Înşelăciunea. Art. 215 C.p.. Decizia nr. 1620/2012. Curtea de Apel CRAIOVA

În motivarea apelului, inculpata a arătat că sentința penală nr. 240/27.05.2010 a Judecătoriei Reșița este nelegală și netemeinică, întrucât probele administrate trebuiau să conducă către achitarea sa.

Inculpata D. I. M. a formulat cerere de strămutare a judecării cauzei ce a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr._ .

Înalta Curte de Casație și Justiție prin încheierea nr. 1905/23.11.2010 a admis cererea formulată de petiționara D. M. și a dispus strămutarea cauzei la Tribunalul Gorj fiind menținute actele îndeplinite la instanța de la care s-a strămutat judecarea cauzei.

În baza acestei încheieri, dosarul a fost înaintat Tribunalului Gorj pentru competentă soluționare.

Prin decizia penală nr. 63 din data de 05 decembrie 2011 Tribunalul Gorj a admis apelul inculpatei D. I. M., declarat împotriva sentinței penale nr. 240/27.05.2010 pronunțată de Judecătoria Reșița în dosarul nr._, cu privire la latura penală a cauzei.

A fost desființată sentința penală și rejudecând cu privire la latura penală:

În baza art. 11 pct. 2 lit. b raportat la art. 10 lit. g C.pr.pen. combinat cu art. 13 alin. 1 și 3 C.pr.pen. s-a încetat procesul penal față de inculpată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute și pedepsite de art. 271 alin. 1 pct. 3 din O.U.G. nr. 97/2000, întrucât a intervenit prescripția răspunderii penale.

În baza art. 215 alin. 1 și 3 C.pen. cu aplicarea art. 74, 76 C.pen a fost condamnată inculpata la 3 luni închisoare.

S-au interzis inculpatei drepturile prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a și lit. b C.pen. pe durata prevăzută de art. 71 C.pen.

În baza art. 81 C.pen. s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe durata prevăzută de art. 82 C.pen.

S-au pus în vedere inculpatei dispozițiile art. 83 și următoarele C.pen.

În baza art. 71 alin. 5 C.pen. s-a dispus suspendarea pedepsei accesorii.

Au fost respinse apelurile formulate de apelanții părți civile O. (M.) E., domiciliată .. 97, județul C.-S., M. A., domiciliat în B., ., județul C.-S. și . comuna Măureni, .. 97, județul C.-S., declarate împotriva aceleiași sentințe, ca nefondate.

S-au menținut restul dispozițiilor sentinței penale.

Au fost obligați apelanții părți civile la câte 100 lei cheltuieli judiciare statului.

Analizând sentința penală atacată, în raport de motivele invocate, de actele și probele de la dosar, cât și din oficiu, conform art. 371 alin. 3 C.pr.pen., Tribunalul Gorj a constatat și reținut că:

Inculpata D. M. a fost trimisă în judecată și condamnată de către Judecătoria Reșița pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 215 alin. 1 și 3 C.pen. și art. 271 alin. 1 pct. 3 din O.U.G. nr. 97/2000.

Ascultată de către tribunal, în prezența apărătorului ales, inculpata nu a recunoscut săvârșirea faptelor pentru care a fost trimisă în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Reșița.

În cursul judecării apelului, a fost administrată proba testimonială, au fost depuse o . înscrisuri și au fost reascultate o parte din părțile civile, depozițiile acestora neaducând elemente noi față de starea de fapt reținută prin rechizitoriul parchetului și prin hotărârea primei instanțe.

Analizand apelul declarata Tribunalul Gorj a retinut urmatoarele:

1. În mod eronat s-a susținut de către inculpată că judecătorul primei instanțe nu a avut o opinie proprie, limitându-se a prelua considerentele sentinței penale pronunțată în primul ciclu procesual. Tribunalul a apreciat că împrejurarea reținerii în primul ciclu și în al doilea ciclu procesual de către prima instanță a unei stări de fapt identice și aplicarea aceleiași pedepse, nu presupune că Judecătoria Reșița în al doilea ciclu procesual nu și-a format o opinie fundamentată pe probe, opinie care de altfel, este motivată temeinic în fapt și în drept.

