Şantajul. Art.194 C.p.. Decizia nr. 293/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 293/2015 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 12-03-2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA PENALĂ
DECIZIA PENALĂ NR. 293/A
Ședința publică din 12 martie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE: L. ANI B.
JUDECĂTOR: A. N.
GREFIER: C. U.
Pe rol fiind soluționarea apelurilor declarate de P. de pe lângă Judecătoria A. și inculpatul P. D. împotriva sentinței penale nr. 2501/30.10.2014 pronunțată de Judecătoria A..
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă inculpatul apelant P. D., asistat de avocat ales Hînciu C., lipsă fiind persoanele vătămate intimate S. C. A. și D. C..
P. de pe lângă Curtea de Apel Timișoara este reprezentat de procuror M. V..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care, se procedează la audierea inculpatului apelant P. D., după ce i-au fost aduse la cunoștință dispozițiile legale, declarația acestuia fiind consemnată și atașată la dosar.
Nemaifiind alte cereri sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă și cuvântul pentru dezbaterea apelului.
Procurorul solicită admiterea apelului și reevaluându-se materialul probator administrat, să se constate că inculpatul se face vinovat și de infracțiunea de șantaj și ca urmare să fie condamnat pentru această infracțiune, mai mulți martori audiați confirmând acest aspect, în acest sens arătând că în cursul urmăririi penale au fost audiați atât persoana vătămată S. C., cât și soțul acesteia și martorii S. V. și B. I.. De asemenea, se solicită a se avea în vedere și faptul că inculpatul a suferit o condamnare pentru infracțiunea de omor.
De asemenea, o altă critică adusă hotărârii atacate se referă la pedeapsa amenzii aplicată pentru infracțiunea de distrugere, considerând-o ca fiind insuficientă raportat la conduita inculpatului și antecedența penală a acestuia.
Prin urmare, solicită condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii cu executare în detenție, precum și admiterea acțiunii civile formulată de partea civilă D. C..
Apărătorul ales al inculpatului apelant, avocat Hînciu C., solicită respingerea apelului formulat de procuror, considerând că prima instanță în mod corect a reținut că inculpatul nu se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de șantaj, declarațiile martorilor au fost date fără a exista presiuni asupra acestora. Cu privire la antecedența penală a inculpatului, apărătorul ales arată că este vorba de o condamnare ce vizează perioada revoluției din 1989.
Se solicită de asemenea, admiterea apelului formulat de inculpat, urmare a constatării că fapta de distrugere nu există, autoturismul putând fi avariat în trafic, iar la momentul incidentului nu a fost prezentă nici o persoană care să confirme faptul că inculpatul ar fi produs pagubele respective.
Procurorul solicită respingerea apelului declarat ca inculpat ca nefondat.
Inculpatul apelant P. D., având ultimul cuvânt, arată că nu se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de șantaj, că nu a amenințat, ci doar a avut o neînțelegere cu primarul privind pășunea satului, el fiind cel amenințat că va fi lovit. Prin urmare, arată că se consideră nevinovat și solicită achitarea sa.
CURTEA
Deliberând asupra cauzei penale de față, constată următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria A., emis la data de 19.11.2013 în dosar nr.3301/P/2012 și înregistrat la această instanță la data de 25.11.2013, s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpatului P. D., pentru comiterea infracțiunilor de șantaj, prev. și ped. de art. 194 alin. 1, 2 Cod Penal, cu aplicarea art.37 lit. b) Cod Penal și distrugere, prev. și ped. de art.217 alin. 1 Cod Penal, cu aplicarea art. 37 lit. b) Cod Penal.
Prin rechizitoriu s-a reținut în fapt că la data de 06.04.2012, în jurul orelor 07,00, inculpatul P. D., aflându-se pe stradă, în satul Aluniș, ., a constrâns-o într-un mod insistent pe partea vătămată S. C.-A. să întrețină relații sexuale cu el, amenințând-o că altfel îl va reclama pesoțul său că efectuează lucrări de sudură ”fără acte”. Cele reclamate de partea vătămată sunt confirmate de martorii S. D., S. V. și B. I..
