apreciază că se impune menținerea acestuia în stare de arest preventiv.
Verificând încheierea penală atacată prin prisma motivelor de contestației formulate de către D.N.A. – B. TERITORIAL MARAMUREȘ, precum și a celor care puteau fi puse în discuție din oficiu, Curtea reține următoarele:
Instanța de fond a reținut în mod întemeiat că, temeiurile care au dus la luarea măsurii arestării preventive față de inculpatul P. G. V. se mențin parțial și în prezent, respectiv există probe și indicii temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit infracțiunile pentru care acesta a fost trimis în judecată, că acesta este cercetat pentru fapte pedepsite de legea penală cu închisoarea mai mare de 5 ani, iar inculpatul prezintă pericol pentru ordinea publică.
Tot în mod întemeiat s-a reținut de către instanța de fond că, în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.242 alin.2 C.p.p. referitoare la înlocuirea măsurii arestării preventive cu o măsură mai ușoară, cum ar fi cea a arestului la domiciliu, aceasta fiind suficientă pentru realizarea scopului prev. de art.202 alin.1 C.p.p. respectiv buna desfășurare a procesului penal.
Măsura arestării preventive în prezenta cauză a fost dispusă față de inculpatul P. G. V. prin încheierea penală nr.453 din 3 septembrie 2009 a Tribunalului Maramureș.
Inculpatul P. G. V. s-a sustras urmăririi penale, sens în care doar la data de 4 februarie 2015 a fost pus în executare mandatul de arestare preventivă emis în baza încheierii penale nr.453 din 3 septembrie 2009 a Tribunalului Maramureș, vizând arestarea preventivă a inculpatului, pe o perioadă de 30 de zile.
P. încheierea penală nr.5 din 5.02.2015 a Tribunalului S. s-a dispus confirmarea arestării preventive a inculpatului și executarea mandatului de arestare preventivă emis în baza încheierii penale menționate mai sus.
La dosar nu exista probe care sa indice magnitudinea pericolului real pentru ordinea publica pe care l-ar prezenta lăsarea inculpatului în arest la domiciliu.
Nu au fost evidențiate fapte concrete pe baza cărora sa fi fost estimat riscul lăsării inculpatului în arest la domiciliu, prin urmare nu au fost furnizate motive pertinente si suficiente pentru a justifica necesitatea menținerii inculpatului în arest, în regim de detenție.
P. hotărârea Scundeanu c. România din 16 februarie 2010, CEDO a sancționat utilizarea excesiva a noțiuni de pericol pentru ordinea publica în situații abstracte.
Curtea a constatat ca, în speța, existau suficiente motive pentru a considera ca inculpatul a comis o infracțiune, însa acest fapt nu este suficient pentru a permite arestarea sa. Curtea a amintit ca referirea la pericolul pentru ordinea publica nu poate fi invocata de o maniera abstracta de către autorități, acestea trebuind sa se bazeze pe probe, nu pe prezumții si presupuneri. Curtea a amintit si faptul ca, asa cum a decis în hotărârea Letellier c. Franța, luarea în considerare a pericolului pentru ordinea publica se poate face doar în circumstanțe excepționale, în care exista probe care sa indice magnitudinea pericolului real pentru ordinea publica pe care l-ar prezenta lăsarea unui acuzat în libertate.
Curtea a amintit si ca, în hotărârea C., concluzionase ca autoritățile judiciare nu au furnizat motive pertinente si suficiente pentru a justifica necesitatea menținerii reclamantului în stare de detenție provizorie, întrucât nu au prezentat fapte concrete pe baza cărora au estimat riscul lăsării reclamantului în libertate si nici nu au explicat imposibilitatea de a aplica masuri alternative detenției.
În cauza Scundeanu c. România, situația este identica, autoritățile omitând sa indice probele concrete care indica existenta unui pericol pentru ordinea publica care ar fi rezultat din judecarea inculpatului în stare de libertate. în plus, Curtea a constatat ca instanțele nu au explicat niciodată de ce luarea unei alte masuri preventive nu ar fi fost suficienta, iar simplul fapt ca reclamantul era recidivist nu putea sa justifice menținerea sa în stare de arest.