2. Prima instanță a avut în vedere și a motivat în consecință (pagina nr. 10 a sentinței penale apelate), de ce este înlăturată susținerea inculpatei și a expertului desemnat să efectueze raportul de expertiză că, partea responsabilă civilmente C. de C. C. OC Reșița avea dreptul să desfășoare activități constând în atragerea de depozite bancare fără a avea autorizație de funcționare a B.N.R.

3. Nu a putut fi primită de către tribunal susținerea inculpatei că martorii P. T. și M. S., foști membrii ai Consiliului de administrație, prin declarațiile pe care le-au dat în fața judecătorului, efectiv o exonerează de răspundere penală, întrucât numai din coroborarea întregului material probator se poate concluziona o anumită stare de fapt și pe cale de consecință, se poate încadra în drept fapta în sensul stabilirii vinovăției sau nevinovăției.

4. Tribunalul a înlăturat sustinerea inculpatei că nevinovăția sa este dovedită de împrejurarea că lichidatorul judiciar nu a identificat elemente pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a administratorului social al Cooperativei de C. C. OC Reșița în conformitate cu art. 138 din Legea nr. 85/2006 întrucât, faptul în sine că lichidatorul judiciar a conturat o anumită stare de fapt, nu impietează asupra probatoriului administrat și a celor constatate de organele judiciare și de instanța de judecată, concluziile acestuia putând fi coroborate cu restul probatoriului administrat, fără însă a avea o conotație mai mare decât oricare dintre mijloacele de probă folosite.

5. De asemenea, pentru aceleași considerente, de la punctul 4, va fi înlăturată susținerea inculpatei că procesele-verbale întocmite de B.N.R. dovedesc nevinovăția. Mai mult, procesele-verbale întocmite de B.N.R. sunt anterioare declanșării problemelor financiare ale Cooperativei de C. C. OC Reșița și au fost avute în vedere la stabilirea situației create.

6. Referitor la motivul de apel privind lipsa răspunsului din partea primei instanțe, la excepția invocată de inculpată, privind constatarea prescrierii răspunderii penale pentru infracțiunea prevăzută de art. 271 alin. 3 din O.U.G. nr. 97/2000, tribunalul constată temeinicia acestui motiv de apel întrucât, termenul de prescripție a răspunderii penale pentru această infracțiune conform art. 122 C.pen. este de 3 ani la care se adaugă conform art. 124 C.pen. încă jumătate, fiind de 4 ani și jumătate și s-a împlinit. Inculpata, conform art. 13 alin. 1 C.pr.pen. a solicitat continuarea procesului penal.

Așa fiind, tribunalul, din analiza întregului material probator administrat în cauză, și-a format convingerea că inculpata se face vinovată de săvârșirea infracțiunilor pentru care a fost trimisă în judecată constând în aceea că a indus în eroare părțile vătămate cu privire la autorizarea Cooperativei de C. C. OC Reșița de către B.N.R. și garantarea sumelor constituite ca depozite de părțile vătămate cărora le-a oferit dobânzi mari, peste limita dobânzilor practicate de unitățile bancare și a utilizat banii părților vătămate pentru acoperirea cheltuielilor curente ale cooperativei și totodată, a desfășurat și totodată, a desfășurat activități bancare în calitate de administrator și președinte al Consiliului de Administrație al Cooperativei de C. C. OC Reșița, fără a exista autorizație de funcționare emisă de B.N.R.

Concret, potrivit art. 215 alin. 1 și 3 C.pen. „inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase, și inducerea sau menținerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract săvârșită în așa fel încât, fără această eroare, cel înșelat nu ar fi încheiat sau executat contractul, în condițiile stipulate, în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul al unui folos material injust”, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani.

În speță, sub aspectul laturii obiective, cu referire la art. 215 alin. 1 și 3 C.pen., acțiunea ilicită a inculpatei a constat în aceea că și-a dat concursul în atragerea depozitelor bancare prin neînștiințarea deponenților că, C. de C. C. OC Reșița nu era autorizată de B.N.R., depozitele constituite nu erau garantate, oferind dobânzi peste limita unităților bancare autorizate, iar sub aspectul laturii subiective, a acționat cu intenție directă, în sensul că „a prevăzut rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acțiunii ilicite”.