La data de 30.06.2012, în jurul orei 16,30, pe fondul unui conflict mai vechi, inculpatul P. D., înjurând, a aruncat cu pietre în autoturismul marca Mercedes cu nr. înmatriculare_, parcat în fața imobilului nr.78 din . vătămate D. C., spărgând parbrizul și zgâriind bara de protecție față. Prin aceasta s-a cauzat un prejudiciu în sumă de 5862,30 lei. Cele reclamate de partea vătămată sunt confirmate prin proces-verbal de constatare al poliției si martorii T. O.-D., P. A.-G. și L. I.-A..
Fiind audiat în fața instanței de fond, inculpatul nu a recunoscut săvârșirea faptelor reținute în sarcina sa în modalitatea descrisă în rechizitoriu.
Prin sentința penală nr. 2501/30.10.2014 pronunțată de Judecătoria A. în dosarul nr._, în baza art. 16 alin. 1 lit. a) rap. la art. 396 alin. 5 Cod procedură penală a fost achitat inculpatul P. D. de sub acuzația săvârșirii infracțiunii de șantaj prevăzută și pedepsită de art.194 alin.1 și 2 Cod penal 1969 cu aplicarea art. 37 lit. b) Cod penal 1969 – fapta nu există.
În baza art. 217 alin.1 Cod penal 1969 cu aplicarea art. 37 lit. b) Cod penal 1969 și în condițiile art. 5 Cod penal a fost condamnat inculpatul P. D. la pedeapsa amenzii de 2.000 lei pentru săvârșirea infracțiunii de ”Distrugere.”
S-a atras atenția inculpatului asupra art. 63 ind. 1 Cod penal 1969, referitoare la înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, în situația sustragerii cu rea-credință de la plata amenzii.
În baza art. 19, art. 25 raportat la art. 397 Cod procedură penală a fost admisă acțiunea civilă exercitată de către partea civilă D. C. și a fot obligat inculpatul să achite părții civile suma de 5862, 30 lei cu titlu de daune materiale.
În baza art. 274 alin.1 Cod procedură penală a fost obligat inculpatul P. D. la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în cuantum de 800 lei, sumă care cuprinde și cheltuielile judiciare efectuate în cursul urmăririi penale.
Pentru a pronunța această hotărâre, Judecătoria A. a reținut starea de fapt din rechizitoriu doar cu privire la infracțiunea de distrugere reținută în sarcina inculpatului.
.S-a constatat că în drept, fapta inculpatului P. D. care în data de 30.06.2012, în jurul orei 1630 , pe fondul unui conflict mai vechi, înjurând, a aruncat cu pietre în autoturismul marca Mercedes, aparținând persoanei vătămată/civilă D. C., spărgând parbrizul și zgâriind bara de protecție față, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de distrugere prevăzute și pedepsite de art. 217 alin.1 Cod penal 1969, cu aplicarea art. 37 lit. b) Cod penal 1969.
Din fișa de cazier judiciar prima instanță a reținut inculpatul P. D. prezintă antecedente penale fila 13 dosar instanță, aflându-se la data comiterii faptei, în stare de recidivă postexecutorie.
S-a reținut că elementul material al laturii obiective a constat în aruncarea pietrelor în autoturismul părții civile, spărgând parbrizul și zgâriind bara de protecție față., iar sub aspectul laturii subiective inculpatul a săvârșit fapta cu intenție directă, prevăzând rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte.
De asemenea, s-a reținut că legătură de cauzalitate între acțiunea inculpatului și rezultatul produs constă, în prejudiciul creat părții civile în sumă de 5862, 30 lei.
Prima instanță a constatat că vinovăția inculpatului dincolo de orice dubiu cu privire la comiterea infracțiunii de distrugere rezultă din, declarația martorului P. A. G. fila, care a declarat că a fost de față și a văzut pe inculpatul P. D. când a luat niște pietre și a dat în autoturismul părții civile D. C., de asemenea din declarația martorului T. O.-D. care a declarat că în urma unor discuții care au degenerat și inculpatul a pus mâna pe niște pietre și a îndoit aripa din partea stângă și a ciobit parbrizul pe partea stângă, declarațiile martorilor putând fi coroborate cu declarația părții civile D. C. și cu procesul – verbal de constatare întocmit de organele de cercetare penală fila 41 dosar u.p.