Curtea constata ca argumentele CEDO sunt aplicabile în cauza de fata cu privire la incidența art. 242 alin.2 C.pr.pen.
Conform jurisprudentei, Curtea a dezvoltat 4 motive în baza cărora arestarea preventiva este considerata ca justificata:
-pericolul de fuga din partea acuzatului (Stogmuller c. Autriche, arret du 10 novembre 1969, . no 9, §15);
-riscul ca acuzatul, odată pus în libertate sa împiedice buna administrare a justiției (Wemhoff c. Allemagne, 27juin 1968, § 14, . 7),
-ori sa comită noi infracțiuni (Matzenetter c. Autriche, arret du 10 novembre 1969, . 10, § 9)
-existenta unui pericol pentru ordinea publica (Letellier c. France, 26 juin 1991, § 51, . 207 .-Bas (dec), no_/04, 5 juillet 2007).
În cauza J. c. România, din martie 2010, Curtea constata ca anumite infracțiuni, prin gravitatea lor particulara si prin reacția publicului pot determina o stare de pericol pentru comunitate, justificând astfel luarea măsurii arestării preventive cel puțin pentru o anumita durata de timp.
Acest pericol însa descrește pe măsura trecerii timpului, iar autoritățile trebuie sa motiveze de o maniera concreta necesitatea menținerii stării de arest (I.A. c. France, 23 septembrie 1998, §§ 104-105, Recueil des arrets .). Continuarea detenției așadar poate fi justificata daca din anumite elemente concrete rezulta ca trebuie acordata prioritate protejării ordinii publice, libertatea individuala trecând în subsidiar (Smirnova c. Russie, nos_/99 et_/99, § 61, CEDH 2003 IX (extraits)).
Starea de libertate constituie normalitatea, iar concluzia ca lăsarea în arest la domiciliu ar prezenta pericol pentru ordinea publica trebuie sa se întemeieze pe convingerea - data de tot materialul probator al cauzei - ca inculpatul, odată arestat la domiciliu, va săvârși fapte cu conotație penala, se va sustrage cercetării judecătorești sau va încerca sa zădărnicească aflarea adevărului.
Reprezentând o excepție de la regula de baza a desfășurării procesului penal în stare de libertate, legea procesuala penala a reglementat riguros si limitativ condițiile pentru luarea masurilor preventive, garantând astfel dreptul individului la libertate, stabilit în art. 23 din Constituția României, de natura a răspunde si exigentelor Convenției pentru apărarea drepturilor omului si libertăților fundamentale.
A raționa în sensul ca punerea în primejdie a colectivității prin lăsarea în arest la domiciliu a inculpatului în condițiile descrise mai sus, sau rezonanta faptei în colectivitate pot fi deduse exclusiv din împrejurările în care s-a comis fapta, natura si gravitatea acesteia si ca nu sunt necesare probe certe aflate la dosarul cauzei, ar însemna ca instanța sa se pronunțe cu neobservarea condițiilor expres stabilite prin textul de lege menționat, ceea ce este inadmisibil fata de libertatea persoanei prezumate nevinovata.
Gravitatea faptelor si rezonanta sociala negativa a acestora, asa dupa cum au fost prezentate pâna la acest moment la dosar, nu pot conduce automat la concluzia existentei unui pericol pentru ordinea publica pe care l-ar determina lăsarea inculpatului în arest la domiciliu ci, dimpotrivă, acest pericol trebuie sa rezulte din coroborarea tuturor elementelor administrate în acuzare, respectiv produse în apărare, în caz contrar ajungându-se la arbitrariu, soluție inacceptabila cât privește luarea unei hotărâri asupra libertății persoanei.
Conceptul de ordine publica în sensul legii penale trebuie înțeles ca o reacție colectiva fata de anumite stări de lucruri, cu impact imediat asupra opiniei publice.