În consecință, tribunalul în baza art. 379 pct. 2 lit. a C.pr.pen., a admis apelul formulat de inculpata D. M., cu privire la latura penală, în sensul că a desființat sentința penală apelată și rejudecând, în baza art. 11 pct. 2 lit. b raportat la art. 10 lit. g C.pr.pen. combinat cu art. 13 alin. 1 și 3 C.pr.pen., a încetat procesul penal față de inculpată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute și pedepsite de art. 271 alin. 1 pct. 3 din O.U.G. nr. 97/2000, întrucât a intervenit prescripția răspunderii penale. S-a dispus condamnarea inculpatei pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 215 alin. 1 și 3 C.pen.

La individualizarea pedepsei ce a fost aplicată inculpatei, tribunalul a avut în vedere criteriile generale prevăzute de dispozițiile art. 72 C.pen.; limitele speciale de pedeapsă, gradul de pericol social al faptelor concrete, reflectat în urmarea care s-ar fi putut produce, condițiile concrete în care faptele au fost comise, precum și persoana inculpatei care este bine integrată social, are studii superioare, nu este cunoscută cu antecedentele penale, a avut o atitudine relativ sinceră în cursul procesului penal, însă nu a conștientizat periculozitatea atitudinii sale antisociale.

Toate acestea au format convingerea instanței că se impune reținerea circumstanțelor atenuate exemplificativ prevăzute de art. 74 C.pen. și pe cale de consecință beneficiul art. 76 C.pen.

Astfel, tribunalul a dispus condamnarea inculpatei la pedeapsa închisorii cu orientare sub minimul special, iar ca modalitate de executare, văzând că sunt îndeplinite condițiile imperativ prevăzute de art. 81 C.pen., a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei, apreciind că și în acest fel poate fi atins scopul educativ, preventiv și educativ al pedepsei.

Au fost puse în vedere inculpatei dispozițiile art. 83 și următoarele C.pen.

Ca o consecință a condamnării la pedeapsa închisorii, în temeiul art. 71 alin. 1 C.pen., s-au interzis inculpatei drepturile prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a și lit. b C.pen. pe durata prevăzută de art. 71 alin. 2 C.pen., iar în baza art. 71 alin. 5 C.pen. se va dispune suspendarea executării pedepsei accesorii.

Pentru considerentele expuse mai sus, în baza art. 379 alin. 1 pct. 1 lit. b C.pr.pen. a fost respins recursul formulat de părțile civile ca fiind nefondat și au fost menținute restul dispozițiilor sentinței penale apelate.

Împotriva acestei decizii in termen legal a formulat recurs inculpata Dutulescu M., criticând hotărârile pronunțate in prima instanță si in apel atât pentru nelegalitate cat si pentru netemeinicie (filele 50-60 dosar).

S-a procedat la audierea inculpatei in prezenta aparatorului ales, declarația acesteia fiind consemnata si atașată la fila 67 dosar.

S-a incuviintat proba cu înscrisuri la solicitarea recurentei inculpate, acestea fiind depuse la filele 69 – 113 dosar.

In condițiile art 306 C.p.p instanța a amânat pronunțarea in cauza pentru a permite aparatorului ales sa depună concluzii scrise si pentru deliberări.

Analizând recursul declarat in raport de motivele de casare sustinute de recurenta si cele ce pot fi invocate din oficiu Curtea constata ca este nefondat si urmeaza sa il respinga in consecinta, pentru urmatoarele considerente de fapt si de drept:

Cu privire la motivele de casare prev de art . 385 ind. 15 alin. 1 pct.2 lit c din C.p.p.rap. la art. 385 ind. 9 pct. 9, 10 si 21 C.p.p invocate de recurenta vizand judecarea cauzei fara citarea uneia dintre parti respectiv fara introducerea in proces a Casei Centrale Creditul Polular-Bucuresti in calitate de parte responsabila civilmente, omisiunea instantei de a se pronunta pe toate motivele de apel invocate atat in ceea ce priveste latura penala a cauzei dar si latura civila (s-a invocat încălcarea dispozițiilor procedurale in judecarea cauzei la fond atunci cand, la termenul din data de 08.12.2009 inculpata a solicitat efectuarea unei expertize financiar-contabile in cauza si instanța a incuviințat aceasta cerere, insa inculpatei nu i-a adus la cunoștința posibilitatea de a desemna un expert recomandat in momentul efectuării expertizei, conform disp.art. 118 alin.3 C.p.p. dar si prin prisma încălcării dreptului la un proces echitabil, si lipsa de rol activ al instanței in soluționarea cauzei intrucat desi la momentul solutinarii dosarului in fond erau in vigoare dispozițiile art. 74 alin.2 CP. privind posibilitatea de a aplica inculpatei o sancțiune cu caracter administrativ in condițiile in care prejudiciul ar fi fost recuperat aceasta oportunitate nu a fost comunicata inculpatei Dutulescu M.) Curtea apreciaza ca nu sunt incidente pentru urmatoarele considerente.