Din concluziile rapoartelor de expertiză medico-legală psihiatrică întocmite în cursul urmăririi penale prima instanță a reținut că inculpatul a comis faptele cu discernământ.
Cu privire la presupusa faptă de șantaj prevăzută și pedepsită de art. 194 alin. 1 și 2 Cod penal 1969, cu aplicarea art. 37 lit. b) Cod penal 1969, constatând în aceea că la data de 06.04.2012, în jurul orei 0700, inculpatul P. D. aflându-se pe stradă, în satul Aluniș, ., ar fi constrâns-o într-un mod insistent pe persoana vătămată S. C.-A. să întrețină relații sexuale cu el, amenințând-o că altfel îl va reclama pe soțul său că efectuează lucrări de sudură fără acte, în urma cercetării judecătorești și a administrării probelor instanța de fond a considerat că această infracțiune reținută în sarcina inculpatului nu există și a apreciat că se impune achitarea acestuia.
Astfel, prima instanță a reținut că martora S. V. cu ocazia audierii sale în fața instanței a declarat că, a fost de față când inculpatul P. D. a afirmat către persoana vătămată S. C. A. faptul că ”așa femeie subțire și cu picioare lungi iar trebui lui nu una grasă” de asemenea discuția a avut loc în fața casei martorei la nr. 79, . nu au fost de față, și nu a auzit din partea inculpatului afirmații în sensul că dacă persoana vătămată (S. C.) nu întreține relații sexuale cu acesta va pierde grădina și nu va putea exercita lucrării de sudură soțul persoanei vătămate.
Cu privire la martorul S. D. (soțul persoanei vătămate), s-a reținut că fiind audiat în fața instanței după ce i s-a pus în vedere că urmează să fie audiat cu privire la infracțiunea de șantaj comisă de inculpatul P. D. acesta a declarat că ”Niciodată nu am fost de față la o asemenea discuție ceea ce știu, știu numai din auzite. În legătură cu declarațiile acordate la up precizez faptul că nu mai știu exact cum a fost, aud foarte greu folosesc un aparat în acest sens, au fost niște altercații dar eu nu mai pot preciza cum a fost și ce a fost. Am fost în grădina respectivă dar nu am auzit și nu am înțeles exact cuvintele care s-a spus”.
De asemenea, s-a reținut că acesta a declarat că este adevărat faptul că a afirmat către inculpat ”mă te-ai legat de grădina mea pentru acest lucru te scot din . îți fac dosar penal”, apreciind că nu intră în atribuțiile inculpatului să-l verifice pe el, afirmând către inculpat ” mă pușcăriașule locul tău este la pușcărie”, precizând că a spus într-o stare de nervozitate.
Prima instanță a reținut de asemenea că martora Cherelușan F. (concubina inculpatului P. D.) în fața instanței a declarat faptul că, ”...... în data de 05-06.04.2012 eu am fost acasă iar concubinul meu nu a ieșit din casă decât în curtea imobilului nici nu avea de altfel de ce pentru că la ora 7,00 dimineața în luna aprilie, la data anterior menționată, este întuneric... când a întrebat pe partea civilă S. C. A. ce s-a întâmplat și de ce există un proces penal …partea civilă a afirmat ”alungă pe pușcăriașul acesta”.
S-a constatat totodată că singurul martor care afirmă faptul că, a auzit pe inculpatul P. D. afirmând faptul că ”așa soție îi trebuie lui ca partea civilă S. C. și dacă nu va întreține relații sexuale cu el va denunța la Primăria localității cu ceva teren sau grădina”, este T. O. D., însă prima instanță a înlăturat declarațiile acestuia ca fiind nesincere și necorespunzând realității. Astfel, s-a reținut că martora S. V. cu ocazia audierii sale a declarat că nu a fost altă persoane de față în afara de ea, inculpat și persoana vătămată, chiar persoana vătămată S. C. A. a declarat că a stat pe stradă cu vaca, pentru că nu avea ce să dea de mâncare, însă martorul declară că persoana vătămate se afla în curtea imobilului sale și inculpatul în stradă, de asemenea martorul declară că a îndemnat pe soțul persoanei vătămată să meargă acolo și acesta ar afirmat că îi este frică de inculpat și nu se duce, însă chiar martorul S. D. a declarat cu ocazia audierii sale că ”Niciodată nu am fost de față la o asemenea discuție.”.