În prezenta cauza au trecut mai bine de 5 ani de la data luării măsurii arestării preventive, iar conduita ulterioara a inculpatului nu este de natura a demonstra un pericol public.
Respectând exigentele CEDO, Curtea constata ca nu se mai impune menținerea arestării preventive a inculpatului, atât din perspectiva inexistentei unei stări de pericol pentru ordinea publica, cât si prin raportare la stadiul procedurii.
Potrivit aprecierilor Curții, revine tribunalelor naționale obligația de a motiva în concret, pe baza unor fapte pertinente, motivele pentru care se considera ca prin punerea în libertate a acuzatului s-ar crea pericol pentru ordinea publica (mutatis mutandis, Letellier precite, § 51, .).
Or, în cauza de fata Curtea constata ca acest aspect nu mai poate motivat rezonabil si pertinent în asa fel încât sa reziste criticilor Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
În lipsa unor criterii legale exprese pentru stabilirea pericolului social concret pentru ordinea publica, acesta ar trebui analizat fie raportat la fapta comisa, fie la persoana inculpatului, fie la ambele.
Ținând seama de exigentele CEDO recent reiterate, Curtea constata ca se impune luarea unei masuri alternative prevăzute de lege, respectiv arestul la domiciliu, deoarece conduita nonviolenta a inculpatului pe care acesta înțelege sa o adopte în societate nu prezintă pericol imediat, prin urmare nefiind justificata necesitatea protejării ordinii publice.
În aceste condiții, lăsarea în arest la domiciliu a inculpatului nu este de natura sa provoace o stare de nesiguranța si neliniște în rândul opiniei publice acesta putând fi judecat în stare de arest la domiciliu.
Raportat la perioada de arestare preventiva de cca.5 ani, la faza în care se afla cercetarea judecătoreasca, la aspectul ca inculpatul a fost audiat, recunoscând faptele reținute în sarcina sa, precum si ținând seama de natura infracțiunilor, de valoarea prejudiciului, Curtea apreciază ca pericolul pentru ordinea publica s-a diminuat si ca buna desfășurare a procesului penal poate fi asigurata si printr-o alta măsura preventiva mai puțin drastica, cum ar fi cea a arestului la domiciliu.
Pe de altă parte, nu este vina inculpatului că acesta s-a predat autorităților române după cca.5 ani de la luarea măsurii arestării preventive, ci a autorităților care nu au manifestat diligența necesară pentru punerea în executare a mandatului de arestare emis pe seama inculpatului.
Având în vedere că, inculpatul s-a predat de bună voie autorităților române după cca. 5 ani de la luarea măsurii arestării preventive, că acesta a recunoscut comiterea infracțiunilor reținute în sarcina sa, că buna desfășurare a procesului penal se poate realiza și cu luarea față de inculpat a unei măsuri mai puțin restrictive, cum este arestul la domiciliu, cu obligațiile impuse inculpatului de către instanța de fond, fără a fi necesar ca acesta să fie menținut în stare de detenție, în baza art.203 alin.6, art.206 C.pr.pen. urmează să fie respinsă, ca nefondată contestația formulată de către D.N.A. – B. TERITORIAL MARAMUREȘ împotriva încheierii penale din data de 11.02.2015 a Tribunalului S., pronunțată în dosar nr._ 12.
Cheltuieli judiciare ocazionate de soluționarea contestației urmează să rămână în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
În temeiul art.203 alin.6, art.206 C.pr.pen. respinge ca nefondată contestația formulată de către D.N.A. – B. TERITORIAL MARAMUREȘ împotriva încheierii penale din data de 11.02.2015 a Tribunalului S., pronunțată în dosar nr._ 12.
Cheltuieli judiciare ocazionate de soluționarea contestației rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 19.02.2015.
PREȘEDINTEGREFIER
V. G. A. B. H.
red.VG/SMD
3 ex./23.02.2015
jud.fond. Brăduța D.
| ← Infracţiuni la regimul vamal. Legea 141/1997, Legea 86/2006.... | Infracţiuni rutiere. O.U.G nr. 195/2002. Decizia nr. 257/2015.... → |
|---|