Introducerea in proces a partii responsabile civilmente se poate face din oficiu sau la cererea partii interesate fie in cursul urmaririi penale fie in fata primei instante pana la citirea actului de sesizare, sau ulterior acestui moment numai daca ea nu se opune (art 16 C.p.p), aceasta limita de timp fiind fixata in considerarea garantarii dreptului la aparare a persoanei (fizice sau juridice) care este chemata in procesul penal sa raspunda alaturi sau pentru inculpat.

In cauza instanta nu era obligata sa introduca din oficiu partea responsabila civilmente in proces intrucat nici una din partile civile nu era persoana fara capacitate de exercitiu sau cu capacitate de exercitiu restransa pentru a fi incident art 17 C.p.p, astfel ca o asemenea cerere trebuia sa fie formulata pana la citirea actului de sesizare de partile care justificau un interes, respectiv de partile civile si nu de catre inculpata.

In absenta unei astfel de cereri de introducere in cauza la prima instanta a Casei Centrale Creditul Popular-Bucuresti in calitate de parte responsabila civilmente faptul ca judecatoria si tribunalul nu au procedat la citarea acestei institutii nu atrage incidenta art 385 ind. 9 pct. 21 C.p.p intrucat nu are calitatea de parte in proces. Mai mult, cazul de casare analizat poate fi invocat numai de catre partea ale carei interese procesuale au fost vatamate prin omisiunea instantei de a proceda la citarea sa, respectiv de catre partea responsabila civilmente, si nu de alte parti, indiferent daca acestea au interese similare sau contrare.

In ceea ce priveste faptul ca la efectuarea expertizei financiar-contabile incuviintate de prima instanta la 08.12.2009 nu a participat si un expert parte desemnat de catre inculpata, curtea retine ca articolul 118 alin 3 C.p.p a carui incalcare se invoca stabileste dreptul fiecarei parti de a cere ca un expert desemnat de ea sa participe la efectuarea expertizei, fara a institui o obligatie in sarcina instantei de judecata de a incunostiinta partile cu privire la aceasta posibilitate. Chiar daca art 4 si art 6 C.p.p impun ca organele judiciare sa aiba rol activ si sa asigure partilor deplina exercitare a drepturilor procesuale totusi trebuie avut in vedere ca in baza acestor doua principii instantele nu ar putea fi obligate sa asigure consultanta juridica inculpatului prin recomandarea utilizarii anumitor mijloace de proba, cu atat mai mult cu cat la termenul de judecata mentionat recurenta a beneficiat de asistenta juridica din partea unui avocat ales, si astfel se presupune ca a fost informata despre drepturile sale in proces si a decis in cunostiinta de cauza sa nu formuleze o cerere in baza art 118 C.p.p.

In mod similar se impune a fi analizata si pretinsa omisiune a instantei de a aduce la cunostinta inculpatei ca prin achitarea prejudiciului poate beneficia de dispozitiile art. 74 alin 2 C.pen, cu atat mai mult cu cat aceasta dispozitie este una de drept material si nu procesual, iar inculpata nu a recunoscut in nici un moment ca s-ar face vinovata de producerea unor prejudicii partilor civile, atitudine procesuala mentinuta de altfel si in fata instantei de recurs, si cu atat mai mult nu si-a manifestat vreodata intentia de a despagubi vreuna din acestea.

In ceea ce priveste criticile recurentei referitoare la modul in care instanta de apel a analizat toate toate motivele invocate, curtea constata ca in cuprinsul deciziei recurate se face trimitere la toate argumentele de fapt si de drept prezentate in cererea de apel si in dezbaterile ce au precedat pronuntarea solutiei.Faptul ca Tribunalul nu a mai reluat argumentele deja expuse de prima instanta nu echivaleaza cu o lipsa de motivare asa cum se sustine, instanta de control judiciar avand posibilitatea sa faca trimitere la motivarea instantei inferioare atunci cand apreciaza ca cea din urma a raspuns deja in concret la apararile formulate.