În aceste condiții, prima instanță a considerat că există un dubiu cu privire la însuși la existența infracțiunii de șantaj, care nu poate fi înlăturată.
Cu privire la individualizarea pedepsei pentru infracțiunea de distrugere prima instanță a reținut faptul că această infracțiune a fost comisă după o discuție care a degenerat, între inculpat și partea civilă D. C. și de asemenea exista un conflict mai vechi între cei doi, aspect reținut și prin rechizitoriu emis, în aceste condiții chiar dacă inculpatul are antecedente penale, care a fost comisă într-un anumit context și anume tulburare socială deosebită și respectiv revoluția din 1989 din România, pentru a atinge rolul coercitiv a pedepsei penale și funcția sa de corijare a comportamentului pe care trebuie să adopte inculpatul în societate și față de valorile sociale este de ajuns o amendă penală aplicată acestuia.
Prin urmare, Judecătoria A. l-a achitat pe inculpatul P. D. de sub acuzația săvârșirii infracțiunii de șantaj prevăzută și pedepsită de art.194 alin.1 și 2 Cod penal 1969 cu aplicarea art. 37 lit. b) Cod penal 1969 – fapta nu există.
Totodată, prima instanță, în baza art. 217 alin.1 Cod penal 1969 cu aplicarea art. 37 lit. b) Cod penal 1969 și în condițiile art. 5 Cod penal l-a condamnat pe inculpatul P. D. la pedeapsa amenzii de 2.000 lei pentru săvârșirea infracțiunii de ”Distrugere.”, atrăgând atenția acestuia asupra art. 63 ind. 1 Cod penal 1969, referitoare la înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, în situația sustragerii cu rea-credință de la plata amenzii.
Prima instanță a admis acțiunea civilă exercitată de către partea civilă D. C. și a obligat inculpatul să achite părții civile suma de 5862, 30 lei cu titlu de daune materiale, care sunt dovedite cu o ofertă proformă, nr. 9874 emis de reprezentanța Mercedes-Benz A. filele 39 -40, practic este o ofertă concretă cu privire la costul reparaților ca urmare a infracțiunii de distrugere comisă de inculpatul P. D..
Împotriva sentinței penale nr. 2501/30.10.2014 pronunțată de Judecătoria A. în dosarul nr._ au declarat apeluri, în termen legal, P. de pe lângă Judecătoria A. și inculpatul P. D., criticând-o ca netemeinică și nelegală.
În motivele de apel formulate de P. de pe lângă Judecătoria A. s-a arătat că hotărârea pronunțată de prima instanță este nelegală sub aspectul greșitei achitări a inculpatului P. D. pentru comiterea infracțiunii de șantaj, la dosar existând probe temeinice privind existența faptei și a vinovăției autorului, dar și nelegală în ceea ce privește alegerea pedepsei amenzii pentru infracțiunea de distrugere. Cu privire la greșita achitare a inculpatului pentru comiterea infracțiunii de șantaj, s-a arătat că instanța de judecată, în procesul deliberării sale cu privire la existența faptei de șantaj și vinovăției inculpatului nu putea fi unidirecțională și să analizeze doar probele administrate în faza de judecată, ci trebuia să-și îndrepte atenția și să analizeze toate probele administrate în dosar, atât cele din faza de judecată, cât și cele din faza de urmărire penală, urmărirea penală fiind o parte integrantă a procesului penal. Astfel, s-a susținut că instanța de judecată, prin sentința atacată, referitor la infracțiunea de șantaj, a analizat doar probele administrate în instanță, omițând cu totul să examineze și probele din cursul urmăririi penale și mai ales, să le interpreteze prin prisma celor din faza de judecată. S-a învederat că probele administrate în cursul urmăririi penale și care completate cu cele din faza de judecată dovedesc fapta și vinovăția inculpatului P. D. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de șantaj față de persoana vătămată S. C. sunt: declarațiile persoanei vătămate S. C. A. de la filele 15 și 16 dosar urmărire penală, potrivit cărora inculpatul i-a cerut să întrețină relații sexuale cu el, amenințând-o că-i va reclama soțul că efectuează lucrări de sudură fără documente legale, declarații menținute și în faza de judecată, la fila 157; declarația martorului S. D. de la filele 17 și 18 dosar urmărire penală, care confirmă întâlnirea dintre inculpat și persoana vătămată, precum și constrângerea inculpatului exercitată asupra reclamantei în sensul că dacă nu va întreține relații sexuale cu acesta, va depune plângere la Poliție și Primărie cu privire la faptul că persoana vătămată și soțul ei lucrează o grădină fără acte, iar soțul (martorul) efectuează lucrări de sudură fără acte; declarația martorului B. I. de la filele 19 și 20 dosar urmărire penală, potrivit cărora inculpatul s-a apropiat de persoana vătămată și i-a cerut în mod repetat și insistent să întrețină relații cu el altfel va depune plângere la Primăria Frumușeni pentru că femeia lucrează o grădină fără a avea acte și că îl va reclama pe soțul ei că face lucrări de sudură fără a avea documente legale pentru această activitate; declarația martorului B. I. de la fila 177 dosar instanță, care reafirmă cele expuse în faza de urmărire penală și a arătat că a asistat la o discuție între persoana vătămată și inculpat în cadrul căreia inculpatul a afirmat că așa soție îi trebuie lui, ca S. C. și dacă nu va întreține relații sexuale cu el va face denunț la Primăria localității cu privire la teren și grădină, neplata impozitului la stat și lucrări de porți și garduri fără acte; declarația martorei S. V. de la fila 22 dosar urmărire penală, care a confirmat întâlnirea dintre inculpat și persoana vătămată din dimineața de 06.04.2012, precum și faptul că P. D. s-a apropiat de persoana vătămată S. C. și i-a spus că „așa femeie îi trebuie lui, cu picioare lungi și să nu fie grasă”, martora văzând numai parțial conflictul dintre părți, și anume partea lui de început constând în apropierea inculpatului de persoana vătămată, confirmând un anumit interes cu conotație sexuală al inculpatului la adresa reclamante, socotind necesar să se retragă pentru a lăsa cele două părți într-o „convorbire”. S-a mai arătat că, pe lângă probele antemenționate, mai există o împrejurare care conturează vinovăția inculpatului P. D., și anume în cadrul efectuării raportului de expertiză medico-legală psihiatrică, inculpatul a relatat o obsesie a sa de natură sexuală față de persoana vătămată. Totodată, s-a susținut că sunt nesincere declarațiile inculpatului P. D. și ale martorei Cherelușan F., ambele persoane afirmând că inculpatul nu s-a întâlnit în dimineața de 06.04.2012 cu persoana vătămată S. C. A., aspect infirmat cert nu numai de aceasta din urmă, dar și de martorii B. I., S. V. și S. D..
O altă critică adusă de P. de pe lângă Judecătoria A. hotărârii pronunțată de prima instanță vizează greșita alegere a pedepsei amenzii pentru infracțiunea de distrugere. Astfel, s-a arătat că găsindu-l vinovat pe inculpat pentru săvârșirea faptei de distrugere, constatând că această faptă este în concurs real cu fapta de șantaj, ținând seama și de starea de recidivă a inculpatului, precum și de atitudinea sa necooperantă pe parcursul procesului penal, instanța de judecată, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor privind individualizarea pedepsei, trebuia să aleagă și să aplice inculpatului pedeapsa principală a închisorii și nu pedeapsa amenzii.