De altfel si Curtea europeana a drepturilor omului a subliniat in mai multe decizii, inclusiv in cauze care priveau statul R., ca obligatia instantelor de a-si motiva decizia nu poate fi considerata ca una absoluta, motivarea putand varia in functie de natura si complexitatea cauzei, Curtea admitand ca o motivare sumara raspunde exigentelor conventiei atunci cand, fara a trata distinct fiecare cerere a partii se raspunde totusi argumentelor acesteia(cauza Helle din 19.12.1997).

Referitor la solicitarea recurentei inculpate de a se dispune achitarea sa in conditiile art 11 pct 2 lit a raportat la art 10 lit a c.p.p se apreciază ca aceasta este nefondata, temeiul de achitare invocat fiind incident doar in acele situatii in care se constata in baza probelor administrate ca faptele pentru care a fost sesizata instanta nu exista in materialitatea lor, ori in cauza este incontestabil ca actele materiale de atragere a unor persoane fizice pentru a face depozite in institutia condusa de inculpata au existat, aspect care nu este contestat de nici una dintre parti.

In ceea ce priveste criticile recurentei referitoare la modul in care a fost interpretat probatoriul administrat in cauza si la gresita apreciere a faptului ca sunt intrunite elementele constitutive ale infractiunii de inselaciune in conventii, Curtea constata de asemenea ca acestea sunt nefondate.

Desi s-a sustinut ca inculpata nu a intrat in legatura directa cu nici una dintre partile vatamate indicate in rechizitoriu, si astfel nu a avut nici posibilitatea de a le induce in eroare cu privire la conditiile in care se garantau depozitele facute si nici cu privire la dobanzile acordate sau existența autorizației de funcționare a cooperativei, instanța reține din analiza declarațiilor părților vătămate O. E., M. V., B. A. (ultimele declarații din data de 27 octombrie 2009 date la Judecătoria Reșița – filele 49 - 52, prin care se mențin aspectele învederate încă din faza de urmărire penală)coroborate cu declarațiile martorilor B. D., G. Henriete A., M. S. și P. T., că inculpata se implica activa în discuțiile cu potențialii clienți, deponenți ai unor sume de bani, furnizându-le acestora informații de natură a-i convinge să depună banii la cooperativă, în cadrul acestor discuții dând asigurări că sumele de bani sunt garantate iar activitatea cooperativei este una autorizată și profitabilă („Inculpata era singura care avea studii de specialitate și era permanent prezentă pentru a comunica persoanelor interesate informațiile solicitate ...; Deponenții au aflat despre facilitățile oferite prin discuțiile purtate cu inculpata” – declarația P. T. din data de 13 mai 2010, fila 187; „Precizez că inculpata obișnuia să poarte discuții cu clienții pentru a le prezenta oferta cooperativei, chiar la unul din ultimele depozite clientul nefiind sigur dacă constituie sau nu depozit, a reușit să îl convingă să depună banii la cooperativă” – declarație G. H. din 04 martie 2010, fila 119; „Cred că am auzit-o pe inculpată spunându-le oamenilor care veneau să constituie depozite că acestea ar fi garantate” – declarație B. D. – 08 decembrie 2009, fila 72; „Atât inculpata cât și S. O. și P. T. îmi spuneau că cooperativa este autorizată să funcționeze și să nu îmi fac griji că o să primesc banii” „Primii bani i-am depus în 2000 în urma unor discuții purtate cu inculpata care mi-a spus că banii sunt asigurați” – declarație O. E. din 27 octombrie 2009, fila 49, etc... ).

De altfel, din conținutul raportului de expertiză contabilă întocmit la data de 01 martie 2010 rezultă că în perioada de referință 2001 – 2005, cooperativa a cărei activitate o supraveghea inculpata a funcționat cu un număr de numai trei salariați, alături de cea din urmă lucrând doar un operator ghișeu și un casier (fila 162 dosar Judecătoria Reșița), astfel încât sunt plauzibile susținerile martorilor și ale părților vătămate la care s-a făcut referire anterior că inculpata intra în contact cu potențialii clienți, și discuta cu aceștia despre condițiile în care puteau depune bani, dobânzile oferite, garantarea recuperării acestora.

Totodată în condițiile în care inculpata era cea care trebuia să ofere angajaților de la ghișeu detalii cu privire la modul de garantare a sumelor de bani sau situația procesului de autorizare a cooperativei dar nu a făcut acest lucru, nu se poate susține că cei din urmă ar fi indus în eroare clienții, ei neputând furniza informații suplimentare față de cele pe care le oferea inculpata.

Pe de altă parte instanța reține că prin rechizitoriu s-a apreciat inducerea în eroare a părților vătămate a constat în prezentarea falsă a faptului că instituția în cadrul căreia își desfășura activitatea inculpata era autorizată de BNR, în realitate aceasta primind numai un aviz prealabil, acesta fiind în aprecierea instanței elementul determinant pentru deponenții care au ales să constituie depozite la cooperativă, fiind de presupus că în condițiile în care ar fi cunoscut situația juridică exactă a instituției nu ar fi decis să riște pierderea sumelor de bani. Chiar dacă inculpata își fundamentează în mare parte apărarea pe faptul că în cursul anului 2001 activitatea instituției a fost verificată în trei ocazii de inspectori din cadrul Serviciului de Inspecție al BNR – Sucursala T., întocmindu-se notele de constatare aferente fără a fi indicat de către aceștia vreo nelegalitate, instanța reține că cele trei controale au fost efectuate în perioada în care era valabil avizul prealabil, iar după data la care Consiliul de Administrație al BNR prin Hotărârea 172/27.11.2001 a respins cererea de constituire și reorganizare a rețelei cooperatiste, nu a mai fost efectuat nici un control de către acești inspectori. De asemenea, susținerea inculpatei că nu a cunoscut derularea procesului de acreditare este în mod evident nefondată în condițiile în care ea este persoana care a semnat cererea de intervenție în interes propriu în dosarul nr. 413/2002 înregistrat la Curtea Supremă de Justiție prin care se ataca hotărârea BNR de respingere a autorizării activității cooperativei, și mai mult la data de 02 noiembrie 2005 în adunarea generală a acționarilor s-au discutat printre altele și demersurile făcute în vederea autorizării de către BNR (proces verbal din data de 10 noiembrie 2005).

De asemenea, Curtea nu poate primi apărarea inculpatei în sensul că nu era necesară obținerea autorizației din partea BNR și că activitatea ar fi putut fi derulată legal exclusiv în baza avizului prealabil întrucât art. 250 din Ordonanța nr. 97/2000 prevede în mod expres că „procesul de autorizare de către BNR a organizațiilor cooperației de credit care a hotărât să funcționeze în cadrul unei rețele în conformitate cu prevederile prezentei ordonanțe prevede trei etape:

a) avizul prealabil de constituire sau după caz de reorganizare a rețelei;

b) aprobarea constituirii colective sau, după caz, a reorganizării rețelei;

c) autorizarea funcționării casei centrale și a cooperativelor de credit afiliate la aceasta”.