În motivarea apelului formulat de inculpatul P. D. s-a arătat că în fapt, starea reținută de rechizitoriu în legătură cu infracțiunea de distrugere nu corespunde realității. S-a solicitat a se observa că atât inculpatul, cât și martorii audiați au declarat că nu au asistat efectiv la incidentul dintre el și persoana vătămată, cele declarate fiind urmarea celor povestite de inculpat sau de persoana vătămată, ori, în acest context, consideră că nu se poate reține culpa sa în defecțiunile care se prezumă că ar exista la vehiculul numitului D. C.. S-a mai învederat că, avându-se în vedere faptul că între persoana vătămată și martorii propuși de aceasta, audiați în fața instanței, există relații comerciale; că depoziția unui martor a fost înlăturată ca fiind considerată nesinceră; faptul că este de notorietatea împrejurarea că atât martorii, cât și partea vătămată au resentimente față de inculpat; că este de notorietate că împotriva agentului constatator al avariilor mașinii inculpatul a depus numeroase plângeri pentru abuzurile pe care le comite, urmarea fiind că acesta a efectuat procesul-verbal de constatare a avariilor, avarii care puteau rezulta și cu ocazia circulării pe un drum asfaltat sau care are asupra sa criblură, în mod greșit instanța de fond ar fi reținut că se face vinovat de comiterea infracțiunii de distrugere, condamnându-l pentru aceasta și obligându-l în același timp la plata sumei de 5862,30 lei către persoana vătămată.
Analizând apelurile declarate în cauză, prin prisma motivelor ce au fost invocate și din oficiu, conform art. 417 alin. 2 C.p.p., instanța constată că sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Starea de fapt reținută de Judecătoria A. corespunde celor relevate de probatoriul administrat în cauză, atât în cursul urmăririi penale, cât și al cercetării judecătorești.
În ceea ce privește infracțiunea de distrugere, în mod corect s-a reținut vinovăția inculpatului în comiterea acesteia. Astfel, în declarația dată în fața Judecătoriei A. (fila 151 verso dosar judecătorie), inculpatul P. D. a susținut că: „Pentru a nu fi lovit în continuare recunosc că am luat două pietre și am aruncat în autoturismul respectiv, dar am nimerit doar tabla, respectiv sasiu al autoturismului, sub nicio formă nu am spart parbrizul”; „au fost de față trei persoane, respectiv: L. I. (I./Aluniș nr. 78), P. A. – cumnatul acestuia care stă în Frumușeni și T. O., care locuiește în Aluniș nr. 80”. Ulterior, în fața instanței de apel, inculpatul a susținut o altă variantă, respectiv că a luat două pietre de jos și a aruncat spre partea civilă D. C. pentru a-l împiedica să se apropie, că una dintre pietre l-a lovit pe partea civilă, iar cealaltă în roata autoturismului; dar și că nu a fost nimeni de față la acel moment. Instanța de apel nu își însușește apărările inculpatului în sensul că nu ar fi fost de față la incident nicio persoană, însuși inculpatul afirmând contrariul în declarația de la judecătorie. Mai mult, este contrazis și de martorii indicați în această declarație. Astfel, martorul T. O. (fila 178 dosar judecătorie) a relatat că în data de 30.06.2012 „a avut loc o discuție între D. Cristain și inculpat, care a degenerat și inculpatul a pus mâna pe niște pietre și a îndoit aripa din partea stângă și a ciobit parbrizul pe partea stângă”, arătând că s-a aflat la 5 - 6 metri de locul incidentului; martorul P. A. G. (fila 227 dosar judecătorie) a susținut că a asistat la incident și că a văzut când inculpatul a aruncat cu pietre în mașina persoanei vătămate D. C., și, deși nu a menținut ce a relatat în cursul urmăririi penale, a susținut că și atunci a spus adevărul și că a semnat de bună voie declarația respectivă. În același sens este și declarația martorului L. I. A. (fila 228 dosar judecătorie), care a susținut că a auzit zgomote pe stradă la data incidentului și ieșind din curte i-a văzut pe martorii P. A. și O. T., pe persoana vătămată D. C., dar nu și pe inculpat, neputând preciza unde a fost lovit autoturismul. Prin urmare, în mod corect s-a reținut vinovăția inculpatului P. D. sub aspectul comiterii infracțiunii de distrugere prevăzută de art. 217 alin. 1 C.p. din 1969 cu aplicarea art. 37 lit. b C.p. din 1969 și art. 5 C.p. În ceea ce privește legea penală mai favorabilă se constată că, așa cum a stabilit și prima instanță, dispozițiile Codului penal în vigoare la data comiterii faptei sunt mai favorabile, limitele de pedeapsă fiind mai blânde (de la o lună la 3 luni sau amendă) în raport cu noul Cod penal (art. 253 alin. 1 – de la 3 luni la 2 ani sau amendă).