Ori, cooperativa a cărei președinte era inculpata a parcurs doar prima etapă din cele trei obligatorii prevăzute de ordonanță, respectiv avizarea prealabilă (hotărârea 75 din 18 iunie 2001 a Consiliul de Administrație al BNR) și în această perioadă, până la finalizarea procesului de autorizare a funcționării avea posibilitatea conform art. 261 din același act normativ să inițieze activități cuprinse în documentele lor constitutive întocmite conform Legii 109/1996 și permise să fie desfășurate în conformitate cu dispozițiile ordonanței de urgență, activitățile bancare prevăzute în actele constitutive fiind permise numai ulterior datei la care se elibera autorizația de funcționare. Oricum, ulterior lunii noiembrie 2001 (dată la care Consiliul de Administrație al BNR prin Hotărârea 172/27.11.2001 a respins cererea de constituire și reorganizare a rețelei cooperatiste) avizul prealabil în mod evident nu mai permitea derularea nici unei activități. Deși inculpata în apărare a făcut trimitere la concluziile raportului de expertiză efectuat la prima instanță care la obiectivul 2 concluzionează că în opinia expertului cooperativa avea dreptul legal de a desfășura activitatea – fila 165, Curtea reține că această concluzie este emisă de un expert contabil (și nu de un jurist) care își excede competențele atunci când face aprecieri asupra legalității sau ilegalității unor activități ce fac obiectul unui proces penal. De asemenea, faptul că nu a fost antrenată răspunderea inculpatei în solidar cu cea a cooperativei pentru datoriile celei din urmă în procesul de lichidare judiciară (sentința comercială 160/11 martie 2010 a Tribunalului C. S.), nu reprezintă în sine un argument esențial în combaterea acuzațiilor, lichidatorul judiciar nefăcând nici o analiză asupra acțiunilor inculpatei care fac obiectul prezentului dosar, de altfel o anchetă paralelă a acestuia nici măcar nefiind permisă de lege. Relevant în acest sens este chiar motivarea sentinței în care se precizează decât că lichidatorul nu a identificat elemente pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a administratorului, fără a preciza ce demersuri s-au făcut în concret pentru verificarea activității debitoarei . C. OC Reșița, mai ales că la masa credală nu se înscriseseră decât doi creditori (A. București și DGFP C. S.) față de care creanțele au fost plătite integral încă de la momentul raportului final, astfel încât analize suplimentare nici nu ar mai fi fost necesare în procedura insolvenței.

În ceea ce privește criticile cu privire la modul în care a fost calculat prejudiciul cauzat părților civile, și implicit cu privire la lipsa de rol activ a instanțelor de fond care nu au dispus efectuarea unei expertize, Curtea le apreciază de asemenea ca nefondate, prejudiciul fiind ușor de calculat în raport de înscrisurile care atestă sumele de bani depuse de fiecare parte vătămată, și inexistența înscrisurilor cu privire la restituirea acestor sume de bani, fiind un simplu calcul matematic.

Oricum, eventualele sume ridicate cu titlu de dobândă de către părțile civile nu influențează cu nimic valoarea prejudiciului constând în suma depusă inițial și neretrasă din cooperativă, plata dobânzilor neechivalând cu restituirea depozitului. Nerelevantă este și absența cererilor de retragere a sumelor de bani de către unele părți vătămate, despre care inculpata afirmă că dovedesc lipsa intenției sale de a înșela, în condițiile în care încă din anul 2005 cooperativa era în imposibilitate de a onora cererile de restituire a depozitelor întrucât nu fusese înregistrat nici un fel de venit, în acest sens fiind raportul de expertiză contabilă întocmit la prima instanță și procesul verbal al C.A. al cooperativei din 27 ianuarie 2006. Încă de la acest moment prejudiciul adus patrimoniului părților vătămate se produsese deja, întrucât cooperativa nu avea sumele necesare pentru a restitui depozitele și nici nu se garantase plata acestora, astfel că și dacă s-ar fi făcut cereri de restituire situația ar fi fost absolut identică cu cea analizată în prezent.

În raport de toate aceste argumente, Curtea apreciază că instanțele de fond au stabilit în mod judicios situația de fapt și încadrarea juridică a faptelor (deși este evident că infracțiunea s-a săvârșit în formă continuată, fiind aplicabile disp. art. 41 alin. 2 Cp., această problemă nu mai poate fi remediată în calea de atac exercitată exclusiv de inculpată) și totodată în mod corect a stabilit o pedeapsă care prin cuantum și modalitate de executare reflectă atât gradul de pericol social al infracțiunii cât și periculozitatea infractorului.

Pentru toate aceste considerente se va respinge ca nefondat recursul inculpatei, urmând a se face în privința cheltuielilor judiciare avansate de stat aplicarea disp. art. 192 alin. 2 C.p.p.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de inculpata D. M., împotriva deciziei penale nr. 63 din data de 05 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr._ și a sentinței penale nr. 240 din data de 27.05.2010 pronunțată de Judecătoria Reșița în dosarul nr._, ca nefondat.

Obligă recurenta la 400 lei cheltuieli judiciare statului din care 200 lei reprezintă onorariu apărător oficiu.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică de la 13 iulie 2012.

Președinte, Judecător, Judecător,

A. C. M. T. C. B. A. I. S.

Grefier,

Ș. C. D.

Red.jud.ACM

O.A.