Referitor la motivul de apel al Parchetului de pe lângă Judecătoria A. în sensul reindividualizării pedepsei și condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii se constată că este neîntemeiat. Astfel, fiind identificată legea în vigoare la data comiterii faptei ca lege mai favorabilă, la individualizarea pedepsei au fost avute în vedere criteriile generale de individualizare reglementate de prevederile art. 72 C.pen. din 1969, respectiv gradul de pericol social al faptei comise, persoana inculpatului, împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea penală, modul de comitere a faptelor. Potrivit dispozițiilor art. 52 C.p. din 1969 pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a condamnatului; scopul acesteia fiind prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni, formarea unei atitudini corecte față de ordinea de drept și față de regulile de conviețuire socială. Atingerea dublului scop preventiv și educativ al pedepsei este condiționată de caracterul adecvat al acesteia, de asigurarea unei reale evaluări între gravitatea faptei, periculozitatea socială a autorului pe de o parte și durata sancțiunii și natura sa pe de altă parte. Instanța de apel reține că pentru a conduce la atingerea scopului prevăzut de legiuitor, pedeapsa trebuie să fie adecvată particularităților fiecărui individ și rațională, să fie adecvată și proporțională cu gravitatea faptelor comise. În speță, infracțiunea de distrugere a fost precedată de relațiile conflictuale existente între părți, a fost urmarea degenerării conflictului verbal dintre aceștia. Mai mult, rolul pedepsei este în principal cel de reintegrare socială și de prevenire a comiterii altor fapte de natură penală, iar nu unul în principal represiv. În acest sens, se apreciază că o soluție de introducere a inculpatului P. D., persoană în vârstă de 64 ani, în regim de detenție este una prea exigentă în raport cu fapta comisă, urmările produse și contextul săvârșirii ei.
Instanța de apel nu își însușește nici criticile inculpatului privind cuantumul prejudiciului, din declarațiile martorilor rezultând că cele două pietre aruncate de acesta au lovit parbrizul și bara față de protecție a autoturismului, iar în procesul verbal de constatare din data de 30.06.2012 se menționează existența parbrizului ciobit și bara protecție față zgâriată prin lovire cu sau de un corp dur în partea lateral-stângă. Conform ofertei proforma – comanda nr. 9874/13.02.2013 rezultă că remedierea daunelor este estimată la suma de 5.862,30 lei. În acest sens, potrivit art. 998, 999 C.civ. în vigoare la data faptei, răspunderea civilă delictuală este antrenată atunci când sunt îndeplinite următoarele condiții: existența unei fapte ilicite, existența prejudiciului, legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, existența vinovăției. Prejudiciul constă în consecințele negative patrimoniale sau morale suferite de o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârșită de inculpat; acesta trebuind să fie cert, ceea ce presupune că este sigur în ce privește existența sa și posibilitățile de evaluare. În cauză, chiar dacă a fost depusă doar o ofertă proforma nu se poate susține că prejudiciul nu este unul cert (există declarațiile martorilor și constatarea organelor de poliție) și că nu există posibilitatea de evaluare, tocmai acesta fiind rolul ofertei depuse.
Instanța de apel constată că nu pot fi reținute apărările inculpatului în sensul că urmărirea penală ar fi fost efectuată în defavoarea sa datorită conflictelor și plângerilor formulate de acesta, probele fiind administrate și cu ocazia cercetării judecătorești și confirmând comiterea infracțiunii de distrugere.
În ceea ce privește infracțiunea de șantaj, se constată că soluția de achitare este temeinică și legală. În acest sens, se reține că potrivit dispozițiilor art. 103 C.p.p. organele judiciare sunt obligate să facă o evaluare a tuturor probelor în ansamblu, iar condamnarea se poate dispune doar atunci când acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă, ceea ce nu se poate reține în speță. Astfel, deși în cursul urmării penale, martorul B. I. (fila 20 dosar UP) a susținut că a asistat la discuția dintre inculpat și persoana vătămată S. C. A. în data de 06.04.2012, ora 07,00, fiind pe stradă în Aluniș și că inculpatul i-a cerut în mod repetat și insistent femeii să întrețină relații sexuale cu el în caz contrar amenințând-o că va face plângeri la poliție și primărie; în fața instanței a descris derularea evenimentelor în sensul că se afla la persoana vătămată în curte și a auzit când inculpatul i-a spus că „Așa soție îi trebuie lui ca partea civilă S. C. și dacă nu va întreține relații sexuale cu el va denunța la Primăria localității cu ceva teren sau gradină”, iar în replică, persoana vătămată a strigat la el și l-a înjurat. Mai mult, în declarația dată în cursul urmăririi penale, martorul a arătat: „Ulterior am aflat faptul că pe această femeie o cheamă S. C. și că este vecina lui P. D.”; în timp ce în fața instanței a susținut că la momentul respectiv desfășura niște activități împreună cu soțul persoanei vătămate în curtea acestora, deci nu se putea pune problema să afle ulterior identitatea părților și că erau vecini.
Nici măcar soțul părții civile, martorul S. D. nu a mai descris în fața instanței aceleași aspecte ca în cursul urmăririi penale, arătând că a fost în grădina respectivă, dar nu a auzit și nici înțeles exact cuvintele care s-au spus. Este adevărat că de la momentul faptelor imputate inculpatului și până la data audierii martorului de către instanță au trecut aproape 2 ani, însă dacă într-adevăr s-ar fi comis o infracțiune de șantaj în raport cu soția martorului, acesta cu siguranță ar fi reținut aspectele relevante întrucât o asemenea infracțiunea produce o stare de temere, de disconfort psihic, perturbă derularea firească a vieții nu doar a persoanei, ci și familiei acesteia. Mai mult, martorul S. D. a recunoscut că ar fi strigat cu alte ocazii după inculpat, datorită stării de nervozitate în care s-a aflat, „mă pușcăriașule, locul tău este la pușcărie” și „te-ai legat de grădina mea pentru acest lucru te scot din . îți fac dosar penal.”
Referitor la declarația martorei S. V. se constată că aceasta a relatat că ar fi auzit ca inculpatul să spună către persoana vătămată că „așa femeie subțire și cu picioare lungi i-ar trebui lui, nu una grasă” și că nu a auzit restul conversației. Locul unde plasează această martoră discuția, respectiv în fața casei sale (.) face puțin credibil că a putut fi auzită de către martorul B. I. și soțul persoanei vătămate, cu atât mai mult cu cât martora afirmă că nu a auzit restul conversației întrucât s-a retras, deși era persoana aflată cel mai aproape de părți și dacă inculpatul ar fi insistat cu propuneri de natură sexuală ar fi făcut-o în continuarea afirmației auzită de martora, acest lucru fiind susținut de martorul B. I..
Prin urmare, probele aduse în acuzarea inculpatului P. D. sub aspectul comiterii infracțiunii de șantaj nu se coroborează între ele conducând la incertitudine asupra săvârșirii faptei.
Față de considerentele anterior expuse, în temeiul art. 421 alin. 1 lit. b C.p.p. se vor respinge ca nefondate apelurile declarate de P. de pe lângă Judecătoria A. și inculpatul P. D. împotriva sentinței penale nr. 2501/30.10.2014 pronunțată de Judecătoria A. în dosarul nr._ .
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
În temeiul art. 421 alin. 1 lit. b C.p.p. respinge ca nefondate apelurile declarate de P. de pe lângă Judecătoria A. și inculpatul P. D. împotriva sentinței penale nr. 2501/30.10.2014 pronunțată de Judecătoria A..
În temeiul art. 275 alin.2 C.pr.pen obligă inculpatul la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat în apel, iar în temeiul art. 275 alin. 3 C.p.p. celelalte cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 12.03.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
L. ANI B. A. N.
Grefier,
C. U.
Red.-L.B. – 23.03.2015
Tehnored- .C.U.- 25.03.2015
Prima inst. jud. Loranț V. – Judecătoria A.
| ← Vătămare corporală din culpă. Art.196 NCP. Decizia nr.... | Abuz în serviciu contra intereselor persoanelor. Art.246 C.p..... → |
|---|
